Prima revoluţie născută din războiul mondial imperialist a izbucnit. Această primă revoluţie nu va fi, desigur, ultima.
Judecînd după datele sumare pe care autorul acestor rînduri le are la dispoziţie în Elveţia, prima etapă a acestei prime revoluţii, şi anume a revoluţiei ruse de la 1 martie 1917, s-a încheiat. Această primă etapă nu va fi, desigur, ultima etapă a revoluţiei noastre.
Cum a fost cu putinţă o asemenea „minune“, ca în numai 8 zile — răstimp arătat de d-l Miliukov în lăudăroasa sa telegramă către toţi reprezentanţii Rusiei din străinătate — să se prăbuşească o monarhie care s-a menţinut timp de veacuri, care s-a menţinut chiar şi în cei trei ani — 1905—1907 — de măreţe bătălii de clasă duse de întregul popor?
Nici în natură, nici în istorie nu se întîmplă minuni; dar orice cotitură bruscă a istoriei, inclusiv orice revoluţie, are un conţinut atît de bogat, prezintă combinaţii de forme de luptă şi de corelaţie a forţelor în luptă atît de originale, atît de neaşteptate, încît unei minţi de filistin multe trebuie să-i apară ca nişte minuni.
Pentru ca prăbuşirea în cîteva zile a monarhiei ţariste să fie cu putinţă a fost nevoie de îmbinarea unei întregi serii de condiţii de însemnătate istorică mondială. Vom arăta care au fost cele mai importante dintre aceste condiţii.
Fără cei trei ani — 1905—1907 — de măreţe bătălii de clasă ale proletariatului rus şi fără energia revoluţionară de care a dat el dovadă în aceşti trei ani, n-ar fi fost cu putinţă ca a doua revoluţie să se desfăşoare atît de rapid, în sensul că etapa ei iniţială s-a încheiat în cîteva zile. Prima revoluţie (1905) a răscolit adînc terenul, a smuls din rădăcini prejudecăţile seculare, a trezit la viaţa politică şi la lupta politică milioane de muncitori şi zeci de milioane de ţărani, a înfăţişat una alteia şi lumii întregi toate clasele (şi toate principalele partide) din societatea rusă în adevărata lor lumină, a arătat care e corelaţia reală dintre interesele lor, forţele lor, metodele lor de acţiune, scopurile lor imediate și cele îndepărtate. Prima revoluţie şi epoca de contrarevoluţie care i-a urmat (1907—1914) au dat la iveală caracterul adevărat al monarhiei ţariste, au făcut-o „să-şi dea arama pe faţă“, au dezvăluit toată putreziciunea şi ticăloşia, tot cinismul şi desfrîul bandei ţariste în frunte cu monstruosul Rasputin, toată bestialitatea familiei Romanovilor — aceşti pogromişti care au scăldat Rusia în sîngele evreilor, muncitorilor şi revoluţionarilor, aceşti moşieri — „primii între egali“ — care au în stăpînirea lor milioane de hectare de pămînt şi sînt gata de orice cruzime, de orice crimă, sînt gata să ruineze şi să sugrume un număr oricît de mare de cetăţeni pentru a păstra această „sacră proprietate“ a lor şi a clasei lor.
Fără revoluţia din 1905—1907, fără contrarevoluţia din 1907—1914 n-ar fi fost cu putinţă o „autodeterminare“ atît de precisă a tuturor claselor poporului rus şi ale popoarelor care populează Rusia, n-ar fi fost cu putinţă precizarea atitudinii acestor clase una faţă de alta şi faţă de monarhia ţaristă, precizare care s-a vădit în cele opt zile ale revoluţiei din februarie-martie 1917. Această revoluţie de opt zile a fost „jucată“ — dacă ne este îngăduit să folosim o asemenea metaforă — întocmai ca un spectacol precedat de vreo zece repetiţii şi repetiţii generale; „actorii“ se cunoşteau unul pe altul, îşi cunoşteau rolurile, locul pe care-l ocupă, cunoşteau pînă la cele mai mici amănunte condiţiile în care acţionau, cunoşteau la perfecţiune toate nuanţele cît de cît importante ale curentelor politice şi ale metodelor de acţiune.
Dar dacă prima revoluţie, marea revoluţie din 1905, pe care domnii Gucikovi şi Miliukovi şi acoliţii lor au condamnat-o, denumind-o o „mare rebeliune“, a dus după 12 ani la „strălucita“, „glorioasa“ revoluţie din 1917, pe care Gucikovii şi Miliukovii o declară „glorioasă“ pentru că le-a dat (deocamdată) puterea, — mai era nevoie de un „regizor“ mare, energic, atotputernic, care, pe de o parte, să fie în stare să accelereze în proporţii uriaşe mersul istoriei mondiale, iar pe de altă parte să provoace crize mondiale economice, politice, naţionale şi internaţionale de o forţă nemaipomenită. În afară de neobişnuita accelerare a mersului istoriei mondiale, mai era nevoie să intervină cotituri extrem de bruşte ale ei, pentru ca la una din aceste cotituri carul monarhiei Romanovilor, stropit de sînge şi de noroi, să se poată răsturna dintr-o dată.
Acest „regizor“ atotputernic, acest energic accelerator a fost războiul imperialist mondial.
