Insurecţia din decembrie a fost înnăbuşită, şi guvernul s-a răfuit crunt cu răsculaţii.
Într-un articol din 4 ianuarie 1906 („Partidul muncitoresc şi sarcinile lui în actuala situaţie“), Vladimir Ilici a apreciat în felul următor situaţia creată : „Clocoteşte războiul civil. Greva politică, ca atare, începe să se perimeze, să devină de domeniul trecutului, dovedindu-se a fi o formă depăşită a mişcării. La Petersburg, de pildă, muncitorii epuizaţi şi istoviţi n-au fost în stare să înfăptuiască greva din decembrie. Pe de altă parte, mişcarea în ansamblu, care în momentul de faţă este înnăbuşită de reacţiune, s-a ridicat, fără îndoială, pe o treaptă mult mai înaltă... Tunurile lui Dubasov au revoluţionat în proporţii nemaivăzute noi mase ale poporului... Şi acum ? Să privim realitatea drept în faţă. Acum ne aşteaptă o nouă muncă de însuşire şi prelucrare a experienţei ultimelor forme de luptă, o muncă de pregătire şi de organizare a forţelor în principalele centre ale mişcării“[1] (subliniat de mine. — N. K.). Pe Ilici îl durea mult înfrîngerea de la Moscova. Evident, muncitorii erau prost înarmaţi, iar organizarea slabă ; nici legătura dintre Petrograd şi Moscova nu fusese bine pusă la punct. Ţin minte cum a ascultat-o Ilici pe Anna Ilinicina cînd aceasta i-a povestit că în gara din Moscova a întîlnit o muncitoare care făcea reproşuri amare celor din Petrograd : „Vă foarte mulţumim că ne-aţi sprijinit : ne-aţi trimis regimentul Semionovski“.
Răspunzînd parcă la acest reproş, Ilici scria : „Guvernului i-ar conveni de minune să înnăbuşe, ca şi înainte, acţiunile răzleţe ale proletarilor. Guvernul ar vrea să provoace imediat la luptă pe muncitori şi în Petersburg, în condiţiile cele mai defavorabile pentru ei. Dar muncitorii nu vor ceda acestei provocări şi vor şti să se menţină pe calea lor, pe calea pregătirii de sine stătătoare a următoarei acţiuni pe scara întregii Rusii“[2].
Ilici credea că în primăvara anului 1906 se va ridica ţărănimea, ceea ce va exercita o influenţă şi asupra trupelor. El scria : „Trebuie să punem mai precis, în mod practic uriaşele sarcini ale unei noi acţiuni energice, să ne pregătim pentru ea mai susţinut, mai sistematic, mai perseverent, cruţînd pe cît posibil forţele proletariatului epuizat de lupta grevistă“[3] (subliniat de noi. — N.K.).
„Partidul muncitoresc să-şi vadă clar sarcinile. Jos cu iluziile constituţionaliste ! Trebuie adunate forţe noi, care să se alăture proletariatului (subliniat de mine. — N.K.). Trebuie «adunată experienţa» celor două luni măreţe de revoluţie (noiembrie şi decembrie). Trebuie să ne readaptăm la absolutismul restabilit, trebuie să ştim să intrăm din nou în ilegalitate ori unde este nevoie“[4].
Am început să trecem în ilegalitate şi să înjghebăm reţeaua organizaţiei conspirative. Din toate colţurile Rusiei soseau tovarăşi cu care ne înţelegeam în privinţa muncii şi a liniei care trebuia urmată. Oamenii veneau mai întîi la casa conspirativă unde erau primiţi sau de Vera Rudolfovna împreună cu mine, sau de Mihail Sergheevici. Oamenilor celor mai apropiaţi şi mai preţioşi le aranjam întrevederi cu Ilici, sau, dacă era în legătură cu probleme militare, Mihail Sergheevici le înlesnea întrevederi cu Nikitici (Krasin). Întlnirile aveau loc în diferite locuinţe conspirative : la dentista Dom Dvoires (undeva pe bulevardul Nevski), la dentista Lavrentieva (pe Nikolaevskaia), la depozitul de cărţi „Vpered“[5] sau la diferiţi simpatizanţi.
Îmi amintesc de două întîmplări. Într-o zi m-am instalat cu Vera Rudolfovna Menjinskaia să-i primim pe cei veniţi din provincie la depozitul „Vpered“, unde ni se dăduse în acest scop o cameră separată. A venit un tovarăş dintr-un raion cu un pachet de manifeste, iar altul aştepta să-i vină rîndul, cînd deodată s-a deschis uşa, un comisar de poliţie a băgat capul, a mormăit : „Aha“ şi ne-a încuiat pe dinafară. Ce era de făcut ? Să sărim pe fereastră n-avea rost, astfel că am rămas pe scaunele noastre, uitîndu-ne nedumeriţi unii la ceilalţi. Apoi ne-am hotărît să ardem pînă una-alta manifestele şi alte materiale ilegale, ceea ce am şi făcut, şi ne-am înţeles să spunem că alegem literatură de popularizare pentru sate. Am procedat întocmai. Comisarul s-a uitat la noi cu un zîmbet ironic, dar nu ne-a arestat. Şi-a notat doar numele şi adresele noastre. Fireşte, i-am dat nume şi adrese fictive.
