Perioada de pregătire a revoluţiei (1903—1905). Pretutindeni se simte apropierea marii furtuni. Toate clasele se frămîntă şi se pregătesc. În străinătate, presa din emigraţie formulează sub raport teoretic toate problemele fundamentale ale revoluţiei. Prin lupta extrem de înverşunată dintre concepţiile lor programatice şi tactice, reprezentanţii celor trei clase principale, ai celor trei curente politice principale — curentul liberal-burghez, cel democrat mic-burghez (camuflat sub firma de curent „social-democrat“ sau „socialist-revoluţionar“ 258) şi cel proletar revoluţionar — anticipează şi pregătesc viitoarea luptă deschisă a claselor. În formă embrionară, toate problemele în jurul cărora s-a desfăşurat lupta armată în anii 1905—1907 şi 1917—1920 pot fi (şi trebuie să fie) urmărite în presa de atunci. Iar între cele trei curente principale, formaţii intermediare, tranzitorii, hibride există, fireşte, cîte vreţi. Mai exact : în lupta dintre organele de presă, dintre partide, fracţiuni, grupuri se cristalizează curentele ideologice-politice care sînt într-adevăr curente de clasă ; clasele îşi făuresc armele ideologice-politice corespunzătoare în vederea luptelor viitoare
Anii revoluţiei (1905—1907). Toate clasele se manifestă pe faţă. Toate concepţiile programatice şi tactice sînt verificate prin acţiunea maselor. Lupta grevistă capătă o amploare şi o intensitate fără precedent în lumea întreagă. Greva economică se transformă în grevă politică, iar greva politică în insurecţie. Relaţiile dintre proletariatul conducător şi ţărănimea condusă, care e şovăitoare şi nestatornică, se verifică în practică. Din dezvoltarea spontană a luptei ia naştere forma sovietică de organizare. Discuţiile din acea vreme cu privire la importanţa Sovietelor constituie o anticipare a marii lupte din 1917—1920. Alternarea formelor parlamentare de luptă cu cele extraparlamentare, a tacticii de boicotare a parlamentului cu tactica participării la parlament, a formelor legale de luptă cu cele ilegale, precum şi corelaţia şi legăturile dintre ele, toate acestea se disting printr-o surprinzătoare bogăţie de conţinut. Fiecare lună din această perioadă este echivalentă, în ceea ce priveşte însuşirea principiilor de bază ale ştiinţei politice — şi de către mase, şi de către conducători, şi de către clase şi partide — cu un an de dezvoltare „paşnică“ „constituţională“. Fără „repetiţia generală“ din 1905, victoria Revoluţiei din Octombrie 1917 nu ar fi fost cu putinţă.
Perioada reacţiunii (1907—1910). Ţarismul a ieşit învingător. Toate partidele revoluţionare şi de opoziţie au fost înfrînte. Decădere, demoralizare, sciziune, haos, renegare, pornografie în loc de politică. Accentuarea atracţiei exercitate de idealismul filozofic, misticismul folosit ca veşmînt al stărilor de spirit contrarevoluţionare. Dar în acelaşi timp, tocmai această mare înfrîngere dă partidelor revoluţionare şi clasei revoluţionare o lecţie autentică şi extrem de folositoare, o lecţie de dialectică istorică, o lecţie despre priceperea, capacitatea şi măiestria de a duce lupta politică. Prietenii la nevoie se cunosc. Armatele înfrînte trag învăţăminte bune.
Ţarismul învingător este nevoit să distrugă în grabă rămăşiţele rînduielilor preburgheze, patriarhale din Rusia. Dezvoltarea burgheză a Rusiei progresează cu paşi uluitor de repezi. Iluziile referitoare la posibilitatea unei poziţii în afara, deasupra claselor, la posibilitatea de a evita capitalismul, sînt spulberate. Lupta de clasă ia forme cu totul noi şi tot mai limpede conturate.