Acum a devenit incontestabil că războiul este mondial, deoarece Statele Unite şi China, care astăzi sînt pe jumătate atrase în război, mîine vor fi atrase pe deplin.
Acum a devenit incontestabil că războiul este imperialist în ceea ce priveşte ambele părţi. Numai capitaliştii şi acoliţii lor, social-patrioţii şi social-şoviniştii — sau, dacă e să vorbim nu în definiţii critice generale, ci citind nume politice cunoscute în Rusia, numai alde Gucikov şi Lvov, Miliukov şi Şingarev, pe de o parte, numai alde Gvozdev, Potresov, Cihenkeli, Kerenski şi Ciheidze, pe de altă parte —, pot tăgădui sau estompa acest fapt. Şi burghezia germană, şi cea anglo-franceză duc războiul pentru jefuirea unor ţări străine, pentru înăbuşirea unor popoare mici, pentru dominaţia financiară asupra lumii, pentru împărţirea şi reîmpărţirea coloniilor, pentru salvarea regimului capitalist muribund prostind şi dezbinînd pe muncitorii din diferitele ţări.
Din punct de vedere obiectiv războiul imperialist trebuia în mod inevitabil să accelereze extrem de mult şi să ascută într-o măsură nemaipomenită lupta de clasă a proletariatului împotriva burgheziei, trebuia să se transforme în război civil între clasele duşmane.
Această transformare a fost începută de revoluţia din februarie-martie 1917, din a cărei primă etapă se vede, în primul rînd, că ţarismul a primit o lovitură simultană de la două forţe: pe de o parte întreaga Rusie burgheză şi moşierească, cu toţi acoliţii ei inconştienţi şi cu toţi conducătorii ei conştienţi în persoana ambasadorilor şi capitaliştilor anglo-francezi, iar pe de altă parte Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, care începuse să exercite o forţă de atracţie asupra deputaţilor, soldaţilor şi ţăranilor 7.
Aceste trei tabere politice, aceste trei forţe politice principale: 1) monarhia ţaristă, capul moşierilor-iobăgiști, capul vechii funcţionărimi şi al generalilor; 2) Rusia burgheză şi moşierească-octombristă-cadetă, în urma căreia venea tîrîndu-se mica burghezie (avînd ca principali reprezentanţi pe Kerenski şi Ciheidze); 3) Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, care îşi căuta aliaţi în întregul proletariat şi în întreaga masă a populaţiei sărace, — aceste trei principale forţe politice s-au manifestat cît se poate de clar chiar în cele opt zile ale „primei etape“, chiar şi pentru un observator aflat atît de departe de locul unde se desfăşoară evenimentele şi nevoit să se mulţumească cu telegramele zgîrcite care apar în ziarele străine, cum este autorul acestor rînduri.
Dar înainte de a vorbi mai amănunţit despre aceasta trebuie să revin la acea parte din scrisoarea mea care este consacrată factorului de primă forţă: războiul imperialist mondial!
Războiul a legat între ele cu lanţuri de fier puterile beligerante, grupurile beligerante de capitalişti, pe „stăpînii“ orînduirii capitaliste, pe proprietarii de sclavi ai capitalismului. Un singur ghem sîngeros — iată ce reprezintă viaţa social-politică în momentul istoric prin care trecem.
Socialiştii care la începutul războiului au trecut de partea burgheziei, toţi acesti David şi Scheidemann în Germania, Plehanov-Potresov-Gvozdev & Co. în Rusia multă vreme au ţipat cît i-a ţinut gura împotriva „iluziilor“ revoluţionarilor, împotriva „iluziilor“ Manifestului de la Basel 8, împotriva „farsei-vis“ a transformării războiului imperialist într-un război civil. Ei au proslăvit în fel şi chip forţa, vitalitatea şi adaptabilitatea pe care, după părerea lor, a vădit-o capitalismul, ei, care i-au ajutat pe capitalişti „să adapteze“, să dreseze, să prostească şi să dezbine clasele muncitoare din diferitele ţări.
Dar „cine rîde la urmă rîde mai bine“. Burghezia n-a reuşit să facă să întîrzie prea mult timp criza revoluţionară generată de război. Criza revoluţionară crește cu o forţă irezistibilă în toate ţările, începînd cu Germania, care, după expresia unui observator ce a vizitat-o de curînd, trece printr-o „foamete genial organizată“, şi sfîrşind cu Anglia şi Franţa, unde de asemenea se apropie foametea şi unde organizarea este mult mai puţin „genială“.
Era firesc ca în Rusia ţaristă, unde exista cea mai monstruoasă dezorganizare şi cel mai revoluţionar proletariat (şi aceasta nu datorită calităţilor lui deosebite, ci datorită tradiţiilor vii ale „anului 1905“), criza revoluţionară să izbucnească mai înainte decît oriunde în altă parte. Această criză a fost grăbită de o serie de înfrîngeri foarte grele pe care le-au suferit Rusia şi aliaţii ei. Înfrîngerile au zdruncinat tot vechiul mecanism guvernamental şi toată vechea ordine, au întărîtat împotriva acestora toate clasele populaţiei, au dus la exasperare armata, au nimicit în proporţii uriaşe vechiul ei corp de comandă, provenit din rîndurile unei nobilimi retrograde şi ale unei birocraţii putrede cu desăvîrşire, înlocuindu-l cu unul alcătuit din elemente tinere, proaspete, provenite mai ales din burghezie, din raznocinţi *1, din mica burghezie. Cei care nu sînt decît nişte lachei ai burgheziei sau pur şi simplu nişte oameni fără caracter şi care au făcut spume la gură împotriva „defetismului“ sînt puşi acum în faţa legăturii istorice dintre înfrîngerea monarhiei ţariste, cea mai înapoiată şi cea mai barbară, şi începutul incendiului revoluţionar.