Altădată cînd m-am dus prima oară la Lavrentieva era cît pe ce s-o păţesc. Mi s-a dat greşit numărul casei 33 în loc de 32. Cînd am ajuns la uşă, m-am mirat că e ruptă cartea de vizită. Cam ciudată conspiraţie, mi-am zis eu... Mi-a deschis uşa o ordonanţă, iar eu, care aveam la mine diverse adrese cifrate şi materiale ilegale, fără să întreb nimic, am pornit-o de-a dreptul pe coridor. Soldatul s-a repezit după mine. Era groaznic de palid şi tremura. M-am oprit şi l-am întrebat : „Astăzi nu are consultaţie ? Mă dor dinţii“. Ordonanţa mi-a răspuns bîlbîindu-se : „Domnul colonel nu e acasă“ — „Care colonel ?“ — „Colonelul Riman“. Nimerisem în casa colonelului Riman din regimentul Semionovski, care înnăbuşise insurecţia din Moscova şi participase la represaliile de la calea ferată Moscova-Kazan.
Se vede că-i era teamă de vreun atentat, şi de aceea rupsese cartea de vizită de pe uşă, iar eu dădusem buzna în casa lui şi o pornisem pe coridor, fără să spun cine sînt şi ce vreau.
„Am greşit uşa. Aveam treabă la doctor“ — am spus eu şi am făcut cale întoarsă.
Ilici dormea mereu în alt loc, ceea ce îl plictisea foarte mult. În general, se jena, îl stînjenea grija politicoasă a amabilelor gazde ; lui îi plăcea să lucreze la bibliotecă sau acasă, pe cînd aşa trebuia să se adapteze de fiecare dată la condiţii noi.
Ne întîlneam pe stradă, într-un loc dinainte stabilit, sau la restaurantul „Viena“ dar întrucît acolo din cauza afluenţei nu puteam să stăm de vorbă nestingheriţi, după ce şedeam un timp la o masă, ne suiam într-o sanie şi ne duceam la hotelul din faţa gării Nikolaevskaia, intram acolo într-un separeu şi luam masa. Îmi amintesc că într-o zi l-am întîlnit pe stradă pe Iuzef (Dzerjinski). Am oprit sania şi l-am poftit să vină cu noi. El s-a urcat pe capră. Ilici se frămînta, crezînd că Dzerjinski nu stă bine, dar acesta ne spuse rîzînd că a crescut la ţară şi că în orice caz se pricepe să şadă pe capra saniei.
În cele din urmă Ilici s-a săturat să tot umble dintr-un loc într-altul şi ne-am stabilit împreună pe strada Panteleimonovskaia (într-o casă mare, peste drum de biserica Panteleimon) la o gazdă ultrareacţionară,
Din cuvîntările rostite de Ilici în acea perioadă îmi amintesc de una ţinută la o adunare a propagandiştilor din diferite raioane care a avut loc acasă la soţii Knipovici. Ilici vorbea despre sate. Ţin minte că Nikolai de dincolo de bariera Nevski i-a pus o întrebare. Felul şablon în care pusese întrebarea şi în general felul lui de a vorbi nu mi-au plăcut de loc. După adunare am întrebat-o pe „Unchiul“, care era organizatoare dincolo de bariera Nevski, ce fel de activist este Nikolai. Ea mi-a spus că e un tînăr talentat, avînd legături strînse cu satul, dar mi s-a plîns că nu ştie să lucreze sistematic cu masele, ci se ocupă numai de un grup mic de muncitori. În 1906, Nikolai era totuşi unul dintre activiştii buni. În anii reacţiunii a devenit provocator şi în cele din urmă s-a sinucis. Nikolai era în legătură cu un grup de tovarăşi care se străduiau să pătrundă în toate păturile populaţiei sărace. Ţin minte că se duceau să facă agitaţie la azilul de noapte. Tov. Krîlenko, care era pe atunci un tînăr foarte îndrăzneţ, a nimerit o dată la adunarea unor sectanţi, unde era cît pe ce să fie bătut. Serghei Voitinski nimerea şi el mereu în tot felul de încurcături.
Ilici era filat. Într-o zi s-a dus la o adunare (dacă nu mă înşel la avocatul Cerekul-Kuş), unde a prezentat un raport. Cînd a ieşit, a văzut că e urmărit şi a hotărît să nu se întoarcă acasă. Am stat la fereastră toată noaptea, temîndu-mă că a fost arestat pe undeva. Ilici abia a reuşit să scape de urmărire şi, cu ajutorul lui Bask (pe atunci membru de seamă al organizaţiei Spilka), a trecut în Finlanda, unde a rămas pînă la Congresul de la Stockholm.
