Marxiștii sînt absolut convinși că revoluția rusă va avea un caracter burghez. Ce înseamnă asta ? Înseamnă că transformările democratice ale regimului politic și transformările social-economice, care au devenit o necesitate pentru Rusia, nu numai că nu înseamnă, ca atare, o subminare a capitalismului, o subminare a dominației burgheziei, dar, dimpotrivă, pentru prima oară ele vor curăța cu adevărat terenul pentru o dezvoltare largă și rapidă, europeană și nu asiatică a capitalismului ; pentru prima oară ele vor face posibilă dominația burgheziei ca clasă. Socialiștii-revoluționari nu pot să înțeleagă această idee, pentru că ei nu cunosc cele mai elementare legi de dezvoltare ale producției de mărfuri și ale producției capitaliste, nu văd că nici chiar o victorie deplină a unei răscoale țărănești, nici chiar o reîmpărțire a întregului pămînt în interesul țărănimii și potrivit dorințelor ei („împărțirea pămînturilor“*1 sau ceva asemănător), nu va distruge cît de cît capitalismul, ci, dimpotrivă, va da un impuls dezvoltării lui și va grăbi diferențierea de clasă în înseși rîndurile țărănimii. Neînțelegerea acestui adevăr face din socialiștii-revoluționari niște ideologi inconștienți ai micii burghezii. Sublinierea acestui adevăr are, pentru social-democrație, o importanță uriașă, nu numai teoretică, dar și practic-politică, căci de aici decurge obligația pentru partidul proletariatului de a păstra, în mișcarea „general-democratică“ actuală, o deplină independență de clasă.
Dar de aici nu rezultă cîtuși de puțin că revoluția democratică (burgheză prin conținutul ei social-economic) nu prezintă un foarte mare interes pentru proletariat. De aici nu rezultă cîtuși de puțin că revoluția democratică n-ar putea să capete o formă avantajoasă mai ales pentru marele capitalist, pentru magnatul financiar și pentru moșierul „luminat“, cît și una avantajoasă pentru țăran și pentru muncitor.
Neoiskriștii înțeleg cu totul greșit sensul și semnificația categoriei : revoluție burgheză. Raționamentele lor sînt în permanență străbătute de ideea că o revoluție burgheză nu poate aduce decît ceea ce e avantajos burgheziei. Or, nu e nimic mai greșit decît această idee. Revoluția burgheză este o revoluție care nu iese din cadrul orînduirii burgheze, adică din cadrul orînduirii social-economice capitaliste. Revoluția burgheză exprimă nevoile dezvoltării capitalismului, și nu numai că nu distruge temeliile lui, dar, dimpotrivă, le lărgește și le adîncește. De aceea această revoluție nu exprimă numai interesele clasei muncitoare, ci și pe acelea ale întregii burghezii. Dat fiind că în regimul capitalist dominația burgheziei asupra clasei muncitoare este inevitabilă, se poate spune, pe bună dreptate, că revoluția burgheză nu exprimă atît interesele proletariatului, cît pe acelea ale burgheziei. Dar este cu totul absurdă ideea că revoluția burgheză n-ar exprima de loc interesele proletariatului. Această idee absurdă se reduce sau la străvechea teorie narodnicistă, potrivit căreia revoluția burgheză e în contrazicere cu interesele proletariatului, și, ca atare, n-avem nevoie de libertatea politică burgheză, sau la anarhism, care respinge orice participare a proletariatului la politica burgheză, la revoluția burgheză, la parlamentarismul burghez. Din punct de vedere teoretic, a admite o asemenea idee înseamnă a da uitării niște teze elementare ale marxismului, care arată că dezvoltarea capitalismului pe baza producției de mărfuri e inevitabilă. Marxismul ne învață că, pe o anumită treaptă de dezvoltare, societatea care e bazată pe producția de mărfuri și care se află în relații de schimb cu națiunile capitaliste civilizate trebuie să apuce ea însăși, în mod inevitabil, calea capitalismului. Marxismul a pus capăt în mod irevocabil aiurelilor debitate de narodnici și de anarhiști, potrivit cărora Rusia, de pildă, ar putea să evite dezvoltarea capitalistă, să iasă din capitalism sau să sară peste el pe o altă cale decît aceea a luptei de clasă desfășurate pe terenul și în cadrul acestui capitalism.
