Scris: 20 august 1918
Publicat: „Pravda“ nr. 178 din 22 august 1918
Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică,
p. 369-387 [Opere complete,
vol. 37, p. 49-66,
pdf]
Transcriere: Liviu Iacob, noiembrie 2007
Tovarăşi! Un bolşevic rus care a participat la revoluţia din 1905 şi care a stat apoi mulţi ani în ţara dv. s-a oferit să vă aducă scrisoarea de faţă[1]. I-am acceptat ofertă cu atît mai bucuros cu cît proletarii revoluţionari americani sînt tocmai acum chemaţi să joace un rol deosebit de important ca duşmani neîmpăcaţi ai imperialismului american, imperialismul cel mai proaspăt, cel mai puternic, ultimul în ordinea participării la măcelul mondial al popoarelor pentru împărţirea profiturilor stoarse de capitalişti. Miliardarii americani, aceşti stăpîni de sclavi din zilele noastre, au deschis acum o pagină deosebit de tragică în sîngeroasa istorie a sîngerosului imperialism, dîndu-şi asentimentul — direct sau indirect, făţiş sau făţarnic camuflat, asta nu contează — la expediţia armată a fiarelor anglo-japoneze în scopul sugrumării primei republici socialiste.
Istoria Americii moderne, civilizate a început cu unul dintre marile războaie cu adevărat eliberatoare, cu adevărat revoluţionare, care sînt atît de rare printre numeroasele războaie de jaf provocate, ca şi actualul război imperialist, de certurile dintre regi, moşieri şi capitalişti pentru împărţirea teritoriilor cotropite sau a profiturilor adunate prin jaf. Acesta a fost războiul poporului american împotriva tîlharilor englezi, care asupreau şi ţineau în robie colonială America, după cum şi astăzi aceşti vampiri „civilizaţi“ asupresc şi ţin în robie colonială sute de milioane de oameni în India, Egipt şi în toate colţurile lumii.
De atunci au trecut aproximativ 150 de ani. Civilizaţia burgheză a adus toate roadele ei îmbelşugate. America a ocupat printre ţările libere şi civilizate primul loc în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a forţei productive a muncii umane asociate, în ceea ce priveşte folosirea maşinilor şi a tuturor minunilor tehnicii moderne. Dar ea a ocupat totodată unul dintre primele locuri în ceea ce priveşte adîncimea prăpastiei dintre mănunchiul de miliardari neruşinaţi, care se bălăcesc în noroi şi lux, de o parte, şi milioanele de oameni ai muncii, care trăiesc veşnic în pragul mizeriei, de altă parte. Poporul american, care a dat lumii un model de război revoluţionar împotriva robiei feudale, a căzut în robia modernă, capitalistă, salariată, în robia unui mănunchi de miliardari, şi îndeplineşte rolul de călău năimit, care, în interesul canaliilor îmbuibate, a sugrumat în 1898 Filipinele sub pretextul de a le „elibera“, iar în 1918 vrea să sugrume Republica Socialistă Rusă sub pretextul de „a o apăra“ de germani.
Dar cei patru ani de măcel imperialist n-au trecut în zadar. Fapte evidente şi incontestabile au demascat definitiv înşelarea poporului de către nemernicii ambelor grupuri de tîlhari, atît ai celui englez cît şi ai celui german. Prin rezultatele lor, cei patru ani de război au demonstrat legea generală a capitalismului aplicată la războiul dintre tîlhari pentru împărţirea prăzii lor: cei mai bogaţi şi mai puternici dintre ei s-au îmbogăţit şi au jefuit mai mult decît toţi ceilalţi; cei mai slabi dintre ei au fost jefuiţi, sfîşiaţi, striviţi şi sugrumaţi pînă la capăt.
Tîlharii imperialismului englez erau, prin numărul „sclavilor“ lor „coloniali“, cei mai puternici dintre toţi. Capitaliştii englezi nu numai că n-au pierdut nici o palmă din teritoriile „lor“ (adică din teritoriile cotropite de ei în decursul veacurilor), dar au şi cotropit toate coloniile germane din Africa, au cotropit Mesopotamia şi Palestina, au sugrumat Grecia şi au început să jefuiască Rusia.
Tîlharii imperialismului german erau mai puternici decît ceilalţi în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina trupelor „lor“, dar mai slabi în ceea ce priveşte posesiunile coloniale. Ei şi-au pierdut toate coloniile, dar au cotropit jumătate din Europa, au sugrumat cel mai mare număr de ţări mici şi de popoare slabe. Ce măreţ război „de eliberare“ de ambele părţi! Cît de bine „îşi apără patria“ tîlharii ambelor grupuri, capitaliştii anglo-francezi şi capitaliştii germani, laolaltă cu lacheii lor, social-şoviniştii, adică socialiştii care au trecut de partea „propriei“ lor burghezii.
