În ianuarie 1916 Vladimir Ilici a început să scrie pentru editura „Parus“ o broşură despre imperialism. Ilici atribuia acestei probleme o importanţă uriaşă, considerînd că nu se poate face o apreciere într-adevăr fundamentală a războiului fără a elucida pînă la capăt esenţa imperialismului atît sub aspectul său economic cît şi sub cel politic. De aceea el a pornit cu elan să scrie această lucrare. Deoarece Ilici avea nevoie să consulte o serie de lucrări care se aflau la bibliotecile din Zürich, pe la jumătatea lunii februarie am plecat acolo cu intenţia de a sta vreo două săptămîni, apoi însă am tot amînat întoarcerea la Berna şi pînă la urmă am rămas la Zürich, care era un oraş mai animat decît Berna. La Zürich se aflau mulţi tineri străini cu concepţii revoluţionare ; în acest oraş existau de asemenea muncitori, partidul social-democrat avea tendinţe de stînga mai pronunţate şi spiritul mic-burghez se făcea simţit parcă într-o mai mică măsură.
Ne-am dus să închiriem o cameră. Am intrat la o oarecare Frau Prelog, care semăna mai mult cu o vieneză decît cu o elveţiană, ceea ce se explica prin faptul că fusese multă vreme bucătăreasă la un hotel din Viena. Ne-am instalat la ea, dar a doua zi vechiul locatar a anunţat că se reîntoarce. Îi spărsese cineva capul şi zăcuse la spital, dar acum se făcuse bine. Frau Prelog ne-a rugat să ne găsim o altă cameră, dar ne-a propus să mîncăm la ea, la un preţ destul de modest. Am mîncat la dînsa vreo două luni. Mîncarea nu era cine ştie ce, dar în cantitate suficientă. Lui Ilici îi plăcea că totul era lipsit de pretenţii, că ni se servea cafeaua într-o ceaşcă cu toarta ruptă, că mîncam în bucătărie, că subiectele de conversaţie erau şi ele simple — nu se vorbea de mîncare sau de numărul cartofilor care trebuie puşi în cutare sau cutare ciorbă, ci de probleme care-i interesau pe cei ce luau masa la Frau Prelog. Ce-i drept, erau puţini la număr şi se schimbau des. După foarte puţin timp ne-am dat seama că am nimerit într-un mediu foarte original, în cea mai autentică „drojdie“ a societăţii din Zürich. Un timp a luat masa la Prelog o prostituată care vorbea deschis despre meseria ei, dar pe care o preocupa mult mai mult cum se simte mama ei sau ce fel de serviciu va găsi sora ei. Cîteva zile a mîncat acolo o soră de caritate, apoi au început să apară şi alţi comeseni. Locatarul doamnei Prelog nu era prea vorbăreţ, dar din ceea ce spunea a reieşit că era aproape un infractor de drept comun. Nimeni nu se jena de noi şi trebuie să spun că din discuţiile dintre aceşti oameni reieşeau trăsături mult mai „omeneşti“ şi mai vii decît din discuţiile auzite în vreun restaurant pretenţios al vreunui hotel select, unde veneau oameni înstăriţi.
Eu stăruiam mereu să reîncepem să mîncăm acasă, căci din cauza acestor comeseni puteam intra cu uşurinţă în cine ştie ce bucluc. Cu toate acestea, unele trăsături ale „drojdiei“ societăţii din Zürich nu erau lipsite de interes.
Mai tîrziu, cînd am citit culegerea lui John Reed „Fiica revoluţiei“, mi-a plăcut mai ales faptul că Reed înfăţişează prostituatele nu din punctul de vedere al profesiunii lor sau al problemelor de dragoste, ci sub aspectul altor interese. În mod obişnuit, cînd se descrie „drojdia“ societăţii, nu prea se acordă atenţie modului ei de viaţă.
Mai tîrziu, în Rusia, cînd am văzut împreună cu Ilici la Teatrul de Artă piesa lui Gorki „Azilul de noapte“ — Vladimir Ilici ţinea foarte mult să vadă această presă -, i-a displăcut categoric caracterul „factice“ al montării, lipsa acelor amănunte din viaţa de zi cu zi care, după cum se spune, „dau tonul“, redau atmosfera reală.
Mai tîrziu, de cîte ori o întîlnea pe stradă pe Frau Prelog, Ilici o saluta prietenos. O întîlneam foarte des, pentru că ne mutasem în apropiere, pe o ulicioară îngustă, la cizmarul Kammerer. Camera nu era dintre cele mai strălucite. Casa era veche şi întunecoasă, părea să fi fost construită prin secolul al XVI-lea, şi avea o curte murdară. Pentru aceeaşi bani puteam găsi o cameră mult mai bună, dar ne plăceau gazdele. Era o familie de muncitori cu concepţii revoluţionare care condamna războiul imperialist. Locuinţa era într-adevăr „internaţională“ : în două camere locuiau gazdele, într-una — soţia unui soldat german, brutar, cu copiii ei, în alta — un italian, în alta — nişte actori austrieci, care aveau o splendidă pisică roşcată, iar în ultima — noi, care eram ruşi. Nu simţeai aici nici urmă de şovinism, şi într-o zi, cînd în jurul maşinii de gătit se strînsese o întreagă internaţională feminină, Frau Kammerer a exclamat indignată : „Soldaţii ar trebui să întoarcă armele împotriva guvernelor lor !“. După această întîmplare, Ilici nici nu a mai vrut să audă de schimbarea locuinţei. Eu am învăţat multe de la Frau Kammerer : cum să găteşti o masă ieftină şi săţioasă într-un timp cît mai scurt. Am învăţat şi altceva. Ziarele au anunţat la un moment dat că Elveţia întîmpină greutăţi în ceea ce priveşte importul de carne, şi de aceea guvernul cere cetăţenilor ca două zile pe săptămînă să nu consume carne. Măcelăriile continuau însă să fie deschise şi în zilele de „post“. Într-o asemenea zi am cumpărat carne pentru prînz ca întotdeauna şi, stînd la maşina de gătit, am întrebat-o pe Frau Kammerer dacă umblă controlori din casă în casă pentru a verifica dacă cetăţenii dau ascultare cererii guvernului. „Pentru ce să verifice ? — m-a întrebat Frau Kammerer mirată. — De vreme ce s-a anunţat că există dificultăţi, care om muncitor va consuma carne în zilele de «post» ? Poate doar vreun burghez“. Văzîndu-mă stînjenită, ea a adăugat cu blîndeţe : „Asta nu-i priveşte pe străini“. Această atitudine proletară conştientă îl încînta pe Ilici.