Acolo a scris Ilici în aprilie broşura „Victoria cadeţilor şi sarcinile partidului muncitoresc“ şi tot acolo a pregătit rezoluţiile pentru Congresul de unificare. Rezoluţiile au fost discutate în locuinţa lui Vitmer de la Petrograd, unde a sosit atunci şi Ilici. Vitmer îşi avea locuinţa în clădirea unui liceu, şi discuţia a avut loc într-una din clase.
Pentru prima oară de la Congresul al II-lea bolşevicii şi menşevicii se întruneau împreună la un congres. Deşi în ultimele luni menşevicii îşi dăduseră îndeajuns arama pe faţă, Ilici mai spera că noul avînt al revoluţiei, de care el nu se îndoia, îi va cuprinde şi pe ei şi îi va face să accepte linia bolşevică.
Eu am sosit cu oarecare întîrziere la congres. Am călătorit împreună cu Tuciapski, pe care-l cunoşteam mai de mult, din perioada pregătirilor pentru primul Congres, şi cu Klavdia Timofeevna Sverdlova. Sverdlov se pregătea şi el să vină la congres. Se bucura de o influenţă uriaşă în Ural, şi muncitorii nu voiau cu nici un preţ să-l lase să plece. Eu aveam mandat din partea oraşului Kazan, dar îmi lipsea un număr mic de voturi. De aceea comisia de validare mi-a acordat numai drept de vot consultativ. Timpul scurt petrecut la comisia de validare m-a făcut să simt de la început atmosfera congresului, care era destul de fracţionistă.
Bolşevicii erau foarte uniţi. La aceasta contribuia convingerea că, în ciuda înfrîngerii temporare, revoluţia se află în avînt.
Ţin minte cîtă bătaie de cap a avut „Unchiul“, care cunoştea bine limba suedeză şi căreia, de aceea, i-a revenit sarcina plasării delegaţilor. Mi-l amintesc pe Ivan Ivanovici Skvorţov ; parcă-î văd pe Vladimir Alexandrovici Bazarov, căruia în momentele de mare tensiune îi luceau ochii în mod deosebit. Ţin minte că în legătură cu aceasta Vladimir Ilici spunea că Bazarov are un puternic instinct politic şi că îl pasionează lupta. Îmi amintesc de o plimbare undeva, în afara oraşului, la care au luat parte Rîkov, Stroev şi Aleksinski. S-a discutat despre starea de spirit a muncitorilor. La congres au participat de asemenea Voroşilov (Volodea Antimekov) şi K. Samoilova (Nataşa Bolşevikova). Aceste două nume conspirative, pline de avînt tineresc, sînt caracteristice pentru starea de spirit a delegaţilor bolşevici la Congresul de unificare. De la congres delegaţii bolşevici au plecat şi mai uniţi decît înainte.
La 27 aprilie şi-a început lucrările Duma I de stat. Apoi a avut loc o demonstraţie a şomerilor, în rîndurile cărora activa Voitinski. Ziua de 1 Mai s-a sărbătorit cu mult elan. La sfîrşitul lunii aprilie, în locul ziarului „Novaia jizn“, a început să apară ziarul „Volna“ ; tot atunci a început să apară şi o mică revistă bolşevică, „Vestnik jizn“. Mişcarea era din nou în plin avînt.
După ce ne-am întors de la Congresul din Stockholm, ne-am instalat pe strada Zabalkanskaia, eu cu acte pe numele de Praskovia Oneghina, iar Ilici pe numele de Ciheidze. Aveam o curte cu două ieşiri. Am fi stat destul de bine acolo dacă n-am fi avut ca vecini un militar care îşi bătea îngrozitor nevasta şi o tîra de cozi pe coridor şi dacă n-am fi avut o gazdă extrem de amabilă, care îi tot punea întrebări lui Ilici despre neamurile lui şi susţinea că îl cunoscuse încă de pe cînd era un băieţel de patru ani, numai că pe atunci era oacheş...
Ilici scria un raport pentru muncitorii din Petrograd despre Congresul de unificare, arătînd clar toate divergenţele în problemele esenţiale. „Libertate de discuţie, unitate de acţiune — iată ce trebuie să obţinem“ — scria Ilici în acest raport, — „...în ceea ce priveşte sprijinirea acţiunilor revoluţionare ale ţărănimii, critica utopiilor mic-burgheze, toţi social-democraţii sînt de acord între ei...“. „În timpul alegerilor (pentru Dumă. — N.K.) este obligatorie o deplină unitate de acţiune. Congresul a hotărît că vom participa cu toţii la alegeri, acolo unde ele urmează să aibă loc. În timpul alegerilor — nici un fel de critică a participării la alegeri. Acţiunea proletariatului trebuie să fie unitară“[6].
Raportul a apărut în editura „Vpered“ în luna mai.