Toate aceste teze ale marxismului au fost dovedite și răzdovedite în toate amănuntele, atît pe plan general cît și în special în ce privește Rusia. Or, din aceste teze reiese că ideea de a căuta salvarea clasei muncitoare altundeva decît în dezvoltarea mai departe a capitalismului este reacționară. În țări ca Rusia, clasa muncitoare suferă nu atît din cauza capitalismului, cît din cauza insuficientei lui dezvoltări. De aceea clasa muncitoare este fără doar și poate interesată într-o dezvoltare cît mai largă, mai liberă și mai rapidă a capitalismului. Pentru clasa muncitoare este, fără îndoială, avantajos să fie înlăturate toate rămășițele trecutului care împiedică o dezvoltare largă, liberă și rapidă a capitalismului. Revoluția burgheză este tocmai o revoluție care înlătură în modul cel mai hotărît rămășițele trecutului, rămășițele iobăgiei (din aceste rămășițe face parte nu numai absolutismul, ci și monarhia) și care asigură cel mai bine o dezvoltare cît mai largă, mai liberă și mai rapidă a capitalismului.
De aceea revoluția burgheză este, în cel mai înalt grad, avantajoasă proletariatului. Ea este absolut necesară pentru interesele proletariatului. Cu cît revoluția burgheză va fi mai completă și mai hotărîtă, cu cît ea va fi mai consecventă, cu atît lupta proletariatului împotriva burgheziei, pentru socialism, va avea mai multe șanse de izbîndă. Numai unor oameni lipsiți de cele mai elementare cunoștințe de socialism științific poate să li se pară nouă sau ciudată, paradoxală această concluzie. Or, din această concluzie rezultă, între altele, teza că, într-un anumit sens, revoluția burgheză este mai avantajoasă pentru proletariat decît pentru burghezie. Iată în ce sens anume este neîndoielnică această teză : este în avantajul burgheziei să se sprijine pe unele rămășițe ale trecutului împotriva proletariatului, de pildă pe monarhie, pe armata permanentă etc. Pentru burghezie este avantajos ca revoluția burgheză să nu măture cu prea multă hotărîre toate rămășițele trecutului, ci să mai lase unele dintre ele, cu alte cuvinte ca această revoluție să nu fie pe deplin consecventă, să nu meargă pînă la capăt, să nu fie hotărîtă și necruțătoare. Această idee, social-democrații o exprimă adeseori într-un mod oarecum diferit, spunînd că burghezia se trădează pe sine însăși, că ea trădează cauza libertății, că nu este capabilă de democratism consecvent. Pentru burghezie este mai avantajos ca transformările necesare în direcția burghezo-democratică să fie înfăptuite mai încet, mai treptat, cu mai multă prudență, cu mai puțină hotărîre, pe calea reformelor, iar nu pe calea revoluției ; ca aceste transformări să fie cît mai prudente în ce privește „respectabilele“ instituții iobăgiste (de felul monarhiei) ; ca ele să dezvolte cît mai puțin activitatea, spiritul de inițiativă și energia revoluționară a poporului de jos, adică a țărănimii și, mai ales, a muncitorilor, căci altminteri muncitorilor le va fi cu atît mai ușor „să mute arma de pe un umăr pe celălalt“, cum spun francezii, adică să îndrepte împotriva burgheziei însăși armele pe care le vor primi de la revoluția burgheză, libertatea pe care le-o va da ea, instituțiile democratice ivite pe terenul pe care ea îl va curăța de iobăgism.
Dimpotrivă, pentru clasa muncitoare este mai avantajos ca transformările necesare în direcția burghezo-democratică să se înfăptuiască nu pe cale reformistă, ci neapărat pe cale revoluționară, căci calea reformelor este calea amînărilor, a tărăgănelilor, a morții lente și chinuitoare a părților putrede ale organismului național. De pe urma acestei putreziri suferă, înainte de toate și mai mult decît oricine, proletariatul și țărănimea. Calea revoluționară este calea operației rapide și mai puțin dureroase pentru proletariat ; este calea îndepărtării directe a părților în putrefacție, calea celor mai mici concesii și menajamente față de monarhie și de instituțiile ei respective, ticăloase, respingătoare și putrede, care otrăvesc aerul cu miasmele lor.
Iată de ce, nu numai rigorile cenzurii, nu numai teama autorităților determină presa noastră burghezo-liberală să deplîngă eventualitatea unei căi revoluționare, să se teamă de revoluție, îl sperie pe țar cu revoluția, este preocupată de evitarea revoluției, se lingușește și face temeneli în speranța că va obține niscai reforme lamentabile, menite să-i servească drept punct de plecare pe calea reformelor. Acesta este punctul de vedere nu numai al unor publicații ca „Russkie Vedomosti“17, „Sîn Otecestva“18, „Nașa Jizn“19, „Nași Dni“20, dar și al ilegalei, liberei „Osvobojdenie“. Însăși situația burgheziei ca clasă în societatea capitalistă o face, în mod inevitabil, să dea dovadă de inconsecvență în revoluția democratică. Însăși situația proletariatului ca clasă îl face să fie un democrat consecvent. Burghezia privește înapoi, temîndu-se de progresul democratic, care amenință cu o întărire a proletariatului. Proletariatul n-are altceva de pierdut decît lanțurile, dar va cîștiga cu ajutorul democratismului lumea întreagă21. De aceea, cu cît revoluția burgheză este mai consecventă în transformările ei democratice, cu atît se mărginește mai puțin la ceea ce este avantajos numai pentru burghezie. Cu cît este mai consecventă, cu atît asigură mai multe avantaje proletariatului și țărănimii în revoluția democratică.