Răsfoind scrisorile mele către Şleapnikov din acea perioadă, am găsit una din 8 aprilie 1915 care caracterizează atmosfera de atunci. „Dragă prietene — scriam eu —, am primit scrisoarea d-tale din 3 aprilie şi mi-a mai venit puţin inima la loc, căci îmi era greu să citesc scrisorile d-tale enervate în care ameninţai că pleci în America şi erai gata să învinuieşti pe oricine de orice. Corespondenţa este un lucru oribil, dă naştere la tot felul de neînţelegeri... În scrisoarea care s-a pierdut îţi scrisesem amănunţit de ce Grigori nu poate fi trimis acum nici în Rusia, nici acolo unde te afli d-ta. El a fost foarte mîhnit de reproşul pe care i l-ai făcut pentru că nu s-a mutat la Stockholm. Nu se poate descompleta redacţia O.C. şi, în general, baza din străinătate. Acum, în timpul războiului, O.C. a trebuit să depună eforturi mai mari decît oricînd pentru a cuceri fiecare poziţie. Redacţia O.C. a jucat un rol important în cadrul internaţional. Trebuie s-o spunem de-a dreptul, lăsînd deoparte orice falsă modestie. Nici revista «Kommunist» n-ar fi apărut fără redacţia Organului Central. Pînă au văzut-o apărînd au fost destule discuţii, griji şi frămîntări. Şi mai multă bătaie de cap ne-a dat «Vorbote» (organul stîngii de la Zimmerwald). Dacă vom descompleta redacţia, n-o să aibă cine să mai lucreze. Nu este atît de uşor să alcătuieşti o redacţie nouă. Şi de Nikolai Ivanovici au tras tovarăşii în fel şi chip, s-a vorbit de trecerea lui la Cracovia, apoi la Berna. Dar nu s-a putut face nimic. Şi doi oameni sînt prea puţini, iar d-ta vrei să ni-l iei pe unul dintre ei. Dacă va fi destrămată baza din străinătate, nu vom mai avea ce să trimitem în Rusia. Uneori Grigori nu mai poate suporta viaţa din străinătate şi nu-şi mai găseşte locul. Iar d-ta mai vii să torni gaz peste foc cu reproşurile d-tale. Dacă priveşti lucrurile din punctul de vedere al utilităţii întregii munci, Grigori nu are voie să plece de aici. S-a discutat mutarea întregii redacţii, dar imediat a apărut problema banilor, a influenţei internaţionale, a considerentelor de ordin poliţienesc. Le-am pus direct japonezilor problema banilor şi ei au răspuns că n-au. Viaţa la Stockholm este mult mai scumpă ; aici Grigori lucrează la un laborator, există biblioteci şi, prin urmare, are cel puţin posibilitatea de a cîştiga ceva prin muncă literară. Foarte curînd problema cîştigului se va pune pentru noi toţi în mod acut“.
„În ceea ce priveşte pasiunea lui Ilici pentru problemele emigranţilor, reproşul este neîntemeiat. El nu se ocupă de loc de aceste probleme. El este nevoit să se ocupe mai mult decît înainte de chestiunile internaţionale, dar acest lucru este necesar. Ce-i drept, îl pasionează acum foarte mult «autodeterminarea naţiunilor». Şi, după părerea mea, dacă vrem «să-l folosim» cît mai bine, trebuie să insistăm ca el să scrie o broşură populară pe această temă. În momentul de faţă problema nu este cîtuşi de puţin academică. Ea a provocat foarte multe confuzii în rîndurlle social-democraţiei internaţionale, dar acesta nu este un motiv să fie trecută pe planul al doilea. Astă-iarnă au avut loc aici discuţii pe această temă cu Radek. Mie personal ele mi-au folosit foarte mult“, şi în continuare am expus pe cîteva pagini conţinutul acestor discuţii, arătînd punctul de vedere al lui Ilici.
Duceam la Zürich, după cum s-a exprimat Ilici într-una din scrisorile trimise acasă, „o viaţă liniştită“ : oarecum departe de colonia locală, studiind mult şi cu regularitate în biblioteci. După masă, cînd se întorcea de la cantina emigranţilor, trecea pe la noi în fiecare zi pentru o jumătate de oră tînărul tovarăş Grişa Usievici care a murit în 1919 în timpul războiului civil. Un timp venea dimineaţa pe la noi nepotul tovarăşei Zemleacika, care înnebunise din cauza foamei. Umbla atît de zdrenţăros şi plin de noroi, încît nu mai era lăsat să intre în bibliotecile elveţiene. Căuta să-l prindă pe Ilici înainte de plecarea acestuia la bibliotecă, susţinînd că trebuie să discute cu el nişte probleme principiale. Vizitele lui îi măcinau destul de mult nervii lui Ilici.