La 9 mai Vladimir Ilici a luat pentru prima dată în Rusia cuvîntul la un mare miting popular, care s-a ţinut la căminul din casa contesei Panina. El s-a prezentat sub numele de Karpov. Sala era plină de muncitori din toate raioanele. Un lucru uimitor era lipsa poliţiei. Doi comisari de poliţie, care la începutul adunării se învîrteau prin sală, au dispărut nu se ştie unde. „Parcă s-au volatilizat“ — a glumit cineva. După ce a vorbit cadetul Ogorodnikov, preşedintele i-a dat cuvîntul lui Karpov. Mă aflam în mulţime. Ilici era grozav de emoţionat. Palid la faţă, a rămas vreme de un minut fără să rostească o vorbă. Tot sîngele i se adunase la inimă. Deodată am simţit că emoţia vorbitorului se transmite celor din sală. Izbucniră ropote de aplauze : membrii de partid îl recunoscuseră pe Ilici. Mi-a rămas întipărită în minte faţa nedumerită şi emoţionată a unui muncitor care stătea alături de mine. El întreba : cine e, cine e ? Dar nimeni nu-i răspundea. Se făcu o tăcere desăvîrşită. După cuvîntarea lui Ilici, toţi cei de faţă erau plini de entuziasm şi nu se gîndeau decît la lupta iminentă, pe care urmau s-o ducă pînă la capăt.
Muncitorii îşi rupseră cămăşile roşii, făcînd din ele steaguri şi se împrăştiară prin raioane, intonînd cîntece revoluţionare.
Era o noapte albă de mai, cum numai la Petrograd există ; sîngele ne zvîcnea cu putere. Poliţiştii pe care ne aşteptam să-i vedem sosind nu apărură. După adunare, Ilici s-a dus să doarmă la Dmitri Ilici Leşcenko.
În timpul acestei revoluţii Ilici n-a mai avut prilejul să ia cuvîntul în mod deschis la adunări mari.
La 24 mai ziarul „Volna“ a fost suspendat. La 26 mai el a reapărut sub titlul de „Vpered“. Noul ziar a existat pînă la 14 iunie.
Abia la 22 iunie am izbutit să organizăm editarea unui alt ziar bolşevic, „Eho“, care a continuat să apară pînă la 7 iulie. La 8 iulie a fost dizolvată Duma de stat.
La sfîrşitul lunii iunie a venit la Petrograd, îndată după eliberarea ei din închisoarea de la Varşovia, Rosa Luxemburg. Cu acest prilej, Vladimir Ilici şi alţi conducători bolşevici s-au întîlnit cu ea. Casa pentru întrevedere a fost pusă la dispoziţie de bătrînul „Papa Rode“, un proprietar de case a cărui fiică fusese profesoară la şcoala de dincolo de bariera Nevski pe vremea cînd predam şi eu acolo, iar apoi stătuse în acelaşi timp cu mine la închisoare. Bătrînul căuta să ne ajute cum putea : de data aceasta ne pusese la dispoziţie pentru adunare o locuinţă mare, goală, în care din motive de conspiraţie dăduse ordin să se vopsească în alb toate geamurile, lucru care, fireşte, a atras atenţia tuturor portarilor. La această consfătuire s-a discutat despre situaţia creată, despre tactica ce trebuia s-o urmăm. De la Petrograd, Rosa a plecat în Finlanda, iar de acolo în străinătate.
În mai, cînd mişcarea se intensifica, iar Duma începuse să oglindească starea de spirit a ţărănimii, Ilici i-a acordat o atenţie deosebită. În acea perioadă el a scris articolele : „Grupul muncitoresc din Duma de stat“, „Grupul ţărănesc sau al „trudovicilor“ şi P.M.S.D.R.“, „Problema pămîntului în Dumă“, „Nici pămînt, nici libertate“, „Guvernul, Duma şi poporul“, „Cadeţii împiedică Duma să se adreseze poporului“, „Goremîcinikii, octombriştii şi cadeţii“, „Sfaturi proaste“, „Cadeţii, trudovicii şi partidul muncitoresc“. Toate aceste articole se refereau la aceeaşi problemă : alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea, necesitatea de a-i ridica pe ţărani la luptă pentru pămînt şi libertate, de a-i împiedica pe cadeţi să ajungă la o înţelegere cu guvernul.
În această perioadă, Ilici a luat de mai multe ori cuvîntul în problema respectivă.
Unul din rapoartele pe această temă l-a prezentat în faţa reprezentanţilor raionului Vîborg, la Uniunea inginerilor de pe bulevardul Zagorodnîi. A trebuit să aşteptăm mult. O sală era ocupată de şomeri, în alta se adunaseră nişte hamali din port — organizatorul lor era Serghei Malîşev — spre a încerca pentru ultima dată să se înţeleagă cu patronii, dar nici atunci nu s-au înţeles. Abia după ce au plecat a început Ilici să-şi expună raportul.