Miliardarii americani erau, poate, cei mai bogaţi dintre toţi şi aveau poziţia geografică cea mai puţin ameninţată. Ei s-au îmbogăţit într-o măsură mai mare decît toţi ceilalţi şi au făcut ca toate ţările, chiar şi cele mai bogate, să le devină tributare. Aceşti miliardari au adunat prin jaf sute de miliarde de dolari. Şi pe fiecare dolar se văd urme de noroi: noroiul tratatelor secrete dintre Anglia şi „aliaţii“ ei, dintre Germania şi vasalii ei, al acestor tratate de împărţire a prăzii, de „asistenţă“ reciprocă în asuprirea muncitorilor şi prigonirea socialiştilor internaţionalişti. Fiecare dolar e stropit de noroiul „bănoaselor“ furnituri militare, care în fiecare ţară au îmbogăţit pe cei bogaţi şi au ruinat pe cei săraci. Pe fiecare dolar se văd urme de sînge: sînt picături din rîurile de sînge pe care şi l-au vărsat cei 10.000.000 de morţi şi 20.000.000 de schilodiţi în marea, nobila şi sfînta luptă de eliberare dusă pentru a se decide căruia dintre tîlhari, celui englez sau celui .german, să-i revină mai multă pradă, care dintre călăi, cel englez sau cel german, să fie primul printre sugrumătorii popoarelor slabe din lumea întreagă.
Şi dacă tîlharii germani au bătut recordul atrocităţii în masacrele lor militare, nu e mai puţin adevărat că tîlharii englezi au bătut recordul nu numai prin numărul coloniilor cotropite, ci şi prin rafinamentul respingătoarei lor ipocrizii. Chiar în momentul de faţă presa burgheză anglo-franceză şi cea americană răspîndesc în milioane şi milioane de exemplare ştiri mincinoase şi calomnioase cu privire la Rusia, căutînd cu făţărnicie să justifice expediţia de jaf întreprinsă de guvernele lor împotriva ţării noastre prin dorinţa de „a o apăra“, chipurile, împotriva germanilor!
Pentru a dezminţi această odioasă şi mîrşavă minciună, nu-i nevoie de prea multe lămuriri: e suficient să indicăm un singur fapt îndeobşte cunoscut. Cînd în octombrie 1917 muncitorii din Rusia au răsturnat guvernul imperialist din ţara lor, Puterea sovietică, puterea muncitorilor şi ţăranilor revoluţionari, a propus deschis o pace dreaptă, fără anexiuni şi contribuţii, o pace cu respectarea deplină a egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor; Puterea sovietică a propus o astfel de pace tuturor ţărilor beligerante.
Şi tocmai burghezia anglo-franceză şi americană a fost aceea care n-a acceptat propunerea noastră, care nici n-a vrut să stea de vorbă cu noi despre o pace generală! Tocmai ea a trădat interesele tuturor popoarelor şi a prelungit măcelul imperialist!
Tocmai ea, urmărind să tîrască din nou Rusia în războiul imperialist, a refuzat să ducă tratative de pace şi, prin aceasta, a dezlegat mîinile capitaliştilor germani, ale acestor tîlhari de aceeaşi speţă cu ea, care au impus Rusiei pacea anexionistă şi silnică de la Brest!
E greu de imaginat o făţărnicie mai mîrşavă decît aceea cu care burghezia anglo-franceză şi americană aruncă asupra noastră „vina“ pentru pacea de la Brest. Tocmai capitaliştii din ţările de care depindea ca tratativele de la Brest să se transforme în tratative generale pentru o pace generală, tocmai ei se erijează în „acuzatori“ ai noştri! Tîlharii imperialismului anglo-francez, care s-au îmbogăţit din jaful practicat în colonii şi din măcelul în care au tîrît popoarele, au prelungit războiul cu aproape un an întreg după pacea de la Brest şi tocmai ei ne „acuză“ pe noi, bolşevicii, care am propus o pace dreaptă tuturor ţărilor, — pe noi care am rupt, am publicat şi am ţintuit la stîlpul infamiei criminalele tratate secrete dintre fostul ţar şi capitaliştii anglo-francezi.
Muncitorii din lumea întreagă, indiferent de ţara în care trăiesc, ne salută, ne simpatizează şi ne aplaudă pentru faptul că am rupt verigile de fier ale legăturilor imperialiste, ale murdarelor tratate imperialiste, ale cătuşelor imperialiste, — pentru faptul că ne-am cucerit libertatea, făcînd în acest scop sacrificii dintre cele mai grele, — pentru faptul că noi, ca republică socialistă, deşi sfîşiată şi jefuită de imperialişti, am rămas în afara războiului imperialist şi am înălţat în faţa întregii lumi steagul păcii, steagul socialismului.
