Cei ce cunosc în mod superficial situația existentă în rîndurile social-democrației ruse sau care o judecă de departe, fără să cunoască istoria întregii noastre lupte interne de partid din vremea „economismului“ și pînă astăzi, se mulțumesc foarte ades - și atunci cînd se ocupă de divergențele tactice, care s-au precizat acum, mai ales după Congresul al III-lea - să arate că este vorba pur și simplu de două tendințe firești, inevitabile și pe deplin reconciliabile, așa cum există în orice mișcare social-democrată. De o parte, spun ei, se stăruie cu toată tăria asupra importanței pe care o are munca obișnuită, curentă, de fiecare zi asupra necesității de a desfășura activitate de propagandă și agitație, de a pregăti forțele, de a adînci mișcarea etc. De cealaltă parte sînt subliniate sarcinile politice generale, de luptă, revoluționare ale mișcării, se stăruie asupra necesității unei insurecții armate, se lansează lozincile : dictatură revoluționar-democratică, guvern revoluționar provizoriu. Nici una dintre cele două laturi nu trebuie exagerată ; nici aici, nici acolo (ca, de altfel, nicăieri în lume) extremele nu sînt bune etc. etc.
Adevărurile banale ale înțelepciunii vieții (și ale înțelepciunii „politice“ în ghilimele), care există, fără îndoială, în aceste raționamente, ascund însă prea ades o lipsă de înțelegere a nevoilor vitale, nevralgice ale partidului. Luați, de pildă, actualele divergențe tactice dintre social-democrații ruși. Se înțelege că, privită ca atare, sublinierea accentuată a laturii zilnice, curente a activității, pe care o constatăm în raționamentele cu privire la tactică ale neoiskriștilor, n-ar putea să constituie încă un pericol și nici să provoace vreo divergență în ce privește lozincile tactice. Dar e de ajuns să comparăm rezoluțiile Congresului al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia cu rezoluția conferinței, pentru ca această divergență să sară imediat în ochi.
Și ce se spune în ele ? Se spune, în primul rînd, că nu este suficient să arăți numai în mod general, abstract, că există două curente în mișcare și să sublimezi pericolul pe care îl reprezintă extremele. Trebuie să știi în mod concret de ce anume suferă mișcarea dată, în momentul dat, care este astăzi adevăratul pericol politic pentru partid. In al doilea rînd, trebuie să știi care sînt forțele politice reale cărora anumite lozinci tactice - sau, poate, lipsa unor anumite lozinci - le aduc apă la moară. Ascultați-i pe neoiskriști, și veți ajunge la concluzia că partidul social-democrației este amenințat de pericolul de a arunca peste bord propaganda și agitația, lupta economică și critica democrației burgheze, de pericolul de a se lăsa antrenat peste măsură de pregătirile militare, de atacurile armate, de cucerirea puterii etc. În realitate însă, adevăratul pericol care amenință partidul vine cu totul din altă parte. Cine cunoaște mai de aproape situația mișcării, cine o urmărește cu luare-aminte și cu toată seriozitatea nu poate să nu vadă cît de ridicole sînt temerile neoiskriste. Întreaga activitate a Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia este deja turnată într-un cadru solid, cu caracter permanent, care asigură în mod categoric punerea centrului de greutate pe propagandă și agitație, pe întrunirile și mitingurile volante, pe răspîndirea de manifeste și broșuri, pe sprijinirea luptei economice și însușirea lozincilor ei. Nu există comitet de partid, comitet raional, adunare centrală sau grupă de întreprindere în care 99% din atenție, forțe și timp să nu fie consacrate întotdeauna și în mod permanent tuturor acestor funcții, care s-au statornicit încă din a doua jumătate a ultimului deceniu al secolului trecut. Numai cei ce nu cunosc de loc mișcarea nu știu toate acestea. Numai cei prea naivi sau neinformați pot lua drept bune aceste lucruri vechi, pe care neoiskriștii le repetă cu un aer de deosebită importanță.