Îmi amintesc, de asemenea, de cuvîntarea rostită de Ilici în faţa unui grup de învăţători. Printre învăţători predominau atunci tendinţele socialist-revoluţionare. Bolşevicii n-au fost admişi la Congresul învăţătorilor, dar s-a organizat o întîlnire cu cîteva zeci de învăţători. Ea a avut loc într-o şcoală. Dintre cei prezenţi mi s-a întipărit în minte figura unei învăţătoare, o femeie mică de statură şi puţin cocoşată. Era socialista-revoluţionară Kondratieva. La această întîlnire tov. Reazanov a prezentat un raport despre sindicate, iar Vladimir Ilici un raport în problema agrară. S-a ridicat să-i răspundă socialistul-revoluţionar Bunakov, care a susţinut că afirmaţiile lui sînt contradictorii şi a căutat să-l combată pe Lenin cu citate din Ilin (pseudonimul publicistic de atunci al lui Ilici). Vladimir Ilici l-a ascultat cu atenţie şi a luat note, iar apoi a răspuns destul de tăios la această demagogie a socialiştilor-revoluţionari.
Cînd s-a pus în toată amploarea ei problema pămîntului, cînd a apărut deschis — ca să folosesc cuvintele lui Ilici — „o uniune a funcţionarilor publici şi liberalilor împotriva ţăranilor“, grupul şovăielnic al trudovicilor i-a urmat pe muncitori. Guvernul a simţit că Duma nu poate fi pentru el un reazem de nădejde şi a trecut la ofensivă. A început maltratarea participanţilor la demonstraţiile paşnice, incendierea localurilor de întruniri populare, pogromurile împotriva populaţiei evreieşti. La 20 iunie a fost publicat un comunicat guvernamental în problema agrară, în care Duma de stat era atacată vehement.
În sfîrşit, la 8 iulie Duma a fost dizolvată, ziarele social-democrate suspendate şi au început tot felul de represiuni şi arestări. La Kronstadt şi la Sveaborg a izbucnit o insurecţie. Ai noştri au participat cît se poate de activ la ea. Innokenti (Dubrovinski) abia a izbutit să scape din Kronstadt fără să fie prins de poliţie prefăcîndu-se că e beat mort. Curînd au fost arestaţi membrii organizaţiei noastre militare, în rîndurile căreia fusese strecurat un provocator. Asta s-a întîmplat tocmai în timpul răscoalei din Sveaborg. Zadarnic am aşteptat în ziua aceea telegrame cu privire la mersul răscoalei.
Eram adunaţi acasă la familia Menjinski, Vera Rudolfovna şi Ludmila Rudolfovna Menjinski ocupau pe atunci un apartament foarte confortabil. La ele se adunau des tovarăşii. Veneau în permanenţă tov. Rojkov, Iuzef, Goldenberg. Şi de data aceasta se aflau aici cîţiva tovarăşi, printre care şi Ilici. Acesta a trimis-o pe Vera Rudolfovna la Şlihter, să-i spună că este necesar să plece imediat la Sveaborg. Cineva şi-a adus aminte că la ziarul cadet „Reci“ lucrează în calitate de corector tov. Harrik. M-am dus acolo să-l întreb dacă nu s-a primit vreo telegramă. Nu l-am găsit, dar un alt corector mi-a dat telegramele. M-a sfătuit să mă duc la Harrik, care locuia în apropiere, pe ulicioara Gusev. Mi-a scris adresa lui chiar pe şpaltele cu telegrame. Am pornit spre ulicioara Gusev. Pe lîngă casa respectivă se plimbau la braţ două femei. Ele m-au oprit şi mi-au spus : „Dacă mergeţi la casa de la numărul cutare, nu intraţi, căci acolo e poliţia şi-i arestează pe toţi care intră“. M-am grăbit să-i previn pe tovarăşii noştri. După cum am aflat mai tîrziu, acolo fuseseră arestaţi membrii organizaţiei noastre militare, printre care şi Viaceslav Rudolfovici Menjinski. Răscoala a fost înnăbuşită. Dezmăţul reacțiunii creştea. Bolşevicii au trecut în ilegalitate şi au reluat publicarea ziarului ilegal „Proletarii“ ; menşevicii au bătut în retragere, au început să scrie în presa burgheză, au lansat lozinca demagogică a unui congres muncitoresc fără partid, care în condiţiile respective ar fi însemnat lichidarea partidului. Bolşevicii cereau convocarea unui congres extraordinar.