Am început să plecăm de acasă mai devreme pentru a ne plimba pe malul lacului înainte de a intra în bibliotecă şi pentru a mai sta puţin de vorbă. Ilici îmi vorbea despre lucrarea pe care o scria şi despre diferitele gînduri care-l frămîntau.
Din grupul de la Zürich ne vedeam cel mai des cu Usievici şi cu Haritonov. Îmi mai aduc aminte şi de unchiul Vanea — Avdeev —, un muncitor metalurgist, de Turkin, muncitor din Ural, de Boiţov, care a lucrat ulterior la Direcţia generală a învăţămîntului politic. Ţin minte şi pe un muncitor bulgar, al cărui nume l-am uitat. Majoritatea tovarăşilor din grupul nostru de la Zürich lucrau în uzine ; toţi erau foarte ocupaţi şi adunările grupului se ţineau relativ rar. În schimb, membrii grupului nostru aveau legături strînse cu muncitorii din Zürich ; ei erau mai apropiaţi de viaţa muncitorilor localnici decît în alte oraşe elveţiene (cu excepţia oraşului Chaux-de-Fonds, unde grupul nostru avea legături şi mai strînse cu masa muncitorească).
La Zürich, în fruntea mişcării elveţiene se afla Fritz Platten ; el era secretarul partidului. Platten, care făcea parte din stînga zimmerwaldiană, era fiu de muncitor, un tînăr simplu şi înflăcărat, care se bucura de o mare influenţă în rîndurile maselor. Aderase la stînga zimmerwaldiană şi Nobs, redactorul-şef al ziarului de partid din Zürich „Volksrecht“ („Dreptul poporului“). Tinerii muncitori emigranţi — care se aflau în număr mare la Zürich —, în frunte cu Willi Münzenberg, erau foarte activi şi-i sprijineau pe cei de stînga. Toate acestea ne apropiau întrucîtva de mişcarea muncitorească elveţiană. Unii tovarăşi, care nu au fost în emigraţie, au acum impresia că Lenin îşi punea mari speranţe în mişcarea elveţiană, considerînd că Elveţia ar putea deveni chiar centrul viitoarei revoluţii sociale.
Fireşte, lucrurile nu stăteau aşa. În Elveţia nu exista o clasă muncitoare puternică. Elveţia era o ţară care trăia mai ales de pe urma localităţilor climaterice, din firimiturile ce-i picau de la ţările capitaliste puternice. În general, muncitorii din Elveţia nu erau prea revoluţionari. Democratismul şi rezolvarea cu succes a problemei naţionale nu erau suficiente pentru a transforma Elveţia într-un centru al revoluţiei sociale.
Aceasta, nu însemna, fireşte, că în Elveţia nu trebuia desfăşurată o propagandă internaţionalistă, că nu trebuia dată o mînă de ajutor mişcării muncitoreşti şi partidului elveţian ca să devină într-adevăr revoluţionare, căci, dacă Elveţia ar fi fost atrasă în război, situaţia s-ar fi putut schimba repede.
Ilici prezenta referate în faţa muncitorilor elveţieni, întreţinea legături strînse cu Platten, Nobs şi Münzenberg. Grupul nostru din Zürich, împreună cu cîţiva polonezi (la Zürich se afla pe atunci tov. Bronski), a iniţiat şedinţe comune cu organizaţia elveţiană din Zürich. Întrunirile aveau loc la mica cafenea „Zum Adler“, care se afla în apropiere de locuinţa noastră. La prima adunare au venit cam 40 de persoane. Ilici a făcut momentul politic, a pus problemele în modul cel mai hotărît. Deşi toţi cei de faţă erau internaţionalişti, pe elveţieni i-a tulburat foarte mult felul tranşant în care au fost puse problemele. Mi-aduc aminte de cuvîntarea unui reprezentant al tineretului elveţian, care a spus că nu poţi sparge zidurile cu capul. În orice caz, adunările noastre au început să-şi piardă popularitatea : la a patra adunare au venit numai ruşii şi polonezii. Am glumit şi apoi ne-am dus fiecare pe la casele noastre.
În primele luni ale şederii noastre la Zürich, Vladimir Ilici a lucrat mai ales la broşura despre imperialism. Problema îl pasiona, scotea multe extrase din diferite lucrări. Îl interesau cu deosebire coloniile ; strînsese un material extrem de bogat în privinţa lor. Îmi amintesc că m-a pus şi pe mine să fac traduceri din engleză despre nişte colonii africane. Povestea multe lucruri extrem, de interesante. Mai tîrziu, cînd am recitit „Imperialismul“, lucrarea mi s-a părut mult mai seacă decît povestirile sale. El studiase la perfecţie viaţa economică a Europei, Americii etc. Îl interesa însă, fireşte, nu numai orînduirea economică, ci şi formele politice corespunzătoare acestei orînduiri, influenţa lor asupra maselor. A terminat broşura la începutul lunii iulie. La 24-30 aprilie 1916 a avut loc Conferinţa a II-a a zimmerwaldienilor (aşa-numita Conferinţă de la Kienthal). Trecuseră opt luai de la prima conferinţă, şi în acest timp războiul imperialist luase o amploare din ce în ce mai mare, dar aspectul Conferinţei de la Kienthal nu s-a deosebit chiar atît de mult de aspectul primei Conferinţe de la Zimmerwald. Oamenii deveniseră ceva mai radicali. Stînga zimmerwaldiană nu mai avea opt delegaţi, ci doisprezece, iar rezoluţiile conferinţei au reprezentat în oarecare măsură un pas înainte. Conferinţa a condamnat cu hotărîre Biroul Socialist Internaţional şi a adoptat o rezoluţie despre pace în care se spunea : „În condiţiile societăţii capitaliste este imposibil să se instaureze o pace trainică ; numai socialismul creează condiţiile necesare realizării ei. Înlăturînd proprietatea capitalistă privată şi implicit exploatarea maselor populare de către clasele avute, precum şi asuprirea naţională, socialismul va înlătura şi cauzele războiului. De aceea lupta pentru o pace trainică nu poate fi decît o luptă pentru înfăptuirea socialismului“[1]. Pentru difuzarea acestui manifest în tranşee, în luna mai au fost împuşcaţi în Germania 3 ofiţeri şi 32 de soldaţi. Guvernul german se temea mai mult decît de orice de revoluţionarizarea maselor.