Adevărul este că la noi oamenii nu numai că nu prea se lasă antrenați de sarcinile insurecției, de lozincile politice generale, de conducerea practică a întregii revoluții populare, dar, dimpotrivă, tocmai în această privință rămînerea în urmă e deosebit de izbitoare, tocmai sub acest raport ea constituie punctul cel mai nevralgic și un pericol real pentru mișcare, care poate degenera, și pe alocuri degenerează deja, dintr-o mișcare revoluționară în fapte într-o mișcare revoluționară în vorbe. Printre sutele și sutele de organizații, grupuri și cercuri care desfășoară muncă de partid, nu veți găsi unul în care, încă de la apariția lui, să nu se ducă acea muncă de fiecare zi despre care înțelepții de la noua „Iskră“ ne vorbesc cu aerul unora care au descoperit adevăruri noi. Și, invers, veți găsi un procent cu totul neînsemnat de grupuri și cercuri care să fi înțeles sarcinile insurecției armate, care să fi trecut la îndeplinirea lor, care să-și fi dat seama de necesitatea de a conduce întreaga revoluție populară împotriva țarismului, de necesitatea de a lansa, în acest scop, tocmai aceste lozinci progresiste, și nu altele.
Am rămas cu mult în urma sarcinilor progresiste și cu adevărat revoluționare ; într-o mulțime de cazuri nu sîntem încă conștienți de ele și, ici și colo, am lăsat ca democrația burgheză revoluționară să se întărească datorită rămînerii noastre în urmă în această privință. Iar publiciștii de la „Iskra“ nouă; care au întors spatele mersului evenimentelor și cerințelor vremii, spun una și bună : nu uitați ceea ce e vechi, nu vă lăsați antrenați de ceea ce e nou ! Acesta este laitmotivul principal și invariabil al tuturor rezoluțiilor esențiale ale conferinței, în timp ce în rezoluțiile congresului puteți citi de asemenea în mod invariabil : confirmînd ceea ce este vechi (și fără să ne apucăm să-i rumegăm, tocmai pentru că este vechi, tocmai pentru că a fost hotărît și consfințit de publicistică, de rezoluții și de experiență), formulăm o sarcină nouă, atragem atenția asupra ei, lansăm o lozincă nouă și cerem social-democraților cu adevărat revoluționari să treacă de îndată la muncă pentru transpunerea ei în viață.
Iată cum se prezintă în realitate problema celor două curente în tactica social-democrației. Epoca revoluționară a pus sarcini noi, pe care numai orbii nu le văd. Și unii social-democrați recunosc în mod categoric aceste sarcini și le pun la ordinea zilei : insurecția armată nu mai poate fi amînată, pregătiți-vă imediat și cu toată energia pentru înfăptuirea ei ; nu uitați că ea este indispensabilă pentru obținerea unei victorii hotărîtoare ; lansați lozinca instaurării republicii, guvernului provizoriu, dictaturii revoluționar-democratice a proletariatului și a țărănimii. Ceilalți însă se dau înapoi, bat pasul pe loc, în loc de lozinci dau prefețe și, în loc să arate ceea ce este nou alături de confirmarea a ceea ce este vechi -, rumegă îndelung și în chip plictisitor ceea ce e vechi, inventează tot felul de pretexte pentru a scăpa de ceea ce e nou, nefiind în stare să definească condițiile necesare pentru o victorie hotărîtoare și să lanseze singurele lozinci care corespund năzuinței de a obține o victorie deplină.