Nu e de mirare că banda imperialiştilor internaţionali ne urăşte din această cauză, nu e de mirare că ei ne „acuză“ pe noi, că în cor cu ei ne „acuză“ toţi lacheii imperialiştilor, inclusiv eserii de dreapta şi menşevicii de la noi. În ura acestor cîini de pază ai imperialismului, ca şi în simpatia muncitorilor conştienţi din toate ţările, noi, bolşevicii, vom găsi un nou izvor de încredere în justeţea cauzei noastre.
Nu este socialist acela care nu înţelege că victoria asupra burgheziei, trecerea puterii în mîinile muncitorilor, începerea revoluţiei proletare mondiale sînt ţeluri pentru care poţi şi trebuie să nu te dai în lături de la nici un sacrificiu, chiar dacă e vorba de sacrificarea unei părţi din teritoriu, de a suferi grele înfrîngeri din partea imperialismului. Nu este socialist acela care nu a dovedit cu fapte că e gata să admită cele mai mari sacrificii din partea patriei „sale“, din moment ce sînt necesare pentru a duce efectiv înainte cauza revoluţiei socialiste.
Pentru cauza „lor“, adică pentru cucerirea dominaţiei mondiale, imperialiştii din Anglia şi Germania nu s-au dat în lături să ruineze şi să sugrume o serie întreagă de ţări, începînd cu Belgia şi Serbia şi continuînd cu Palestina şi Mesopotamia. De ce atunci socialiştii, cînd e vorba de cauza „lor“, de eliberarea oamenilor muncii din lumea întreagă de sub jugul capitalului, de cucerirea unei păci trainice generale, de ce trebuie ei să aştepte pînă se va găsi o cale fără jertfe, de ce trebuie ei să se teamă să înceapă lupta înainte de a avea „chezăşia“ unui succes uşor, de ce trebuie ei să pună securitatea şi integritatea „patriei“ „lor“, create de burghezie, mai presus de interesele revoluţiei socialiste mondiale? De trei ori merită să fie dispreţuiţi trădătorii socialismului internaţional, lacheii moralei burgheze care gîndesc în felul acesta.
Fiarele de pradă ale imperialismului anglo-francez şi american ne „acuză“ de „înţelegere“ cu imperialismul german. O, făţarnicilor! O, nemernicilor, care calomniaţi guvernul muncitoresc, tremurînd de frică în faţa simpatiei pe care ne-o arată muncitorii din propriile „voastre“ ţări! Dar făţărnicia voastră va fi demascată. Vă prefaceţi că nu înţelegeţi ce deosebire există între cazul cînd „socialiştii“ se înţeleg cu burghezia (proprie şi străină) împotriva muncitorilor, împotriva oamenilor muncii, şi cazul cînd, în scopul de a apăra pe muncitorii care au învins burghezia din propria lor ţară, se încheie o înţelegere cu burghezia unei naţiuni împotriva burgheziei unei alte naţiuni, astfel încît proletariatul să poată folosi contradicţiile dintre diferitele grupuri ale burgheziei.
În realitate, orice european cunoaşte foarte bine această deosebire, iar poporul american, după cum voi trata în cele ce urmează, „a cunoscut-o“ îndeaproape în propria lui istorie. Există înţelegeri şi înţelegeri, există fagots et fagots, cum spun francezii.
Cînd rechinii imperialismului german şi-au trimis în februarie 1918 trupele împotriva Rusiei neînarmate, care îşi demobilizase armata şi care se bizuise pe solidaritatea internaţională a proletariatului înainte ca revoluţia mondială să se fi maturizat pe deplin, eu nu am ezitat cîtuşi de puţin să închei o anumită „înţelegere“ cu monarhişti francezi. Căpitanul francez Sadoul, care în vorbe simpatiza cu bolşevicii, dar în fapt slujea cu credinţă imperialismul francez, l-a adus la mine pe ofiţerul francez de Lubersac. „Sînt monarhist, singurul meu scop este înfrîngerea Germaniei“, mi-a declarat de Lubersac. Asta e ceva de la sine înţeles, am răspuns eu (cela va sans, dire). Dar aceasta nu m-a împiedicat cîtuşi de puţin „să mă înţeleg“ cu de Lubersac în privinţa serviciilor pe care voiau să ni le aducă ofiţerii genişti francezi în operaţia de aruncare în aer a liniilor de cale ferată, cu scopul de a stăvili invazia germană. Acesta a fost un model de „înţelegere“ pe care o va aproba orice muncitor conştient, o înţelegere în interesul socialismului. Monarhistul francez şi cu mine ne-am strîns unul altuia mîna, cu toate că ştiam că fiecare dintre noi şi-ar spînzura bucuros „partenerul“; Pentru moment însă, interesele noastre coincideau. Împotriva tîlharilor germani care înaintau, noi am folosit, în interesul revoluţiei ruse şi internaţionale, interesele opuse şi nu mai puţin tîlhăreşti ale altor imperialişti. Noi slujeam astfel interesele clasei muncitoare din Rusia şi din celelalte ţări, întăream proletariatul şi slăbeam burghezia din lumea întreagă, foloseam o tactică cît se poate de legitimă şi obligatorie în orice război, şi anume tactica manevrării, a mişcării în zig-zag, a retragerii în aşteptarea momentului cînd revoluţia proletară, care se maturizează rapid într-o serie de ţări înaintate, se va fi maturizat pe deplin.