Partidele revoluţionare trebuie să-şi completeze învăţătura. Ele au învăţat să atace. Acum trebuie să înţeleagă că e necesar ca această ştiinţă să fie completată cu ştiinţa retragerii cît mai juste. Trebuie să înţeleagă — şi clasa revoluţionară din propria-i experienţă amară învaţă să înţeleagă acest lucru — că nu se poate învinge fără a stăpîni ştiinţa ofensivei juste şi a retragerii juste. Dintre toate partidele opoziţioniste şi revoluţionare înfrînte, bolşevicii au fost aceia care s-au retras în cea mai mare ordine, cu cele mai mici pierderi pentru „armata“ lor, păstrîndu-şi în cea mai mare măsură nucleul, cu cele mai mici sciziuni (sub raportul profunzimii şi al posibilităţii de vindecare), fiind cel mai puţin demoralizaţi şi avînd cea mai mare capacitate de a relua munca pe scară cît mai largă, în modul cel mai just şi mai energic. Şi bolşevicii au reuşit să realizeze acest lucru numai pentru că au demascat fără cruţare şi au izgonit pe revoluţionarii în vorbe, care nu voiau să înţeleagă că trebuie să ne retragem, că trebuie să ştim să ne retragem, că trebuie să învăţăm neapărat să activăm legal în parlamentele cele mai reacţionare, în cele mai reacţionare organizaţii sindicale, cooperatiste, de asigurări şi altele asemănătoare.
Perioada de avînt (1910—1914). La început avîntul a fost extrem de lent ; apoi, după evenimentele de la Lena din 1912, a devenit ceva mai rapid. Învingînd greutăţi nemaipomenite, bolşevicii i-au înlăturat pe menşevici, al căror rol de agenţi ai burgheziei în rîndurile mişcării muncitoreşti l-a înţeles foarte bine după 1905 întreaga burghezie şi de aceea i-a susţinut în fel şi chip împotriva bolşevicilor. Dar bolşevicii n-ar fi reuşit niciodată să realizeze acest lucru dacă n-ar fi recurs la tactica justă a îmbinării muncii ilegale cu folosirea obligatorie a „posibilităților legale“. În cea mai reacţionară Dumă bolşevicii şi-au cucerit de partea lor întreaga curie muncitorească.
Primul război imperialist mondial (1914—1917). Parlamentarismul legal, în condiţiile reacţionarismului extrem al „parlamentului“, aduce servicii foarte importante partidului proletariatului revoluţionar, bolşevicilor. Deputaţii bolşevici iau drumul Siberiei. În presa din emigraţie toate nuanţele de concepţie social-imperialiste, social-şoviniste, social-patriotice, internaţionaliste consecvente şi inconsecvente, de pacifism şi negare revoluţionară a iluziilor pacifiste îşi găsesc deplina expresie. Savanţii imbecili şi bătrînele cumetre ale Internaţionalei a II-a, care strîmbau din nas cu trufie şi dispreţ în faţa abundenţei de „fracţiuni“ din cadrul socialismului rus şi a luptei înverşunate dintre ele, atunci cînd războiul a suprimat în toate ţările înaintate mult lăudata „legalitate“, n-au fost nici pe departe în stare să organizeze un schimb atît de liber (ilegal) de vederi şi o elaborare atît de liberă (ilegală) de vederi juste ca acelea pe care le-au organizat revoluţionarii ruşi în Elveţia şi într-o serie de alte ţări. Tocmai de aceea social-patrioţii făţişi şi „kautskiştii“ din toate ţările s-au dovedit a fi trădători de cea mai rea speţă ai proletariatului. Şi dacă bolşevismul a putut să învingă în anii 1917—1920, una din principalele cauze ale acestei victorii constă în faptul că încă de la sfîrşitul anului 1914 bolşevismul a demascat fără cruţare mîrşăvia, ticăloşia şi josnicia social-şovinismului şi ale „kautskismului“ (căruia îi corespund longuetismul 259 în Franţa, concepţiile conducătorilor Partidului laburist independent şi ale fabienilor în Anglia, concepţiile lui Turati etc. în Italia), iar apoi, din propria lor experienţă, masele s-au convins tot mai mult de justeţea concepţiilor bolşevice.
A doua revoluţie din Rusia (din februarie pînă în octombrie 1917). Nemaipomenita decrepitudine şi învechire a ţarismului au creat (cu concursul loviturilor şi greutăţilor unui război cum nu se poate mai chinuitor) o uriaşă forţă de distrugere îndreptată împotriva lui. În cîteva zile Rusia s-a transformat într-o republică burghezo-democratică, mai liberă — în condiţiile războiului — decît oricare altă ţară din lume. Conducătorii partidelor de opoziţie şi ai partidelor revoluţionare au început să formeze guvernul — ca şi în republicile cele mai „riguros parlamentare“ —, iar titlul de conducător al unui partid de opoziţie în parlament, fie el şi parlamentul cel mai reacţionar cu putinţă, înlesnea rolul pe care acest conducător urma să-l joace în revoluţie.