Rezultatul politic al acestui codism este vizibil la noi. Basmul despre o apropiere între „majoritatea“ din Partidul muncitoresc social-democrat din Rusia și democrația burgheză revoluționară rămîne un simplu basm, care nu e confirmat de nici un fapt politic, de nici o rezoluție autorizată a „bolșevicilor“, de nici un act al Congresului al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia. Și, totuși, burghezia monarhistă, oportunistă, reprezentată prin „Osvobojdenie“, își manifestă de mult timp satisfacția față de tendințele „principiale“ ale neoiskrismului, iar acum se servește pur și simplu de apele lor pentru a pune în mișcare propria ei moară, își însușește toate cuvințelele și „ideile“ lor îndreptate împotriva „conspirației“ și „răzvrătirii“, împotriva exagerării laturii „tehnice“ a revoluției, împotriva unei formulări deschise a lozincii insurecției armate, împotriva „revoluționarismului“ revendicărilor extremiste etc. etc. Rezoluția adoptată de o întreagă conferință a social-democraților „menșevici“ din Caucaz și aprobarea ei de către redacția noii „Iskre“ fac să fie cît se poate de clar următorul bilanț al acestei politici : nu cumva burghezia să se îndepărteze, în caz că proletariatul va participa la dictatura revoluționar-democratică 1 în această frază s-a spus tot ce era de spus. În ea este definitiv consfințită transformarea proletariatului într-o anexă a burgheziei monarhiste. În felul acesta este dovedită în mod concret, nu printr-o declarație ocazională a unei singure persoane, ci printr-o rezoluție aprobată în mod special de un întreg curent, semnificația politica a codismului neoiskrist.
Cine reflectează asupra acestor fapte va înțelege adevărata semnificație a părerii curente că nu este vorba decît de două laturi și de două tendințe ale mișcării social-democrate. Pentru a analiza mai pe larg aceste tendințe, luați bernsteiniada. Bernsteinienii, precum se știe, au susținut și susțin, la fel, că ei sînt singurii care înțeleg adevăratele nevoi ale proletariatului, sarcinile care privesc sporirea forțelor lui, adîncirea întregii activități, pregătirea elementelor noii societăți, munca de propagandă și agitație. Noi cerem o recunoaștere deschisă a ceea ce este ! spune Bernstein, consfințind astfel „mișcarea“ fără „scop final“, tactica exclusiv defensivă, și pledînd pentru o tactică bazată pe teama „ca nu cumva burghezia să se îndepărteze“. Și bernsteinienii vociferau împotriva „iacobinismului“ social-democraților revoluționari, împotriva „publiciștilor“ care nu înțeleg importanța „activității de sine stătătoare a muncitorilor“ etc. etc. În realitate însă, după cum știe toată lumea, social-democrații revoluționari nici nu se gîndeau să neglijeze munca măruntă de fiecare zi, pregătirea forțelor etc. etc. Ei cereau doar o înțelegere clară a scopului final, o formulare clară a sarcinilor revoluționare, voiau să ridice păturile pe jumătate proletare și pe jumătate mic-burgheze la nivelul revoluționar al proletariatului, iar nu să coboare acest nivel pînă la considerente oportuniste de felul acesta : „nu cumva burghezia să se îndepărteze“. Disensiunea dintre aripa intelectual-oportunistă și cea proletar-revoluționară a partidului și-a găsit, poate, expresia cea mai pregnantă în întrebarea : dürfen wir siegen ? „vom cuteza noi să învingem ?“ ne este permis să învingem ? nu este periculos să învingem ? se cuvine oare să învingem ? această întrebare, care pare curioasă la prima vedere, a fost totuși pusă, și trebuia să fie pusă fiindcă oportuniștii se temeau de victorie, căutau să inspire proletariatului teama de victorie, prezicînd tot felul de nenorociri de pe urma ei și luînd în derîdere lozincile care chemau fățiș la luptă pentru cîștigarea victoriei.