Marxismul nu-l învață pe proletar să se îndepărteze de revoluția burgheză, să aibă o atitudine indiferentă față de ea, să lase burgheziei conducerea în această revoluție, ci, dimpotrivă, îl îndeamnă să participe cu toată energia și să lupte cu toată hotărîrea pentru a impune democratismul proletar consecvent, pentru a împinge revoluția pînă la capăt. Noi nu putem să ieșim din cadrul burghezo-democratic al revoluției ruse, dar putem să lărgim într-o măsură enormă acest cadru, putem și trebuie să luptăm în limitele fixate de acest cadru, pentru interesele proletariatului, pentru nevoile lui imediate și pentru condiții care să permită pregătirea forțelor lui în vederea viitoarei victorii depline. Există democrație burgheză și democrație burgheză. Și monarhistul din zemstvă, adept al creării unei camere superioare, care „cere“ introducerea votului universal, iar pe ascuns, în surdină, încheie tranzacție cu țarismul pentru acordarea unei constituții ciuntite, este un democrat burghez. Și țăranul care pornește cu arma în mînă împotriva moșierilor și funcționarilor și care, animat de un „republicanism naiv“, propune „să fie alungat țarul“*2, este și el un democrat burghez. Există rînduieli burghezo-democratice ca acelea din Germania și ca acelea din Anglia, ca acelea din Austria și ca acelea din America sau din Elveția. Bun marxist ar mai fi acela care, în epoca revoluției democratice, ar scăpa din vedere această deosebire dintre diversele grade de democratism și dintre caracterul diferit al uneia sau alteia din formele lui și care, „făcînd pe deșteptul“, s-ar mulțumi cu afirmația că, totuși, nu este vorba decît de o „revoluție burgheză“, de roade ale „revoluției burgheze“ !
Or, tocmai în această categorie de deștepți care fac paradă de miopia lor se situează și neoiskriștii noștri. Ei se mulțumesc să facă unele reflecții în legătură cu caracterul burghez al revoluției tocmai acolo și tocmai atunci cînd trebuie să știi să faci deosebire între democrația burgheză republicană-revoluționară și cea monarhistă-liberală, fără să mai vorbim de deosebirea dintre democratismul burghez inconsecvent și cel proletar consecvent. Ei se mulțumesc, ca și cum ar fi devenit niște adevărați „oameni din carapace“22, cu melancolice discuții pe tema „procesului luptei dintre clasele opuse“, atunci cînd este vorba de a da revoluției actuale o conducere democratică, de a sublinia lozincile democratice progresiste, spre deosebire de lozincile trădătoare ale d-lor Struve & Co., și de a arăta în mod clar și precis care sînt sarcinile imediate ale unei lupte cu adevărat revoluționare a proletariatului și a țărănimii, spre deosebire de samsarlîcul liberal al moșierilor și fabricanților. În momentul de față, esența problemei pe care dv., domnilor, ați scăpat-o din vedere este dacă revoluția noastră se va termina cu o victorie reală și grandioasă sau numai cu o tranzacție lamentabilă, dacă ea va merge pînă la dictatura revoluționar-democratică a. proletariatului și a țărănimii sau „își va irosi forțele“ cu o constituție liberal-șipovistă !
La prima vedere s-ar părea că, punînd această problemă, noi ne abatem cu totul de la subiectul nostru. Dar așa ceva poate să pară doar la prima vedere. În realitate însă, tocmai în această problemă se află rădăcina deosebirii principiale, care este de pe acum pe deplin conturată, dintre tactica social-democrată a Congresului al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia și tactica stabilită de conferința neoiskriștilor. Aceștia au și făcut de pe acum nu doi, ci trei pași înapoi, reeditînd greșelile economismului atunci cînd au avut de rezolvat probleme incomparabil mai complexe, mai importante și mai vitale pentru partidul muncitoresc, probleme care priveau tactica lui în momentul revoluției. Iată de ce trebuie să analizăm cu toată atenția problema în discuție.