Dar, dacă înfrîngerile de la începutul războiului au jucat rolul unui factor negativ care a grăbit explozia, legătura dintre capitalul financiar anglo-francez, dintre imperialismul anglo-francez şi capitalul octombrist-cadet din Rusia a fost un factor care a grăbit această criză, prin organizarea de-a dreptul a unui complot împotriva lui Nicolaie Romanov.
Acest aspect extrem de important al problemei este, din motive lesne de înțeles, trecut sub tăcere de presa anglo-franceză şi subliniat cu o satisfacție răutăcioasă de presa germană. Noi, marxiştii, trebuie să privim cu luciditate adevărul drept în faţă şi să nu ne lăsăm tulburaţi nici de minciunile oficiale, dulcegi-diplomatice ale diplomaţilor şi miniştrilor primului grup beligerant de imperialişti, nici de ochiadele şi chicotelile concurenţilor lor financiari şi militari din celălalt grup beligerant. Tot mersul evenimentelor din cursul revoluţiei din februarie-martie arată limpede că ambasada engleză şi cea franceză, cu agenţii şi „legăturile“ lor, care făceau de mult eforturi desperate pentru a împiedica acorduri „separate“ şi o pace separată între Nicolaie al II-lea (să sperăm că este, şi să luptăm ca să fie, ultimul) şi Wilhelm al II-lea, au organizat în mod nemijlocit un complot împreună cu octombriştii şi cadeţii, împreună cu o parte dintre generali, cu o parte a corpului ofiţeresc al armatei şi a garnizoanei din Petrograd, care urmărea îndeosebi înlăturarea lui Nicolaie Romanov.
Să nu ne facem iluzii. Să nu cădem În greşeala acelora care sînt gata astăzi să înalțe osanale — cum sînt unii „okişti“ sau „menşevici“ 9 care oscilează între gvozdevism-potresovism şi internaţionalism şi care prea adesea alunecă spre pacifismul mic-burghez, — să înalte osanale unei „înţelegeri“ între partidul muncitoresc şi cadeți, „sprijinirii“ acestora din urmă de către partidul muncitoresc etc. Aceşti oameni, de dragul vechii lor doctrine învăţate pe de rost (şi cu totul nemarxiste), aruncă un văl asupra complotului organizat de imperialiştii anglo-francezi împreună cu alde Gucikov şi Miliukov în vederea înlăturării „principalului războinic“, Nicolaie Romanov, şi a înlocuirii lui cu nişte războinici mai energici, mai proaspeţi, mai capabili.
Dacă revoluţia a învins atît de repede şi — ar părea la prima vedere — atît de radical, aceasta e numai deoarece, ca urmare a unei situaţii istorice cu totul originale, s-au contopit laolaltă — şi s-au contopit într-un mod remarcabil de „armonios“ — curente cu totul deosebite, interese de clasă cu totul eterogene, tendinţe sociale şi politice diametral opuse. Şi anume: complotul imperialiştilor anglo-francezi, care i-au împins pe Miliukov, Gucikov & Co. să pună mîna pe putere în scopul continuării războiului imperialist, în scopul continuării lui cu şi mai multă înverşunare şi îndîrjire, în scopul măcelăririi a noi milioane de muncitori şi ţărani din Rusia pentru ca Gucikovii să primească... Constantinopolul, capitaliştii francezi... Siria, capitaliştii englezi... Mesopotamia etc. Aceasta pe de o parte. Iar pe de altă parte o adîncă mişcare proletară şi populară de masă (întreaga sărăcime de la oraşe şi de la sate) cu caracter revoluţionar pentru pîine, pentru pace, pentru libertatea adevărată.
Ar fi pur şi simplu o prostie să se vorbească de un „sprijin“ acordat de proletariatul revoluţionar din Rusia imperialismului cadeto-octombrist, „finanţat“ cu bănişori englezi, la fel de respingător ca cel ţarist. Muncitorii revoluţionari au distrus, au distrus în mare măsură şi vor distruge din temelii mîrşava monarhie ţaristă, fără a se entuziasma şi tulbura dacă în anumite momente istorice, de scurtă durată şi excepţionale în ceea ce priveşte conjunctura, le vine în ajutor lupta dusă de Buchanan, Gucikov, Miliukov & Co. pentru a înlocui un monarh cu un alt monarh, de preferinţă tot cu un Romanov!
Aşa şi numai aşa s-au petrecut lucrurile. Aşa şi numai aşa poate privi lucrurile un om politic care nu se teme de adevăr, care cîntăreşte lucid raportul dintre forţele sociale în revoluţie, care apreciază orice „moment actual“ nu numai din punctul de vedere al întregului caracter original pe care-l are astăzi, ci şi din punctul de vedere al resorturilor mai profunde, al raportului mai profund dintre interesele proletariatului şi cele ale burgheziei, atît în Rusia, cît şi în întreaga lume.