Aceeași împărțire fundamentală în două tendințe - una intelectual-oportunistă și alta proletar-revoluționară - există și la noi, cu singura deosebire, foarte esențială, că la noi nu este vorba de o revoluție socialistă, ci de una democratică. Și la noi s-a pus întrebarea, absurdă la prima vedere : „vom cuteza noi să învingem ?“. Ea a fost pusă de Martînov în broșura sa „Două dictaturi“, în care prezice mari nenorociri pentru eventualitatea că vom pregăti foarte bine insurecția și o vom săvîrși în mod victorios. Ea a fost pusă de întreaga publicistică a neoiskriștilor atunci cînd a fost vorba de un guvern revoluționar provizoriu, și s-a căutat tot timpul, în mod stăruitor, dar fără rezultat, să se confunde intrarea lui Millerand într-un guvern oportunist burghez cu intrarea lui Varlin43 într-un guvern revoluționar mic-burghez. Ea a fost consfințită și de rezoluție : „nu cumva burghezia să se îndepărteze“. Și deși Kautsky, de pildă, încearcă acum să ne ironizeze, spunînd că disputele noastre pe tema guvernului revoluționar provizoriu seamănă cu tocmeala pentru pielea ursului din pădure, această ironie arată doar că și niște social-democrați inteligenți și revoluționari pot ajunge într-o încurcătură atunci cînd vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc decît din auzite. Social-democrația germană este încă departe de a ucide ursul (de a săvîrși revoluția socialistă), dar discuția pe tema „vom cuteza“ să ucidem ursul a avut o uriașă importanță principială și practic-politică. Social-democrații ruși sînt încă departe de a fi în stare „să ucidă unsul lor“ (să săvîrșească revoluția democratică), dar chestiunea dacă „vom cuteza“ să-i ucidem are pentru întregul viitor al Rusiei și al social-democrației ruse o importanță deosebit de mare. Fără convingerea că „vom cuteza“ să învingem, nici nu poate fi vorba de strîngerea energică și cu succes a unei armate, de conducerea ei.
Luați, de pildă, pe vechii noștri „economiști“. Și ei strigau că adversarii lor sînt niște complotiști, niște iacobini (vezi „Rabocee Delo“, îndeosebi nr. 10, și cuvîntarea rostită de Martînov la Congresul al II-lea44 în cadrul dezbaterilor asupra programului), că ei se rup de masă, lăsîndu-se antrenați de lupta politică, că uită de bazele mișcării muncitorești, că nu țin seama de activitatea de sine stătătoare a muncitorilor etc. etc. În realitate însă, acești partizani ai „activității de sine stătătoare a muncitorilor“ erau niște intelectuali oportuniști, care căutau să impună muncitorilor felul lor îngust și filistin de a înțelege sarcinile proletariatului. În realitate, cum poate să vadă oricine dacă parcurge paginile vechii „Iskre“, adversarii „economismului“ n-au neglijat și n-au lăsat pe planul al doilea nici una dintre laturile muncii social-democrate, n-au uitat cîtuși de puțin lupta economică, știind în același timp să pună în toată amploarea lor sarcinile politice vitale și imediate, acționînd împotriva transformării partidului muncitoresc într-o anexă „economică“ a burgheziei liberale.
Economiștii învățaseră pe dinafară că la baza politicii stă economicul, și prin aceasta ei „înțelegeau“ că lupta politică trebuie redusă la lupta economică. Neoiskriștii au învățat pe dinafară că revoluția democratică are ca bază economică revoluția burgheză, și prin aceasta ei „au înțeles“ că sarcinile democratice ale proletariatului trebuie coborîte la nivelul moderației burgheze, la o limită dincolo de care „burghezia s-ar îndepărta“. Sub pretextul adîncirii muncii, sub pretextul activității de sine stătătoare a muncitorilor și al unei politici cu caracter net de clasă, „economiștii“ au dat, de fapt, clasa muncitoare pe mîna politicienilor liberali burghezi, adică au dus partidul pe o cale care avea tocmai această semnificație obiectivă. Sub aceleași pretexte, neoiskriștii trădează, de fapt, în favoarea burgheziei interesele proletariatului în revoluția democratică, adică duc partidul pe o cale care are tocmai această semnificație obiectivă. „Economiștilor“ li se părea că, de fapt, rolul conducător în lupta politică nu trebuie să revină social-democraților, ci liberalilor. Neoiskriștilor li se pare că nu social-democraților le revine misiunea de a înfăptui în mod activ revoluția democratică, ci de fapt ea revine burgheziei democratice, fiindcă rolul conducător și participarea predominantă a proletariatului „vor face să se micșoreze amploarea“ revoluției.