În propunerile sale prezentate Conferinţei de la Kienthal, C.C. al P.M.S.D.R. atrăgea atenţia tocmai asupra necesităţii de a se introduce în mase spiritul revoluţionar. În aceste propuneri se spunea : „Aluzia la revoluţie pe care o face Manifestul de la Zimmerwald, spunînd că muncitorii trebuie să facă sacrificii pentru cauza lor şi nu pentru cauza altora, nu este suficientă. Trebuie arătat maselor clar şi precis care este drumul lor. Trebuie ca masele să ştie încotro şi pentru ce anume să meargă. Că în timp de război acţiunile revoluţionare de masă, atunci cînd se desfăşoară cu succes, nu pot duce decît la transformarea războiului imperialist în război civil pentru socialism, — acesta este un lucru evident, şi a ascunde maselor acest lucru este dăunător. Dimpotrivă, acest scop trebuie arătat limpede, oricît de grea ar părea atingerea lui, atunci cînd ne aflăm abia la începutul drumului. Nu este suficient să se spună, cum se spune în Manifestul de la Zimmerwald, că «capitaliştii mint atunci cînd vorbesc despre apărarea patriei» în războiul actual şi că în lupta revoluţionară muncitorii nu trebuie să ţină seama de situaţia militară a ţării lor ; trebuie spus limpede ceea ce este exprimat aici printr-o aluzie, şi anume că nu numai capitaliştii, dar şi social-şoviniştii şi kautskiştii mint atunci cînd aplică noţiunea de apărare a patriei la războiul actual, imperialist ; — că în timp de război acţiunile revoluţionare sînt imposibile fără a ameninţa cu înfrîngerea guvernul «propriu» şi că orice înfrîngere a guvernului într-un război reacţionar înlesneşte revoluţia, singura în stare să aducă o pace trainică şi democratică. Trebuie, în sfîrşit, să se spună maselor că, dacă ele însele nu vor crea organizaţii ilegale şi o presă liberă de cenzura militară, adică o presă ilegală, o sprijinire serioasă a luptei revoluţionare care începe este de neconceput, şi de neconceput este dezvoltarea ei, critica diferitelor ei acţiuni, îndreptarea greşelilor ei, lărgirea şi ascuţirea ei sistematică“[2].
În această propunere a C.C. este foarte limpede exprimată atitudinea bolşevicilor şi a lui Ilici faţă de mase : maselor trebuie să li se spună întotdeauna întregul adevăr, adevărul neînfrumuseţat, fără teamă că acest adevăr le-ar putea speria. Bolşevicii îşi puneau toate speranţele în mase, considerau că masele, şi numai ele, vor instaura socialismul.
La 1 iunie i-am scris lui Şleapnikov : „Grigori e prea entuziasmat de Kienthal. Desigur, pot judeca numai după relatări, dar e prea multă vorbărie fără o unitate internă, fără acea unitate care ar constitui chezăşia trăiniciei acţiunii. Se vede că de jos nu «se împinge» încă, cum se exprima Badaici ; poate doar la germani acest lucru se simte în oarecare măsură“.
Studierea economiei imperialismului, analiza tuturor pieselor acestei „cutii de viteze“, sezisarea întregului tablou mondial al imperialismului — această ultimă treaptă a capitalismului — care se îndreaptă spre pieire, i-au permis lui Ilici să pună într-un fel nou o serie întreagă de probleme politice, să abordeze mult mai profund problema formelor pe care le va lua lupta pentru socialism, în general, şi în Rusia, în special. Ilici voia să poată duce pînă la capăt şirul gîndurilor sale, să le dea posibilitatea să se cristalizeze, şi de aceea am hotărît să plecăm în munţi. Acest lucru îmi era necesar şi mie, deoarece boala mea continua să nu-mi dea pace. Nu exista decît un singur remediu împotriva ei : munţii. Am plecat pe şase săptămîni în cantonul Saint-Gall, în apropiere de Zürich, în nişte munţi sălbatici. Am stat la pensiunea Tschudiwiese, situată la o mare altitudine, foarte aproape de vîrfurile înzăpezite. Era dintre pensiunile cele mai ieftine : 21/2 franci pe zi de persoană. E adevărat, era o pensiune „lactată“ : dimineaţa se servea cafea cu lapte fără zahăr şi pîine cu unt şi brînză, la prînz o supă de legume, iar la felul al treilea ceva cu brînză de vaci şi lapte, la ora patru iar cafea cu lapte şi seara din nou ceva lactat. În primele zile ne-am ieşit aproape din fire din cauza acestei cure de produse lactate, dar apoi am completat-o cu smeură şi afine, care se găseau pretutindeni din belşug. Camera noastră era curată, fără prea multă mobilă şi avea lumină electrică. Curăţenia trebuia s-o facem singuri şi tot singuri trebuia să ne facem ghetele. Această din urma sarcină şi-a asumat-o Vladimir Ilici, imitîndu-i pe elvețieni. În fiecare dimineaţă el lua bocancii mei şi ai lui şi pleca cu ei sub un şopron unde se curăţa încălţămintea, glumea cu ceilalţi „lustragii“ şi făcea această muncă cu atîta zel, încît o dată, spre hazul tuturor, a răsturnat un coş aşezat acolo cu o mulţime de sticle goale de bere. Vizitatorii erau din pături democratice. Într-o pensiune unde costul întreţinerii era de 21/2 franci de persoană nu