Muncitorii din Petrograd, ca şi muncitorii din întreaga Rusie, au luptat cu abnegaţie împotriva monarhiei ţariste, pentru libertate, pentru a se da pămînt ţăranilor, pentru pace, împotriva măcelului imperialist. Urmărind continuarea şi înteţirea acestui măcel, capitalul imperialist anglo-francez a ţesut intrigi de palat, a organizat un complot împreună cu ofiţerii din gardă, i-a instigat şi i-a încurajat pe Gucikovi şi Miliukovi, a pregătit pe deplin un nou guvern, care, după primele lovituri date ţarismului de lupta proletariatului, a şi pus mîna pe putere.
Acest nou guvern, în care octombriştii 10 şi cei din partidul „înnoirii paşnice“ 11, Lvov şi Gucikov, complicii de ieri ai lui Stolîpin-Spînzurătorul, deţin posturi cu adevărat importante, posturi cheie, posturi hotărîtoare, armata şi funcţionărimea, acest guvern în care Miliukov şi ceilalţi cadeţi 12 servesc mai mult de decor, de faţadă, pentru a ţine discursuri profesorale dulcege, iar „trudovicul“ Kerenski joacă rolul de balalaică pentru a-i înşela pe muncitori şi ţărani, — acest guvern nu este o adunătură întîmplătoare de persoane.
El este alcătuit din reprezentanţii unei clase noi care s-a ridicat la exercitarea puterii politice în Rusia, clasa moşierilor capitalişti şi a burgheziei, care de mult cîrmuieşte sub raport economic ţara noastră şi care, şi în timpul revoluţiei din 1905—1907 şi în timpul contrarevoluţiei din 1907—1914 şi, în sfîrşit — ba chiar cu o deosebită repeziciune —, în perioada războiului din 1914—1917 s-a organizat politiceşte extrem de repede, acaparînd şi adminisrraţia locală, şi învăţămîntul public, şi tot felul de congrese, şi Duma, şi comitetele pentru industria de război 13 etc. Această clasă nouă era „aproape cu totul“ la putere în preajma anului 1917; de aceea au fost suficiente primele lovituri date ţarismului pentru ca acesta să se prăbuşească şi să cedeze locul burgheziei. Războiul imperialist, care reclamă o nemaipomenită încordare a forţelor, a accelerat în aşa măsură mersul dezvoltării înapoiatei Rusii, încît „dintr-o dată“ (de fapt pare numai că dintr-o dată) am ajuns din urmă Italia, Anglia, aproape Franţa, am căpătat un guvern „parlamentar“, „de coaliţie“, „naţional“ (adică un guvern apt să continue măcelul irnperialist şi să amăgească poporul).
Alături de acest guvern — care, în fond, din punctul de vedere al războiului actual este un simplu agent al „firmelor“ miliardare „Anglia şi Franţa“ — a apărut principalul guvern, un guvern neoficial, încă nedezvoltat, relativ slab, guvernul muncitoresc, care exprimă interesele proletariatului şi ale întregii populaţii sărace de la oraşe şi de la sate. Acest guvern este Sovietul de deputaţi ai muncitorilor din Petrograd, care caută legături cu soldaţii şi ţăranii, precum şi cu muncitorii agricoli, cu aceştia, bineînţeles, îndeosebi, în primul rînd, mai mult decît cu ţăranii.
Aceasta este situaţia politică reală pe care trebuie să căutăm înainte de toate să ne-o lămurim cu cea mai mare precizie obiectivă cu putinţă, pentru a pune la baza tacticii marxiste singura temelie trainică pe care trebuie clădită, temelia faptelor.
Monarhia ţaristă este zdrobită, dar nu este încă răpusă.
Guvernul burghez, octombrist-cadet, care vrea să ducă războiul imperialist „pînă la capăt“, fiind de fapt un agent al firmei financiare „Anglia şi Franţa“, e nevoit să promită poporului maximum de libertăţi şi de pomeni compatibile cu păstrarea de către acest guvern a puterii asupra poporului şi cu posibilitatea de a continua măcelul imperialist.
Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, organizaţie a muncitorilor, reprezintă embrionul unui guvern muncitoresc, reprezentantul intereselor tuturor maselor sărace ale populaţiei, adică a nouă zecimi din populaţie, şi luptă pentru pace, pîine, libertate.
Lupta acestor trei forţe determină situaţia care s-a creat în prezent şi care constituie o trecere de la prima etapă la a doua etapă a revoluţiei.
Contradicţia dintre prima şi a doua forţă nu este profundă, ci este o contradicţie vremelnică, provocată numai de conjunctura momentului, de cotitura bruscă a evenimentelor în războiul imperialist. Noul guvern este în întregimea sa format din monarhişti, căci republicanismul verbal al lui Kerenski este pur şi simplu neserios, nedemn de un om politic şi în mod obiectiv înseamnă politicianism. Noul guvern nici n-a apucat bine să răpună monarhia ţaristă, că a şi început să cadă la tocmeală cu dinastia moşierilor Romanovi. Burghezia de tip octombrist-cadet are nevoie de monarhie, care să fie capul birocraţiei şi armatei şi să ocrotească privilegiile capitalului împotriva oamenilor muncii.