Într-un cuvînt, neoiskriștii sînt epigonii „economismului“ nu numai prin faptul că își au originea în Congresul al II-lea al partidului, ci și prin felul cum formulează în momentul de față sarcinile tactice ale proletariatului în revoluția democratică. Și ei formează aripa intelectual-oportunistă a partidului. În domeniul organizării, această aripă a debutat cu individualismul anarhic al intelectualilor și a sfîrșit cu „dezorganizarea-proces“, consfințind, în „statutul“45 adoptat de conferință, ruperea publicisticii de organizația de partid, alegerile indirecte - aproape în patru trepte sistemul plebiscitelor bonapartiste în locul reprezentării democratice și, în sfîrșit, principiul „acordului“ între parte și întreg. În ce privește tactica partidului, ei au alunecat pe aceeași pantă. În „planul campaniei zemstvelor“, ei au declarat că acțiunea în fața zemților reprezintă un „tip superior de demonstrație“, nevăzînd în arena politică decît două forțe active (și asta în preajma lui 9 ianuarie !) : guvernul și democrația burgheză. Sarcina imperioasă a înarmării, ei „au adîncit-o“ înlocuind o lozincă practică directă prin apelul de a înarma cu nevoia arzătoare de a se înarma. Sarcinile privind insurecția armată, guvernul provizoriu și dictatura revoluționar-democratică sînt acum denaturate și ciuntite de ei în rezoluțiile lor oficiale. „Nu cumva burghezia să se îndepărteze“ acest acord final al ultimei lor rezoluții arată cu toată claritatea unde va ajunge partidul dacă va merge pe calea indicată de ei.
Revoluția democratică din Rusia este, prin natura ei social-economică, o revoluție burgheză. Nu e de ajuns să repeți pur și simplu această teză marxistă justă. Trebuie să fii în stare s-o înțelegi și să știi s-o aplici la lozincile politice. Pe terenul relațiilor de producție actuale, adică capitaliste, toată libertatea politică, în general, este o libertate burgheză. Revendicarea libertății exprimă, înainte de toate, interesele burgheziei. Reprezentanții burgheziei au fost cei dintîi care au formulat această revendicare. Partizanii ei s-au folosit pretutindeni, ca niște stăpîni, de libertatea obținută, reducînd-o la o măsură burgheză; moderată și prudentă, îmbinînd-o cu represiunile îndreptate împotriva proletariatului revoluționar, care erau cît se poate de rafinate în vremuri pașnice și extrem de feroce în vremuri furtunoase.
Dar să deducă de aici că se contestă sau se subapreciază importanța luptei pentru libertate, asta puteau s-o facă numai răzvrătiții narodnici, numai anarhiștii și „economiștii“. Aceste teorii intelectualiste filistine au putut fi impuse întotdeauna proletariatului numai în mod vremelnic, numai împotriva voinței lui. Proletariatul a sesizat în mod instinctiv că are nevoie de libertate politică, că are nevoie de ea mai mult ca oricine, cu toate că ea va duce în mod nemijlocit la întărirea și la organizarea burgheziei. Proletariatul nădăjduiește să ajungă la salvarea sa nu prin renunțarea la lupta de clasă, ci făcînd ca ea să se dezvolte, să capete o amploare mai mare, un grad mai înalt de conștiință, de organizare și de hotărîre. Cine subapreciază importanța sarcinilor luptei politice transformă pe social-democrat, dintr-un tribun al poporului, într-un secretar de trade-union. Cine subapreciază importanța sarcinilor proletare în revoluția burghezo-democratică transformă pe social-democrat, dintr-un conducător al revoluției populare, într-un lider de asociație muncitorească liberă.
