Anul 1919 a fost un an de crîncen război civil, un an de luptă împotriva lui Kolceak, Denikin şi Iudenici. Lupta se desfăşura în condiţii excepţional de grele. Pretutindeni era foamete şi ruină. Fabricile şi uzinele îşi închideau porţile. În domeniul transporturilor domnea haosul. Armata Roşie nu era bine organizată şi înarmată. Puterea sovietică nu fusese încă statornicită pretutindeni cum trebuie, încă nu se contopise realmente cu populaţia. Partidele ostile Puterii sovietice, toţi cei care trăiseră bine sub vechea putere — slugoii moşierilor şi capitaliştilor, chiaburii, negustorii etc. — desfăşurau o agitaţie furibundă împotriva bolşevicilor, răspîndeau tot felul de zvonuri absurde, profitînd de lipsa de informare şi de incultura maselor largi de la sate.
Dar numele lui Lenin se bucura pretutindeni de un mare prestigiu. Lenin era împotriva moşierilor şi capitaliştilor, Lenin era pentru pămînt, pentru pace. Toată lumea ştia că Lenin este conducătorul luptei pentru Puterea Sovietelor. O ştiau masele muncitoare din cele mai îndepărtate unghere ale Rusiei. Lenin nu participa însă direct la lupte, nu venea pe fronturi, iar pe atunci oamenii analfabeţi, al căror orizont era limitat la condiţiile vieţii lor închise, nu puteau adesea să-şi închipuie cum se poate conduce de la distanţă. Se creau adevărate legende în jurul lui Lenin. Astfel, acum vreo zece ani, nişte pescari de pe Lacul Baikal din îndepărtata Siberie povesteau că în toiul luptelor cu albii a venit la ei cu avionul Ilici şi i-a ajutat să înfrîngă pe duşmani. În Caucazul de nord oamenii spuneau că, deşi nu l-au văzut pe Lenin, ştiu cu certitudine că el a luptat la ei în rîndurile Armatei Roşii, i-a ajutat să învingă, numai că a făcut-o în taină ca să nu afle nimeni.
Acum, muncitorii şi colhoznicii ştiu că, deşi Ilici n-a fost pe fronturi, el era tot timpul cu gîndul şi cu sufletul alături de Armata Roşie, se îngrijea de ea. Ei ştiu că Lenin a îndrumat neobosit întreaga politică pe făgaşul just. El deţinea postul de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, desfăşura o activitate multilaterală, dar de orice chestiuni s-ar fi ocupat, ele erau indisolubil legate de problemele războiului civil, de problemele luptei pentru Puterea Sovietelor. La 13 martie 1919, luînd cuvîntul la un miting din Petrograd şi vorbind despre succesele şi greutăţile Puterii sovietice, Ilici a spus :
„...Pentru prima oară în istorie armata se făureşte pe baza unei apropieri, a unei apropieri indisolubile, am putea spune a unei uniri indisolubile intre Soviete şi armată (sublinierea mea. — N.K.). Sovietele unesc pe toţi cei ce muncesc şi sînt exploataţi — şi armata se făureşte pe baza apărării şi a conştiinţei socialiste“[1].
Această contopire a intereselor se manifesta în mii de lucruri dintre cele mai mărunte. Puterea sovietică a fost totdeauna scumpă, apropiată ostaşilor din Armata Roşie.
Lui Ilici îi plăcea să doarmă cu ferestrele deschise. În fiecare dimineaţă răzbăteau din curte cîntecele ostaşilor roşii cantonaţi la Kremlin. „Şi vom muri toţi ca unul pentru Puterea sovietică“ — cîntau aceşti tineri.
Ilici era perfect informat de ce se întîmplă pe fronturi, avea legătură directă cu fronturile, conducea întreaga luptă, dar în acelaşi timp îşi pleca urechea la ceea ce vorbesc masele despre război. Asistînd uneori la convorbirile lui Ilici cu diferiţi oameni, observam cît de bine ştia el să scoată de la fiecare ceea ce considera că e important să afle. Îl interesa întreaga situaţie, tot ce se petrecea pe fronturi.
Îmi amintesc că am fost odată de faţă cînd i s-a prezentat lui Ilici un raport cu privire la neîncrederea cu care tratau ostaşii roşii pe vechii specialişti militari. La început ostaşii roşii trebuiau să înveţe de la specialiştii militari, şi ei înţelegeau acest lucru. Erau însă totdeauna cu ochii în patru, nu treceau nimic cu vederea specialiştilor militari, chiar şi în domeniul comportării lor cotidiene. Neîncrederea ostaşilor roşii era explicabilă, deoarece cadrele de comandă ale vechiului regim se ţineau la distanţă de soldaţi. După ce a plecat tovarăşul care prezentase raportul, Ilici mi-a spus că forţa Armatei Roşii constă în apropierea dintre cadrele de comandă şi masa de ostaşi. Ne-am amintit împreună tablourile lui Vereşciaghin care redau episoade din războiul ruso-turc din 1877-1878. Sînt nişte tablouri minunate. Unul dintre ele înfăţişează o luptă. Comandanţii stau la distanţă pe un deluşor şi privesc lupta. Ofiţerii eleganţi, înmănuşaţi, se uită cu binoclul, dintr-un loc unde nu e nici o primejdie, cum pier soldaţii în luptă. Am văzut pentru prima dată acest tablou cînd aveam zece ani. Tata mă luase cu el la o expoziţie a lui Vereşciaghin, şi lucrările sale mi s-au întipărit în minte pentru toată viaţa.
Într-o zi Ilici a primit o scrisoare de la profesorul Dukelski din Voronej, care cerea ca ostaşii roşii să aibă o atitudine tovărăşească faţă de specialişti. Ilici i-a răspuns printr-un articol în ziarul „Pravda“, în care cerea, la rîndul său, ca specialiştii să aibă o atitudine tovărăşească faţă de ostaşii roşii :
„...Să aveţi o atitudine tovărăşească faţă de soldaţii extenuaţi, faţă de muncitorii surmenaţi, întărîtaţi de veacurile de exploatare ; atunci apropierea dintre oamenii muncii fizice şi oamenii muncii intelectuale va progresa cu paşi gigantici“[2].
De asemenea, am asistat odată cînd tov. Lunacearski, care fusese pe front, şi-a prezentat raportul lui Ilici. Desigur că Anatoli Vasilievici nu era mare specialist în problemele militare, dar Ilici îi punea tot timpul astfel de întrebări, lega în aşa fel diversele elemente şi îndruma raportul pe un anumit făgaş, încît acesta a fost excepţional de interesant. Ilici ştia ce şi cum trebuie să-l întrebe pe fiecare om. El vorbea mult cu muncitorii care plecau pe front sau se întorceau de acolo. Ilici cunoştea bine Armata Roşie, ştia că majoritatea ostaşilor sînt ţărani. El cunoştea bine ţărănimea, exploatarea la care fusese supusă ţărănimea muncitoare de către moşieri, ura ţărănimii împotriva moşierilor, ştia ce uriaşă forţă motrice reprezintă ea în războiul civil. Ilici nu-l idealiza însă pe ţăranul individual (iar pe atunci toţi ţăranii aveau gospodării individuale), el îşi dădea seama cît de puternică este în rîndurile ţărănimii mentalitatea mic-burgheză, cît de greu le este ţăranilor să se organizeze, înţelegea că în fond ţăranul din acea vreme nu se pricepea de loc la organizare.
Ilici repeta tot timpul că organizarea constituie cheia construirii socialismului. El atribuia o importanţă excepţională problemelor organizării şi îşi punea speranţele în mod deosebit în clasa muncitoare, în deprinderile ei organizatorice, în apropierea ei de ţărănimea muncitoare. Ilici cerea să fie preluată întreaga experienţă organizatorică a vechii armate, a vechilor specialişti, cerea ca ştiinţa să fie pusă în slujba oamenilor muncii din Ţara sovietică.
Politica Puterii sovietice era îndrumată pe o cale justă.
În septembrie 1927, în cursul convorbirii cu prima delegaţie muncitorească americană, tov. Stalin a spus :
„Se ştie că în urma războiului civil ocupanţii au fost izgoniţi de pe teritoriul Rusiei, iar generalii contrarevoluţionari au fost zdrobiţi de Armata Roşie.
Tocmai aici s-a dovedit că ceea ce hotărăşte în ultimă instanţă soarta unui război nu este materialul de război, cu care Kolceak şi Denikin au fost din belşug aprovizionaţi de duşmanii Uniunii Sovietice, ci o politică justă, simpatia şi sprijinul maselor de milioane ale populaţiei (sublinierea mea. — N.K.).
Este oare întîmplător faptul că partidul bolşevic a ieşit atunci învingător ? Desigur că nu este întîmplător“[3].
În 1919 politica Puterii sovietice mergea pe linia întăririi legăturii cu masele.
„Dacă ne numim partid al comuniştilor — spunea Ilici —, trebuie să înţelegem că de-abia acum, după ce am înlăturat piedicile exterioare, după ce am sfărîmat vechile instituţii, se pune pentru prima oară cu adevărat şi din plin în faţa noastră prima sarcină a revoluţiei cu adevărat proletare — organizarea a zeci şi sute de milioane de oameni“[4].
În octombrie 1917, la Congresul, al II-lea general al Sovietelor din Rusia, Ilici a spus că organizarea constituie cheia construirii socialismului, iar 17 luni mai tîrziu, în martie 1919, cînd s-a deschis Congresul al VIII-lea al partidului, cînd Puterea sovietică se pusese pe picioare, sarcinile organizatorice s-au ridicat în toată amploarea lor. Toate problemele la care s-a referit la Congresul al VIII-lea, Ilici le îmbina strîns cu problemele organizatorice. El a vorbit despre aparat, despre birocratism, despre cultură, despre felul cum lipsa de cultură barează calea construcţiei socialiste, împiedică antrenarea maselor largi la construirea socialismului, stînjeneşte lupta împotriva rămăşiţelor vechiului, împiedică lichidarea birocratismului ; a vorbit despre sat, a arătat cum trebuie întărită influenţa proletariatului nu numai asupra muncitorilor agricoli şi asupra sărăcimii, ci şi asupra păturii celei mai largi a ţărănimii, asupra ţărănimii mijlocaşe, care nu trăieşte din exploatarea forţei de muncă, ci din munca sa ; el a arătat cum trebuie transformată ţărănimea mijlocaşă într-un sprijin al Puterii sovietice, cum trebuie ea aprovizionată, a vorbit despre cooperaţie, a subliniat că noi sîntem obligaţi să construim comunismul pornind de la ceea ce ne-a lăsat moştenire capitalismul, că comunismul nu poate fi construit numai cu braţele comuniştilor, ci este necesar să fie folosiţi vechii specialişti, ştiinţa şi întreaga experienţă a construcţiei burgheze, luîndu-se de la ele ceea ce este necesar.
În toată această muncă este important nu numai ca omul să înţeleagă ce verigă trebuie să apuce pentru a trage tot lanţul, dar şi cum să apuce această verigă, cum s-o tragă.
Cu două zile înainte de Congres a murit Iakov Mihailovici Sverdlov, preşedintele C.E.C. din Rusia. Vorbind despre Iakov Mihailovici la funeraliile acestuia, Ilici a relevat priceperea lui de a îmbina teoria cu practica, a vorbit despre autoritatea morală şi talentul lui organizatoric, dar a subliniat îndeosebi valoarea activităţii lui Sverdlov ca organizator al maselor largi proletare :
„...Acest revoluţionar de profesie nu s-a rupt niciodată, nici o clipă de mase. Dacă condiţiile ţarismului îl condamnau, ca pe toţi revoluţionarii de atunci, la o activitate mai ales clandestină, ilegală, apoi şi în această activitate clandestină şi ilegală tov. Sverdlov a mers totdeauna umăr la umăr şi mînă în mînă cu muncitorii înaintaţi, care tocmai la începutul secolului al XX-lea au început să ia locul vechii generaţii de revoluţionari ieşiţi din rîndurile intelectualilor.
Tocmai în acel timp muncitorii înaintaţi au început să activeze cu zecile si sutele şi şi-au format acea călire pentru lupta revoluţionară, fără care, precum şi fără o legătură foarte puternică cu masele, n-ar fi fost posibilă o revoluţie victorioasă a proletariatului în Rusia“[5].
I. M. Sverdlov urma să prezinte la Congresul al VIII-lea raportul cu privire la activitatea organizatorică a C.C. În locul lui a trebuit să ia cuvîntul Lenin.
„Fiind înzestrat cu o memorie extraordinară, fantastică — a spus Ilici despre I. M. Sverdlov —, el avea în minte o mare parte din raportul său, şi faptul că cunoştea personal munca organizatorică pe teren (sublinierea mea. — N.K.) îi dădea posibilitatea să facă acest raport. Eu nu sînt în stare să-l înlocuiesc nici măcar în măsură de a suta parte... Tov. Sverdlov primea în fiecare zi zeci de delegaţi, şi probabil că mai mult de jumătate nu erau funcţionari sovietici, ci activişti de partid“[6].