venea „lume bună“. Această pensiune ne amintea în oarecare măsură pe cea de la Bonbon din Franţa, dar oamenii erau mai simpli, mai săraci, cu apucături democratice în stil elveţian. Seara, fiul patronului cînta la armonică şi vilegiaturiştii dansau de zor ; tropotul lor nu înceta pînă la ora 11. Tschudiwiese se afla la vreo opt kilometri de gară, se circula numai pe măgari, pe poteci de munte. În general, toată lumea mergea pe jos şi aproape în fiecare dimineaţă la ora şase suna clopotul, vilegiaturiştii se adunau să-i petreacă pe cei care plecau şi intonau un cîntec de adio despre nu ştiu ce cuc. Fiecare strofă se termina cu cuvintele : „Adio, cucule“. Vladimir Ilici, căruia îi plăcea să doarmă dimineaţa mai tîrziu, bombănea şi-şi trăgea mai bine pătura peste cap. Vizitatorii erau cu totul străini de politică. Nu se discuta nici măcar despre război. Printre vilegiaturişti se afla un soldat. Avea ceva la plămîni, şi de aceea fusese trimis pe socoteala statului să se trateze, să facă o cură de produse lactate. În Elveţia autorităţile militare se îngrijesc foarte mult de soldaţi (în această ţară nu există trupe regulate, ci o miliţie). Tînărul era destul de simpatic. Vladimir Ilici se tot învîrtea pe lîngă el ca pisica pe lîngă slănină ; a încercat de mai multe ori să-i vorbească despre caracterul tîlhăresc al războiului. Tînărul nu obiecta, dar se vedea că problema nu-l pasionează. Era limpede că chestiunile politice îl interesau foarte puţin, mult mai puţin decît felul cum şi-ar putea petrece timpul la Tschudiwiese.
La Tschudiwiese nu a venit nimeni să ne viziteze, ruşi nu existau pe acolo, şi am trăit rupţi de toate treburile, hoinărind prin munţi zile întregi. Ilici n-a lucrat acolo absolut nimic. În timpul plimbărilor pe munte mi-a vorbit mult de problemele care îl preocupau, de rolul democraţiei, de laturile pozitive şi negative ale democraţiei elveţiene ; vorbea repede, repetînd aceeaşi idee în fraze diferite. Era evident că aceste probleme îl frămîntau foarte mult. Am petrecut în munţi a doua jumătate a lunii iulie şi întreaga lună august. Cînd am plecat, vilegiaturiştii ne-au condus şi pe noi, ca pe toată lumea, cu cîntecul : „Adio, cucule“. Coborînd prin pădure, Vladimir Ilici a zărit deodată nişte mînătărci şi, deşi ploua, s-a apucat să le culeagă cu pasiune de parcă ar fi recrutat zimmerwaldieni de stînga. Ploaia ne-a udat pînă la piele, în schimb am strîns un sac întreg de ciuperci. Am pierdut, bineînţeles, trenul şi a trebuit să stăm vreo două ore în gară, aşteptînd trenul următor.
La Zürich ne-am instalat din nou la aceleaşi gazde, pe Spiegelgasse.
Cît am stat la Tschudiwiese, Vladimir Ilici şi-a alcătuit un plan de muncă amănunţit pentru perioada imediat următoare. În momentul respectiv, deosebit de important era să se ajungă la o înţelegere pe plan teoretic, să se stabilească o linie teoretică precisă. Existau divergenţe cu Rosa Luxemburg, cu Radek, cu olandezii, cu Buharin, cu Peatakov şi, în parte, cu Kollontai. Divergenţele cele mai puternice erau cu Peatakov (P. Kievski), care scrisese în august articolul „Proletariatul şt dreptul naţiunilor la autodeterminare“. După ce l-a citit în manuscris, Ilici s-a aşezat imediat să scrie un răspuns şi a întocmit o broşură întreagă, intitulată „Despre o caricatură de marxism şi despre «economismul imperialist»“. Broşura era scrisă pe un ton foarte vehement, tocmai pentru că pe atunci Ilici îşi formase o concepţie clară, foarte precisă asupra raportului dintre economie şi politică în epoca luptei pentru socialism. El a caracterizat subaprecierea luptei politice în această epocă drept economism imperialist. „Capitalismul a învins — scria Ilici — de aceea nu trebuie să ne gîndim la problemele politice, raţionau vechii «economişti» din anii 1894-1901, ajungînd pînă la negarea luptei politice în Rusia. Imperialismul a învins, — de aceea nu trebuie să ne gîndim la problemele democraţiei politice, raţionează «economiştii imperialişti» de astăzi“[3].
Era inadmisibil să se ignoreze rolul democraţiei în lupta pentru socialism.. „Socialismul nu este posibil fără democraţie în două sensuri — scria Vladimir Ilici în aceeaşi broşură — : (1) proletariatul nu poate săvîrşi revoluţia socialistă dacă nu este pregătit în vederea acesteia prin lupta pentru democraţie ; (2) socialismul victorios nu poate să-şi menţină victoria şi să ducă omenirea spre dispariţia treptată a statului fără înfăptuirea democraţiei depline“[4].
Aceste cuvinte ale lui Vladimir Ilici au fost confirmate curînd în întregime de experienţa din Rusia. Revoluţia din februarie şi lupta ulterioară pentru democraţie au pregătit Revoluţia din Octombrie. Lărgirea şi consolidarea neîncetată a Sovietelor, a sistemului sovietic reorganizează şi democraţia însăşi, adîncind în permanenţă conţinutul acestei noţiuni.