Şi oricît ar urla de furie tîlharii imperialismului anglo-francez şi american, oricît ne-ar calomnia ei şi oricîte milioane ar cheltui pentru coruperea ziarelor socialist-revoluţionare de dreapta, menşevice şi a celorlalte ziare social-patriotice, eu nu voi ezita nici o clipă să închei o „înţelegere“ identică cu tîlharii imperialismului german în cazul cînd atacul trupelor anglo-franceze împotriva Rusiei ar reclama-o. Şi eu ştiu foarte bine că tactica mea va fi aprobată de proletariatul conştient din Rusia, Germania, Franţa, Anglia, America, într-un cuvînt din toată lumea civilizată. Această tactică va sluji cauza revoluţiei socialiste, va grăbi venirea ei, va slăbi burghezia internaţională şi va întări poziţiile clasei muncitoare, care repurtează victorii asupra acestei burghezii.
Este o tactică pe care poporul american a folosit-o de mult, şi cu folos pentru revoluţie. Pe vremea cînd el îşi ducea marele său război de eliberare contra asupritorilor englezi, în faţa lui se aflau de asemenea asupritorii francezi şi spanioli, care stăpîneau o parte din teritoriul actual al Statelor Unite ale Americii de Nord. În acest crîncen război de eliberare, poporul american a încheiat şi el „înţelegeri“ cu unii asupritori împotriva altora, în interesul slăbirii asupritorilor şi al întăririi celor care luptau în mod revoluţionar împotriva asupririi, în interesul masei de asupriţi. Poporul american a folosit disensiunile dintre francezi, spanioli şi englezi, iar uneori a luptat chiar alături de trupele asupritorilor francezi şi spanioli împotriva celor englezi; el a învins mai întîi pe englezi şi apoi s-a eliberat (în parte prin răscumpărare) de francezi şi de spanioli.
Activitatea istorică nu se aseamănă cu trotuarul de pe Nevski prospekt, spunea marele revoluţionar rus Cernîşevski[2]. Cine „admite“ revoluţia proletariatului numai „cu condiţia“ ca ea să se desfăşoare uşor şi lin, ca să existe din capul locului unitatea de acţiune a proletarilor din diferite ţări, ca să existe dinainte garanţia că revoluţia nu va suferi înfrîngeri, ca drumul revoluţiei să fie larg, liber şi drept, ca în mersul spre victorie să nu fie uneori nevoie de jertfe dintre cele mai grele, să nu fie nevoie „să rezişti într-o cetate asediată“ sau să te strecori pe cele mai înguste, impracticabile şi periculoase cărări de munte, şerpuitoare — acela nu este revoluţionar, acela nu s-a debarasat de pedantismul intelectualităţii burgheze, acela se va dovedi a fi în fapt un om care alunecă mereu în tabăra burgheziei contrarevoluţionare, aşa cum fac eserii de dreapta, menşevicii şi chiar (deşi mai rar) eserii de stînga de la noi.
Mergînd pe urmele burgheziei, domnii aceştia obişnuiesc să ne acuze de „haosul“ creat de revoluţie, de „distrugerea“ industriei, de faptul că în ţară e şomaj şi lipsă de pîine. Cît de făţarnice sînt aceste acuzaţii din partea unor oameni care au salutat şi au susţinut războiul imperialist sau care „au fost de acord“ cu Kerenski, promotorul continuării acestui război! Ei ştiu foarte bine că numai războiul imperialist este cauza tuturor acestor calamităţi. Revoluţia, generată de război, nu poate să nu treacă prin nemaiauzitele greutăţi şi suferinţe lăsate moştenire de acest reacţionar, ruinător şi îndelungat măcel al popoarelor. A ne acuza pe noi de „distrugerea“ industriei sau de „teroare“ înseamnă a da dovadă de făţărnicie sau de pedantism stupid, de incapacitatea de a înţelege condiţiile fundamentale ale acelei înverşunate şi extrem de ascuţite lupte de clasă care se numeşte revoluţie.