Da, al revoluției populare. Social-democrația a luptat și luptă, pe bună dreptate, împotriva abuzului pe care-l fac democrații burghezi cu cuvîntul popor. Ea cere să nu se ascundă cu ajutorul acestui cuvînt lipsa de înțelegere a antagonismelor de clasă care există în sînul poporului. Ea insistă în mod categoric asupra necesității ca partidul proletariatului să-și păstreze deplina sa independență de clasă. Dar ea împarte „poporul“ în „clase“ nu pentru ca clasa înaintată să se închidă în găoacea ei, să se limiteze la un cadru îngust, să-și castreze activitatea ei de teamă să nu îndepărteze pe cei ce dețin puterea economică în lumea asta, ci pentru ca clasa înaintată, oare nu suferă de inconsecvența, nestatornicia și nehotărîrea claselor intermediare, să lupte cu și mai multă hotărîre, cu și mai mult entuziasm pentru cauza întregului popor, în fruntea întregului popor.
Iată ce nu înțeleg atît de des neoiskriștii de azi, care, în loc să prezinte lozinci politice active în revoluția democratică, se mulțumesc să repete într-una cuvîntul „clasă“, declinat la toate cazurile !
Revoluția democratică este o revoluție burgheză. Lozinca : împărțirea pămîntului, sau pămînt și libertate, - cea mai răspîndită lozincă în masa țărănească abrutizată și ignorantă, dar însetată de lumină și de fericire — este o lozincă burgheză. Dar noi, marxiștii, trebuie să știm că nu există și nu poate exista altă cale spre adevărată libertate a proletariatului și a țărănimii decît aceea a libertății burgheze și a progresului burghez. Nu trebuie să uităm că nu exiistă și nu poate exista, în momentul de față, alt mijloc de a ne apropia de socialism decît deplina libertate politică, decît republica democratică decît dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii. Ca reprezentanți ai clasei celei mai înaintate și singură revoluționară - revoluționară fără să manifeste rezerve sau șovăieli și fără să privească înapoi -, noi trebuie să punem, în fața întregului popor, în toată amploarea lor și cu cît mai multă îndrăzneală și mai mult spirit de inițiativă, sarcinile revoluției democratice. A minimaliza aceste sarcini înseamnă, din punct de vedere teoretic, a recurge la o caricaturizare și o denaturare filistină a marxismului, iar din punct de vedere practic-politic înseamnă a preda cauza revoluției în mîinile burgheziei, care în mod inevitabil se va da înapoi de la înfăptuirea consecventă a revoluției. Greutățile care stau în calea victoriei depline a revoluției sînt foarte mari. Nimeni nu va putea să condamne pe reprezentanții proletariatului dacă ei vor face tot ce le stă în putință și dacă toate eforturile lor vor eșua, lovindu-se de împotrivirea reacțiunii, de trădarea burgheziei, și de ignoranța maselor. Dar oricine, și în primul rînd proletariatul conștient, va condamna social-democrația dacă va zăgăzui energia revoluționară a revoluției democratice, dacă va face să slăbească entuziasmul revoluționar prin teama ei de a învinge și prin pretextul că s-ar putea ca burghezia să se îndepărteze de revoluție.
Revoluțiile, spunea Marx, sînt locomotivele istoriei46. Ele sînt sărbătoarea celor asupriți și exploatați. Niciodată masele populare nu sînt în stare să acționeze atît de energic ca un făuritor al unor noi rînduieli sociale ca în timpul revoluției, în asemenea vremuri, poporul este în stare să facă minuni, din punctul de vedere al măsurii înguste, mic-burgheze, a progresului treptat. Dar în asemenea vremuri trebuie ca și conducătorii partidelor revoluționare să pună în mai largă măsură și cu mai multă îndrăzneală sarcinile lor, ca lozincile lor să meargă întotdeauna înaintea inițiativei revoluționare a maselor, servindu-le drept far, arătîndu-le în toată măreția și splendoarea lui idealul nostru democrat și socialist și îndicîndu-le drumul cel mai scurt, cel mai drept spre victoria deplină, absolută, hotărîtoare. Să-i lăsăm pe oportuniștii burgheziei „osvobojdeniste“ să plăsmuiască, de teama revoluției și a unui drum drept, drumuri ocolite, întortocheate, cu caracter de compromis. Dacă vom fi siliți să ne tîrîm pe asemenea drumuri, vom ști să ne facem datoria și în munca măruntă de toate zilele. Dar să hotărască mai întîi lupta necruțătoare ce drum trebuie ales. Vom fi niște lași și niște trădători ai revoluției dacă nu vom folosi această energie sărbătorească a maselor și entuziasmul lor revoluționar pentru a duce o luptă necruțătoare și plină de abnegație pentru alegerea drumului drept și hotărîtor. Oportuniștii burgheziei n-au decît să se gîndească, cuprinși de teamă, la o viitoare reacțiune. Pe muncitori nu-i sperie ideea că se pregătește o reacțiune îngrozitoare sau că burghezia se pregătește să se îndepărteze. Muncitorii nu-și pun nădejdea în tocmeli, nu cer nimănui de pomană ; ei urmăresc zdrobirea fără cruțare a forțelor reacționare, adică urmăresc să instaureze dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii.