În pasajul din rezoluția neoiskriștilor, citat de noi mai sus, se vorbește de pericolul ca nu cumva social-democrația să-și lege mîinile în lupta cu politica inconsecventă a burgheziei, ca nu cumva să se dizolve în democrația burgheză. Ideea acestui pericol străbate ca un fir roșu întreaga literatură specific neoiskristă, și în această idee constă adevărata esență a întregii poziții principiale în sciziunea din partidul nostru (de cînd, în această sciziune, elementele de zîzanie au trecut de-a binelea pe planul al doilea față de elementele de cotitură spre „economism“). Și noi recunoaștem fără înconjur că acest pericol într-adevăr există, că tocmai acum, în toiul revoluției ruse, el a devenit deosebit de serios. Nouă tuturora, teoreticienilor sau - în ce mă privește aș prefera să spun - publiciștilor social-democrației, ne revine sarcina urgentă și de foarte mare răspundere de a stabili din ce parte amenință într-adevăr acest pericol. Căci izvorul divergenței noastre nu constă în chestiunea dacă există sau nu un asemenea pericol, ci în chestiunea dacă el este sau nu generat de așa-zisul codism al „minorității“ sau de așa-zisul revoluționarism al „majorității“.
Ca să înlăturăm orice interpretări greșite și orice neînțelegeri, ținem să observăm mai întîi de toate că pericolul despre care vorbim se află nu în latura subiectivă, ci în cea obiectivă a chestiunii ; nu în poziția formală pe care o va ocupa în cursul luptei social-democrația, ci în rezultatul material al întregii lupte revoluționare actuale. Aici nu se pune problema dacă cutare sau cutare grupuri social-democrate vor vrea sau nu să se dizolve în democrația burgheză, dacă ele își vor da seama că se dizolvă, - despre asta nici vorbă. Noi nu bănuim pe nici unul dintre social-democrați că ar avea o asemenea dorință și, în cazul de față, nici nu poate fi vorba de dorință. Totodată aici nu se pune problema dacă cutare sau cutare grupuri social-democrate își vor păstra independența lor formală, fizionomia lor proprie și starea lor de independență față de democrația burgheză în tot cursul revoluției. Ele pot nu numai să-și afirme această „independență“, dar să și-o și păstreze din punct de vedere formal, și, cu toate acestea, se poate crea o asemenea situație, încît ele să se pomenească cu mîinile legate în lupta împotriva inconsecvenței manifestate de burghezie. Rezultatul politic definitiv al revoluției ar putea să fie de așa natură, încît, cu toată „independența“ ei formală, cu toată fizionomia ei proprie ca organizație și ca partid, social-democrația să se dovedească în realitate a nu fi independentă, a nu fi în stare să imprime mersului evenimentelor pecetea independenței ei proletare ; să se dovedească a fi atît de slabă, încît în general, în ultimă instanță, ca rezultat final „dizolvarea“ ei în democrația burgheză să fie totuși un fapt istoric.
Iată în ce constă pericolul real. Și acum să vedem din ce parte amenință el : de la devierea social-democrației spre dreapta, efectuată de noua „Iskră“ după cum credem noi, sau de la devierea ei spre stînga, efectuată de „majoritate“, de ziarul „Vpered“ etc., după cum cred neoiskriștii ?
Așa cum am mai arătat, soluționarea acestei probleme este determinată de îmbinarea obiectivă a acțiunii diferitelor forțe sociale. Caracterul acestor forțe a fost stabilit, din punct de vedere teoretic, de analiza marxistă a realității ruse, iar acum el este stabilit, din punct de vedere practic, prin acțiunea deschisă desfășurată de diferitele grupuri și clase în cursul revoluției. Și iată că toată analiza teoretică făcută de marxiști cu mult înainte de epoca prin care trecem noi azi și toate observațiile practice făcute de ei asupra desfășurării evenimentelor revoluționare ne arată că, din punctul de vedere al condițiilor obiective, sînt posibile două căi și două rezultate ale revoluției în Rusia. Transformarea orînduirii economice și politice a Rusiei în direcția burghezo-democratică este inevitabilă și de neînlăturat. Nu există putere pe pămînt care să poată împiedica o asemenea transformare. Dar îmbinarea acțiunii forțelor existente care înfăptuiesc această transformare poate duce la două rezultate sau la două forme ale acestei transformări. Și atunci una din două : i) sau lucrurile se vor termina „printr-o victorie hotărîtoare a revoluției asupra țarismului“ sau 2) nu vor fi forțe suficiente pentru a obține o victorie hotărîtoare, și lucrurile se vor termina printr-o tranzacție între țarism și elementele cele mai „inconsecvente“ și mai „egoiste“ ale burgheziei, întreaga diversitate (nemărginită de amănunte și combinații, pe care nimeni nu este în stare să le prevadă, se reduce, în linii mari, tocmai la unul dintre aceste două rezultate.
Să examinăm acum aceste rezultate, în primul rînd din punctul de vedere al semnificației lor sociale și în al doilea rînd, din punctul de vedere al situației social-democrației (al „dizolvării“ ei sau al „legării mîinilor“ ei) într-un caz și în celălalt.