Ilici a arătat că Sverdlov se pricepea admirabil la oameni, îşi formase un simţ de practician :
„...Talentul organizatoric excepţional al acestui om ne-a asigurat toate acele lucruri cu care ne-am mîndrit pînă în prezent, şi ne-am mîndrit pe bună dreptate. El ne-a asigurat pe deplin posibilitatea unei munci armonioase, orientate spre un ţel precis şi într-adevăr organizată, a unei munci care să fie demnă de masele proletare organizate şi care să corespundă nevoilor revoluţiei proletare, — ne-a asigurat pe deplin posibilitatea unei munci organizate şi închegate fără de care n-am fi avut nici un singur succes, fără de care n-am fi învins nici una dintre nenumăratele greutăţi, nici una dintre grelele încercări prin care am trecut pînă în prezent şi prin care sîntem nevoiţi să trecem acum.
...Sîntem profund convinşi că revoluţia proletară din Rusia şi din întreaga lume va ridica grupuri şi grupuri de oameni, va ridica numeroase pături de proletari, de ţărani muncitori, care vor aduce cu sine cunoaşterea practică a vieţii, talentul organizatoric, dacă nu individual, apoi colectiv (sublinierea mea. — N.K.), fără care armatele de milioane de proletari nu pot ajunge la victoria lor“[7].
În ultimii ani, şi mai ales în anii 1935-1936, vedem cît de repede creşte şi se întăreşte talentul organizatoric al maselor muncitoare. La consfătuirile stahanoviştilor, ale combinerilor, tractoriştilor, ale tuturor lucrătorilor din agricultura sovietică, ale oamenilor muncii din republicile sovietice, vedem cum se manifestă acest talent organizatoric colectiv, făurit în anii Puterii sovietice.
Noi nu sîntem zeci, ci mii...
Şi numai un om complet orb nu-şi dă seama ce forţă uriaşă reprezintă talentul organizatoric colectiv al maselor proletare.
În primii ani ai Puterii sovietice, activitatea organizatorică, atît în domeniul muncii în Soviete, cît şi pe tărîm militar, era îngreuiată în mod deosebit de mentalitatea de mic proprietar privat.
La primul Congres pe întreaga Rusie al învăţămîntului extraşcolar, care a avut loc în mai 1919, Vladimir Ilici a arătat în mod deosebit de amănunţit în ce fel mentalitatea anarhică, de mic proprietar privat, împiedică organizarea justă a muncii :
„Masele largi de oameni ai muncii mic-burghezi, năzuind să dobîndească cunoştinţe, dărîmînd vechiul, n-au putut aduce nimic organizatoric, nimic organizat“ (sublinierea mea. — N.K.).
Şi mai departe :
„În această privinţă continuăm să suferim de pe urma naivităţii ţăranului şi a simplităţii lui : dacă punea mîna pe biblioteca boierului, ţăranul fugea cu ea acasă, de teamă să nu i-o ia cineva, deoarece gîndul că este posibilă o repartiţie justă, că statul nu este ceva odios, că ceea ce este al statului este bunul obştesc al muncitorilor şi al oamenilor muncii, acest gînd nu putea încă să-şi facă drum în mintea lui. Masa ţărănească înapoiată nu este vinovată de acest lucru ; din punctul de vedere al dezvoltării revoluţiei, asta este ceva foarte firesc, este un stadiu inevitabil ; şi dacă ţăranul îşi lua acasă biblioteca, ascunzînd-o de privirile altora, el nu putea proceda altfel, deoarece nu înţelegea că se pot strînge bibliotecile din Rusia laolaltă, că vor fi destule cărţi ca ştiutorul de carte să-şi îmbogăţească cunoştinţele, iar neştiutorul să înveţe carte. Acum trebuie să luptăm împotriva rămăşiţelor dezorganizării, împotriva haosului, împotriva ridicolelor dispute departamentale... Să nu creăm organizaţii paralele, ci o organizaţie unică, care să lucreze în mod sistematic. În acest lucru mărunt se reflectă sarcina fundamentală a revoluţiei noastre. Dacă nu va rezolva această sarcină, dacă nu va ajunge să creeze o organizaţie unică, care să lucreze în mod cu adevărat sistematic, luînd locul haosului stupid şi neorînduielii ruseşti, — această revoluţie va rămîne o revoluţie burgheză, căci particularitatea fundamentală a revoluţiei proletare, care se îndreaptă spre comunism, constă tocmai în aceasta...“[8]
Aceste cuvinte ale lui Ilici dezvăluiau rădăcinile anarhismului, care nega necesitatea oricărei acţiuni sistematice colective, a oricărei organizări de stat şi care spunea : fac ce vreau.
Am discutat în repetate rînduri cu Ilici despre anarhism. Îmi amintesc prima discuţie pe care am avut-o în această privinţă în satul Şuşenskoe. Cînd am sosit la Ilici, care se afla în deportare, m-am uitat cu interes prin albumul său, în care erau fotografiile diferiţilor condamnaţi politici, două fotografii ale lui Cernîşevski şi, printre altele, o fotografie a lui Zola. L-am întrebat de ce păstrează în albumul său tocmai fotografia lui Zola. A început să-mi vorbească despre procesul lui Dreyfus, pe care Zola l-a apărat, iar apoi ne-am împărtăşit unul altuia părerile despre diferite opere ale acestui scriitor. I-am povestit cît de mult m-a impresionat romanul lui Zola „Germinal“, pe care l-am citit pentru prima oară în perioada cînd studiam cu zel volumul I din „Capitalul“ lui Marx. În romanul „Germinal“ este înfăţişată mişcarea muncitorească franceză. Printre altele, apare figura anarhistului rus Suvarin, care mîngîie un iepure de casă şi în acelaşi timp spune că este necesar „să se frîngă, să se distrugă totul“ („tout rompre, tout détruire“). Ilici mi-a vorbit atunci cu înflăcărare despre deosebirea dintre mişcarea muncitorească socialistă organizată şi anarhism. Îmi mai amintesc vag de o discuţie despre anarhişti pe care am avut-o cu Ilici în 1905, înainte de a pleca la Conferinţa din Tammerfors. Am recitit recent articolul lui Vladimir Ilici „Socialism şi anarhism“, care datează din acea perioadă. El cuprinde o admirabilă caracterizare a anarhismului :
„Concepţia despre lume a anarhiştilor este o concepţie burgheză de-a-ndoaselea despre lume. Teoriile lor individualiste, idealul lor individualist sînt diametral opuse socialismului. Concepţiile lor nu reflectă viitorul societăţii burgheze, care se îndreaptă cu o forţă de nestăvilit spre socializarea muncii, ci prezentul şi trecutul acestei orînduiri, dominaţia întîmplării oarbe asupra micului producător răzleţit şi izolat. Tactica lor, care se reduce la negarea luptei politice, îi dezbină pe proletari şi îi transformă de fapt în participanţi pasivi la cutare sau cutare politică burgheză, deoarece o adevărată îndepărtare de politică este pentru muncitori un lucru imposibil şi irealizabil“[9].
Tocmai despre aceasta discutasem cu Vladimir Ilici atunci în 1905.
În mai 1919 a avut loc primul Congres pe întreaga Rusie al învăţămîntului extraşcolar. Ilici a rostit cuvîntul de salut adresat congresului. La primul Congres pe întreaga Rusie al învăţămîntului extraşcolar au participat 800 de delegaţi, printre care mulţi nemembri de partid. Majoritatea aveau moralul ridicat, mulţi se pregăteau să plece pe front, dar noi, bolşevicii care organizasem acest congres, ne dădeam seama că în multe privinţe nu toţi delegaţii au o idee clară despre democraţia sovietică şi despre deosebirea dintre democraţia noastră sovietică şi cea burgheză. De aceea l-am rugat pe Ilici să ia încă o dată cuvîntul. El a acceptat şi a rostit la 19 mai o amplă cuvîntare pe tema „Despre înşelarea poporului prin lozincile libertăţii şi egalităţii“. El a arătat cum aceste lozinci înșală poporul în condiţiile statului capitalist, a spus că acum Puterea sovietică — dictatura proletariatului — va conduce masele spre socialism, a vorbit de greutăţile care stau în faţa Puterii sovietice.
„Această nouă organizaţie de stat — a spus Ilici — se naşte foarte anevoie, deoarece este un lucru extrem de greu să învingi delăsarea, dezorganizarea mic-burgheză de la noi, este un lucru de un milion de ori mai greu decît să reprimi pe asupritorul-moşier sau pe asupritorul-capitalist, dar totodată şi de un milion de ori mai eficace pentru crearea acestei noi organizaţii care nu cunoaşte exploatarea. Cînd organizarea proletară va rezolva această sarcină, socialismul va învinge definitiv. Acestui scop trebuie să-şi consacre întreaga activitate atît învăţămîntul extraşcolar cît şi cel şcolar“[10].
Dar dacă lupta împotriva tendinţelor anarhiste era necesară în domeniul construirii Puterii sovietice, cu atît mai necesară era ea în cadrul Armatei Roşii. Acolo tendinţele anarhiste se manifestau sub forma partizanismului. Experienţa războiului civil din Ucraina ilustrează cum nu se poate mai bine greutăţile întîmpinate în organizarea Armatei Roşii. Despre aceasta a vorbit Ilici la 4 iulie 1919, luînd cuvîntul la şedinţa comună a C.E.C. din Rusia, a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi ostaşilor roşii din Moscova, a Consiliului Central al Sindicatelor din Rusia şi a reprezentanţilor comitetelor de întreprindere din Moscova.
Ilici a vorbit despre greutăţile din primul an al războiului civil, a arătat cum a trebuit să se organizeze în grabă detaşament după detaşament. El a spus :
„În condiţiile cînd proletariatul din Ucraina avea un nivel de conştiinţă cu totul insuficient, fiind slab şi neorganizat, în condiţiile dezorganizării petliuriste şi ale presiunii imperialismului german, — în aceste condiţii s-au dezvoltat acolo spontan duşmănia şi partizanismul. În fiecare detaşament ţăranii puneau mîna pe arme, îşi alegeau un hatman sau un «tătuc» pentru a introduce, pentru a crea o putere locală. De puterea centrală ei nu ţineau seama de loc, şi fiecare tătuc credea că el este un hatman local, îşi închipuia că poate rezolva singur toate problemele Ucrainei, fără să ţină seama de nimic din ceea ce se întreprinde la centru“[11].
În continuare, Ilici a arătat că Ucraina a avut enorm de suferit de pe urma dezorganizării, a partizanismului şi a haosului. Această experienţă nu poate trece fără urme.
„Ucraina a înţeles învăţămintele destrămării, ale partizanismului — a spus Ilici. — Aceasta va fi o perioadă de cotitură a întregii revoluţii ucrainene, aceasta se va răsfrînge asupra întregii dezvoltări a Ucrainei. Este o cotitură pe care am săvîrşit-o şi noi, cotitura de la partizanism şi de la parada de fraze revoluţionare : vom face totul ! — la conştiinţa necesităţii unei munci organizatorice îndelungate, temeinice, perseverente şi grele. Este calea pe care noi am păşit la multe luni după Octombrie şi pe care am obţinut un succes remarcabil. Privim spre viitor cu multă certitudine că vom învinge toate greutăţile“[12].
Speranţele lui Ilici s-au adeverit : Armata Roşie a devenit un model de organizare socialistă.
Atunci, în 1919, majoritatea ostaşilor roşii erau ţărani cu gospodării individuale, care ştiau să muncească fără preget, dar la care era încă puternic înrădăcinată mentalitatea de mic proprietar privat. De aceea Ilici considera că este deosebit de important să se întărească toate fronturile cu elemente proletare. Cînd situaţia de pe Frontul de răsărit s-a agravat, el a trimis o scrisoare muncitorilor din Petrograd, cerîndu-le să acorde ajutor acestui front, a prezentat un raport la plenara Consiliului Central al Sindicatelor din Rusia, s-a adresat muncitorilor de la nodul de cale ferată Moscova, a vorbit despre lupta împotriva lui Kolceak la o conferinţă a comitetelor de întreprindere şi a sindicatelor din Moscova, a scris muncitorilor şi ţăranilor în legătură cu victoria asupra lui Kolceak, a vorbit despre rolul muncitorilor din Petrograd, a ţinut o cuvîntare muncitorilor mobilizaţi din guberniile Iaroslavl şi Vladimir care plecau pe frontul împotriva lui Denikin şi în ajutorul Petrogradului atacat de Iudenici, a întocmit un apel către muncitorii şi ostaşii roşii din Petrograd în legătură cu ofensiva lui Iudenici, a trimis o scrisoare muncitorilor şi ţăranilor din Ucraina cu prilejul victoriilor asupra lui Denikin.
Armata Roşie se consolida din punct de vedere organizatoric.
Pe măsură ce Puterea sovietică se întărea şi războiul civil arăta maselor largi cine le este duşman şi cine le este prieten, influenţa socialiştilor-revoluţionari de stînga slăbea. Pierzîndu-şi terenul de sub picioare, ei au încheiat o alianţă cu anarhiştii. La 25 septembrie, în timp ce Comitetul de partid din Moscova dezbătea la sediul său din stradela Leontievskaia problemele agitaţiei şi propagandei, socialiştii-revoluţionari de stînga împreună cu anarhiştii au provocat acolo o explozie. Au fost ucişi 12 oameni, printre care tov. Zagorski, secretar al Comitetului din Moscova. 55 de persoane au fost rănite. Prima ştire despre explozie am aflat-o de la Inessa Armand, care venise la noi şi a cărei fiică asistase la această şedinţă.