Nu încape îndoială că pe timp de furtună corabia partidului nostru este amenințată de mai multe pericole decît atunci cînd „plutește“ liniștită în apele progresului liberal, care înseamnă o lentă și chinuitoare stoarcere a forțelor clasei muncitoare de către exploatatorii ei. Nu încape îndoială că sarcinile dictaturii revoluționar-democratice sînt de o mie de ori mai grele și mai complexe decît acelea ale unei „extreme opoziții“ și ale unei simple lupte parlamentare. Dar cei ce, în actualul moment revoluționar, sînt în stare să prefere în mod conștient plutirea pașnică și calea nepericuloasă a „opoziției“ ar face mai bine să părăsească pentru un timp oarecare activitatea social-democrată, să aștepte sfîrșitul revoluției, să aștepte pînă ce va trece sărbătoarea și vor începe din nou zilele obișnuite, cînd măsura sa limitată, de toate zilele, nu va forma o disonanță atît de respingătoare, nu va însemna o denaturare atît de monstruoasă a sarcinilor clasei înaintate.
În fruntea întregului popor, și mai ales a țărănimii, pentru deplină libertate, pentru o revoluție democratică consecventă, pentru republică ! În fruntea tuturor celor ce muncesc și sînt exploatați, pentru socialism ! Aceasta trebuie să fie, de fapt, politica proletariatului revoluționar, aceasta este lozinca de clasă de care trebuie să fie pătrunsă și determinată soluționarea fiecărei chestiuni tactice, fiecare măsură practică a partidului muncitoresc în timpul revoluției.
43 Este vorba de intrarea lui Louis-Eugène Varlin, militant de seamă al mișcării muncitorești franceze și al Internaționalei I, în Consiliul Comunei din Paris în anul 1871. — 95. [Nota red.]
44 Este vorba de Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., care a avut loc între 17 (30) iulie și 10 (23) august 1903. Primele 13 ședințe s-au ținut la Bruxelles. Apoi, din cauza persecuțiilor polițienești, el s-a mutat la Londra.
Congresul a fost pregătit de „Iskra“, care, sub conducerea lui Lenin, a desfășurat o muncă vastă pentru unirea social-democraților din Rusia pe baza principiilor marxismului revoluționar.
La congres au participat 43 de delegați cu vot deliberativ, reprezentînd 26 de organizații (grupul „Eliberarea muncii“, organizația „Iskrei“, Comitetul din străinătate și Comitetul central al Bundului, „Liga din străinătate a social-democrației revoluționare ruse“, „Uniunea social-democraților ruși din străinătate“ și 20 de comitete și uniuni social-democrate din Rusia). Întrucît unii delegați dispuneau de două voturi, numărul voturilor deliberative la congres s-a ridicat la 51. Congresul nu avea o compoziție omogenă. La lucrările lui au participat nu numai adepți ai „Iskrei“, ci și adversari ai ei, precum și elemente nestatornice, șovăielnice. Principalele probleme ale congresului au fost adoptarea programului și a statutului partidului și alegerea centrelor lui conducătoare. Lenin și adepții săi au desfășurat în cadrul congresului o luptă hotărîtă împotriva oportuniștilor.