Ce înseamnă „victoria hotărîtoare a revoluției asupra țarismului“ ? Am văzut mai înainte că, întrebuințînd această expresie, neoiskriștii nu înțeleg nici măcar sensul ei politic imediat. Și mai puțin dau ei dovadă de o înțelegere a conținutului ei de clasă. Noi, marxiștii, nu trebuie în nici un caz să ne lăsăm amețiți de cuvintele : „revoluție“ sau „marea revoluție rusă“, așa cum se întîmplă, în momentul de față, cu mulți democrați revoluționari (de felul lui Gapon). Noi trebuie să ne dăm bine seama care forțe sociale reale anume se opun „țarismului“ (acesta este o forță cu totul reală și pe deplin înțeleasă de toți) și sînt în stare să obțină o „victorie hotărîtoare“ asupra lui. O asemenea forță nu poate fi marea burghezie, moșierii, fabricanții, „societatea“ care îi urmează pe osvobojdeniști. Noi vedem că ei nici nu vor să obțină o victorie hotărîtoare. Știm că ei, prin însăși poziția lor de clasă, nu sînt în stare să ducă o luptă hotărîtă împotriva țarismului : proprietatea privată, capitalul, pămîntul sînt o ghiulea prea mare atîrnată de picioarele lor, pentru ca ei să poată duce o asemenea luptă. Ei au prea mare nevoie de țarism, cu forțele lui polițienești-birocratice și militare îndreptate împotriva proletariatului și a țărănimii, ca să poată urmări distrugerea lui. Se înțelege că o forță în stare să obțină o „victorie hotărîtoare asupra țarismului“ poate fi numai poporul, adică proletariatul și țărănimea, dacă e să luăm forțele principale, mari, și să repartizăm mica burghezie sătească și orășenească (care și ea e „popor“) între amîndouă. „Victoria hotărîtoare a revoluției asupra țarismului“ este dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii. De această concluzie, care a fost de mult formulată de către „Vpered“, n-au cum să scape neoiskriștii noștri. Altcineva nu poate să obțină o victorie hotărîtoare asupra țarismului.
Și o astfel de victorie va fi tocmai o dictatură, ceea ce înseamnă că ea va trebui, în mod inevitabil, să se sprijine pe forța armată, pe înarmarea maselor, pe insurecție, iar nu pe unele sau altele din instituțiile create „în mod legal“, „pe cale pașnică“. Ea nu poate fi decît o dictatură, pentru că înfăptuirea transformărilor care sînt imediat și neapărat necesare proletariatului și țărănimii va provoca o rezistență înverșunată atît din partea moșierilor cît și din partea marii burghezii și a țarismului. Fără dictatură nu va putea fi zdrobită această împotrivire, nu vor putea fi respinse tentativele contrarevoluționare. Dar se înțelege că aceasta nu va fi o dictatură socialistă, ci una democratică. Ea nu va putea atinge (fără ca dezvoltarea revoluției să treacă printr-o serie întreagă de etape intermediare) temeliile capitalismului. Ea va putea, în cel mai bun caz, să procedeze la o reîmpărțire radicală a proprietății funciare în folosul țărănimii, să înfăptuiască un democratism consecvent și deplin, care să meargă pînă la republică, să smulgă din rădăcini toate trăsăturile asiatice, de robie, nu numai din viața de la țară, dar și din viața fabricilor, și să pună bazele unei serioase îmbunătățiri a situației muncitorilor și a ridicării nivelului lor de trai, în sfîrșit - last but not least*3 - ea va putea face în așa fel ca flacăra revoluției să se întindă și în Europa. O asemenea victorie nu va face încă din revoluția noastră burgheză o revoluție socialistă ; revoluția democratică nu va ieși în mod nemijlocit din cadrul relațiilor social-economice burgheze ; și, totuși, o asemenea victorie va avea o imensă însemnătate pentru viitoarea dezvoltare a Rusiei și a întregii lumi. Nimic nu va face să crească în așa măsură energia revoluționară a proletariatului mondial, nimic nu va scurta atît de mult drumul care-l duce spre victoria deplină ca această victorie hotărîtoare a revoluției care a început în Rusia.
Cît de probabilă este o asemenea victorie, asta este o altă chestiune. Noi nu sîntem cîtuși de puțin înclinați spre un optimism nesocotit în această privință, noi nu scăpăm de loc din vedere imensa greutate a acestei sarcini ; dar, pornind la luptă, trebuie să vrem să învingem și să știm să arătăm adevăratul drum care duce spre victorie. Tendințele care pot duce la această victorie există, fără îndoială. Este adevărat că influența noastră, a social-democrației, asupra maselor proletare este încă cu totul nesatisfăcătoare ; influența revoluționară exercitată asupra masei țărănești este cît se poate de neînsemnată ; fărîmițarea, starea de înapoiere și lipsa de cultură a proletariatului și, mai ales, a țărănimii sînt încă de proporții înspăimîntătoare. Dar revoluția unește repede și luminează repede. Fiecare pas în dezvoltarea ei trezește masele și le atrage cu o forță irezistibilă tocmai de partea programului revoluționar, singurul care exprimă în mod consecvent și integral interesele lor adevărate, vitale.