Ilici a fost nevoit să plece în „emigraţie pe aproape“, în Finlanda. El s-a instalat la familia Leiteisen, care locuia la Kuokkala, în apropiere de gară. Vila mare şi neconfortabilă „Vaza“ servea de mult ca adăpost pentru revoluţionari. Înainte locuiseră acolo nişte socialişti-revoluţionari care fabricau bombe, iar apoi s-a instalat bolşevicul Leiteisen (Lindov) cu familia. Lui Ilici i s-a rezervat o cameră mai retrasă, unde îşi scria articolele şi broşurile şi unde veneau să-l vadă membri ai C.C., membri ai Comitetului din Petrograd şi tovarăşi din provincie. Din Kuokkala Ilici conducea de fapt întreaga activitate a bolşevicilor. După cîtva timp m-am mutat şi eu acolo. Dimineaţa, devreme, plecam la Petrograd şi mă întorceam seara tîrziu. Apoi, cînd Leiteisenii au plecat, am ocupat tot parterul. S-a mutat la noi şi mama mea, iar apoi a locuit o vreme Maria Ilinicina. La etaj s-au instalat Bogdanovii, iar în 1907 a venit şi Dubrovinski (Innokenti). Pe atunci poliţia rusă nu prea se încumeta să-şi vîre nasul în Finlanda şi trăiam acolo nestingheriţi. Uşa vilei nu se încuia niciodată. În sufragerie se lăsa în fiecare seară o cană cu lapte şi pîine, iar pe divan era pregătit un aşternut, pentru eventualitatea că va veni cineva cu trenul de noapte. În felul acesta omul putea să mănînce şi să se culce fără să trezească pe nimeni. Dimineaţa găseam adesea în sufragerie tovarăşi sosiţi peste noapte.
La Ilici venea în fiecare zi un curier special cu materiale, ziare şi scrisori. După ce se uita prin cele primite, Ilici îşi scria imediat articolul şi îl expedia cu aceiaşi curier. Aproape zilnic venea la „Vaza“ Dmitri Ilici Leşcenko. Seara aduceam eu tot felul de noutăţi şi însărcinări din Petrograd.
Fireşte, Ilici dorea nespus să plece la Petrograd şi deşi căuta să menţină cea mai strînsă legătură, uneori era într-o astfel de dispoziţie încît simţea nevoia unei destinderi ; atunci toţi locatarii vilei „Vaza“ se aşezau să joace... „popa-prostul“. Bogdanov juca cu chibzuială, Ilici — tot chibzuit, dar şi cu patimă, iar Leiteisen se pasiona la culme. Uneori venea în timpul acesta cu vreo însărcinare un tovarăş de la un raion. El se simţea stînjenit şi nedumerit văzînd pe aceşti membri ai C.C. jucînd cu patimă popa-prostul. Dar asta s-a întîmplat numai un timp.
Pe atunci eram foarte puţină vreme împreună cu Ilici, căci petreceam zile întregi la Petrograd. Cînd mă întorceam seara tîrziu, îl găseam întotdeauna preocupat şi nu-l mai întrebam nimic, ci doar îi povesteam ceea ce văzusem şi auzisem.
În iarna aceea aveam un loc permanent de întîlnire cu Vera Rudolfovna la cantina Institutului de tehnologie. Era un loc foarte comod, deoarece pe la cantină treceau o mulţime de oameni. Uneori mă întîlneam acolo şi cu zece tovarăşi pe zi. Nimeni nu ne dădea vreo atenţie. Într-o zi însă a venit la întîlnire Kamo. Îmbrăcat în costum naţional caucazian, el ducea într-un şervet un obiect rotund. Toţi cei care se aflau la cantină s-au întrerupt din mîncat şi s-au uitat curioşi la vizitatorul neobişnuit. Cei mai mulţi s-au gîndit, probabil, că a adus o bombă. Nu era însă o bombă, ci un pepene verde. Kamo ne adusese în dar mie şi lui Ilici un pepene verde şi nişte nuci prăjite în zahăr. „Mi le-a trimis o mătuşă“ — mi-a explicat el cu sfială. Acest luptător extrem de îndrăzneţ, neînfricat şi cu o voinţă neclintită era un om de o integritate desăvîrşită şi totodată sensibil şi puţin naiv. Era tare legat de Ilici, Krasin şi Bogdanov. Venea şi pe la noi la Kuokkala. S-a împrietenit cu mama mea, căreia îi vorbea de mătuşa şi de surorile lui. Kamo făcea adesea naveta din Finlanda la Petrograd şi totdeauna ducea arme cu el. De fiecare dată mama îi lega cu deosebită grijă revolverele la spate.