În cîteva săptămîni menşevicii şi „socialiştii-revoluţionari“ şi-au însuşit de minune toate procedeele şi manierele, argumentele şi sofismele eroilor europeni ai Internaţionalei a II-a, ale ministerialiştilor 260 şi ale celorlalte lepădături oportuniste. Tot ce citim acum despre alde Scheidemann şi Noske, despre Kautsky şi Hilferding, Renner şi Austerlitz, Otto Bauer şi Fritz Adler, Turati şi Longuet, despre fabieni şi despre conducătorii Partidului laburist independent din Anglia, toate acestea ne par (şi sînt în realitate) o repetare plictisitoare, reluarea unei vechi melodii cunoscute. Am mai avut prilejul să vedem toate acestea la menşevici. Istoria a jucat o farsă, făcînd ca oportuniştii dintr-o ţară înapoiată s-o ia înaintea oportuniştilor dintr-o serie de ţări înaintate.
Dacă toţi eroii Internaţionalei a II-a au suferit un eşec şi s-au compromis în problema importanţei şi a rolului Sovietelor şi Puterii sovietice, dacă în aceasta problemă s-au compromis în mod deosebit de „răsunător“ şi s-au încurcat conducătorii a trei partide foarte importante (şi anume, Partidul social-democrat independent din Germania 261, partidul longuetist din Franţa şi Partidul laburist independent din Anglia), partide care au ieşit acum din Internaţionala a II-a, dacă ei toţi s-au dovedit a fi sclavii prejudecăţilor democraţiei mic-burgheze (exact în spiritul mic-burghezilor de la 1848, care îşi spuneau „social-democraţi“), toate acestea noi le-am văzut deja din exemplul menşevicilor. Istoria a jucat o farsă : Sovietele au luat naştere în Rusia în 1905, au fost falsificate în februarie-octombrie 1917 de către menşevici, care au eşuat din cauza incapacităţii lor de a înţelege însemnătatea şi rolul Sovietelor, iar acum în întreaga lume a luat naştere ideea Puterii Sovietice, care se răspîndeşte cu o repeziciune nemaipomenită printre proletarii din toate ţările, în timp ce, la rîndul lor, vechii eroi ai Internaţionalei a II-a suferă pretutindeni eşecuri, la fel ca şi menşevicii noştri, din cauza incapacităţii de a înţelege rolul şi importanţa Sovietelor. Experienţa a dovedit că în unele probleme absolut esenţiale ale revoluţiei proletare, în mod inevitabil toate ţările vor trebui să facă ceea ce a făcut Rusia.
Bolşevicii şi-au început cu foarte multă prudenţă lupta lor victorioasă împotriva republicii parlamentare (de fapt) burgheze şi împotriva menşevicilor, şi pregătirea acestei lupte nu a fost chiar atît de simplă, contrar părerii pe care o întîlnim adeseori acum în Europa şi în America. La începutul perioadei menţionate, noi nu am chemat la răsturnarea guvernului, ci am explicat că el nu poate fi răsturnat fără schimbări prealabile în componenţa şi în starea de spirit a Sovietelor. Noi n-am proclamat boicotarea parlamentului burghez, a Constituantei, ci am spus — începînd de la Conferinţei din aprilie (1917) a partidului nostru am declarat acest lucru oficial, în numele partidului — că o republică burgheză cu Constituantă e mai bună decît aceeaşi republică fără Constituantă, iar o republică „muncitorească-ţărănească“, sovietică, e mai bună decît oricare republică burghezo-democratică, parlamentară. Fără această pregătire prudentă, minuţioasă, circumspectă şi de lungă durată, noi n-am fi putut nici să repurtăm victoria din Octombrie 1917, nici să păstrăm această victorie.
258 Este vorba de menşevici, care reprezentau în P.M.S.D.R. aripa de dreapta, oportunistă a social-democraţiei, şi de partidul „socialiştilor-revoluţionari“ (eserii). — 557. [Nota red.]
259 Longuetism — curent centrist din cadrul Partidului socialist francez ; în fruntea lui se afla Jean Longuet. — 560. [Nota red.]
260 „Ministerialism“ (sau. „socialism ministerial“, „millerandism“) — tactica oportunistă a participării socialiştilor la guvernele burgheze reacţionare. Acest termen a apărut în legătură cu intrarea, în 1899, a socialistului francez Millerand în guvernul burghez Waldeck-Rousseau. — 561. [Nota red.]
261 Partidul social-democrat independent din Germania — partid centrist, creat în aprilie 1917 la Congresul de constituire de la Gotha. „Independenţii“ propovăduiau „unitatea“ cu social-șoviniștii şi alunecau pe panta renunţării la lupta de clasă. Nucleul partidului îl constituia organizaţia „Frăţia muncii“, condusă de Kautsky. — 561. [Nota red.]