Cine spune că în interesul luptei împotriva reacţiunii ţariste muncitorii trebuie să sprijine noul guvern (şi aceasta o spun, după cum se vede, alde Potresov, Gvozdev, Cihenkeli, precum şi, cu toată atitudinea sa evazivă, Cibeidze) este un trădător al muncitorilor, un trădător al cauzei proletariatului, al cauzei păcii şi libertăţii. Căci în realitate tocmai acest nou guvern este chiar de pe acum legat de mîini şi de picioare de capitalul imperialist, de politica imperialistă de război, de jaf, şi a şi început să cadă la tocmeală (fără a întreba poporul!) cu dinastia, activează în direcţia restaurării monarhiei ţariste, invită pe noul pretendent la tronul ţarilor, Mihail Romanov, se îngrijeşte de consolidarea tronului lui, de înlocuirea monarhiei legitime (legale, bazate pe vechea lege) printr-o monarhie bonapartistă, plebiscitară (bazată pe o consultare trucată a poporului).
Nu, pentru a lupta cu adevărat împotriva monarhiei ţariste, pentru a asigura cu adevărat libertatea, nu numai în vorbe, nu numai în promisiunile palavragiilor Miliukov şi Kerenski, nu muncitorii trebuie să sprijine noul guvern, ci acest guvern trebuie „să-i sprijine“ pe muncitori! Căci singura garanţie că libertatea şi nimicirea pînă la capăt a ţarismului vor fi asigurate este înarmarea proletariatului, întărirea, extinderea, dezvoltarea rolului, a importanţei, a forţei Sovietului de deputaţi ai muncitorilor.
Restul e vorbărie goală şi minciună, este autoamăgirea politicienilor din tabăra liberalilor şi radicalilor, este înşelăciune şi escrocherie.
Ajutaţi la înarmarea muncitorilor sau, cel puţin, nu împiedicaţi acest lucru, şi libertatea în Rusia nu va putea fi învinsă, monarhia nu va putea fi restaurată, iar republica va fi asigurată.
Altminteri Gucikovii şi Miliukovii vor restaura monarhia şi nu vor realiza nimic, absolut nimic din „libertăţile“ pe care le-au promis. Cu făgăduieli „au hrănit“ poporul şi au prostit pe muncitori toţi politicienii burghezi în toate revoluţiile burgheze.
Revoluţia noastră este burgheză, de aceea muncitorii trebuie să sprijine burghezia, spun alde Potresov, Gvozdev, Ciheidze, aşa cum spunea mai ieri Plehanov.
Revoluţia noastră este burgheză, spunem noi, marxiştii, de aceea muncitorii trebuie să deschidă poporului ochii să vadă înşelăciunea politicienilor burghezi, să-l înveţe să nu se încreadă în vorbe, să nu se bizuie decît pe propriile sale forţe, pe organizarea sa, pe unirea sa, pe înarmarea sa.
Guvernul octombriştilor şi cadeţilor, a Gucikovilor şi Miliukovilor, nu poate — chiar dacă ar dori sincer acest lucru (şi în sinceritatea lui Gucikov şi a lui Lvov numai un copil ar putea crede) —, nu poate da poporului nici pace, nici pîine, nici libertate.
Pacea n-o poate da, fiindcă este un guvern al războiului, un guvern al continuării măcelului imperialist, un guvern al jafului, care intenţionează să jefuiască Armenia, Galiţia, Turcia, să ia Constantinopolul, să recucerească Polonia, Kurlanda, Ţinutul lituanian etc. Guvernul acesta este legat de mîini şi de picioare de capitalul imperialist anglo-francez. Capitalul rus nu este decît o filială a „firmei“ mondiale care manipulează sute de miliarde de ruble şi poartă denumirea: „Anglia şi Franţa“.
Pîine nu poate da, fiindcă este un guvern burghez. În cel mai bun caz, el va da poporului, aşa cum s-a întîmplat în Germania, „o foamete genial organizată“. Dar poporul nu va voi să sufere de foame. Poporul va afla — şi, pe cît se pare, va afla curînd — că cereale sînt şi pot fi căpătate, dar numai dacă se vor lua măsuri care să nu se plece în faţa caracterului sacrosanct al capitalului şi al proprietăţii funciare.
Libertate nu poate da, fiindcă este un guvern moşieresc-capitalist, care se teme de popor şi care a şi început să cadă la tocmeală cu dinastia Romanovilor.
Despre sarcinile de ordin tactic care ni se pun în comportarea noastră imediată faţă de acest guvern vom vorbi într-un alt articol. Acolo vom arăta care este specificul momentului actual — momentul trecerii de la prima etapă la a doua etapă a revolujţiei —, de ce lozinca, „sarcina zilei“ în acest moment trebuie să fie: muncitori, aţi săvîrşit minuni de eroism proletar, popular în războiul civil împotriva ţarismului, trebuie să săvîrşiţi minuni de organizare proletară şi de organizare a întregului popor pentru a pregăti victoria voastră în cea de-a doua etapă a revoluţiei.
Mărginindu-ne acum la analiza luptei de clasă şi a raportului dintre forţele de clasă în etapa actuală a revoluţiei, trebuie să punem şi chestiunea: care sînt aliaţii proletariatului în actuala revoluţie?