În 1915-1916 Vladimir Ilici cunoştea temeinic problema democraţiei, o aborda din punctul de vedere al construirii socialismului. Încă în octombrie 1915, ridicînd obiecţii împotriva unui articol al lui Radek (Parabellum) publicat în ziarul „Berner Tagewacht“, Ilici scria : „Citind articolul lui Parabellum, constatăm ca în numele revoluţiei socialiste el respinge cu dispreţ un program consecvent revoluţionar în domeniul democraţiei. E o greşeală. Proletariatul nu poate învinge altfel decît prin democraţie, adică înfăptuind democraţia complet şi legînd de fiecare pas al luptei sale cerinţele democratice în formularea lor cea mai hotărîtă. E o absurditate să opui revoluţia socialistă şi lupta revoluţionară împotriva capitalismului uneia dintre problemele democraţiei, în cazul de faţă problema naţională. Noi trebuie să unim lupta revoluţionară împotriva capitalismului cu un program şi o tactică revoluţionară în ceea ce priveşte toate cerinţele democratice : şi a republicii, şi a miliţiei, şi a alegerii funcţionarilor de către popor, şi a egalităţii în drepturi a femeilor, şi a autodeterminării popoarelor etc. Atîta timp cît există capitalism, toate aceste cerinţe nu se pot înfăptui decît ca o excepţie şi într-o formă incompletă, denaturată. Sprijinindu-ne pe democratismul deja înfăptuit şi demascînd faptul că în condiţiile capitalismului el este incomplet, noi cerem doborîrea capitalismului, exproprierea burgheziei, ca o bază necesară atît pentru suprimarea mizeriei maselor, cît şi pentru înfăptuirea completă şi sub toate aspectele a tuturor transformărilor democratice. Unele din aceste transformări vor fi începute înainte de răsturnarea burgheziei, altele în cursul ei, altele după această răsturnare. Revoluţia socială nu este o singură bătălie, ci epoca unui şir întreg de bătălii în legătură cu toate problemele transformărilor economice şi democratice, care vor fi desăvîrşite numai prin exproprierea burgheziei. Tocmai în vederea acestui ţel final trebuie să dăm o formulare consecvent revoluţionară fiecăreia dintre cerinţele noastre democratice. Se poate concepe pe deplin ca muncitorii dintr-o anumită ţară să răstoarne burghezia înainte de a fi fost complet înfăptuită măcar o singură transformare democratică radicală. Dar e cu totul de neconceput ca proletariatul, ca clasă istorică, să poată învinge burghezia dacă nu va fi pregătit pentru aceasta prin educarea lui în spiritul celui mai consecvent, mai hotărîlt şi mai revoluţionar democratism“[5].
Folosesc citate atît de lungi pentru că ele exprimă foarte clar ceea ce îl preocupa deosebit de intens pe Vladimir Ilici la sfîrşitul anului 1915 şi în 1916, ceea ce şi-a pus pecetea şi pe ideile sale dezvoltate ulterior. Majoritatea articolelor sale referitoare la rolul democraţiei în lupta pentru socialism au fost publicate mult mai tîrziu : articolul împotriva lui Parabellum în 1927, broşura „Despre o caricatură de marxism“ în 1924. Ele sînt puţin cunoscute, pentru că au fost publicate în culegeri care nu apar în tiraje prea mari. Or, fără aceste articole nu poate fi înţeleasă nici înflăcărarea cu care Vladimir Ilici a discutat întotdeauna problema dreptului naţiunilor la autodeterminare. Această înflăcărare devine lesne de înţeles dacă privim problema în legătură cu felul cum aprecia Ilici în general democraţia. Trebuie să înţelegem că pentru Vladimir Ilici atitudinea faţă de problema autodeterminării era piatra de încercare cu ajutorul căreia se verifica priceperea de a aborda în mod just revendicările democratice în general. Toate discuţiile pe care le-a avut în această problemă cu Rosa Luxemburg, cu Radek, cu olandezii, cu Kievski şi cu o serie de alţi tovarăşi s-au desfăşurat tocmai din acest unghi de vedere. În broşura îndreptată împotriva lui Kievski, el a scris : „Toate naţiunile vor ajunge la socialism, aceasta e inevitabil, dar toate vor ajunge nu chiar în acelaşi fel, fiecare va aduce un specific într-o formă sau alta a democraţiei, într-o varietate sau alta a dictaturii proletariatului, într-un ritm sau altul al transformărilor socialiste ale diferitelor laturi ale vieţii sociale. Nimic nu este mai jalnic din punct de vedere teoretic şi mai ridicol din punct ele vedere practic decît ca «în numele materialismului istoric» să-ţi zugrăveşti în această privinţă viitorul într-o singură culoare cenuşie : aceasta ar fi o mîzgălitură ieftină, şi nimic altceva“[6].
Construirea socialismului nu este numai o construcţie economică : economia este doar baza construirii socialismului, temelia, premisa, iar esenţa construirii socialismului constă în transformarea întregului ţesut social, transformare făcută pe baza democratismului revoluţionar socialist.
Această concepţie a reprezentat, poate, cea mai profundă divergenţă care a existat tot timpul între Lenin şi Troţki. Troţki nu înţelegea spiritul democratic, bazele democratice ale construirii socialismului, ale procesului de reorganizare a întregului mod de viaţă al maselor. Tot atunci, în 1916, au apărut germenii divergenţelor ulterioare dintre Ilici şi Buharin. La sfîrşitul lunii august, Buharin a publicat în nr. 6 al revistei „Jugend-Internationale“ („Internaţionala tineretului“) un articol semnat „Nota bene“, din care se putea vedea că el subapreciază rolul statului, rolul dictaturii proletariatului. În nota „Internaţionala tineretului“, Ilici a semnalat această greşeală a lui Buharin. Dictatura proletariatului, care asigură rolul conducător al proletariatului în reorganizarea întregii vieţi sociale — iată ce l-a interesat cu deosebire pe Vladimir Ilici în a doua jumătate a anului 1916.