Arătînd cît de dăunătoare este fărîmiţarea, izolarea micii gospodării ţărăneşti şi ce efecte negative are asupra întregii vieţi şi concepţii despre lume a ţăranilor muncitori, Ilici a subliniat chiar de la început că este necesar să se treacă la forme colective de gospodărire, să se creeze mari colective tovărăşeşti pentru cultivarea în comun a pămîntului, să se înfiinţeze comune, arteluri agricole. El considera că iniţiatori ai acestei acţiuni vor fi muncitorii de la oraşe şi muncitorii agricoli şi sprijinea orice iniţiativă a muncitorilor în această privinţă. Ştim că încă în primăvara anului 1918 el a susţinut iniţiativa muncitorilor de la uzinele „Obuhov“ şi „Semeannikov“, care au plecat la Semipalatinsk, în Siberia, să organizeze arteluri agricole. El a sprijinit şi toate acţiunile mai modeste pe linia lucrării colective a pămîntului.
Desigur, Ilici nu-şi făcea nici un fel de iluzii. El vorbea mereu de premisele care trebuie create pentru a face posibilă colectivizarea masivă a agriculturii. La Congresul al XIII-lea al partidului el a vorbit despre tractoare, despre mecanizarea lucrărilor agricole, despre necesitatea de a se ridica nivelul de conştiinţă al ţăranilor, fără care nu se vor realiza adevărate progrese în domeniul colectivizării, dar în acelaşi timp considera că trebuie sprijinită orice iniţiativă în opera de creare a colhozurilor.
În primăvara anului 1919, pe cînd locuia la Gorki, Vladimir Ilici a ridicat în faţa muncitorilor de acolo problema organizării unei gospodării colective de tip nou. Dar majoritatea muncitorilor din Gorki erau slab pregătiţi pentru aceasta. Reinbot, fostul stăpîn al satului Gorki, adusese pe moşia sa muncitori letoni, pe care căutase să-i izoleze cît mai mult de populaţie. Muncitorii din Gorki, ca toţi muncitorii letoni, îi urau pe moşieri, dar pe atunci erau încă prea puţin pregătiţi pentru a munci în colectiv, pentru a organiza conducerea unui sovhoz.
Îmi amintesc că la o consfătuire care a avut loc la Conacul mare Ilici a căutat să-i convingă, le-a vorbit cu foarte multă însufleţire. Dar străduinţele sale n-au dus la nici un rezultat. Totul s-a redus la împărţirea avutului lui Reinbot, şi moşia de la Gorki s-a transformat într-un sovhoz obişnuit. Ilici dorea ca sovhozurile să devină pentru ţărani un exemplu de conducere pricepută a unei mari gospodării ; ţăranii ştiau cum trebuie condusă mica gospodărie, dar în privinţa conducerii unei mari gospodării trebuiau să mai înveţe.
Tov. Vever, administratorul de atunci al moşiei de la Gorki, nu înţelegea ce vrea Ilici în legătură cu sovhozul. Într-o zi, întîlnindu-l în timp ce se plimba, Ilici l-a întrebat cum ajută sovhozul pe ţăranii din împrejurimi. Tov. Vever s-a uitat la el nedumerit şi i-a răspuns : „Vindem răsaduri ţăranilor“. Ilici nu i-a mai pus alte întrebări, iar după ce Vever a plecat, s-a uitat mîhnit la mine şi mi-a spus : „N-a înţeles nici măcar cum am pus problema“. După acest caz a devenit deosebit de exigent faţă de Vever, care nu înţelegea că sovhozurile trebuie să devină un model al felului cum trebuie condusă o mare gospodărie.
Într-o zi pe la începutul anului 1919 a venit pe la mine, la secţia învăţămîntului extraşcolar, tov. Balaşov, un vechi elev de-al meu de la şcoala serală duminicală. El lucra dincolo de bariera Nevski. În timpul reacţiunii stătuse vreo doi ani la închisoare. Mi-a povestit că a studiat agricultura, mai cu seamă cultivarea legumelor, şi că acum vrea să se ocupe de aceasta. Balaşov a reunit şapte gospodării ţărăneşti (ale unor rude de-ale lui) şi a organizat o grădină de zarzavat colectivă, pe care au hotărît s-o cultive în comun, fără forţă de muncă salariată. Ei au înjghebat un artel agricol, au luat o comandă de la Armata Roşie şi au cultivat pentru armată o varză admirabilă. Dar iniţiativa lor n-a durat mult : comitetul sărăcimii a confiscat toată varza, iar Balaşov a fost băgat la închisoare. Mi-a scris de acolo ce i se întîmplase. La cererea lui Vladimir Ilici, tov. Dzerjinski a trimis oameni să cerceteze cazul. S-a constatat că în comitetul sărăcimii se strecuraseră nişte foşti agenţi de-ai poliţiei. Balaşov a fost imediat eliberat, dar artelul s-a destrămat.
În general, artelurile din acea vreme pentru cultivarea legumelor — şi a existat pe atunci o oarecare tendinţă de a se crea astfel de arteluri — se izbeau de o împotrivire foarte mare, care se datora subaprecierii acestor iniţiative. Astfel, la Blaguşi existau nişte cursuri de legumicultură organizate de A. S. Butkevici. Aveau şi terenuri pentru grădini. Secţia noastră extraşcolară sprijinea aceste cursuri. În februarie 1919 s-a înfiinţat pe terenurile respective, sub îndrumarea fiului lui Butkevici, care era agronom specialist în cultura legumelor, un fel de cooperativă cu participarea cursanţilor (cei mai mulţi dintre ei erau muncitori de la uzina „Gnom şi Rom“ şi de la fabrica „Semionovski“). Potrivit statutului, recolta era împărţită proporţional cu numărul orelor de muncă prestate. Tînărul Butkevici a făcut diferite experienţe cu îngrăşăminte, cu noi soiuri şi metode de sădire. Recolta de legume a fost mai mare decît cea obţinută în grădinile vecine, aparţinînd statului, şi 45 de familii muncitoreşti au fost asigurate cu legume pe tot anul.
Secţia extraşcolară sprijinea această iniţiativă, dar secţia de învăţămînt din Moscova, care pe atunci se lăsase „în voia soartei“, cum se spunea odată, a luat terenul experimental al cursurilor, motivîndu-şi hotărîrea astfel : „Asigurarea cu legume a unui număr de 45-50 de familii are o însemnătate obştească infimă în comparaţie cu organizarea muncii în şcoală“. Secţia de învăţămînt din Moscova n-a ţinut seama atunci de importanţa exemplului, a popularizării formelor colective de gospodărire. Ea n-a izbutit să organizeze cum trebuie gospodăria şcolii, pentru care luase pămîntul repartizat cursurilor.
Acum este greu să ne închipuim ce piedici aveau de întîmpinat în 1919 iniţiativele de acest fel. Piedicile erau numeroase, şi cu toate că astăzi puţini îşi mai amintesc de ele, sînt sigură că participanţii la aceste iniţiative nu le-au uitat. Vladimir Ilici manifesta un deosebit interes faţă de astfel de iniţiative.
Pentru ca masele ţărăneşti să treacă la organizarea gospodăriei pe baze colective, trebuia desfăşurată în rîndurile lor o muncă îndelungată. Citind scrisorile ţăranilor, Ilici simţea în permanenţă acest lucru. Pe o scrisoare a unui ţăran, scrisă prin februarie-martie 1919, despre situaţia la sate s-a păstrat următoarea notă a lui Ilici : „Strigăt de ajutor al ţăranului mijlocaş“.
La Congresul ai VIII-lea al partidului (18-23 martie 1919), problema atitudinii faţă de ţăranul mijlocaş s-a pus în toată amploarea ei. În cuvîntarea rostită la deschiderea congresului, Vladimir Ilici a formulat această problemă cît se poate de clar :
„Războiul necruţător împotriva burgheziei săteşti şi a chiaburilor punea pe primul plan sarcinile organizării proletariatului şi a semiproletariatului de la sate. Dar pentru un partid care vrea să creeze baze trainice societăţii comuniste, pasul următor îl constituie sarcina rezolvării juste a problemei atitudinii noastre faţă de ţărănimea mijlocaşă. Aceasta este o sarcină de ordin mai înalt. Noi n-am putut s-o punem în toată amploarea ei atîta timp cît nu erau asigurate bazele existenţei Republicii sovietice“.
Şi în continuare :
„Noi am intrat în acel stadiu ai construcţiei socialiste cînd trebuie elaborate concret, amănunţit, pe baza experienţei muncii la sate, regulile şi directivele principale după care trebuie să ne călăuzim pentru ca să înfăptuim o alianţă trainică cu ţăranul mijlocaş...“[13]
La Congresul al VIII-lea al partidului, Vladimir Ilici a arătat că trebuie să avem o atitudine tovărăşească faţă de ţăranul mijlocaş, că violenţa faţă de ei este inadmisibilă, că trebuie să-i dăm ajutor în primul rînd în ceea ce priveşte mecanizarea agriculturii, uşurarea şi îmbunătăţirea situaţiei lui economice, îmbunătăţirea condiţiilor lui de viaţă şi ridicarea nivelului cultural. Ilici s-a oprit îndelung asupra acestui din urmă punct, spunînd că ne lovim mereu de nivelul cultural insuficient de ridicat al maselor. El a arătat cum nivelul cultural scăzut împiedică aplicarea legilor sovietice : „...În afară de legi, mai este şi chestiunea nivelului cultural, care nu poate fi subordonat nici unei legi“.
Menţionînd unele restricţii în ceea ce priveşte dreptul de vot al ţărănimii, el a spus :
„Constituţia noastră, aşa cum am arătat, a fost nevoită să introducă această inegalitate pentru că nivelul cultural este scăzut, pentru că organizarea este slabă la noi. Noi însă nu facem un ideal din aceasta, ci, dimpotrivă, în programul său, partidul se obligă să muncească în mod sistematic pentru desfiinţarea acestei inegalităţi dintre proletariat, care e mai organizat, şi ţărănime. Noi vom desfiinţa această inegalitate de îndată ce vom reuşi să ridicăm nivelul cultural. Atunci vom putea să renunţăm la aceste restricţii“[14].
Acum, cînd satul a devenit colhoznic, cînd s-a înfăptuit mecanizarea agriculturii, cînd ţărănimea este mult mai conştientă şi nivelul ei cultural a crescut, această indicaţie a lui Ilici a devenit realizabilă. Noua Constituţie a Uniunii Sovietice prevede drepturi electorale absolut egale pentru muncitori şi ţărani. Cînd citeşti această constituţie parcă îţi bate inima mai repede ; ea a fost cucerită prin ani îndelungaţi de muncă, îndrumată de partid pe un făgaş just.
La 30 martie 1919, la o săptămînă după Congresul al VIII-lea al partidului, propunînd în cadrul unei şedinţe a C.E.C. din Rusia candidatura lui M. I. Kalinin pentru postul de preşedinte al C.E.C. din Rusia în locul defunctului I. M. Sverdlov, Ilici a spus că M. I. Kalinin are un stagiu de 20 de ani în munca de partid, că este muncitor din Petrograd şi în acelaşi timp provine dintr-o familie ţărănească din gubernia Tver, că a păstrat o legătură strînsă cu ţărănimea, legătură pe care o reînnoieşte şi o reîmprospătează mereu, şi că ştie să se apropie tovărăşeşte de păturile largi ale maselor muncitoare. Ţăranii mijlocaşi vor vedea în persoana reprezentantului suprem ai Republicii Sovietice un om de-al lor. Candidatura lui Mihail Ivanovici ne va ajuta să organizăm în mod practic o serie întreagă de legături directe ale reprezentantului suprem al Puterii sovietice cu ţărănimea mijlocaşă, va ajuta partidul şi guvernul să strîngă relaţiile cu această ţărănime.
După cum ştim, speranţele lui Ilici s-au împlinit pe deplin. M. I. Kalinin este iubit de masele ţărăneşti, este apropiat de ele.
Munca de zi cu zi a lui Ilici arăta cîtă atenţie trebuia acordată fiecărei probleme care îi frămînta pe ţăranii mijlocaşi.
La 31 martie 1919, „Congresul judeţean consultativ“ din Skopin a trimis la Ilici o delegaţie alcătuită din trei ţărani cu mandatul „de a interveni pentru anularea impozitului pe aer aplicat ţăranului mijlocaş şi celor mai săraci decît ţăranul mijlocaş“, „de a interveni pentru anularea completă a rechiziţionării vacilor de lapte, fiindcă în rîndurile populaţiei noastre n-a mai rămas decît o vacă de lapte la 8-10 oameni şi apoi la noi bîntuie epidemii îngrozitoare de tifos, gripă spaniolă etc. şi laptele este singurul aliment pentru bolnavi. Cît priveşte celelalte alimente, cum ar fi uleiurile vegetale şi grăsimile, acestea lipsesc cu desăvîrşire şi nu se pot cumpăra de nicăieri“ ; mai era o chestiune în legătură cu caii şi cu unele amănunte în privinţa strîngerii impozitului.
După ce a citit „mandatul“, Ilici nu s-a mai apucat să-i întrebe pe ţărani ce este acel impozit „pe aer“, ci a răspuns imediat ţăranilor din judeţul Skopin asupra fondului problemei.
„Perceperea impozitului extraordinar de la ţărani cu un avut inferior celor mijlocaşi este nelegală — scria el. — S-au luat măsuri pentru a se uşura impunerea ţăranilor mijlocaşi. Peste cîteva zile va apărea un decret în legătură cu aceasta. În celelalte probleme mă voi informa imediat la comisarii poporului şi vă voi trimite răspunsul. V. Ulianov. 5 /IV/ 1919“[15].