Proletariatul are doi aliaţi: în primul rînd, masa largă a populaţiei semiproletare şi, în parte, a ţăranilor cu mică gospodărie din Rusia, masă care numără multe zeci de milioane, alcătuind imensa majoritate a populaţiei. Această masă are nevoie de pace, pîine, libertate şi pămînt. Această masă se va afla în mod inevitabil sub o oarecare influenţă a burgheziei, şi îndeosebi a micii burghezii, de care e cea mai apropiată prin condiţiile ei de trai, oscilînd între burghezie şi proletariat. Lecţia aspră pe care o oferă războiul şi care va fi cu atît mai aspră cu cît Gucikov, Lvov, Miliukov & Co. vor duce cu mai multă energie războiul, va împinge inevitabil această masă spre proletariat, silind-o să-l urmeze. Această masă trebuie, folosind libertatea relativă a noii ordini şi Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, să căutăm, în primul rînd şi mai mult decît orice, s-o luminăm şi s-o organizăm. Soviete de deputaţi ai ţăranilor, Soviete ale muncitorilor agricoli, aceasta este una dintre cele mai importante sarcini. Totodată vom tinde nu numai ca muncitorii agricoli să-şi formeze Sovietele lor separate, ci şi ca ţăranii neavuţi şi cei săraci să se organizeze separat de ţăranii înstăriţi. Despre sarcinile speciale şi formele speciale ale acestei organizări care în momentul de faţă este absolut necesară vom vorbi în scrisoarea următoare.
Al doilea aliat al proletariatului rus este proletariatul din toate ţările beligerante, şi în general din toate ţările. În mare parte, acesta este astăzi apărat de război şi prea adesea în numele lui vorbesc social-şoviniştii, care, în Europa, au trecut, ca şi Plehanov, Gvozdev, Potresov în Rusia, de partea burgheziei. Dar, cu fiecare lună de război imperialist, procesul de eliberare a proletariatului de sub înrîurirea lor progresează, iar revoluţia rusă va accelera inevitabil şi în măsură uriaşă acest proces.
Cu aceşti doi aliaţi proletariatul, folosind particularităţile actualului moment de trecere, poate să meargă şi va merge spre cucerirea mai întîi a republicii democratice şi a victoriei depline a ţăranilor asupra moşierilor în loc de semimonarhia gucikovistă-miliukovistă, iar apoi spre socialism, singurul care va da popoarelor istovite de război pace, pîine şi libertate.
N. Lenin
Scris la 7 (20) martie 1917
Publicat în formă prescurtată la 21 şi 22 martie 1917, în ziarul „Pravda“ nr. 14 şi 15
Publicat pentru prima oară în întregime în 1949, în Operele lui V. I. Lenin, ed. a 4-a, vol. 23
Se tipăreşte după copia dactilografiată, confruntată cu textul apărut în ziar
*1. Raznocinţi — reprezentanţi culţi ai burgheziei liberale şi democratice, proveniţi din rîndurile clerului, funcţionărimii, micii burghezii sau ţărănimii. — Nota trad.
6. Prescurtările făcute de redacţia ziarului „Pravda“ în prima „Scrisoare din depărtare“ reprezintă aproximativ o cincime din textul ei. Au fost eliminate mai ales pasajele în care Lenin îi caracterizează pe liderii partidelor conciliatoare — menşevic şi socialist-revoluţionar —, ce se ploconeau în faţa burgheziei, cele în care vorbeşte despre încercările lor de a ascunde faptul că la răsturnarea lui Nicolaie Romanov, alături de cadeţi şi octombrişti, au participat şi reprezentanţi ai guvernelor englez şi francez, precum şi pasajele în care demască tendinţele monarhiste şi imperialiste ale guvernului provizoriu, ce continua războiul de cotropire.
7. Lenin se referă la Sovietul de deputaţi ai muncitorilor din Petrograd, care a luat fiinţă în primele zile ale revoluţiei din februarie. Alegerile pentru Soviet au fost efectuate cu de la sine putere, la început în fabrici şi uzine izolate, iar apoi în decurs de cîteva zile au cuprins toate întreprinderile. La 27 februarie (12 martie) ziua, înainte ca Sovietul să se întrunească în prima lui şedinţă, menşevicii-lichidatori K. A. Gvozdev, B. O. Bogdanov şi membrii Dumei de stat — N. S. Ciheidze, M. I. Skobelev şi alţii — s-au proclamat Comitet executiv provizoriu al Sovietului, căutînd să păstreze în mîinile lor conducerea în Soviet. La prima şedinţă a Sovietului, în seara aceleiaşi zile, s-a constituit prezidiul (N. S. Ciheidze, A. F. Kerenski şi M. I. Skobelev). În afară de membrii prezidiului, în Comitetul executiv au intrat A. G. Şleapnikov, N. N. Suhanov, I. M. Steklov şi au fost acordate locuri reprezentanţilor comitetelor centrale şi comitetelor din Petrograd ale partidelor socialiste. Partidul socialiştilor-revoluţionari, care la început se pronunţase împotriva organizării Sovietului, şi-a trimis reprezentanţi în Soviet (V. A. Aleksandrovici, V. M. Zenzinov şi alţii).