În fond, „acuzatorii“ de acest soi, dacă „recunosc“ lupta de clasă, se mărginesc s-o recunoască în vorbe, dar în fapt ei cad mereu în utopia mic-burgheză a „înţelegerii“ şi „colaborării“ între clase. Căci în perioade de revoluţie lupta de clasă ia în mod inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de neconceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare şi fără îngrădirea democraţiei formale în interesul războiului. Numai popii mieroşi — indiferent dacă e vorba de popii creştini sau de cei „laici“, întruchipaţi în socialiştii parlamentari, de salon — pot să nu vadă, să nu înţeleagă, să nu simtă această necesitate. Numai nişte anchilozaţi „oameni în cutie“ sînt în stare să se lepede, din acest motiv, de revoluţie, în loc să se avînte în luptă cu toată pasiunea şi hotărîrea atunci cînd istoria cere ca marile probleme ale omenirii să fie rezolvate prin luptă şi război.
În poporul american există tradiţii revoluţionare, pe care le-au preluat cei mai buni reprezentanţi ai proletariatului american; ei şi-au exprimat în repetate rînduri simpatia deplină faţă de noi, bolşevicii. Aceste tradiţii sînt: războiul de eliberare dus împotriva englezilor în secolul al XVIII-lea şi războiul civil din secolul al XIX-lea. În 1870, America se afla în unele privinţe, dacă e să vorbim numai de „distrugerea“ unor ramuri ale industriei şi ale economiei naţionale, sub nivelul anului 1860. Dar cît de pedant, cît de idiot ar fi acela care din acest motiv ar încerca să nege marea semnificaţie istorică-universală, progresistă şi revoluţionară a războiului civil din 1863—1865 din America!
Reprezentanţii burgheziei înţeleg foarte bine că desfiinţarea robiei negrilor şi doborîrea puterii stăpînilor de sclavi reprezentau sarcini pentru care merita ca întreaga ţară să treacă prin ani îndelungaţi de război civil, prin abisul ruinei, al distrugerii şi terorii, care sînt inerente oricărui război. Dar acum, cînd este vorba ele sarcina infinit mai înaltă a desfiinţării robiei salariate, capitaliste, a răsturnării puterii burgheziei, — acum reprezentanţii şi apărătorii burgheziei, precum şi socialiştii-reformişti, intimidaţi de burghezie şi speriaţi de revoluţie, nu pot şi nu vor să înţeleagă necesitatea şi legitimitatea războiului civil.
Muncitorii americani nu vor merge pe urmele burgheziei. Ei vor fi alături de noi, pentru războiul civil împotriva burgheziei. Întreaga istorie a mişcării muncitoreşti mondiale şi americane îmi întăreşte această convingere. Îmi amintesc, de asemenea, cuvintele unuia dintre cei mai iubiţi conducători ai proletariatului american, cuvintele lui Eugene Debs, care, în „Appeal to Reason“[3] — pare-se, la sfîrşitul anului 1915 — în articolul „What shall I fight for“ („Pentru ce voi lupta eu“) — (pe care la începutul anului 1916 l-am citat, la o adunare muncitorească publică care a avut loc la Berna, în Elveţia[4]) —, scria — că el, Debs, ar prefera mai curînd să se lase împuşcat decît să voteze credite pentru actualul război criminal şi reacţionar; că el, Debs, nu cunoaşte decît un singur război sfint, legitim din punctul de vedere al proletarilor, şi anume: războiul împotriva capitaliştilor, războiul pentru eliberarea omenirii de robia salariată.
Nu mă miră că Wilson, liderul miliardarilor americani, sluga rechinilor capitalişti, l-a aruncat pe Debs în închisoare. Burghezia poate să se răfuiască cît vrea cu adevăraţii internaţionalişti, cu adevăraţii reprezentanţi ai proletariatului revoluţionar! Cu cît va fi ea mai înverşunată şi mai bestială, cu atît mai aproape va fi ziua revoluţiei proletare victorioase.
Sîntem acuzaţi de distrugerile pricinuite de revoluţia noastră... Dar cine sînt acuzatorii? Lacheii burgheziei — ai aceleiaşi burghezii care în cei patru ani de război imperialist, distrugînd aproape toată cultura europeană, a dus Europa la barbarie, la sălbăticie, la înfometare. Această burghezie ne pretinde acum să facem revoluţia nu pe terenul acestor distrugeri, nu printre dărîmăturile culturii, printre dărîmăturile şi ruinele provocate de război, nu cu oameni sălbăticiţi de pe urma războiului. O, cît de umanitară şi de dreaptă este această burghezie!
Lacheii ei ne acuză de teroare... Burghezii englezi l-au uitat pe 1649 al lor, iar cei francezi pe 1793 al lor. Teroarea era o măsură dreaptă şi legitimă atunci cînd burghezia o folosea în interesul ei şi împotriva feudalilor, dar a devenit monstruoasă şi criminală atunci cînd muncitorii şi ţăranii săraci au cutezat s-o folosească împotriva burgheziei! Teroarea era o măsură dreaptă şi legitimă atunci cînd servea la înlocuirea unei minorităţi exploatatoare cu altă minoritate exploatatoare, dar a devenit monstruoasă şi criminală atunci cînd a început să fie folosită în interesul răsturnării oricărei minorităţi exploatatoare, în interesul majorităţii cu adevărat covîrşitoare, în interesul proletariatului şi al semiproletariatului, al clasei muncitoare şi al ţărănimii sărace!