O lege a mecanicii spune că acțiunea este egală cu reacțiunea. În istorie, forța distructivă a unei revoluții depinde, de asemenea, în mare măsură de durata și de tăria cu care au fost înăbușite năzuințele spre libertate, de profunzimea contradicției dintre „suprastructura“ antediluviană și forțele vii ale epocii contemporane. Și situația politică internațională este, în multe privințe, cît se poate de favorabilă revoluției ruse. Răscoala muncitorilor și țăranilor a și început ; ea este fărîmițată, spontană, slabă, dar dovedește în mod incontestabil și neîndoielnic existența unor forțe care sînt capabile de luptă hotărîtă și care merg spre o victorie hotărîtoare.
Dacă aceste forțe nu se vor dovedi suficiente, țarismul va avea timp să încheie o tranzacție, pe care o și pregătesc, din două părți, domnii de teapa lui Bulîghin și a lui Struve. În cazul acesta lucrurile se vor termina printr-o constituție ciuntită sau chiar, în cazul cel mai rău, printr-o parodie de constituție. Și aceasta va fi de asemenea o „revoluție burgheză“, numai că va fi un avorton, o stîrpitură, un monstru. Social-democrația nu-și face iluzii, fiindcă cunoaște natura trădătoare a burgheziei ; ea nu-și va pierde cumpătul și nu va înceta să-și desfășoare activitatea ei stăruitoare, susținută și plină de răbdare, îndreptată spre educarea în spirit de clasă a proletariatului, chiar în cele mai posomorîte zile ale prosperității burghezo-constituționale „șipoviste“. Acest deznodămînt ar semăna, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu acela al mai tuturor revoluțiilor democratice care au avut loc în Europa în cursul secolului al XIX-lea, iar dezvoltarea partidului nostru ar urma, în acest caz, o cale îngustă și anevoioasă, lungă și grea, dar cunoscută și bătătorită.
Se pune acum întrebarea : în care dintre aceste două deznodăminte posibile se va pomeni într-adevăr social-democrația cu mîinile legate în fața burgheziei inconsecvente și egoiste și va fi, în fond, „dizolvată“ sau aproape dizolvată în democrația burgheză ?
E de ajuns să pui în mod limpede o asemenea întrebare și răspunsul vine de la sine fără nici o greutate.
Dacă burghezia va reuși, printr-o tranzacție cu țarismul, să facă să eșueze revoluția rusă, atunci social-democrația se va pomeni, de fapt, cu mîinile legate în fața burgheziei inconsecvente, atunci social-democrația va fi „dizolvată“ în democrația burgheză, în sensul că proletariatul nu va reuși să imprime revoluției pecetea lui vie, nu va reuși să se răfuiască cu țarismul în chip proletar sau, cum a spus Marx cîndva, „în manieră plebee“.
Dacă revoluția se va termina printr-o victorie hotărîtoare, atunci noi ne vom răfui cu țarismul în chip iacobin sau, dacă vreți, în manieră plebee. „Întreaga teroare franceză - scria Marx în 1848 în vestita sa „Noua gazetă renană“ - nu a fost altceva decît o manieră plebee de a sfîrși o dată cu dușmanii burgheziei, cu absolutismul, feudalismul și mica burghezie“ (vezi Marx’ Nachlass, ediția Mehring, vol. III, pag. 211)23. S-au gîndit oare vreodată la sensul acestor cuvinte ale lui Marx aceia care caută să-i sperie pe muncitorii social-democrați ruși cu gogorița „iacobinismului“ în epoca revoluției democratice ?
Girondinii social-democrației ruse contemporane, neoiskriștii, nu se contopesc cu osvobojdeniștii, dar, prin caracterul lozincilor lor, ei ajung în fond să se situeze în coada acestora. Dar osvobojdeniștii, adică reprezentanții burgheziei liberale, vor să se răfuiască cu absolutismul în mod delicat, pe calea reformelor - făcînd concesii, evitînd să se atingă de aristocrație, de nobilime, de curte cu prudență, fără nici un fel de sfărîmări, cu amabilitate și politețe, în mod aristocratic, cu mănuși albe (de felul acelora pe care și le-a pus domnul Petrunkevici, împrumutîndu-le de la un bașbuzuc, atunci cînd „reprezentanții poporului“ (?) au fost primiți de către Nicolaie Sîngerosul24 ; vezi „Proletarii“ nr. 5*4).