Sovietul s-a proclamat organ al deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor şi, pînă la primul Congres al Sovietelor (iunie 1917), a fost efectiv un centru pe întreaga Rusie. La 1 (14) martie, Comitetul executiv a fost completat cu reprezentanţi din partea soldaţilor: F. F. Linde, A. I. Paderin, A. D. Sadovski etc. În Biroul Comitetului executiv au intrat N. S. Ciheidze, I. M. Steklov, B. O. Bogdanov, P. I. Stucika, P. A. Krasikov, K. A. Gvozdev etc. În Comitetul Dumei de stat au fost trimişi ca delegaţi N. S. Ciheidze şi A. F. Kerenski.
La 28 februarie (13 martie) a fost lansat apelul „Către populaţia din Petrograd şi din Rusia“, prin care aceasta era chemată să se unească în jurul Sovietului şi să ia în propriile sale mîini conducerea tuturor treburilor locale. La 3 (16) martie au fost formate comisiile Sovietului: comisia pentru problemele aprovizionării, comisia pentru problemele militare, comisia pentru paza oraşului şi comisia de presă, din ai cărei membri s-a format nucleul iniţial al redacţiei ziarului „Izvestiia“ (N. D. Sokolov, I. M. Steklov, N. N. Suhanov, K. S. Grinevici, iar apoi V. A. Bazarov şi B. V. Avilov).
La şedinţele Comitetului executiv participau cu drept de vot consultativ fracţiunile social-democrate din toate legislaturile Dumei de stat, cinci reprezentanţi ai comisiei soldaţilor, doi reprezentanţi din partea Biroului central al sindicatelor, reprezentanţi din partea Sovietelor raionale, din partea redacţiei ziarului „Izvestiia“ etc.
Sovietul a desemnat emisari în vederea organizării Sovietelor raionale, a început să formeze miliţia (cîte 100 de persoane la 1 000 de muncitori).
Deşi conducerea Sovietului se afla în mîinile unor conciliatori, sub presiunea muncitorilor şi soldaţilor revoluţionari, Sovietul a luat o serie de măsuri cu caracter revoluţionar: arestarea reprezentanţilor vechii puteri şi eliberarea din închisori a deţinuţilor politici.
La 1 (14) martie, Sovietul a emis „Ordinul nr. 1 pe garnizoana districtului militar Petrograd“, care a avut un rol uriaş în revoluţionarea armatei. În baza acestui ordin, acţiunile politice ale unităţilor militare erau subordonate Sovietului, tot armamentul urma să fie predat comitetelor de companie şi de batalion şi pus sub controlul acestora, ordinele Comitetului provizoriu al Dumei de stat urmau să fie executate numai în cazul cînd ele nu veneau în contradicţie cu ordinele Sovietului etc.
În momentul hotărîtor însă — în noaptea spre 2 (15) martie —, conciliatorii din Comitetul executiv al Sovietului au cedat de bunăvoie puterea burgheziei, au sancţionat componenţa guvernului provizoriu, format din reprezentanţi ai burgheziei şi moşierimii. Acest act de capitulare în faţa burgheziei n-a fost cunoscut în străinătate, deoarece ziarele mai de stînga decît cele ale cadeţilor nu erau lăsate să iasă din ţară. V. I. Lenin a aflat despre aceasta cînd a sosit în Rusia (vezi volumul de faţă, p. 242).
8. „Manifestul de la Basel“ — Manifestul cu privire la război, adoptat de Congresul socialist internaţional extraordinar care s-a ţinut la Basel în zilele de 24 şi 25 noiembrie 1912. Manifestul punea popoarele în gardă împotriva pericolului iminent al războiului imperialist mondial, dezvăluia scopurile de jaf ale acestui război şi chema pe muncitorii din toate ţările să ducă o luptă hotărîtă pentru pace, să opună „imperialismului capitalist forţa solidarităţii internaţionale a proletariatului“. În Manifestul de la Basel a fost inclus punctul din rezoluţia Congresului de la Stuttgart din 1907 formulat de V. I. Lenin, în care se spunea că, în cazul izbucnirii unui război imperialist, socialiştii trebuie să folosească criza economică şi politică provocată de război în vederea accelerării prăbuşirii dominaţiei capitaliste de clasă şi în vederea luptei pentru revoluţia socialistă.
9. „Okiştii“ — menşevicii unificaţi de către Comitetul de organizare (în limba rusă: Organizaţionnîi Komitet [O. K.]. — Nota trad.) — centrul lor conducător. C. O. a fost creat în 1912, la Conferinţa din august a lichidatorilor. În anii războiului imperialist mondial, el s-a situat pe poziţiile social-şovinismului, a justificat războiul dus de ţarism, propovăduind ideile naţionalismului şi şovinismului. C. O. a editat revista „Naşa Zarea“, iar după desfiinţarea ei — „Naşe Delo“, apoi „Delo“ şi ziarele „Rabocee Utro“, iar apoi „Utro“. C. O. a funcţionat pînă la alegerea C.C. al partidului menşevic, în august 1917. În afară de C. O., care a activat în Rusia, a existat Secretariatul din străinătate al C. O., format din cinci secretari (P. B. Akselrod, I. S. Astrov-Poves, I. O. Martov, A. S. Martinov, S. I. Semkovski), care s-a situat pe o poziţie apropiată de centrism şi, la adăpostul unor fraze internaţionaliste, i-a sprijinit în fapt pe social-şoviniştii ruşi. Secretariatul din străinătate al C. O. a editat organul său, ziarul „Izvestiia Zagranicinogo Sekretariata Organizaţionnogo Komiteta Rossiiskoi Soţial-Demokraticeskoi Rabocei Partii“, care a apărut din februarie 1915 pînă în martie 1917 la Geneva.