Pe scrisoarea ţăranilor din Skopin, Ilici a notat pentru secretar : „Să mi se amintească la C.C.P., cînd vor fi de faţă Sereda şi [Frumkin] Sviderski. E necesară o reglementare de acord cu C. P. pentru Agric. şi C. P. pentru Aprov.“.
Ilici cerea întregului aparat sovietic să aibă grijă de nevoile populaţiei.
În 1919 a fost foamete. În această perioadă grea, Ilici s-a preocupat în mod deosebit de copii, de asigurarea hranei pentru ei.
La începutul lunii mai aprovizionarea s-a înrăutăţit. La cea de-a doua şedinţă a comisiei economice Ilici a pus problema de a se acorda un ajutor în natură copiilor de muncitori.
Pe la jumătatea lunii mai 1919 situaţia devenise deosebit de grea. În Ucraina, în Caucaz, în regiunile răsăritene existau grîne din belşug, milioane de puduri, dar războiul civil împiedica aprovizionarea, şi în regiunile industriale din centrul ţării bîntuia o foamete cumplită. Populaţia se plîngea la Comisariatul poporului pentru învăţămînt că nu are ce da de mîncare copiilor.
La 14 mai 1919 armata guvernului din nord-vest a început ofensiva asupra Petrogradului. La 15 mai generalul Rodzeanko a ocupat oraşul Gdov ; trupele albgardiste estoniene şi finlandeze dezlănţuiseră ofensiva ; au început luptele lîngă golful Koporie. Ilici era îngrijorat de soarta Petrogradului. Este semnificativ însă că în aceeaşi perioadă — la 17 mai — el a obţinut să se adopte decretul cu privire la împărţirea gratuită de alimente pentru copii. În acest decret se arăta că pentru a se îmbunătăţi alimentaţia copiilor şi a se asigura situaţia materială a oamenilor muncii se vor acorda gratuit alimente tuturor copiilor pînă la vîrsta de 14 ani, indiferent de categoria raţiei de clasă a părinţilor lor, şi în primul tind alimente specifice copiilor. Decretul era valabil pentru marile centre industriale din 16 gubernii neagricole.
La 12 iunie s-a primit ştirea trădării săvîrşite de garnizoana fortului „Krasnaia gorka“. Şi tot la 12 iunie Ilici a semnat o hotărîre a Consiliului Comisarilor Poporului care extindea prevederile decretului din 17 mai cu privire la acordarea de alimente copiilor în mod gratuit, sporind numărul localităţilor în care trebuia să se distribuie alimente gratuite. În baza acestei hotărîri primeau alimente în mod gratuit copiii pînă la vîrsta de 16 ani.
În problema ajutorării nevoiaşilor, Vladimir Ilici nu tolera nici un fel de birocratism. La 6 ianuarie 1919 el a trimis următoarea telegramă Comisiei extraordinare din Kursk :
„Să fie arestat imediat Kogan, membru al centrului de achiziţie din Kursk, pentru că nu a ajutat 120 de muncitori flămînzi din Moscova şi i-a lăsat să plece cu mîna goală. Să se facă cunoscut acest lucru în ziare şi manifeste, pentru ca toţi lucrătorii de la centrele de achiziţie şi organele de aprovizionare cu alimente să ştie că, în cazul cînd vor da dovadă de formalism şi birocratism faţă de muncă, neajutîndu-i pe muncitorii flămînzi, sancţiunea va fi aspră, mergînd pînă la împuşcare. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, Lenin“[16].
Vladimir Ilici se îngrijea îndeaproape ca toate comisariatele poporului să păstreze o legătură strînsă cu masele de muncitori şi ţărani, cu Armata Roşie.
Lucrînd în cadrul Comisariatului poporului pentru învăţămînt, la secţia învăţămîntului extraşcolar, vedeam în permanenţă cum se interesează Vladimir Ilici de acest lucru. La secţia noastră veneau o mulţime de oameni : muncitori, muncitoare, ţărani, soldaţi de pe front, pedagogi, activişti de partid. De fapt, secţia învăţămîntului extraşcolar devenise un fel de loc de întîlnire unde activiştii de partid veneau să întrebe de Ilici şi să vorbească despre munca lor ; muncitorii se interesau aici cum să organizeze mai bine munca de propagandă şi agitaţie ; tot aici întîlneai ostaşi şi comandanţi ai Armatei Roşii, muncitori care aveau strînse legături cu satele.
Îmi amintesc de un tînăr ostaş roşu care a venit să se plîngă că nu li se trimit cărţile de care au nevoie, că ziarele nu ajung la unitatea lor, că n-au propagandişti şi a cerut să vină acolo mai mulţi propagandişti. Fireşte, el nu era singurul — primeam multe vizite de acest fel. Nu ştiu însă de ce mi s-a întipărit în mod deosebit în memorie acest tînăr înflăcărat.
Un tînăr comandant sosit de pe front ne-a povestit impresionat că oamenii din compania sa, fiind cantonaţi într-un liceu real din regiunea de vest, s-au răfuit cu cultura „boierească“. Liceele reale erau instituţii de învăţămînt privilegiate, şi ostaşii roşii au distrus tot materialul didactic, au rupt în bucăţi manualele şi caietele ce se păstrau la şcoală. „E un bun al boierilor“ — ziceau ei. Pe de altă parte, ostaşii roşii năzuiau mai mult ca oricînd spre învăţătură. Manuale însă nu existau. Ostaşii roşii distrugeau vechile manuale, cu rugăciuni pentru ţar şi patrie. Ei cereau manuale care să fie legate de viaţă, de frămîntările lor.
La Congresul învăţămîntului extraşcolar, la care a luat cuvîntul Ilici, delegaţii au adoptat hotărîrea de a merge pe front. Mulţi dintre ei au făcut-o. Printre aceştia se afla şi tov. Elkina, o profesoară cu multă experienţă, care a plecat pe frontul de sud. Ostaşii roşii cereau să fie învăţaţi să scrie şi să citească. Elkina a început să-i înveţe, aşa cum se obişnuia, după manualele alcătuite pe baza metodei analitice-sintetice : „Maşa mînca caşă. Maşa spăla rama“. „Ce ne înveţi ? ! — strigară revoltaţi ostaşii roşii. — Care caşă ? Care Maşa ? Nu asta vrem să citim !“ Atunci Elkina a început să alcătuiască abecedarul într-un fel nou : „Noi nu sîntem robi, robi nu sîntem noi“.
Lucrurile au început să meargă. Ostaşii roşii învăţau repede să scrie şi să citească. Aceasta era o metodă de îmbinare a învăţăturii cu viaţa, lucru pe care-l cerea tot timpul Ilici. Nu aveam hîrtie ca să tipărim manuale noi. Manualul Elkinei a fost tipărit pe o hîrtie de calitate proastă, galbenă, iar în metodica de predare întocmită de ea se arăta cum poţi să înveţi să scrii fără cerneală şi peniţă. Cine îşi aminteşte pe ce hîrtie şi în ce condiţii a fost tipărită înştiinţarea cu privire la primul Congres al Internaţionalei a III-a va înţelege de ce scria Elkina despre aceasta. Nu era vorba de o subapreciere a rolului manualelor. După abecedarul Elkinei, ostaşii roşii învăţau repede să citească.
„Neţărmurita sete de învăţătură şi imensele succese obţinute în domeniul instrucţiunii, de cele mai multe ori în afară de şcoală, — uriaşul succes obţinut pe tărîmul culturalizării maselor muncitoare este un fapt în afară de orice îndoială. Acest succes — a spus Ilici la Congresul al VIII-lea al partidului — nu poate fi situat în vreun cadru şcolar ; el este însă uriaş“[17].
Activiştii noştri din cadrul învăţămîntului politic — Serghievskaia, Ragozinski şi alţii — cutreierau fronturile. De pe fronturi primeam numeroase scrisori. Citez un pasaj dintr-o scrisoare a unui tovarăş de pe front, muncitor din Leningrad, cu care lucrasem împreună la organizarea învăţămîntului politic în raionul Vîborg. „Am citit chiar acum — scria el — ziarul din 7, unde se scrie despre deschiderea Congresului învăţămîntului extraşcolar. Da, N. K., cînd cutreeri în lung şi-n lat Rusia Sovietică, îţi dai seama cît de mult trebuie să muncească secţia noastră şi cît de necesară este activitatea extraşcolară. Mi-e teamă că n-am să izbutesc să urmăresc în întregime lucrările congresului. Aştept trenul în gara Inza, ca să plec în gara Nurlat. Am fost numit inspector-instructor şi plec să inspectez divizia a 27-a. Este o muncă vastă şi mai ales nouă în general şi pentru mine în special. Dar recomandarea pe care mi-a dat-o Vladimir Ilici mă obligă să muncesc cît mai bine. Cînd a văzut recomandarea, un tovarăş mi-a spus : «Mi-aş da viaţa pentru o scrisoare ca asta». După ce îmi voi îndeplini sarcina, vă voi scrie. Transmiteţi, vă rog, cele mai călduroase salutări lui Vladimir Ilici şi tuturor cunoscuţilor. Armata operativă, secţia politică“.
De pe front soseau scrisori, veneau oameni. Ilici cerea ca tovarăşii veniţi cu probleme interesante să fie trimişi la el.
Secţia noastră extraşcolară acorda o atenţie tot atît de mare muncii de lămurire în rîndurile ţărănimii.
Ilici ridicase de mult problema propagandei în rîndurile ţărănimii. Ştim cît s-a preocupat el de crearea literaturii de popularizare, a culegerilor de articole, de editarea unui ziar popular pentru sate („Bednota“).
Încă la 12 decembrie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului a emis decretul „Cu privire la mobilizarea ştiutorilor de carte şi la organizarea propagandei în sprijinul orînduirii sovietice“. Decretul prevedea să se organizeze în cartierele muncitoreşti şi mai ales la sate citirea în colectiv a decretelor, precum şi a celor mai importante articole şi broşuri. De acest lucru trebuia să se ocupe în primul rînd secţia noastră extraşcolară. Ilici ne zorea mereu. Se organizau lecturi în colectiv şi ele trezeau setea de cunoştinţe. „Noi nu vom lua partea nimănui, nu vom intra în nici un partid — au spus ţăranii din judeţul Arzamas unui agitator de-al nostru care a fost acolo. — Cînd vom învăţa carte, vom citi toate singuri, şi atunci nimeni n-o să ne poată înşela“.
La Congresul al VIII-lea al partidului s-a creat o secţie pentru munca la sate, în numele căreia a prezentat raportul Ilici. Din secţie făceau parte 66 de delegaţi. În comisia pentru elaborarea tezelor au fost aleşi Sereda, Lunacearski, Mitrofanov, Miliutin, Ivanov, Pahomov, Vareikis, Borisov şi alţii.
Toate acestea arată ce imensă atenţie acorda acestei probleme partidul, ce atenţie îi acorda Ilici.
Îmi amintesc cu cîtă luare aminte asculta Ilici tot ce izbuteam să aflăm noi la secţia extraşcolară despre viaţa ţăranilor, despre atitudinea lor faţă de o problemă sau alta.
Într-o zi a venit la noi să ia nişte cărţi un ţăran din gubernia Moscova, care lucra undeva, pe un şantier. Ne-a spus ce speculă deşănţată se făcea înainte de revoluţie în domeniul aprovizionării armatei, ne-a povestit despre marii afacerişti care s-au îmbogăţit de pe urma aprovizionării armatei. L-am trimis la Anatoli Vasilievici. Întorcîndu-se de la el, ne-a spus : „M-a primit bine. M-a poftit să stau în fotoliu, iar el tot umbla prin odaie. Vorbeşte frumos. Mi-a dat cărţi. A făgăduit să-mi dea şi lucruri scumpe (material intuitiv. — N. K.). Mie însă mi-e frică să le iau. Zice că mi le dă degeaba, dar mi-e teamă ca după aia să nu ne pună să plătim vreun impozit pentru lucrurile astea scumpe“. Totuşi a luat diverse afişe şi materiale intuitive. Ulterior a mai venit în repetate rînduri la secţia extraşcolară. Chiar aşa l-am şi poreclit : „lucruri scumpe“. Este însă semnificativ că Ilici a dat cea mai mare atenţie faptului următor. Acest muncitor constructor a povestit că învăţătoarea de la ei din sat nu primeşte nici un salariu, dar n-a părăsit munca la şcoală, iar seara îi învăţa carte şi pe adulţi. „Lucruri scumpe“ a povestit că i-a cumpărat acestei învăţătoare nişte ghete, căci cele vechi se făcuseră ferfeniţă.
În 1919 multe sate mai erau încă izolate de restul lumii, aparate de radio nici nu se pomeneau, iar populaţia analfabetă (în gubernia Simbirsk, de unde era originar Ilici, încă în 1919 mai existau 80% analfabeţi) nu citea ziarele. De altfel, nici nu erau ziare, căci din cauza lipsei de hîrtie tirajele erau infime şi ziarele nu ajungeau pînă la sate. Difuzarea cărţilor nu era organizată, şi librăriile trimiteau în provincie lucruri de care n-avea nimeni nevoie. Satele trăiau numai din zvonuri şi doreau cu nesaţ să afle ce se petrece în lume.
Ilici mă asculta atent cînd îi povesteam cu ce chestiuni naive veneau ţăranii, cît de puţin informaţi erau ei cu privire la acţiunile practice ale Puterii sovietice, la structura acesteia, la drepturile şi îndatoririle lor, ce beznă domnea la sate, cît de naive erau scrisorile întocmite cu stîngăcie de sătenii ştiutori de carte, sau împodobite cu înflorituri întortocheate cînd erau scrise de conţopişti, şi cîţi bani luau de la ţărani aceşti conţopişti ca să le scrie scrisorile.