Proiectul de program al partidului, elaborat de redacția „Iskrei“, și îndeosebi teza cu privire la rolul conducător al partidului în mișcarea muncitorească, punctul cu privire la necesitatea cuceririi dictaturii proletariatului și partea agrară a programului au constituit ținta unor atacuri înverșunate din partea oportuniștilor. Congresul a dat o ripostă oportuniștilor și a aprobat în unanimitate (cu o abținere) programul partidului, în care erau formulate atît sarcinile imediate ale proletariatului în iminenta revoluție burghezo-democratică (programul-minimum) cît și sarcinile legate de victoria revoluției socialiste și de instaurarea dictaturii proletariatului (programul-maximum). Pentru prima oară în istoria mișcării muncitorești după moartea lui Marx, și Engels, a fost adoptat un program revoluționar în care, la insistențele lui Lenin, lupta pentru dictatura proletariatului a fost proclamată drept sarcină fundamentală a partidului clasei muncitoare.
În cursul dezbaterilor pe marginea statutului partidului s-a dat o luptă aprigă în problema principiilor organizatorice care trebuiau să stea la baza construirii partidului.
Lenin și adepții săi luptau pentru crearea unui partid revoluționar combativ al clasei muncitoare și considerau că este necesar să se adopte un statut care să îngreuieze tuturor elementelor nestatornice și șovăitoare intrarea în partid. De aceea textul primului paragraf al statutului, așa cum l-a formulat Lenin, prevedea că, pentru ca cineva să fie considerat membru de partid, trebuie nu numai să recunoască programul și să sprijine materialmente partidul, ci să și facă parte dintr-una din organizațiile lui. Martov a prezentat la congres o formulare proprie a acestui paragraf, potrivit căreia, pentru ca cineva să fie considerat membru de partid, i se cerea, pe lîngă recunoașterea programului și sprijinirea materială a partidului, numai un sprijin personal acordat cu regularitate partidului, sub conducerea uneia dintre organizațiile lui. Formularea lui Martov, care înlesnea intrarea în partid a tuturor elementelor nestatornice, a fost sprijinită la congres nu numai de antiiskriști și de „mlaștină“ („centru“), ci și de iskriștii nestatornici, și a fost adoptată de congres cu o neînsemnată majoritate de voturi. În ansamblu însă, congresul a adoptat statutul elaborat de Lenin. Congresul a adoptat și o serie de rezoluții în problemele tactice.
La congres s-a produs o sciziune între partizanii consecvenți ai orientării iskriste (leniniștii) și iskriștii „nestatornici“ (partizanii lui Martov). Partizanii orientării leniniste, care au obținut majoritatea de voturi la alegerea instituțiilor centrale ale partidului, au început să fie numiți bolșevici, iar partizanii lui Martov, care au rămas în minoritate, menșevici.
Congresul a avut o mare importanță pentru dezvoltarea mișcării muncitorești din Rusia. El a lichidat metodele primitive și spiritul de cerc în mișcarea social-democrată și a creat în Rusia un partid revoluționar marxist, partidul bolșevic. „Bolșevismul ca un curent de gîndire politică și ca partid politic există din 1903“, scria Lenin (Opere, vol. 31, E.S.P.L.P. 1956, pag. 8).
Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., creînd partidul proletar de tip nou, care a devenit un model pentru marxiștii revoluționari din toate țările, a constituit un punct de cotitură în mișcarea muncitorească internațională. — 96. [Nota red.]
45 Este vorba de „statutul de organizare“, adoptat de conferința de la Geneva din 1905 a menșevicilor. Lenin a criticat acest „statut“ și în articolul său „Al treilea pas înapoi“ (vezi Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 315—325), precum și în „Prefața la broșura «Muncitorii despre sciziunea din partid»“ (vezi volumul de față, pag. 155—161). — 97. [Nota red.]
46 Vezi K. Marx. „Luptele de clasă în Franța. 1848—1850“ (K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 7, Editura politică, 1960, pag. 88). — 99. [Nota red.]