În toamnă, la Vîborg, a început să apară ziarul ilegal „Proletarii“[7] căruia Ilici îi consacra mult timp şi îi acorda o atenţie deosebită. Legătura se ţinea prin tov. Şlihter. Numerele din „Proletarii“ erau aduse la Petrograd şi difuzate acolo prin raioane. De transport se ocupa tov. Irina (Lidia Gobi). Deşi transportul şi difuzarea erau puse la punct — materialul se trimitea prin tipografia bolşevică legală „Delo“ —, trebuiau totuşi procurate adrese unde să fie expediat acesta. Vera Rudolfovna şi cu mine am simţit nevoia de o ajutoare. Un activist dintr-un raion — Komissarov — ne-a propus-o ca ajutoare pe soţia sa, Katia. A venit o femeie cu înfăţişare modestă şi cu părul tuns scurt. În primul moment m-a cuprins un sentiment ciudat : o puternică neîncredere. Nu puteam să-mi dau seama de unde provenea acest sentiment ; în curînd, însă, el a dispărut. Katia s-a dovedit o ajutoare foarte activă ; făcea totul extrem de ordonat, conspirativ, repede, nu manifesta nici un fel de curiozitate şi nu punea nici o întrebare. Îmi amintesc numai că odată, cînd am întrebat-o unde pleacă pe timpul verii, s-a schimbat parcă la faţă şi mi-a aruncat o privire rea. Ulterior s-a constatat că atît Katia cît şi soţul ei erau provocatori. De la Petrograd Katia a transportat nişte arme în Ural, dar pe unde trecea ea, venea poliţia, punea mîna pe arme şi îi aresta pe toţi. Noi am aflat despre aceasta mult mai tîrziu. Soţul ei a intrat ca administrator la Simonov, proprietarul casei de pe bulevardul Zagorodnîi nr. 9. Simonov îi ajuta pe social-democraţi. O vreme a locuit la el Vladimir Ilici, apoi s-a organizat în această casă un club bolşevic, iar după aceea a stat acolo Aleksinski. Mai tîrziu, în anii reacţiunii, Komissarov adăpostea în această casă pe diverşi ilegalişti, le procura paşapoarte, dar foarte curînd după aceea ilegaliştii erau arestaţi „întîmplător“, la graniţă. În această capcană a nimerit, de pildă, Innokenti, cînd s-a întors odată din străinătate să activeze în Rusia. Desigur, e greu de stabilit în ce moment au devenit provocatori Komissarov şi soţia sa. În orice caz erau foarte multe lucruri pe care poliţia nu le ştia ; de pildă, domiciliul lui Vladimir Ilici. În 1905 şi în tot cursul anului 1906 aparatul poliţienesc a fost destul de dezorganizat. Pentru data de 20 februarie 1907 fusese convocată Duma a II-a de stat.
Încă la conferinţa din noiembrie, 14 delegaţi, printre care delegaţii din partea Poloniei şi Lituaniei, în frunte cu Vladimir Ilici, s-au pronunţat în favoarea participării la alegerile pentru Duma de stat, dar împotriva oricărui bloc cu cadeţii (lucru pe care îl doreau menşevicii). Sub această lozincă s-a şi desfăşurat activitatea bolşevicilor în cursul alegerilor pentru Dumă. Cadeţii au fost înfrînţi în alegeri. În Duma a II-a ei au obţinut numai jumătate din numărul de locuri pe care îl avuseseră în Duma I. Alegerile au avut loc cu o mare întîrziere. Se părea că se ridică un nou val revoluţionar. La începutul anului 1907 Ilici scria :
„Cît de mizere au devenit dintr-o dată recentele noastre dispute «teoretice» în lumina razelor scînteietoare ale soarelui revoluţionar care răsare !“
Deputaţii din Duma a II-a veneau destul de des la Kuokkala să stea de vorbă cu Ilici. Activitatea deputaţilor bolşevici era condusă în mod direct de Aleksandr Aleksandrovici Bogdanov, dar el locuia la Kuokkala în aceeaşi vilă cu noi şi se punea de acord în toate privinţele cu Ilici.
Îmi amintesc cum odată, pe cînd mă întorceam seara tîrziu din Petrograd la Kuokkala, l-am întîlnit în vagon pe Pavel Borisovici Akselrod. El a spus că deputaţii bolşevici, bunăoară Aleksinski, ţin cuvîntări destul de bune în Dumă. Apoi a adus vorba despre congresul muncitoresc. Menşevicii desfăşurau o agitaţie intensă pentru convocarea unui congres muncitoresc, sperînd că un asemenea congres larg îi va ajuta să contracareze influenţa mereu crescîndă a bolşevicilor. Bolşevicii stăruiau să se convoace cît mai grabnic congresul partidului. În cele din urmă el a fost fixat pentru luna aprilie. La congres au participat foarte mulţi delegaţi. Ei veneau în grupuri mari la locul de întîlnire stabilit, unde Mihail Sergheevici şi cu mine îi reprezentam pe bolşevici, iar Krochmal şi M. M. Şik (soţia lui Hinciuk) pe menşevici. Poliţia a început să-i fileze pe delegaţi. În gara Finlanda au fost arestaţi Marat (Şanţer) şi alţi cîţiva delegaţi. Am fost nevoiţi să luăm cele mai stricte măsuri de precauţie. Ilici si Bogdanov erau deja plecaţi la congres. Eu nu mă grăbeam să mă duc la Kuokkala. Am ajuns abia duminică pe seară şi ce-mi văzură ochii ? Trăseseră la noi 17 delegaţi. În casă nu se făcuse foc, şi toţi erau flămînzi. Femeia de serviciu care stătea la noi era o social-democrată finlandeză şi duminica pleca pe toată ziua, căci organizaţia din care făcea parte dădea spectacole la Casa poporului etc. Mi-a trebuit destul timp ca să le dau de mîncare la toţi. Eu n-am participat la congres. N-aveam cui să încredinţez munca secretariatului, iar vremurile erau grele. Poliţia devenise tot mai îndrăzneaţă, şi oamenii începură să se teamă să-i primească pe bolşevici pentru întîlniri conspirative sau ca să doarmă la ei. Uneori mă întîlneam cu tovarăşii la revista „Vestnik jizni“. Petr Petrovici Rumeanţev, care era redactorul-şef al revistei, s-a jenat să-mi spună personal să nu mai organizez întîlniri conspirative la revistă şi a dat această sarcină paznicului, un muncitor cu care discutam adesea tot felul de probleme. M-am necăjit că nu mi-a spus-o singur.