Burghezia imperialistă mondială a ucis 10.000.000 de oameni şi a schilodit alţi 20.000.000 de oameni în războiul „ei“, care urmează să decidă care dintre cei doi tîlhari, tîlharul englez sau cel german, va stăpîni întreaga lume.
Dar dacă războiul nostru, războiul asupriţilor şi exploataţilor împotriva asupritorilor şi exploatatorilor, va necesita o jumătate de milion sau un milion de jertfe în toate ţările, burghezia va spune că în primul caz jertfele sînt legitime, iar în cel de-al doilea criminale.
Proletariatul va spune cu totul altceva.
Proletariatul îşi însuşeşte acum pe deplin şi din propria sa experienţă, îşi însuşeşte acum, în mijlocul grozăviilor războiului imperialist, marele adevăr pe care îl învăţăm din toate revoluţiile şi pe care l-au lăsat muncitorilor cei mai buni învăţători ai lor — întemeietorii socialismului contemporan. Acest adevăr spune că nu poate fi revoluţie victorioasă fără reprimarea împotrivirii exploatatorilor. Atunci cînd noi, muncitorii şi ţăranii muncitori, am cucerit puterea de stat, datoria noastră era să reprimăm împotrivirea exploatatorilor. Noi ne mîndrim că am făcut şi facem acest lucru. Regretăm că-l facem cu insuficientă fermitate şi hotărîre.
Noi ştim că în toate ţările este inevitabilă împotrivirea turbată a burgheziei faţă de revoluţia socialistă şi că împotrivirea ei va creşte pe măsură ce va creşte această revoluţie. Proletariatul va înfrînge împotrivirea burgheziei; în cursul luptei împotriva burgheziei, care opune împotrivire, el se va maturiza definitiv pentru victorie şi pentru cucerirea puterii.
Venala presă burgheză poate să trîmbiţeze cît vrea, în toată lumea, fiecare greşeală pe care o face revoluţia noastră. Noi nu ne temem de greşelile noastre. Faptul că a început revoluţia încă nu înseamnă că oamenii au devenit sfinţi. Clasele de oameni ai muncii, care veacuri de-a rîndul au fost asuprite, oprimate şi ţinute cu forţa în chingile mizeriei, în bezna inculturii şi a ignoranţei, nu pot face fără greşeli o revoluţie. Iar cadavrul societăţii burgheze, după cum am mai spus o dată, nu poate fi pus în coşciug şi îngropat în pămînt[5]. Capitalismul ucis putrezeşte, se descompune în mijlocul nostru, infectînd aerul cu miasme, otrăvindu-ne viaţa, prinzînd ceea ce este nou, proaspăt, tînăr şi viu în mii de fire şi legături care ţin de ceea ce este vechi, putred şi mort.
La fiecare sută de greşeli ale noastre, pe care burghezia şi lacheii ei (inclusiv menşevicii şi eserii de dreapta de la noi) le trîmbiţează în toată lumea, revin 10.000 de acte măreţe şi eroice — cu atît mai măreţe şi mai eroice cu cît sînt simple, nevăzute, ascunse în viaţa de toate zilele a cartierului industrial sau a satului îndepărtat şi sînt săvîrşite de oameni care nu sînt obişnuiţi (şi care nu au posibilitatea) să-şi trîmbiţeze în toată lumea fiecare succes al lor.
Dar chiar dacă lucrurile ar sta invers — deşi ştiu că această presupunere nu este adevărată —, chiar dacă la fiecare sută din actele noastre juste ar reveni 10.000 de greşeli, chiar şi în acest caz revoluţia noastră ar fi, şi va fi, în faţa istoriei universale, o revoluţie măreaţă şi de neînvins, căci este pentru prima oară cînd nu minoritatea, nu numai cei bogaţi, nu numai cei culţi, ci adevărata masă, imensa majoritate a oamenilor muncii construiesc ei înşişi o viaţă nouă, rezolvă prin propria lor experienţă problemele extrem de grele ale organizării socialiste.
Fiecare greşeală în această activitate, în această extrem de conştiincioasă şi devotată activitate desfăşurată de zeci de milioane de simpli muncitori şi ţărani în vederea transformării întregii lor vieţi, — fiecare greşeală de acest fel valorează cît o mie şi un milion de succese „fără greşeli“ ale minorităţii exploatatoare, succese în înşelarea şi prostirea oamenilor muncii. Căci numai prin astfel de greşeli vor învăţa muncitorii şi ţăranii să construiască o viaţă nouă, vor învăţa să se descurce fără capitalişti, numai în felul acesta îşi vor croi ei drum — peste mii de obstacole — spre socialismul victorios.