Îi arătam lui Ilici aceste scrisori, şi el le examina cu interes. Mă sfătuia să organizăm neapărat birouri de informaţii pe lîngă casele noastre de citit, pe lîngă casele poporului. Avea experienţă în această privinţă de cînd dăduse consultaţii ţăranilor în timpul deportării în satul Şuşenskoe, unde în fiecare duminică veneau la el ţărani din satele învecinate să-i ceară sfatul. În decembrie 1918 el a întocmit un proiect de regulament cu privire la conducerea instituţiilor sovietice, în care spunea că este necesar ca diferite departamente să organizeze birouri similare în provincie. „Aceste birouri de informaţii sînt obligate nu numai să dea toate informaţiile cerute, atît verbal cît şi în scris, ci şi să întocmească fără plată petiţii pentru analfabeţi şi pentru persoanele care nu sînt în stare să întocmească o petiţie clară“[18] — scria Ilici în „Schiţă de reguli cu privire la conducerea instituţiilor sovietice“.
„În fiecare instituţie sovietică trebuie să fie afişate nu numai în interiorul clădirii, ci şi în afară, în aşa fel încît să fie accesibile tuturor, fără nici un fel de permis, regulile privitoare la zilele şi orele de primire a publicului. Biroul de primire trebuie neapărat să fie situat astfel încît accesul la acest birou să fie liber, absolut fără nici un fel de permis.
În fiecare instituţie sovietică trebuie să se ţină un registru în care să se treacă foarte concis numele solicitatorului, conţinutul cererii sale şi destinaţia ei.
Trebuie să fie fixate ore de primire în zilele de duminică şi de sărbătoare“[19].
„Schiţa de reguli cu privire la conducerea instituţiilor sovietice“ a fost publicată abia după 10 ani, în 1928, dar secţia noastră extraşcolară cunoştea aceste teze ale lui Ilici ; la stăruinţele lui Ilici, ea a început imediat să se ocupe de organizarea activităţii de informare în casele de citit. În cadrul acestei munci îşi cîştigau autoritatea responsabilii caselor de citit, crescînd totodată şi ei înşişi. În 1919, responsabilii caselor de citit se bucurau de o anumită influenţă. Munca de informare era legată de propaganda în sprijinul Puterii sovietice, de popularizarea decretelor emise de Puterea sovietică.
Dar Vladimir Ilici nu se gîndea numai la birourile de informaţii. La 12 aprilie 1919 a fost dat publicităţii decretul cu privire la reorganizarea controlului de stat, semnat de Kalinin, Lenin şi Stelin (pe atunci tovarăşul Stalin era comisar al poporului pentru controlul de stat). În acest decret se spunea :
„Vechiul birocratism a fost sfărîmat, dar birocraţii au rămas. Intrînd în instituţiile sovietice, ei au adus acolo rutina, tărăgăneala cancelaristică, lipsa de spirit gospodăresc şi delăsarea.
Puterea sovietică declară că nu va tolera birocratismul, indiferent sub ce forme s-ar manifesta el, şi că îl va izgoni din instituţiile sovietice prin măsuri energice.
Puterea sovietică declară că numai antrenarea maselor largi de muncitori şi ţărani la opera de conducere a ţării şi la înfăptuirea unui larg control asupra organelor administrative va înlătura lipsurile mecanismului, va curăţi instituţiile sovietice de gunoiul birocratic şi va face ca construcţia socialistă să progreseze în mod hotărît“.
La 4 mai 1919 a fost emis decretul cu privire la înfiinţarea Biroului central de reclamaţii şi sezisări de pe lîngă Comisariatul poporului pentru controlul de stat, iar la 24 mai decretul cu privire la înfiinţarea filialelor locale ale Biroului central de reclamaţii şi sezisări.
Ilici cerea ca în aparatul sovietic să se ducă o luptă dîrză împotriva birocratismului.
În Rusia, birocratismul fusese ridiculizat în literatură încă în deceniul al şaptelea al secolului trecut. Îl satirizaseră mai ales poeţii de la „Iskra“ (poeţii din curentul lui Cernîşevski : Kurocikin, Julev şi alţii), care au exercitat o puternică influenţă asupra generaţiei noastre, stigmatizînd prin toate mijloacele nenumăratele manifestări ale birocratismului, tărăgănelii şi corupţiei. Versurile poeţilor de la „Iskra“ şi diferitele anecdote pe tema birocratismului constituiau în deceniul al şaptelea un fel de folclor al intelectualilor. În ultimii ani, stînd de vorbă cu Anna Ilinicina, care avea o memorie prodigioasă, ne-am adus aminte adesea de această literatură, mult citită în familia Ulianov. Satira din acea vreme a avut efect, învăţînd generaţia noastră să urască încă din tinereţe sistemul birocratic. Ilici năzuia să lichideze pe pămîntul sovietic orice fel de birocratism.
Vladimir Ilici dădea o atenţie excepţională oamenilor, scrisorilor pe care le primea. În acest sens pot servi ca exemplu documentele publicate în „Culegeri din Lenin“, vol. XXIV.
Ilici primea o mulţime de plîngeri şi răspundea singur la ele.
La 22 februarie 1919 Ilici a trimis următoarea telegramă Comitetului executiv gubernial, din Iaroslavl :
„Funcţionarul sovietic Danilov se plînge că Comisia extraordinară i-a confiscat trei puduri de făină şi alte alimente, pe care le-a strîns prin muncă, în decurs de un an şi jumătate, pentru familia sa, alcătuită din patru suflete. Controlaţi cu cea mai mare stricteţe. Telegrafiaţi-mi rezultatul cercetării.
Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, Lenin“[20].
Iată o altă telegramă a lui Ilici către Comitetul executiv gubernial din Cerepoveţ :
„Verificaţi plîngerea Efrosinei Andreeva Efimova, soţie de soldat din satul Novoselo, plasa Pokrovskaia, judeţul Beloziorsk, care reclamă, că i s-au luat grîne pentru hambarul obştesc, deşi soţul ei e prizonier de mai bine de patru ani, iar dintre ceilalţi trei membri ai familiei nici unul nu este apt de muncă. Comunicaţi-mi rezultatele verificării şi măsurile luate. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, Lenin“[21].
Astfel de exemple s-ar putea cita cu sutele. Şi este vorba numai de cele care s-au păstrat la Arhiva Institutului „Lenin“. Dar au mai fost multe care nu s-au păstrat. Cînd în iunie 1919 am plecat pentru vreo două luni pe Volga şi Kama cu vasul de agitaţie „Krasnaia zvezda“, Vladimir Ilici mi-a scris : „Citesc scrisorile conţinînd cereri de ajutor, care vin uneori pe numele tău şi caut să fac tot ce-mi stă în putinţă“. Cînd un om trebuie să se gîndească la o problemă importantă, hotărîtoare, este extrem de obositor ca de zeci de ori pe zi să fie nevoit să se ocupe de diferite chestiuni mărunte. Vladimir Ilici se putea consacra în întregime gîndurilor sale numai cînd se ducea să se plimbe sau la vînătoare. Tovarăşii îşi amintesc cum în timpul unei plimbări sau la vînătoare lui Ilici îi scăpa, cu totul pe neaşteptate, cîte o frază care arăta ce gînduri îl frămîntau în acel moment.
Uneori, amintindu-şi cum se ocupa Ilici de „mărunţişuri“, tovarăşii spun : „N-am ştiut să-l ferim de griji pe Ilici, îl hărţuiam cu tot felul de fleacuri, nu trebuia să-i batem capul cu asemenea lucruri mărunte“. Asta-i adevărat, dar Ilici considera că atenţia faţă de lucrurile mărunte este necesară, că numai ea poate să facă aparatul sovietic cu adevărat democratic : nu formal democratic, ci proletar-democratic.
Şi la fel cum înainte, pe vremea cînd organiza partidul, Ilici se străduia să-i înveţe prin exemple pe tovarăşi să abordeze just problemele de agitaţie, propagandă şi organizare, tot aşa acum, fiind în fruntea Puterii sovietice, el căuta să arate cum trebuie să se lucreze în aparatul de stat, cum trebuie să se elimine din el orice birocratism, cum se poate face ca aparatul sovietic să fie apropiat de mase, să se bucure de încrederea lor. Este caracteristică telegrama pe care a trimis-o el în iunie 1919 Comitetului executiv gubernial din Novgorod :
„Se pare că Bulatov a fost arestat pentru că mi s-a plîns mie. Avertizez că pentru astfel de fapte voi aresta pe preşedinţii comitetelor executive guberniale, ai comisiilor extraordinare şi pe membrii comitetelor executive, şi voi cere să fie împuşcaţi. De ce nu s-a răspuns imediat la întrebarea mea ?
Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, Lenin“[22].
Ilici se străduia să înlăture şi din cadrul aparatului orice birocratism, cerea să se dea atenţie fiecărui lucrător, cerea ca cei aflaţi la conducere să cunoască pe oamenii din aparatul lor, să-i ajute atît în muncă cît şi în ceea ce priveşte crearea condiţiilor corespunzătoare pentru muncă. Ilici mă întreba mereu de lucrătorii din aparatul meu, îi cunoştea, mă sfătuia cum să folosesc mai bine pe cutare sau cutare lucrător în diferite domenii. Se interesa în permanenţă cum am grijă de ei, cum o duc ei cu alimentele, ce greutăţi au cu copiii. Uneori constatam că el îi studia pe lucrătorii mei, pe care nu-i văzuse niciodată, şi că-i cunoştea mai bine decît mine.
S-au păstrat destule însemnări care arată cum se îngrijea Ilici de lucrătorii din aparatul său.
La 8 martie, la o şedinţă a Consiliului Comisarilor Poporului, Ilici a dat secretarului o notă în legătură cu Hreaşceva, membră a colegiului Direcţiei centralei de statistică :
„Dacă Hreaşceva locuieşte departe şi merge pe jos, e păcat să stea.
Explică-i că, atunci cînd nu sînt probleme de statistică, poate să plece mai devreme sau chiar să nu vină de loc“[23].
Ilici manifesta o grijă deosebită pentru situaţia materială a colaboratorilor. În acea perioadă, chiar şi activiştii cu funcţii de cea mai mare răspundere şi familiile lor nu aveau hrană suficientă. Astfel s-a aflat că A. D. Ţiurupa, Markov de la Comisariatul poporului pentru căile de comunicaţie şi alţii suferă de foame.
La 8 august 1919 Vladimir Ilici a trimis următoarea scrisoare Biroului Organizatoric al C.C. :
„Am aflat chiar acum dintr-o sursă de încredere că membrii colegiilor suferă de foame (de pildă Markov de la Comisariatul poporului pentru căile de comunicaţie şi alţii). Insist în modul cel mai energic ca C.C. 1) să dea dispoziţii C.E.C. să acorde tuturor membrilor colegiilor (şi celor apropiaţi de această funcţie) cîte un ajutor de 5.000 de ruble ;
2) să-i treacă în permanenţă la raţia maximă de specialist.
Altfel e foarte rău : flămînzesc atît ei cît şi familiile lor ! !
Aceşti 100-200 de oameni trebuie hrăniţi mai bine“[24].
La sfîrşitul lunii aprilie s-a produs o cotitură pe Frontul de răsărit : Armata Roşie a început să înregistreze victorii. Au fost recucerite de la albi Ufa şi o serie de alte oraşe. Ofensiva spre Ekaterinburg şi Perm se desfăşura cu succes. La sfîrşitul lunii iunie s-a amenajat vasul de agitaţie „Krasnaia zvezda“, care trebuia să meargă pe Volga pînă la Kama, apoi să urce pe Kama pînă unde va fi posibil, iar după aceea să coboare pe Volga pînă la locul unde va permite desfăşurarea luptelor. Misiunea vasului „Krasnaia zvezda“ era să meargă pe urmele albilor, să desfăşoare munca de agitaţie, să aplice linia adoptată la Congresul al XIII-lea al partidului, să consolideze pretutindeni Puterea sovietică. Pe bord se instalase o sală de cinematograf, o tipografie, un aparat de radio ; de asemenea exista acolo şi un stoc mare de cărţi. Pe vas se aflau reprezentanţi ai mai multor comisariate (eu eram din partea Comisariatului poporului pentru învăţămînt) şi ai sindicatelor.
Înainte de plecare am discutat mult cu Ilici despre ceea ce trebuia să facem, cum să ajutăm populaţia, asupra căror probleme să ne oprim mai mult, ce să cercetăm în mod deosebit. Ilici ar fi vrut foarte mult să vină cu noi, dar nu putea să se rupă nici o clipă de munca sa. În ajunul plecării am stat de vorbă toată noaptea. Ilici a venit să ne conducă la gară, ne-a cerut să-i scriem regulat, să vorbim cu el prin fir direct. Am mers cu vaporul pe Volga şi pe Kama pînă la Perm.
Ne adunam cu toţii înainte de fiecare oprire, discutam împreună ce să facem, pe ce să punem accentul. După fiecare oprire, prezentam rapoarte despre munca depusă şi ne împărtăşeam impresiile. Această călătorie mi-a fost de un mare folos. Cînd a luat sfîrşit, am avut ce să-i povestesc lui Ilici. El mă asculta cu mult interes şi nu-i scăpa nici un amănunt !