Revendicările democratice fac parte din programul minimal, şi chiar în prima scrisoare pe care Vladimir Ilici a trimis-o lui Şleapnikov după întoarcerea de la Tschudiwiese îl condamnă pe Bazarov pentru articolul scris în „Letopisi“, în care acesta se pronunţa pentru renunţarea la programul minimal. El îl combate pe Buharin care subapreciază rolul statului, rolul dictaturii proletariatului etc. Este indignat împotriva lui Kievski pentru că acesta nu înţelege rolul conducător al proletariatului. „Nu trebuie să nesocoteşti — scria Ilici lui Şleapnikov — importanţa unei înţelegeri pe plan teoretic : te asigur că ea este indispensabilă pentru muncă în vremuri atît de grele“[7].
Vladimir Ilici a început să recitească tot ce scriseseră Marx şi Engels despre stat, să facă conspecte din lucrările lor. Această muncă i-a permis să-şi dea seama în mod deosebit de profund de caracterul viitoarei revoluţii şi l-a pregătit temeinic pentru înţelegerea sarcinilor concrete ale acestei revoluţii.
La 30 noiembrie a avut loc o consfătuire a stîngii elveţiene cu privire la atitudinea faţă de război. A. Schmidt din Winterthur a spus că orînduirea democratică din Elveţia trebuie folosită în scopuri antimilitariste. A doua zi Lenin i-a trimis lui A. Schmidt o scrisoare în care propunea să se supună unui „referendum chestiunea formulată în felul următor : pentru exproprierea marilor întreprinderi capitaliste din industrie şi din agricultură, singura cale care duce spre înlăturarea totală a militarismului, sau împotriva exproprierii ?
În acest caz vom spune în politica noastră practică — i-a scris Ilici lui A. Schmidt — acelaşi lucru pe care-l admitem cu toţii pe plan teoretic, şi anume că înlăturarea totală a militarismului este posibilă şi realizabilă numai o dată cu înlăturarea capitalismului“[8]. Într-o scrisoare din decembrie 1916, publicată abia după 15 ani în „Culegeri din Lenin“, vol. XVII, Lenin spunea în legătură cu această problemă : „Credeţi, poate, că sînt atît de naiv încît să cred că probleme ca cea a revoluţiei socialiste ar putea fi rezolvate «prin convingere» ?
Nu. Vreau numai să dau o ilustrare, şi numai la o problemă particulară : ce schimbare trebuie să se producă în întreaga propagandă a partidului dacă este vorba să se manifeste o atitudine într-adevăr serioasă faţă de problema respingerii apărării patriei ! Aceasta este numai o ilustrare şi numai la o problemă particulară — nu am pretenţii la mai mult“[9].
În această perioadă, pe Ilici l-a preocupat foarte mult şi problema abordării dialectice a tuturor evenimentelor. El învăţase pur şi simplu pe de rost un pasaj din critica proiectului programului de la Erfurt făcută de Engels : „O asemenea politică nu poate, la urma urmelor, decît să ducă partidul pe un drum greşit. Pe primul plan sînt împinse probleme politice generale, abstracte, fiind astfel disimulate problemele concrete imediate, probleme care la primele evenimente mari, la prima criză politică se pun de la sine la ordinea zilei“. După ce a copiat acest alineat, Ilici a scris cu litere de o şchioapă, încadrînd cuvintele sale în paranteze duble : „((abstractul pe primul plan, concretul camuflat !!)) Nota bene ! Minunat ! Este sezisat principalul ! N.B.“.
„Dialectica lui Marx cere o analiză concretă a fiecărei situaţii istorice speciale“[10], scrie Vladimir Ilici în recenzia „Despre broşura lui Junius“. În această perioadă, Ilici căuta îndeosebi să vadă toate legăturile şi corelaţiile dintre fenomene. Din acest punct de vedere aborda el atît problema democraţiei cît şi problema dreptului naţiunilor la autodeterminare.
În toamna anului 1916 şi la începutul anului 1917, Ilici s-a cufundat în întregime în munca teoretică. El căuta să folosească tot timpul cît era deschisă biblioteca : venea la bibliotecă fix la ora 9, stătea acolo pînă la 12, venea acasă fix la 12 şi 10 minute (între 12 şi 1 biblioteca era închisă), după masă mergea din nou la bibliotecă şi rămînea acolo pînă la ora 6. Acasă nu prea avea condiţii de lucru. Deşi camera noastră era luminoasă, fereastra dădea într-o curte unde domnea o duhoare insuportabilă, din pricină că alături se afla o fabrică de mezeluri. Deschideam fereastra numai noaptea tîrziu. Joia după masă, cînd biblioteca era închisă, plecam pe munte, pe Zürichberg. Cînd venea de la bibliotecă, Ilici cumpăra de obicei două batoane de ciocolată cu nuci, învelite în hîrtie albastră, care costau cîte 15 centime, iar după masă luam această ciocolată şi cărţile şi plecam pe munte. Aveam acolo locul nostru preferat, chiar în mijlocul pădurii dese, unde nu venea lume şi unde, lungit pe iarbă, Ilici citea de zor.
Pe atunci am început să facem economii foarte stricte în cheltuielile noastre personale. Ilici căuta pretutindeni o posibilitate de cîştig. I-a scris în acest sens lui Granat, lui Gorki, rudelor, iar o dată i-a prezentat chiar lui Mark Timofeevici, soţul Annei Ilinicina, un plan fantastic de editare a unei „Enciclopedii pedagogice“, de care urma să mă ocup eu. Pe vremea aceea studiam intens problemele pedagogice, căutam să cunosc organizarea practică a şcolilor din Zürich. Pe Ilici îl pasionase atît de mult acest plan fantastic, încît a scris că este foarte important ca altcineva să nu-şi însuşească ideea.