Ilici s-a întors de la congres mai tîrziu decît ceilalţi. Avea altă înfăţişare decît cea obişnuită : îşi tunsese mustăţile, îşi răsese barba şi purta o pălărie mare de pai[8]. La 3 iunie Duma a II-a a fost dizolvată. Întreaga fracţiune bolşevică a sosit seara tîrziu la Kuokkala. Au discutat toată noaptea despre situaţia care se crease. Congresul îl obosise extrem de mult pe Ilici. Era nervos şi nu mînca nimic. I-am pregătit cele necesare şi l-am expediat la Styrs Udde, în interiorul Finlandei, unde locuia familia „Unchiului“, iar eu am început să lichidez grabnic treburile. Cînd am sosit la Styrs Udde, Ilici se mai îndreptase. Mi s-a povestit că în primele zile aţipea oriunde se afla : se aşeza sub un brad şi după un minut dormea dus. Copiii îl porecliseră „moţăilă“. Am dus-o admirabil la Styrs Udde. Aici era şi pădure şi mare. Locul era extrem de retras. Alături era numai o vilă mare a inginerului Ziabiţki, unde stăteau Leşcenko cu soţia sa şi Aleksinski. Ilici evita discuţiile cu Aleksinski, deoarece voia să se odihnească. Acesta însă se supăra. Uneori ne adunam la Leşcenko să ascultăm muzică. Ksenia Ivanovna — o rudă a soţilor Knipovici — era cîntăreaţă şi avea o voce minunată. Ilici asculta cu încîntare cîntecele ei. O bună parte din zi o petreceam pe malul mării sau ne plimbam cu bicicleta. Bicicletele erau vechi şi trebuiau mereu reparate. Cîteodată ne ajuta Leşcenko, iar altădată le reparam singuri, folosind galoşi vechi, şi am impresia că mai mult le reparam, decît mergeam cu ele. Dar plimbările erau minunate. „Unchiul“ îl îndopa pe Ilici cu omlete şi cu carne de ren. Treptat, Ilici s-a odihnit şi şi-a revenit.
Din Styrs Udde am plecat la Conferinţa din Terioki.. După ce între timp examinase situaţia sub toate aspectele, Ilici s-a ridicat la conferinţă împotriva boicotării Dumei a III-a. Începea un război pe un front nou, războiul împotriva adepţilor boicotului, care nu voiau să ţină seama de cruda realitate şi se îmbătau cu fraze sonore. În mica vilă unde a avut loc conferinţa, Ilici îşi apăra cu înflăcărare poziţia. Krasin, care venise pe bicicletă, s-a oprit la fereastră şi l-a ascultat cu atenţie pe Ilici. Apoi, fără să mai intre înăuntru, a plecat îngîndurat... Da, toate astea îţi dădeau de gîndit.
A avut loc congresul de la Stuttgart.[9] Ilici a fost foarte mulţumit de el. A fost mulţumit de rezoluţiile cu privire la sindicate şi la atitudinea faţă de război.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 10, E.S.P.L.P. 1956, pag. 81-82. — Nota red.
[2]. Op. cit., pag. 82.
[3]. Op. cit., pag. 83.
[4]. Op. cit., pag. 83.
[5]. Depozitul de cărţi şi editura „Vpered“ aparţineau Comitetului Central al partidului. — Nota red.
[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. 10, E.S.P.L.P. 1956, pag. 371. — Nota red.
[7]. În 1906, primul număr din „Proletarii“ a apărut la 21 august. — Nota red.
[8]. Imediat după congres, Ilici a prezentat un raport la Terioki, în clădirea hotelului ţinut de finlandezul Kakko (acest hotel a ars ulterior), în faţa unui mare număr de muncitori veniţi din Petrograd. — Nota red.
[9].Congresul internaţional de la Stuttgart al Internaţionalei a II-a a avut loc între 18 (5) şi 24 (11) august 1907. — Nota red.