În timpul călătoriei am avut prilejul să organizăm nenumărate mitinguri, să vorbim la adunări la care asistau mii de oameni — la uzina din Bondiujski, din Votkinsk, din Motoviliha, la Kazan, la Perm, la Cistopol, la Verhnie Poleanî etc. În jurnalul nostru de bord s-a consemnat că eu am luat cuvîntul de 34 de ori. Nu sînt oratoare, dar trebuia să vorbesc în faţa muncitorilor, a muncitoarelor, a ostaşilor roşii şi a ţăranilor despre ceea ce îi frămînta, despre ceea ce îi preocupa. Acolo unde fuseseră albii, ura populaţiei împotriva lor era nemărginită. Nu voi uita niciodată mitingul de la uzina din Votkinsk, unde albii împuşcaseră aproape pe toţi adolescenţii, „pui de bolşevici blestemaţi“ — cum i-au numit ei. Miile de participanţi la mitingul convocat de noi la uzina din Votkinsk au plîns în hohote cînd s-a cîntat „În lupta fatală voi jertfă-aţi căzut“. Erau rare familiile în care să nu fi fost vreun tînăr ucis. Nu voi uita niciodată cele ce mi-au fost relatate despre partizanele şi învăţătoarele care fuseseră bătute pînă şi-au dat sufletul, şi nici nesfîrşitele atrocităţi şi batjocuri despre care istoriseau locuitorii din regiunea Kamei, cei mai mulţi ţărani mijlocaşi.
Populaţia se afla într-o indescriptibilă stare de înapoiere : ţărancele se temeau încă să-şi dea copiii la creşă. Printre învăţători se desfăşura o agitaţie înverşunată împotriva Puterii sovietice. La Cistopol am avut prilejul să văd cum se făcea această agitaţie. Dar apropierea învăţătorilor şi învăţătoarelor de la sate de masa de ţărani şi muncitori îi convingea pe mulţi dintre ei să meargă alături de ţărani, de muncitori. La uzina din Ijevsk, din totalul de 96 de ingineri, 95 fugiseră cu Kolceak. Soţia unui inginer însă, cu care fusesem pe vremuri colegă de liceu şi care era învăţătoare la Ijevsk, n-a plecat cu soţul ei, ci a rămas cu roşii. „Cum aş fi putut să-i părăsesc pe muncitori ?“ — mi-a spus ea cînd am întîlnit-o.
Vîrfurile intelectualităţii de atunci plecau cu albii, treceau de partea lui Kolceak ; principalii noştri agitatori erau muncitorii, muncitoarele, ostaşii roşii, oameni apropiaţi de mase. În armata a II-a exista un agitator foarte original : înainte de Revoluţia din Octombrie el fusese popă, iar acum, după revoluţie, făcea agitaţie pentru bolşevici. La un miting din Perm, la care au participat 5.000 de ostaşi roşii, el a vorbit despre legătura strînsă dintre guvernul sovietic şi mase : „Bolşevicii sînt apostolii de astăzi“. Cînd un ostaş roşu l-a întrebat : „Şi cum e cu botezul ?“ — el a răspuns : „Ca să vorbesc amănunţit, mi-ar trebui vreo două ore, dar pe scurt — totul nu e decît o minciună !“ Cuvîntările comandanţilor roşii proveniţi din rîndurile muncitorilor erau convingătoare. I-am povestit lui Vladimir Ilici că un comandant a spus : „Rusia sovietică este de neînvins, fiindcă e pătrată şi întinsă“. Am rîs atunci, dar mai tîrziu, cînd a fost învinsă Republica Ungară, Ilici mi-a spus că în fond comandantul a avut dreptate : în timpul războiului civil am avut spaţiu suficient pentru a înainta sau a ne retrage, după cum o cereau împrejurările.
Cînd am acostat la Elabuga, a venit la mine un comandant roşu, tov. Azin, de felul său cazac. Nu-i cruţa pe albi şi pe transfugi şi era de un curaj fără pereche. A vorbit cu mine în special despre grija pe care o purta ostaşilor roşii. Aceştia îl iubeau. Am primit anul acesta o scrisoare de la un ostaş roşu care a luptat împotriva trupelor lui Kolceak sub conducerea lui Azin. Cîtă dragoste fierbinte pentru Azin respiră fiecare rînd din scrisoarea lui ! Recent, tov. Pastuhov, membru al C.E.C., mi-a povestit că, în timp ce Ijevskul era încă ocupat de albi, a năvălit acolo un detaşament de cavalerie roşie sub comanda lui Azin. În coamele cailor erau prinse panglici roşii. Detaşamentul a ocupat închisoarea din Ijevsk, unde erau întemniţaţi condamnaţii la moarte (acolo se aflau închişi şi tatăl tovarăşului Pastuhov, în vîrstă de 70 de ani, şi fratele său mai mic, de 11 ani ; alţi doi fraţi ai tovarăşului Pastuhov au căzut pe front). Mai tîrziu, în regiunea cursului inferior al Volgăi, tov. Azin a căzut în mîinile albilor şi a fost omorît în torturi.
O mare însemnătate a avut agitaţia desfăşurată de vasul „Krasnaia zvezda“ în Tataria, unde populaţia sprijinea prin toate mijloacele Puterea sovietică.
Vladimir Ilici m-a întrebat amănunţit despre toate ; îl interesa îndeosebi ceea ce-i spuneam despre Armata Roşie, despre starea de spirit a ţăranilor, despre starea de spirit a ciuvaşilor şi tătarilor, despre creşterea în rîndul maselor a încrederii în Puterea sovietică.
A doua jumătate a anului 1919 a fost şi mai grea decît prima. Deosebit de grele au fost lunile septembrie, octombrie şi începutul lui noiembrie. Războiul civil se încingea din ce în ce mai tare. Kolceak fusese înfrînt, dar albii hotărîseră să pună mîna pe centrele Puterii sovietice : Moscova şi Petrograd. Dinspre sud se apropia Denikin, care ocupase o serie de puncte foarte importante în Ucraina, iar dinspre vest începuse să înainteze Iudenici, care ajunsese pînă în imediata apropiere a Petrogradului. Victoriile albilor dădeau curaj duşmanilor pitiţi în ascunzişuri. Pe la sfîrşitul lunii noiembrie a fost descoperită la Petrograd o organizaţie contrarevoluţionară care avea legături cu Iudenici şi era subvenţionată de Antantă.
Cît timp Denikin şi Iudenici obţineau victorii, pe numele lui Vladimir Ilici soseau un mare număr de anonime, conţinînd vorbe de ocară, ameninţări, caricaturi. Intelectualitatea încă mai şovăia ; numai păturile ei înaintate, în frunte cu. Timireazev, trecuseră de partea Puterii sovietice. La 25 septembrie, anarhiştii, sprijiniţi de socialiştii-revoluţionari, au aruncat o bombă la sediul Comitetului din Moscova al P.C. (b) din Rusia din stradela Leontievskaia, de pe urma căreia au murit mai mulţi dintre tovarăşii noştri.
Pretutindeni bîntuia foametea şi mizeria. Trebuia întărită Armata Roşie, trebuia menţinut spiritul ei combativ, trebuiau chibzuite profund planurile pe frontul militar, trebuia asigurată aprovizionarea cu pîine a Armatei Roşii, a spatelui frontului, a centrelor muncitoreşti, trebuia desfăşurată pe scară largă munca de lămurire şi de agitaţie ; întregul aparat administrativ trebuia organizat într-un fel nou, nu după sistemul vechi, birocratic, ci într-un mod nou, sovietic ; trebuiau selecţionate şi instruite cadre noi, problemele trebuiau cercetate pînă în cele mai mici amănunte.
Ilici muncea, din zori şi pînă-n noapte, şi, cu toate că încrederea lui în victorie nu slăbea nici o clipă, nu putea să doarmă de atîtea griji. Noaptea se trezea, se scula din pat şi se apuca să controleze la telefon dacă cutare sau cutare dispoziţie a sa fusese executată sau mai expedia vreo telegramă cu dispoziţii suplimentare. Ziua rămînea foarte puţin acasă ; mai mult stătea în cabinetul său, avînd mereu audienţe. În lunile acestea de mare încordare l-am văzut mai puţin ca de obicei ; nu ieşeam aproape de loc la plimbare, iar eu mă jenam să intru în cabinet fără treabă, de teamă să nu-l stingheresc în muncă.
Cea mai acută problemă era problema cerealelor. În condiţiile din vremea aceea, în condiţiile micii gospodării ţărăneşti fărîmiţate şi ale speculei ce nu cunoştea margini, era de-a dreptul cu neputinţă să se poată cumpăra cantităţile de cereale necesare. Pentru rezolvarea acestei probleme era necesar să se ia măsuri după un anumit plan, să fie promulgate o serie de legi categorice şi să fie mobilizaţi pentru această acţiune oameni potriviţi. De aceea, nu întîmplător, a fost numit, la 17 ianuarie 1919, în postul de comisar al poporului pentru aprovizionare Aleksandr Dmitrievici Ţiurupa. Îl cunoşteam de multă vreme, întrucît fusesem împreună cu el în exil la Ufa.
Tatăl lui fusese mic funcţionar (secretar de primărie) la Aleşki, în gubernia Taurida. Aleksandr Dmitrievici se născuse în acelaşi an cu Vladimir Ilici, în 1870, într-o familie numeroasă compusă din 8 persoane ; tatăl murise încă de tînăr, şi ca să cîştige un ban mama cosea, iar Aleksandr Dmitrievici începuse încă de timpuriu să dea meditaţii. El urmase şcoala primară, gimnaziul şi apoi şcoala medie de agricultură. De profesiune agronom, cunoştea bine agricultura şi viaţa ţăranilor. Ca revoluţionar a ajuns la închisoare prima dată în 1893, apoi a mai fost arestat o dată în 1895. Începînd din 1897 a fost statistician la Ufa. Acolo a făcut parte dintr-un grup de social-democraţi care desfăşurau o activitate intensă în rîndurile muncitorilor feroviari şi ale muncitorilor de la uzinele din împrejurimi ; acolo ne-am desfăşurat munca împreună. La Ufa s-a întîlnit de două ori cu Vladimir Ilici, care venise la mine, iar mai tîrziu am fost tot timpul în corespondenţă. Colabora la ziarul „Iskra“. Îl ştiam un revoluţionar convins şi înflăcărat. În 1901 el organizase greva de 1 Mai de la Harkov, în 1902 şi-a desfăşurat munca la Tula în cadrul unui grup din care făceau parte Sofia Nikolaevna Smidovici, Veresaev, fratele lui Lunacearski. În 1902 Aleksandr Dmitrievici fu arestat la Samara, iar în 1905 începu din nou să lucreze la Ufa.
Din 1914 Aleksandr Dmitrievici participă din nou intens la activitatea revoluţionară bolşevică. Ilici, care se pricepea foarte bine la oameni, îl preţuia deosebit de mult. Aleksandr Dmitrievici era un om foarte modest ; nu avea talente nici de orator, nici de scriitor, dar era un admirabil organizator, un practician care cunoştea şi munca, şi satul. Totodată el era un revoluţionar admirabil, care nu se temea de greutăţi şi îşi consacra toate forţele muncii, luptei pentru o cauză a cărei însemnătate o înţelegea pe de-a-ntregul. Aleksandr Dmitrievici a lucrat sub conducerea lui Ilici, care îl aprecia mult şi se îngrijea de sănătatea şi de odihna lui. Cînd îl vedea obosit, surmenat, Ilici îl mustra — mai în glumă, mai în serios — că nu are grijă de „bunul statului“ (aşa îi denumeam noi în jargonul nostru familiar pe comuniştii devotaţi cauzei). Ilici ţinea mult la Aleksandr Dmitrievici şi ca tovarăş.
Politica Puterii sovietice în domeniul aprovizionării consta pe vremea aceea în a organiza monopolul comerţului de cereale, adică în a interzice orice comerţ particular de cereale, în a obliga pe producători să predea întregul surplus de cereale statului la preţ oficial, în a interzice dosirea surplusurilor şi în a organiza o evidenţă riguroasă a tuturor surplusurilor de cereale, transportul cerealelor în condiţii ireproşabile din regiunile excedentare în cele deficitare şi pregătirea rezervelor necesare pentru consum şi pentru însămînţări. În fond, acesta era un sector al economiei planificate, al economiei socialiste, care trebuia însă organizat în condiţii extrem de dificile, cînd înseşi bazele economiei nu fuseseră încă reorganizate, cînd gospodăria ţărănească continua să rămînă o gospodărie individuală.
În zilele de 29-30 iulie 1919, Sovietul din Moscova şi Consiliul sindicatelor din Moscova convocaseră o conferinţă a comitetelor de întreprindere, a reprezentanţilor conducerii sindicatelor, a delegaţilor Cooperativei centrale muncitoreşti din Moscova şi ai consiliului asociaţiei „Cooperaţia“, pentru a se organiza la Moscova o asociaţie cooperatistă de consum unică. La conferinţă au luat parte şi menşevici şi adepţi ai cooperaţiei independente. În ziua de 30 iulie a luat cuvîntul la această conferinţă Vladimir Ilici. El a urat conferinţei succes în desfăşurarea lucrărilor, dar totodată a subliniat cu tărie că totul depinde de victoria în războiul civil şi de reorganizarea într-un fel nou a întregii orînduiri sociale, care va da cooperaţiei o orientare justă.