10. Octombriştii — membrii partidului „Uniunea 17 octombrie“, care s-a constituit în Rusia după publicarea manifestului ţarului din 17 (30) octombrie 1905. Era un partid contrarevoluţionar, care a reprezentat şi a apărat interesele marii burghezii şi ale moşierilor care îşi duceau gospodăria în mod capitalist; în fruntea acestui partid s-au aflat A. I. Gucikov, cunoscut industriaş şi proprietar de imobile din Moscova, şi M. V. Rodzeanko, mare moşier. Octombriştii au sprijinit întru totul politica internă şi externă a guvernului ţarist. În anii primului război mondial, octombriştii au intrat în „blocul“ de opoziţie „progresist“, care cerea formarea unui guvern responsabil, adică a unui guvern care să se bucure de încrederea cercurilor burgheze şi moşiereşti. După revoluţia burghezo-democratică din februarie, octombriştii au devenit partid de guvernămînt şi au luptat activ împotriva revoluţiei socialiste care se maturiza în Rusia. Gucikov, liderul partidului octombriştilor, a fost ministru de război în primul guvern provizoriu. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, octombriştii au luptat activ împotriva Puterii sovietice.
11. Partidul „înnoirii paşnice“ — organizaţie monarhist-constituţionalistă a marii burghezii şi a moşierilor, constituită definitiv în 1906, după dizolvarea Dumei I de stat. Acest partid grupa în rîndurile sale „octombrişti de stînga“ şi „cadeţi de dreapta“. Liderii partidului „înnoirii paşnice“ au fost: P. A. Heiden, N. N. Lvov, P. P. Reabuşinski, M. A. Stahovici, E. N. şi G. N. Trubeţkoi, D. N. Şipov şi alţii. Prin programul său, acest partid era foarte apropiat de octombrişti. El apăra interesele burgheziei industriale şi comerciale şi ale moşierilor care îşi exploatau pe baze capitaliste moşiile. În Duma a III-a de stat, partidul „înnoirii paşnice“ s-a aliat cu aşa-numitul partid al „reformelor democratice“, formînd împreună fracţiunea „progresistă“.
12. Cadeţii — membrii partidului constituţional-democrat, principalul partid al burgheziei monarhiste liberale din Rusia. Partidul cadet a fost creat în octombrie 1905; în rîndurile lui au intrat reprezentanţi ai burgheziei, fruntaşi ai zemstvelor din rîndurile moşierilor şi intelectuali burghezi. Militanţii mai de seamă din rîndurile cadeţilor au fost: P. N. Miliukov, S. A. Muromţev, V. A. Maklakov, A. I. Şingarev, P. B. Struve, F. I. Rodicev etc. Ulterior, cadeţii s-au transformat într-un partid al burgheziei imperialiste. În anii primului război mondial, ei au sprijinit în mod activ politica externă de cotropiri dusă de guvernul ţarist. În perioada revoluţiei burghezo-democratice din februarie au căutat să salveze monarhia. Deţinînd un rol conducător în cadrul guvernului provizoriu, cadeţii au dus o politică antipopulară, contrarevoluţionară, pe placul imperialiştilor anglo-franco-americani. După victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, cadeţii s-au manifestat ca duşmani neîmpăcaţi ai Puterii sovietice, au participat la toate acţiunile contrarevoluţionare armate şi la toate campaniile intervenţioniştilor. Ca emigranţi, după înfrîngerea intervenţioniştilor şi a albgardiştilor, ei nu şi-au încetat activitatea contrarevoluţionară antisovietică.
13. Comitetele pentru industria de război au fost create în Rusia, în mai 1915, de către marea burghezie imperialistă pentru a ajuta ţarismul în ducerea războiului. Preşedintele Comitetului central pentru industria de război era marele capitalist A. I. Gucikov, liderul octombriştilor. Din comitet făceau parte fabricantul A. I. Konovalov, M. I. Tereşcenko, bancher şi fabricant de zahăr etc. Încercînd să subordoneze muncitorimea influenţei sale şi să-i inoculeze o stare de spirit defensistă, burghezia a hotărît să organizeze pe lîngă aceste comitete „grupuri muncitoreşti“ şi să arate astfel că în Rusia s-a instaurat „pacea de clasă“ între burghezie şi proletariat. Bolşevicii au lansat lozinca boicotării comitetelor pentru industria de război şi au aplicat-o cu succes, fiind sprijiniţi de majoritatea muncitorilor.
În urma muncii de lămurire desfăşurate de bolşevici, din totalul de 239 de comitete regionale şi locale pentru industria de război, numai pentru 70 de comitete s-au ţinut alegeri în „rupurile muncitoreşti“ şi numai în 36 de comitete au fost aleşi reprezentanţi ai muncitorilor.