Săvîrşesc greşeli în activitatea lor revoluţionară creatoare ţăranii noştri care dintr-o singură lovitură, într-o singură noapte — în noaptea de 25 spre 26 octombrie (stil vechi) 1917 — au desfiinţat orice proprietate privată asupra pămîntului, iar acum, lună de lună, biruind greutăţi enorme, îndreptîndu-şi singuri greşelile, înfăptuiesc în practică arhidificila sarcină a organizării noilor condiţii de viaţă economică, a luptei împotriva chiaburilor, a asigurării cu pămînt a oamenilor muncii (şi nu a bogătaşilor), a trecerii la marea agricultură comunistă.
Săvîrşesc greşeli în activitatea lor revoluţionară creatoare muncitorii noştri, care în cîteva luni au naţionalizat pînă acum aproape toate fabricile şi uzinele mari şi care prin munca grea, zi de zi, învaţă noua artă de a conduce ramuri întregi ale industriei, organizează întreprinderile naţionalizate, învingînd puternica împotrivire a rutinei, a mentalităţii mic-burgheze, a egoismului, pun piatră cu piatră fundamentul unor noi relaţii sociale, al unei noi discipline în muncă, al unei noi înrîuriri a sindicatelor muncitoreşti asupra membrilor lor.
Săvîrşesc greşeli în activitatea lor revoluţionară creatoare Sovietele noastre, create încă în 1905 printr-un puternic avînt al maselor. Sovietele muncitorilor şi ţăranilor reprezintă un nou tip de stat, un tip nou, superior, de democraţie, o formă a dictaturii proletariatului, un instrument de guvernare fără burghezie şi împotriva burgheziei. Pentru prima oară democraţia slujeşte aici maselor, oamenilor muncii, încetînd de a fi o democraţie pentru cei bogaţi, cum rămîne ea în toate republicile burgheze, chiar şi în cele mai democratice. Pentru prima oară masele populare rezolvă, pe scara unei ţări cu vreo sută de milioane de locuitori, sarcina exercitării dictaturii proletarilor şi semiproletarilor, sarcină fără a cărei rezolvare nici nu poate fi vorba de socialism.
Numai nişte pedanţi sau nişte oameni iremediabil îmbîcsiţi cu prejudecăţi burghezo-democratice sau parlamentare pot să dea din umeri întrebîndu-se nedumeriţi ce sînt Sovietele noastre de deputaţi şi agăţîndu-se, de pildă, de faptul că alegerile sînt indirecte. Aceşti oameni n-au uitat nimic şi n-au învăţat nimic în perioada marilor răsturnări din 1914—1918. Îmbinarea dictaturii proletariatului cu o democraţie nouă, democraţie pentru oamenii muncii, îmbinarea războiului civil cu o cît mai largă atragere a maselor în viaţa politică —, o astfel de îmbinare nu se obţine dintr-o dată şi nu se încadrează în formele învechite ale rutinarului democratism parlamentar. Republica sovietică se conturează în faţa noastră ca o lume nouă, lumea socialistă. Şi nu este de mirare că această lume nu se naşte de-a gata, nu apare deodată, ca Minerva din capul lui Jupiter.
În timp ce vechile constituţii burghezo-democratice proclamă pompos, de pildă, egalitatea formală şi dreptul la întruniri, Constituţia noastră sovietică, proletară şi ţărănească, se leapădă de făţărnicia egalităţii formale. Pe vremea cînd republicanii burghezi răsturnau tronuri, ei nu se sinchiseau cîtuşi de puţin de egalitate formală între monarhişti şi republicani. Cînd este vorba de răsturnarea burgheziei, numai nişte trădători sau nişte idioţi pot cere egalitate formală în drepturi pentru burghezie. Pentru muncitori şi ţărani „libertatea întrunirilor“ nu face nici doi bani dacă toate clădirile cele mai bune sînt acaparate de burghezie. Sovietele noastre au luat de la cei bogaţi toate clădirile bune, atît la oraşe cît şi la sate, şi le-au pus pe toate la dispoziţia muncitorilor şi ţăranilor spre a fi folosite pentru asociaţiile şi întrunirile lor. Iată cum înţelegem noi libertatea întrunirilor — pentru oamenii muncii! Iată sensul şi conţinutul Constituţiei noastre sovietice socialiste!
Şi iată de ce sîntem cu toţii atît de profund convinşi că, oricîte calamităţi s-ar mai abate asupra Republicii noastre sovietice, ea este şi va rămîne invincibilă.
Ea este şi va rămîne invincibilă, pentru că fiecare lovitură din partea imperialismului turbat, fiecare înfrîngere pe care ne-o pricinuieşte burghezia internaţională ridică la luptă mereu noi pături de muncitori şi ţărani, le instruieşte cu preţul unor grele sacrificii, le căleşte şi generează un nou eroism în masă.