El a arătat că nu au trecut decît 20 de luni de la Revoluţia Socialistă din Octombrie şi că în această perioadă vechea orînduire nu a putut fi reorganizată, fireşte, în întregime într-un chip nou. Ilici a spus că trebuie înlăturate nu numai vechile instituţii, nu numai moşierii şi capitaliştii, ci trebuie combătute şi deprinderile formate de capitalism, de condiţiile micii gospodării ţărăneşti, deprinderi care în decursul secolelor au devenit a doua natură a oricărui mic gospodar.
Acum, cînd gospodăria colhoznică a devenit la noi o formă de gospodărire dominantă, oricine înţelege la ce se referea atunci Lenin : el se gîndea la înlocuirea gospodăriei individuale cu gospodăria colectivă. El a arătat că se dă lupta hotărîtoare şi finală între capitalism şi socialism, şi că numai victoria socialismului ne va ajuta să înlăturăm pentru totdeauna foametea, exploatarea, îmbogăţirea unora din munca altora. El a spus că bolşevicii au păşit pe calea colectării socialiste a cerealelor pentru a asigura pîine Armatei Roşii şi populaţiei muncitoare. În primul an colectările de stat nu au atins decît cifra de 30.000.000 de puduri.
„În anul următor — a spus Vladimir Ilici — am colectat peste 107.000.000 de puduri, cu toate că, din punct de vedere militar şi din punctul de vedere al accesului liber la teritoriile cele mai bogate în cereale, în acest al doilea an ne aflam în condiţii mai grele, întrucît nu numai Siberia, ci şi Ucraina şi cea mai mare parte din sudul îndepărtat ne erau complet inaccesibile. Cu toate acestea, după cum vedeţi, colectările noastre de cereale s-au triplat. Din punctul de vedere al muncii efectuate de aparatul nostru de aprovizionare e un mare succes, dar din punctul de vedere al asigurării cu cereale a regiunilor neagricole e foarte puţin, deoarece, atunci cînd s-au făcut cercetări precise cu privire la condiţiile de alimentare a populaţiei neagricole şi în special a populaţiei muncitoreşti de la oraşe, s-a constatat că în primăvara şi vara acestui an muncitorul de la oraş n-a căpătat decît aproximativ jumătate din produsele alimentare de la Comisariatul aprovizionării, fiind nevoit să-şi procure restul pe piaţa liberă, la Suharevka şi de la speculanţi, şi plătind pentru prima jumătate o zecime din tot ce cheltuieşte, iar pentru cealaltă nouă zecimi. Domnii speculanţi, cum era şi de aşteptat, jupoaie pe muncitor, luîndu-i un preţ de 9 ori mai mare decît acela pe care-l ia statul pentru cerealele colectate. Analizînd aceste date precise privitoare la situaţia noastră în domeniul aprovizionării, trebuie să spunem că pe jumătate, cu un picior, sîntem în vechiul capitalism şi numai pe jumătate am reuşit să ieşim din această mlaştină, din această mocirlă a speculei şi am păşit pe calea colectărilor într-adevăr socialiste de grîne, datorită cărora grînele încetează să mai fie o marfă, încetează să mai fie un obiect de speculă şi un obiect şi un prilej de ceartă, de luptă şi de sărăcire pentru mulţi“. În continuare Lenin a spus :
„Acum se dă lupta hotărîtoare şi finală împotriva capitalismului şi a comerţului liber, la noi se dă acum principala bătălie dintre capitalism şi socialism. Dacă vom învinge în această luptă, o întoarcere la capitalism şi la vechea putere, la tot ce a fost în trecut, va fi exclusă“[25].
În 1919, într-o serie de cuvîntări şi expuneri, Ilici a explicat muncitorilor, muncitoarelor, ţăranilor şi ostaşilor roşii esenţa politicii Puterii sovietice în domeniul aprovizionării şi a vorbit despre gospodăriile colective. Viaţa a confirmat justeţea liniei adoptate în această privinţă.
În afară de grija pe care o avea pentru a asigura pîine Armatei Roşii, Ilici se gîndea necontenit cum să întărească coeziunea şi spiritul de disciplină în Armata Roşie. El socotea că cel mai sigur mijloc pentru realizarea acestui lucru este să se trimită în rîndurile Armatei Roşii, care avea o compoziţie ţărănească, muncitori. De aceea el a felicitat călduros pe muncitorii din Petrograd care plecau pe front, în focul luptei, şi la fel i-a felicitat pe muncitorii din Moscova. El se bizuia pe muncitori, acorda o importanţă uriaşă promovării lor în posturi de conducere, în funcţia de muncitori-comisari şi de comandanţi în Armata Roşie. El cerea ostaşilor să dea dovadă de cea mai mare vigilenţă. În scrisoarea adresată muncitorilor şi ţăranilor cu prilejul victoriei asupra lui Kolceak, Ilici scria :
„...Moşierii şi capitaliştii nu sînt nimiciţi şi nu se socotesc învinşi : orice muncitor sau ţăran cu scaun la cap vede, ştie şi înţelege că ei sînt numai înfrînţi, că ei s-au ascuns, s-au pitit, s-au înveşmîntat foarte des în haine de culoare «kaki», «sovietică». Mulţi moşieri s-au strecurat în gospodăriile de stat, mulţi capitalişti s-au strecurat în diferite «direcţii, generale» şi «centrale», au devenit funcţionari sovietici ; ei pîndesc la fiecare pas greşelile şi slăbiciunile Puterii sovietice pentru a o răsturna, pentru a-i ajuta astăzi pe cehoslovaci, mîine pe Denikin.
Trebuie să depunem toate eforturile pentru a urmări şi a descoperi pe aceşti tîlhari, pe moşierii şi capitaliştii care se camuflează, în toate ascunzişurile lor, pentru a-i demasca şi a-i pedepsi fără milă, căci aceştia sînt cei mai răi duşmani ai oamenilor muncii, duşmani iscusiţi, instruiţi, experimentaţi, şi care aşteaptă cu răbdare momentul prielnic pentru un complot ; sînt sabotori care nu se dau în lături de la nici o crimă pentru a dăuna Puterii sovietice. Cu aceşti duşmani ai oamenilor muncii, cu moşierii, capitaliştii, sabotorii, albii, trebuie să fim neîndurători.
Iar pentru a-i putea descoperi trebuie să fim iscusiţi, prudenţi, conştienţi, trebuie să urmărim cu cea mai mare atenţie cea mai mică neorînduială, cea mai mică abatere de la aplicarea conştiincioasă a legilor Puterii sovietice. Moşierii şi capitaliştii sînt puternici nu numai datorită cunoştinţelor şi experienţei lor, nu numai datorită ajutorului pe care-l primesc din partea celor mai bogate ţări din lume, ci datorită şi puterii obişnuinţei şi stării de înapoiere a maselor largi, care vor să trăiască «aşa cum au apucat», neînţelegînd necesitatea de a respecta cu stricteţe şi conştiinciozitate legile Puterii sovietice“[26].
Pe mulţi această chemare la vigilenţă îi speria. Nu erau puţini aceia care îi povesteau lui Ilici cum se răfuiau uneori ostaşii roşii cu cutare sau cutare comandant priceput fie pentru că era de viţă boierească, fie pentru că nu le fusese pe plac vreun ordin de-al lui, fie pentru cine ştie ce fleac. Unii zîmbeau ironic, vrînd parcă să spună : „Uite ce sînt în stare drăguţii d-taie de ostaşi roşii !“
Fireşte, în multe cazuri acuzaţiile erau aduse pe nedrept sau erau acuzaţi oameni nevinovaţi în fond ; lipsa de cunoştinţe, aprecierea binelui şi răului prin prisma micului proprietar privat, precum şi modul anarhic de a aborda o serie întreagă de probleme, îi împiedicau uneori pe oameni să se orienteze just. Atunci Ilici punea şaua pe noi, cei de la învăţămînt, cerîndu-ne să organizăm pe scară mai largă învăţămîntul pentru adulţi în rîndurile muncitorilor, ţăranilor, ostaşilor roşii şi să nu avem o atitudine formală, cazonă faţă de învăţămînt, ci să lărgim orizontul celor care învaţă şi să facem ca întregul învăţămînt să fie pătruns de spirit partinic. El cerea să se deschidă pe toate căile accesul către învăţămîntul superior acelora cărora mai înainte aceste drumuri le fuseseră închise.
Tocmai în 1919 au fost date o serie de decizii care deschideau tuturor drumul către institutele de învăţămînt superior, au fost organizate facultăţi muncitoreşti şi numeroase cursuri muncitoreşti ; tot în 1919 a fost organizată prima şcoală de cadre pentru aparatul sovietic şi de partid.
Pe la sfîrşitul anului 1919 Ilici arăta foarte prost : obosit, preocupat (s-a păstrat o fotografie de-a lui în care este înfăţişat plecînd la cursuri şi din care se vede cît de prost arăta pe atunci). Veneam la el şi nu scotea o vorbă. Eu ştiam însă că pentru a-i dezlega limba şi a-i schimba dispoziţia trebuie să-i povestesc ceva caracteristic din viaţa studenţilor de la facultăţile muncitoreşti, din viaţa şcolii de cadre pentru aparatul sovietic şi de partid. Şi aveam ce să-i povestesc. Îl interesa cum creşte nivelul oamenilor, ce progrese fac în înţelegerea sarcinilor care le stau în faţă. Discutam mult cu Ilici pe această temă.
La Petrograd a fost organizată între 10 şi 17 august „săptămîna partidului“ ; în acelaşi timp, conform hotărîrii Congresului al VIII-lea al partidului, s-a făcut „reînregistrarea“ membrilor de partid, care a durat pînă la sfîrşitul lunii septembrie. Între 8 şi 15 octombrie a avut loc „săptămîna partidului“ la Moscova.
La 11 octombrie Vladimir Ilici a scris articolul „Statul muncitorilor şi săptămîna partidului“, în care sînt oglindite deosebit de pregnant vederile lui Ilici asupra partidului şi în care se arată cum trebuie să fie aparatul de stat nou, sovietic, şi cît de important este ca în acest aparat să fie atrase cît mai multe forţe din rîndurile muncitorilor şi ale ţărănimii muncitoare.
„Săptămîna partidului la Moscova a coincis cu o perioadă grea pentru Puterea sovietică — scria Ilici în acest articol. — Succesele lui Denikin au provocat o înteţire turbată a comploturilor urzite de moşieri, capitalişti şi prietenii lor, o înteţire a sforţărilor burgheziei de a semăna panică, de a zdruncina prin toate mijloacele tăria Puterii sovietice. Filistinii şovăitori, nehotărîţi, inconştienţi şi, împreună cu ei, intelectualii, socialiştii-revoluţionari, menşevicii au devenit, ca de obicei, şi mai şovăitori şi au fost primii care s-au lăsat intimidaţi de capitalişti.
Eu cred însă că faptul că săptămîna partidului la Moscova a coincis cu un moment greu este mai curînd în avantajul nostru, deoarece este mai folositor pentru cauză. Avem nevoie de săptămîna partidului nu pentru paradă. Nici pe degeaba n-avem nevoie de oameni care să fie membri de partid numai de ochii lumii. Singurul partid de guvernămînt din lume care se preocupă nu de sporirea numărului de membri, ci de creşterea lor calitativă, de curăţirea rîndurilor partidului de cei «strecuraţi» în el este partidul nostru — partidul clasei muncitoare revoluţionare. Nu o dată am procedat la reînregistrarea membrilor partidului, pentru a izgoni pe aceşti «strecuraţi», pentru a lăsa în partid numai pe cei conştienţi şi sincer devotaţi comunismului. Ne-am folosit atît de mobilizările pentru front, cît şi de subotnice pentru a curăţi partidul de cei care vor numai «să tragă foloase» de pe urma situaţiei lor de membri ai partidului de guvernămînt, dar care nu vor să ducă greul unei munci pline de abnegaţie în folosul comunismului.
Şi acum, cînd se desfăşoară o mobilizare intensă pentru front, săptămîna partidului este bună prin aceea că nu constituie o ispită pentru cei care vor să se strecoare în partid. Noi chemăm în partid în număr mare numai pe muncitorii de rînd şi pe ţăranii săraci, pe ţăranii-muncitori iar nu pe ţăranii-speculanti. Acestor membri de rînd noi nu le promitem şi nu le dăm nici un fel de avantaje de pe urma primirii lor în partid. Dimpotrivă, membrilor de partid le revine astăzi o muncă mai grea ca de obicei şi mai primejdioasă.
Cu atît mai bine. În felul acesta vor intra în partid numai adepţi sinceri ai comunismului, numai cei cu adevărat devotaţi statului muncitoresc, numai oameni ai muncii cinstiţi, numai adevăraţii reprezentanţi ai maselor care erau asuprite sub capitalism.
Numai de astfel de membri de partid, avem nevoie.
Nu pentru reclamă, ci pentru muncă serioasă avem nevoie de noi membri de partid. Pe ei îi chemăm în partid. Oamenilor muncii noi le deschidem larg porţile partidului“[27].
În continuare, Ilici a repetat ceea ce spusese la înmormîntarea lui Iakov Mihailovici Sverdlov, şi anume că printre muncitorii şi ţăranii de rînd sînt foarte multe elemente cu talent organizatoric şi administrativ. Lor le adresa el chemarea de a se apuca de construcţia socialistă : „Dacă sînteţi adepţi sinceri ai comunismului, porniţi mai curajos la această muncă, nu vă temeţi de noutatea şi de greutatea ei, nu vă lăsaţi tulburaţi de vechile prejudecăţi cum că numai oamenii cu diplome oficiale ar fi capabili de această muncă“[28].