Întrucît nu prea reuşeam să cîştigăm ceva prin activitatea pe tărîmul publicisticii, am hotărît să-mi caut de lucru la Zürich. Acolo se afla un birou al caselor de ajutor ale emigranţilor, condus de Felix Iakovlevici Kon. Am fost angajată acolo ca secretară şi am început să-i ajut pe Felix Iakovlevici.
Cîştigul era, ce-i drept, aproape iluzoriu, dar făceam o muncă necesară : îi ajutam pe tovarăşi să-şi găsească de lucru, organizam tot felul de acţiuni şi acordam ajutor în caz de boală. Pe atunci casa dispunea de bani foarte puţini, aşa că existau mai mult proiecte decît un ajutor real. Îmi amintesc că s-a discutat un proiect de a se înfiinţa un sanatoriu în care bolnavii să-şi asigure singuri întreţinerea. Elveţienii au asemenea sanatorii : bolnavii lucrează cîteva ore pe zi în grădina de zarzavaturi şi în livadă sau împletesc scaune sub cerul liber, reducînd în felul acesta costul întreţinerii lor. Printre emigranţi, procentul de bolnavi de tuberculoză era foarte ridicat.
Aşa trăiam la Zürich, modest şi retras, iar între timp avîntul revoluţionar creştea. Paralel cu activitatea pe tărîm teoretic, Ilici considera că elaborarea unei linii tactice juste prezintă o importanță excepțională. El era de părere că a sosit momentul pentru o sciziune pe scară internaţională, că trebuia efectuată ruptura cu Internaţionala a II-a, cu Biroul Socialist Internaţional, că trebuia să se pună capăt pentru totdeauna legăturilor cu Kautsky & Co. că, folosind forţele stîngii zimmerwaldiene, trebuia să se treacă la organizarea Internaţionalei a III-a. În Rusia trebuiau rupte fără întîrziere relaţiile cu Ciheidze şi Skobelev, cu okiştii[11], cu cei care, asemenea lui Troţki, nu înţelegeau că acum nu mai erau admisibile nici un fel de tendinţe împăciuitoriste şi unificatoare. Trebuia dusă o luptă revoluţionară pentru socialism, trebuiau demascaţi fără cruţare oportuniştii, ale căror vorbe nu corespund cu faptele şi care în realitate se află în slujba burgheziei şi trădează cauza proletariatului. Cred că Vladimir Ilici nu a fost niciodată atît de intransigent ca în ultimele luni ale anului 1916 şi în primele luni ale anului 1917. Era profund convins că revoluţia se apropie.
La 22 ianuarie 1917 Vladimir Ilici a luat cuvîntul la o adunare a tineretului, organizată la Casa poporului din Zürich. El a vorbit despre revoluţia din 1905. La Zürich trăiau pe atunci mulţi tineri revoluţionari din alte ţări — din Germania, Italia etc. — care nu voiau să lupte în războiul imperialist, şi Vladimir Ilici a ţinut să înfăţişeze acestor tineri, în mod cît mai complet, experienţa luptei revoluţionare a muncitorilor, să arate importanţa insurecţiei din Moscova. El considera că revoluţia din 1905 a fost prologul viitoarei revoluţii europene. „Fără îndoială — a spus el — că această viitoare revoluţie nu poate fi decît o revoluţie proletară, şi încă în înţelesul şi mai profund al acestui cuvînt : proletară, socialistă şi prin conţinutul ei. Această viitoare revoluţie va arăta într-o măsură şi mai mare, pe de o parte, că numai luptele aspre, şi anume războaiele civile, pot elibera omenirea de sub jugul capitalului, iar pe de altă parte că numai proletarii conştienţi din punctul de vedere de clasă pot fi şi vor fi conducătorii imensei majorităţi a celor exploataţi“[12]. Ilici nu s-a îndoit nici o clipă că acestea sînt perspectivele. Fireşte însă că el nu putea să ştie cît de curînd avea să vină această viitoare revoluţie. „Noi, cei bătrîni, nu vom apuca, poate, bătăliile hotărîtoare ale acestei viitoare revoluţii“[13], a spus el în încheiere cu o umbră de tristeţe. Şi, totuşi, Ilici nu se gîndea decît la această viitoare revoluţie, lucra pentru ea.
[1]. V. I. Lenin, Opere, ed. a III-a rusă, vol. XIX, Anexă, pag. 434. — Nota red.
[2]. V. I. Lenin, Opere, vol. 22, ed. P.M.R. 1952, pag. 171-172. — Nota red.
[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 23, E.S.P.L.P. 1957, pag. 19. — Nota red.
[4]. Op. cit., pag. 67.
[5]. V. I. Lenin, Opere, vol. 21, Editura politică, 1959, pag. 404-405. — Nota red.
[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. 23, E.S.P.L.P. 1957, pag. 62. — Nota red.
[7]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 210. — Nota red.
[8]. Op. cit., pag. 234-235.
[9]. „Culegeri din Lenin“, vol. XVII, pag. 123 . — Nota red.
[10]. V. I. Lenin, Opere, vol. 22, ed. P.M.R. 1952, pag. 311. — Nota red.
[11]. Okiştii — adepţii O.K.-ului (Comitetul organizatoric), ales de Blocul din august. — Nota red.
[12]. V. I. Lenin, Opere, vol. 23, E.S.P.L.P. 1957, pag. 252. — Nota red.
[13]. Ibid.