Noi ştim că ajutorul din partea voastră, tovarăşi muncitori americani, nu va veni, poate, chiar atît de curînd, căci în ţări diferite revoluţia se desfăşoară sub forme diferite, într-un ritm diferit (şi nici nu se poate desfăşura altfel). Noi ştim că s-ar putea ca revoluţia proletară europeană să nu izbucnească încă în săptămînile ce vin, oricît de rapid se maturizează ea în ultimul timp. Noi mizăm pe inevitabilitatea revoluţiei mondiale, dar aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin că mizăm prosteşte pe inevitabilitatea revoluţiei într-un anumit termen scurt. Noi am trecut în ţara noastră prin două mari revoluţii, revoluţia din 1905 şi cea din 1917, şi ştim că ele nu se fac nici la comandă, nici în urma unei înţelegeri. Noi ştim că împrejurările au scos în frunte detaşamentul nostru, detaşamentul din Rusia al proletariatului socialist, nu în virtutea meritelor noastre, ci în virtutea stării deosebit de înapoiate a ţării noastre, şi că pînă la izbucnirea revoluţiei mondiale sînt posibile un şir de înfrîngeri ale unor revoluţii.
Cu toate acestea, ştim foarte bine că sîntem de neînvins, căci omenirea nu va pieri de pe urma măcelului imperialist, ci va reuşi să-i vină de hac. Prima care a sfărîmat lanţul de fier al războiului imperialist a fost ţara noastră. Noi am adus grele jertfe în lupta pentru sfărîmarea acestui lanţ, dar am reuşit să-l sfărîmăm. Ne aflăm acum în afara oricăror legături de dependenţă imperialistă; noi am înălţat în faţa întregii lumi steagul luptei pentru lichidarea definitivă a imperialismului.
Sîntem ca într-o cetate asediată atîta timp cît nu ne vin în ajutor alte detaşamente ale revoluţiei socialiste internaţionale. Dar aceste detaşamente există, ele sînt mai numeroase decît detaşamentele noastre şi se maturizează, se dezvoltă şi se întăresc pe măsură ce atrocităţile imperialismului continuă. Muncitorii o rup cu social-trădătorii lor, cu alde Gompers, Henderson, Renaudel, Scheidemann şi Renner. Muncitorii se apropie încet, dar neabătut de tactica comunistă, bolşevică, de revoluţia proletară, care este singura în stare să salveze cultura şi omenirea aflate în primejdie de moarte.
Într-un cuvînt, noi sîntem invincibili, căci invincibilă e revoluţia proletară mondială.
N. Lenin
20 august 1918
„Pravda“ nr. 178 din 22 august 1918
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 37, ed. rom., p. 49—66
Nota red.
[1]. Organizarea expedierii în S.U.A. a „Scrisorii către muncitorii americani“ şi-a asumat-o bolşevicul M. M. Borodin, care sosise nu de mult din America. În condiţiile intervenţiei militare străine şi ale blocadei împotriva Rusiei Sovietice, expedierea acestei scrisori era legată de mari dificultăţi. Sarcina de a o duce în S.U.A. a fost îndeplinită de P. I. Travin (Sletov).
„Scrisoarea către muncitorii americani“ a fost larg folosită de socialiştii de stînga din America; ea a avut un rol deosebit de mare în dezvoltarea mişcării comuniste şi muncitoreşti din S.U.A. şi din Europa şi a ajutat pe muncitorii înaintaţi să înţeleagă esenţa imperialismului şi să-şi dea seama de marile transformări revoluţionare înfăptuite de Puterea sovietică. Apelul lui Lenin către muncitorii americani a contribuit la intensificarea în S.U.A. a mişcării de protest împotriva intervenţiei armate în Rusia Sovietică. — Nota red. Editurii Politice (nota 197)
[2]. În recenzia sa la cartea economistului american H. C. Carey: „Scrisori de economie politică către preşedintele Statelor Unite ale Americii“, N. G. Cernîşevski scria: „Drumul istoriei nu e trotuarul de pe Nevski prospekt; el trece numai peste ogoare cînd prăfuite, cînd noroioase, numai prin mlaştini şi hăţişuri. Cine se teme să se umple de praf şi să-şi murdărească cizmele, acela să nu se apuce de activitate obştească“. (N. G. Cernîşevski. Opere complete în 15 volume, vol. VII, Moscova, 1950, p. 923). — Nota red. Editurii Politice (nota 198)
[3]. „Appeal to Reason“ — ziar al socialiştilor americani, fondat în 1895 în oraşul Jirard, statul Kansas (S.U.A.) — Nota red. Editurii Politice (nota 199)
[4]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 27, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 239. — Nota red.
[5]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 431—432. — Nota trad.