Articolul se încheia cu cuvintele : „Masa oamenilor muncii este de partea noastră. În aceasta stă forţa noastră. În aceasta stă izvorul invincibilităţii comunismului mondial“.
În aceste vremuri grele, Ilici a ţinut deseori cuvîntări şi a scris articole adresate muncitorilor, ostaşilor roşii. Cuvintele lui îi însufleţeau : muncitorii din Iaroslavl, Vladimir, Ivanovo-Voznesensk plecau în masă pe front.
„...Chiar şi numai forţa simpatiei muncitorilor şi ţăranilor pentru avangarda lor s-a dovedit a fi în stare să facă minuni — scria Ilici.
Căci este o minune : muncitorii, care au suportat nemaiauzitele chinuri ale foametei, frigului, ruinei, distrugerii, nu numai că-şi păstrează tot curajul, tot devotamentul faţă de Puterea sovietică, toată energia jertfirii de sine şi a eroismului, dar şi iau asupra lor, cu toată lipsa lor de pregătire şi de experienţă, povara conducerii corăbiei statului ! Şi aceasta într-un moment cînd furtuna a ajuns să bîntuie cu o furie extraordinară...
Istoria revoluţiei noastre proletare abundă în asemenea minuni. Aceste minuni vor duce cu siguranţă şi neapărat — chiar dacă va trebui să trecem prin unele încercări foarte grele — la victoria deplină a Republicii sovietice mondiale“[29].
Tineretul ardea şi el de dorinţa de a pleca pe front. Noi, cei care lucram în domeniul educaţiei politice, ne ocupam pe atunci intens de prima şcoală de cadre pentru aparatul sovietic şi de partid, în care ne străduiam să dăm tineretului nu „diplome oficiale“, împotriva cărora Ilici era atît de pornit, ci cunoştinţe care să-i înarmeze, ajutîndu-i să înţeleagă evenimentele în curs de desfăşurare. Am fost nespus de bucuroşi că la 24 octombrie 1919 Ilici a luat cuvîntul în faţa absolvenţilor primei noastre şcoli de cadre pentru aparatul sovietic şi de partid.
„Tovarăşi ! — şi-a început el cuvîntarea. — Ştiţi că astăzi ne-am adunat laolaltă nu numai din dorinţa de a sărbători absolvirea cursurilor acestei şcoli sovietice de către cei mai mulţi dintre voi, dar şi datorită împrejurării că aproape jumătate din întreaga voastră promoţie a luat hotărîrea de a pleca pe front spre a da un ajutor nou, extraordinar şi substanţial trupelor care luptă pe front“[30].
Apoi, după ce a vorbit deschis şi fără ocol despre situaţia grea de pe fronturi, în continuare Ilici a spus : „Iată de ce, oricît de greu ar fi pentru noi acest sacrificiu — trimiterea pe front a sute de cursanţi, adunaţi aici şi vădit necesari pentru munca în Rusia —, am consimţit totuşi să satisfacem dorinţa voastră“.
După ce a arătat ce luptă aprigă se duce pe front, Ilici a vorbit despre munca pe care urmează s-o ducă absolvenţii noştri :
„Pentru cel care pleacă pe front ca reprezentanţi ai muncitorilor şi ai ţăranilor nu poate fi alegere. Lozinca lor trebuie să fie : victorie sau moarte. Fiecare dintre voi trebuie să ştie să se apropie de ostaşii roşii cei mai înapoiaţi, cu nivelul cel mai scăzut, pentru ca, folosind limbajul cel mai uşor de înţeles şi vorbind din punctul de vedere al omului muncitor, să-i explice situaţia, să-i ajute într-o clipă de grea cumpănă, să înlăture orice şovăieli, să-i înveţe să lupte împotriva numeroaselor manifestări de sabotaj, moleşeală, înşelăciune sau trădare. Voi ştiţi că în rîndurile noastre şi printre cadrele de comandă mai sînt încă multe manifestări de acest fel. Aici este nevoie de oameni care au făcut o anumită şcoală, care înţeleg situaţia politică şi pot să dea ajutor maselor largi de muncitori şi ţărani în lupta lor împotriva trădării şi a sabotajului. În afară de curaj personal, Puterea sovietică aşteaptă de la voi să daţi un ajutor multilateral acestor mase, să curmaţi orice şovăieli în rîndurile lor şi să arătaţi că Puterea sovietică are forţe la care face apel în orice clipă grea“[31].
Cursanţii şcolii de cadre pentru aparatul sovietic şi de partid au îndreptăţit încrederea ce le-a fost acordată.
Cuvîntarea lui Ilici a constituit un îndreptar şi pentru toţi lucrătorii noştri din domeniul educaţiei politice.
Despre ceea ce îl frămînta, Ilici nu vorbea numai la mitinguri, ci şi acasă, îndeosebi atunci cînd venea vreunul dintre tovarăşii apropiaţi. Spre sfîrşitul anului 1919 a început să vină destul de des pe la noi Inessa Armand, cu care lui Ilici îi plăcea în mod deosebit să discute despre perspectivele mişcării. Fiica mai mare a Inessei Armand fusese deja pe front şi era cît pe aci să moară în timpul exploziei care avusese loc la 25 septembrie în stradela Leontievskaia. Mi-aduc aminte că, într-un rînd, Inessa Armand a venit la noi cu fiica ei mai mică, Varea, pe atunci o fată foarte tînără, care mai tîrziu a devenit un membru foarte devotat al partidului, şi Ilici „se aşeză la taifas“, ca să folosesc o vorbă din bătrîni ; mi-aduc aminte cît de tare scînteiau ochii Variuşei. Lui Ilici îi plăcea să stea „la taifas“ şi cu femeia noastră de serviciu din perioada aceea, Olimpiada Nikanorovna Juravleva, mama scriitoarei Boreţkaia. Olimpiada Nikanorovna lucrase mai înainte în Ural ca simplă muncitoare la o uzină de prelucrare a fierului, apoi fusese femeie de serviciu la redacţia „Pravdei“. Ilici găsea că ea avea un puternic instinct proletar. Şi în timp ce şedea la bucătărie (dintr-o veche obişnuinţă, lui Ilici îi plăcea să ia prînzul, cina şi ceaiul la bucătărie), îi făcea mare plăcere să tăifăsuiască cu Olimpiada Nikanorovna despre victoriile viitoare.
Ilici nu a greşit cîtuşi de puţin : am întîmpinat a doua aniversare a Puterii sovietice cu victorii importante.
Cînd la începutul lunii octombrie Denikin se apropia de Orel, C.C. al P.C. (b) din Rusia l-a trimis pe Frontul de sud, ca membru al Consiliului militar-revoluţionar, pe tovarăşul Stalin. Stalin a întocmit un nou plan de ofensivă, care a fost aprobat de C.C. Vladimir Ilici l-a sprijinit în întregime. Pe Frontul de sud s-a petrecut curînd o cotitură. La 19 octombrie, lîngă Voronej ostaşii noştri i-au snopit pe generalul Şkuro şi pe Mamontov, la 20 a fost recucerit oraşul Orel, la 21 octombrie a început, prin luptele de la Pulkovo, înfrîngerea lui Iudenici, care se îndrepta spre Petrograd.
Pentru ziua Revoluţiei din Octombrie Ilici a scris un fierbinte salut adresat muncitorilor din Petrograd, pentru ziarul „Pravda“ a scris articolul „Puterea sovietică şi situaţia femeii“, iar pentru ziarul „Bednota“ articolul „Doi ani de existenţă a Puterii sovietice“, adresat ţăranilor.
La 7 noiembrie, la şedinţa comună a Comitetului Executiv Central din Rusia, a Sovietului din Moscova, a Consiliului Central al Sindicatelor din Rusia şi a comitetelor de întreprindere, Ilici a rostit cuvîntarea „Doi ani de existenţă a Puterii sovietice“. Lui Ilici nu-i plăcea să ia cuvîntul la şedinţe festive, de aceea nici cuvîntarea pe care a rostit-o la această şedinţă nu a avut un caracter agitatoric, ci s-a referit la probleme pur practice. Dar însuşi conţinutul cuvntării îi însufleţea şi-i înflăcăra pe cei de faţă, stîrnind aplauze furtunoase.
Ilici a spus că cea mai importantă realizare din cei doi ani de existenţă a Puterii sovietice „este învăţătura care decurge din construirea puterii muncitoreşti..., participarea muncitorilor la conducerea generală a statului“. „...Cea mai importantă muncă am depus-o în domeniul reorganizării vechiului aparat de stat ; şi, cu toate că această muncă a fost grea, vedem totuşi rezultatele efortului depus timp de doi ani de clasa muncitoare şi putem spune că în acest domeniu avem mii de reprezentanţi ai muncitorilor care au trecut prin focul luptei, înlăturînd pas cu pas pe reprezentanţii puterii burgheze. Vedem muncitori nu numai în aparatul de stat, dar vedem reprezentanţi de-ai lor şi în domeniul aprovizionării, unde erau aproape numai reprezentanţi ai vechiului guvern burghez, ai vechiului stat burghez. Muncitorii au creat aparatul de aprovizionare...“ — a spus Lenin. Procentul de reprezentanţi ai muncitorilor a crescut în acest aparat în cursul anului 1919 de la 30% la 80%.
În afară de aceasta, a spus mai departe Lenin, se îndeplineşte cea mai importantă muncă, şi anume munca pentru formarea de conducători ai proletariatului. Ei se formează pe front şi în fiecare domeniu al conducerii. Ilici a subliniat rolul subotnicelor, rolul primirii muncitorilor în partid. Numai la Moscova au fost primiţi în „săptămîna partidului“ peste 14.000 de noi membri de partid. Ilici a vorbit despre rezerva pe care o reprezintă tineretul muncitoresc şi ţărănesc, educat în condiţiile luptei ce se desfăşura atunci. Dar principalul lucru căruia trebuie să i se acorde atenţie, a spus Ilici, este crearea unor relaţii juste cu milioanele de ţărani, este necesitatea de a se duce în rîndurile ţărănimii o vastă muncă de lămurire. Ilici a arătat că războiul civil deschide ochii ţăranului, făcîndu-l să vadă adevărata stare de lucruri.
Ilici vorbea calm. Starea de spirit generală era cît se poate de bună.
Vladimir Maiakovski, după care se pasionau atît de mult în perioada aceea lucrătorii din domeniul educaţiei politice, a exprimat minunat starea de spirit care cuprinsese la noi pe toată lumea în poezia sa închinată celei de-a doua aniversări a Revoluţiei din Octombrie :
Măcar cu un crîmpei
din sufletul vostru
daţi-vă
contribuţia
la avîntul
marii acţiuni muncitoreşti
denumită
„Revoluţia“.
Felicitatorii
nu se-nghesuie
la poarta noastră.
Li-i inima
cît un purice ?
Să se care !
Dar noi vom sărbători,
o cred cu tărie,
şi a suta aniversare.
Cînd am sărbătorit cea de-a douăzecea aniversare a Revoluţiei din Octombrie, făcînd un bilanţ al realizărilor obţinute pe frontul construcţiei socialiste, realizări consfinţite în noua Constituţie a Uniunii Sovietice, ne-am amintit cu toţii de Ilici, de cuvintele lui, de indicaţiile sale programatice.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 29, Editura politică, 1959, pag. 48. — Nota red.
[2]. Op cit., pag. 215-216.
[3]. I. Stalin, Opere, vol. 10, E.S.P.L.P. 1955, pag. 113. — Nota red.
[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 29, Editura politică, 1959, pag. 322. — Nota red.
[5]. Op cit., pag. 73.
[6]. Op. cit., pag. 143-144.
[7]. Op. cit., pag. 74, 76.
[8]. Op. cit., pag. 320, 321-322.
[9]. V. I. Lenin, Opere, vol. 10, E.S.P.L.P, 1956, pag. 58. — Nota red.
[10]. V. I. Lenin, Opere, vol. 29, Editura politică, 1959, pag. 359. — Nota red.
[11]. Op. cit., pag. 445.
[12]. Op. cit., pag. 446.
[13]. Op. cit., pag. 126, 127.
[14]. Op. cit., pag. 168-169.
[15]. „Culegeri din Lenin“, vol. XXIV, pag. 44. — Nota red.
[16]. Op. cit., pag. 168.
[17]. V. I. Lenin, Opere, vol, 29, Editura politică, 1959, pag. 167. — Nota red.
[18]. V. I. Lenin, Opere, vol. 28, Editura politică, 1959, pag. 345-346. — Nota red.
[19]. Op. cit., pag. 345.
[20]. „Culegeri din Lenin“, vol. XXIV, pag. 171-171. — Nota red.
[21]. Op. cit., pag. 173.
[22]. Op. cit., pag. 179.
[23]. Op. cit., pag. 287.
[24]. Op. cit., pag. 317.
[25]. V. I. Lenin, Opere, vol. 29, Editura politică, 1959, pag. 505-506, 511 (subliniat de N. K. Krupskaia). — Nota red.
[26]. V. I. Lenin, Opere, vol. 29, Editura politică, 1959, pag. 541. — Nota red.
[27]. V. I. Lenin, Opere, vol. 30, E.S.P.L.P, 1956, pag. 46-47. — Nota red.
[28]. Op. cit., pag. 48.
[29]. Op. cit., pag. 55-56.
[30]. Op. cit., pag. 59.
[31]. Op. cit., pag. 66.