Iacobinii social-democrației contemporane - bolșevicii, partizanii ziarului „Vpered“, congresiștii sau partizanii ziarului „Proletarii“, nu știu cum să le mai zic - vor să ridice cu lozincile lor mica burghezie revoluționară și republicană, și mai ales țărănimea, la nivelul democratismului consecvent al proletariatului, care își păstrează deplina sa independență de clasă. Ei vor ca poporul, adică proletariatul și țărănimea, să se răfuiască cu monarhia și cu aristocrația „în manieră plebee“, nimicind fără cruțare pe dușmanii libertății, zdrobind prin forță împotrivirea lor și nefăcînd nici o concesie blestematei moșteniri a iobăgiei, a asiatismului, a batjocoririi omului.
Asta nu înseamnă, bineînțeles, că noi am vrea neapărat să-i imităm pe iacobinii din 1793, că am vrea să preluăm concepțiile lor, programul, lozincile și metodele lor de acțiune. Nici vorbă de așa ceva. Noi nu avem un program vechi, ci unul nou : programul-minimum al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia. Noi avem o lozincă nouă : dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii. Noi vom avea, dacă vom trăi pînă la adevărata victorie a revoluției, și noi metode de acțiune, corespunzătoare caracterului și țelurilor urmărite de partidul clasei muncitoare, care năzuiește spre revoluția socialistă deplină. Făcînd această comparație, vrem numai să arătăm că reprezentanții clasei înaintate a secolului al XX-lea, reprezentanții proletariatului, adică social-democrații, se împart și ei în două aripi (una oportunistă și alta revoluționară), așa cum reprezentanții clasei înaintate a secolului al XVIII-lea, adică reprezentanții burgheziei, se împărțeau în girondini și iacobini.
Numai în cazul unei victorii depline a revoluției democratice nu va avea proletariatul mîinile legate în lupta împotriva burgheziei inconsecvente, numai în acest caz nu „se va dizolva“ el în democrația burgheză, ci va imprima întregii revoluții pecetea sa proletară sau, mai exact, proletar-țărănească.
Într-un cuvînt, pentru ca, în lupta pe care o duce împotriva democrației burgheze inconsecvente, să nu se pomenească cu mîinile legate, proletariatul trebuie să fie destul de conștient și de puternic ca să ridice țărănimea la conștiința revoluționară, să conducă asaltul ei, să înfăptuiască astfel, în mod de sine stătător, un democratism proletar consecvent.
Iată cum se pune problema, atît de nefericit rezolvată de neoiskriști, a pericolului de a ne pomeni cu mîinile legate în lupta împotriva burgheziei inconsecvente. Burghezia va fi totdeauna inconsecventă. Nu există nimic mai naiv și mai steril decît încercările de a trasa condiții sau fixa puncte*5 care, dacă ar fi îndeplinite, ar permite ca democrația burgheză să fie considerată drept un prieten sincer al poporului. Numai proletariatul poate să fie luptător consecvent pentru democrație. El poate deveni luptător victorios pentru democrație numai cu condiția ca și masa țărănimii să se alăture luptei lui revoluționare. Dacă el nu va dispune în acest scop de forțe suficiente, burghezia va izbuti să se situeze în fruntea revoluției democratice și să-i imprime un caracter inconsecvent și egoist. Pentru a împiedica o asemenea eventualitate, nu există alt mijloc decît dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii.
Ajungem astfel la concluzia indiscutabilă că tocmai tactica neoiskriștilor este aceea care, prin semnificația ei obiectivă, face jocul democrației burgheze. Predicile în favoarea dezlînării organizatorice, care merge pînă la plebiscite, pînă la principiul pactizării, pînă la ruperea de partid a literaturii de partid, subaprecierea importanței sarcinilor care revin insurecției armate, confuzia ce se face între lozincile politice naționale ale proletariatului revoluționar și acelea ale burgheziei monarhiste, denaturarea condițiilor necesare pentru a obține „o victorie hotărîtoare a revoluției asupra țarismului“, toate acestea la un loc constituie tocmai acea politică de codism care, într-un moment revoluționar, dezorientează proletariatul, îl dezorganizează și-i tulbură conștiința, subapreciază tactica social-democrației, în loc să arate singurul drum care duce la izbîndă și să grupeze în jurul lozincii proletariatului toate elementele revoluționare și republicane ale poporului.
Pentru a întări această concluzie, la care am ajuns printr-o analiză a rezoluției, să privim aceeași problemă sub alte aspecte. Să vedem, în primul rînd, cum e ilustrată tactica neoiskristă și de către un menșevic cam naiv, dar sincer, în ziarul gruzin „Soțial-Demokrat“. Să vedem, în al doilea rînd, cine se folosește de fapt, în actuala situație politică, de lozincile noii „Iskre“.
*1 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, adnotarea 71. — Nota red.
*2 Vezi „Osvobojdenie“ nr. 71, pag. 337, nota 2.
*3 Ultima la număr, dar nu și ca importanță. — Nota trad.
*4 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 296—301. — Nota red.
*5 Cum a încercat să facă Starover în rezoluția sa care a fost respinsă de Congresul al III-lea25 și cum încearcă să facă conferința printr-o rezoluții tot atît de nefericită.
17 „Russkie Vedomosti“ („Analele ruse“) — cotidian; a apărut la Moscova cu începere din anul 1863 ; exprima concepțiile intelectualității liberale moderate. În ultimele două decenii ale secolului trecut au colaborat la acest ziar o seamă de scriitori din tabăra democratică (V. G. Korolenko, M. E. Saltîkov-Șcedrin, G. I. Uspenski și alții) ; totodată, în paginile lui au apărut și lucrări ale narodnicilor liberali. Începînd din 1905, a devenit organul aripii drepte a partidului cadeților. Lenin a arătat că acest ziar îmbina în felul său „cadetismul de dreapta cu o oarecare doză de narodnicism“ (Opere, vol. 19, E.S.P.L.P. 1957, pag. 119). În 1918, „Russkie Vedomosti“ a fost interzis o dată cu celelalte ziare contrarevoluționare. — 37. [Nota red.]
18 „Sîn Otecestva“ — cotidian de orientare liberală, care a apărut la Petersburg din 1856 pînă în 1900, iar după o întrerupere de cîțiva ani, a reînceput să apară din nou, la 18 noiembrie (1 decembrie) 1904. La acest ziar colaborau osvobojdeniști și narodnici de diferite nuanțe. Cu începere de la 15 (28) noiembrie 1905, ziarul a devenit un organ al partidului socialiștilor-revoluționari. La 2 (15) decembrie 1905 a fost interzis. — 37. [Nota red.]
19 „Nașa Jizn“ — cotidian de orientare liberală ; a apărut la Petersburg, cu unele întreruperi, de la 6 (19) noiembrie 1904 pînă la 11 (24) iulie 1906. — 37. [Nota red.]
20 „Nași Dni“ — cotidian de orientare liberală ; a apărut la Petersburg de la 18 (31) decembrie 1904 pînă la 5 (18) februarie 1905 ; editarea lui a fost reluată la 7 (20) decembrie 1905, dar n-au mai apărut decît două numere. — 37. [Nota red.]
21 Vezi K. Marx și F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Editura politică, 1962, ediția a VIII-a, pag. 70. — 37. [Nota red.]
22 „Omul în carapace“ — personaj din povestirea cu același nume a lui A. P. Cehov. În literatură, această expresie este folosită pentru caracterizarea oamenilor anchilozați, rupți de viață și temători de tot ce e nou. — 38. [Nota red.]
23 V. I. Lenin se referă la cartea „Aus dem literarischen Nachlass von Karl Marx, Friedrich Engels und Ferdinand Lassalle. Herausgegeben von Franz Mehring“, Band III, Stuttgart, 1902, S. 211 („Din scrierile postume ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Ferdinand Lassalle, apărute sub îngrijirea lui Franz Mehring“, vol. III, Stuttgart, 1902, pag. 211), Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 6, Editura politică, 1959, pag. 117. — 44. [Nota red.]
24 Este vorba de primirea la 6 (19) iunie 1905, de către Nicolaie al II-lea, a unei delegații a zemților, care fusese aleasă la consfătuirea de la Moscova din 24—25 mai (6—7 iunie) 1905 a reprezentanților consiliilor de zemstvă și a dumelor orășenești, la care au participat și mareșali ai nobilimii. Delegația a înmînat țarului o petiție prin care-l ruga să convoace pe reprezentanții poporului în vederea instaurării unei „orînduiri reînnoite a statului“. Petiția nu conținea nici revendicarea votului universal direct, egal și secret și nu cerea nici garanții pentru libertatea alegerilor. O apreciere asupra rolului trădător al burgheziei, care căuta să încheie o tranzacție cu țarul în spatele poporului, a fost făcută de Lenin în articolele sale „Primii pași ai trădării burgheze“ și „«Revoluționari» cu mănuși albe“ (vezi Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 289—295 și 296—301). — 45. [Nota red.]
25 Este vorba de rezoluția lui A. N. Potresov (Starover) cu privire la atitudinea față de liberali, adoptată la Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. Lenin a criticat această rezoluție și în articolul său „Democrația muncitorească și democrația burgheză“ (vezi Opere complete, vol. 9, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 181—191). — 46. [Nota red.]