Comuniştii germani, de care urmează să ne ocupăm acum, nu-şi spun comunişti „de stînga“, ci — dacă nu mă înşel — „opoziţie principială“ 265. Dar din expunerea care urmează se va vedea că ei prezintă toate simptomele „stîngismului — boală a copilăriei“.
Situîndu-se pe punctul de vedere al acestei opoziţii, mica broşură „Sciziunea Partidului Comunist din Germania (uniunea spartachiştilor)“, scoasă de „grupul local din Frankfurt pe Main“, expune extrem de pregnant, de precis, clar şi concis esenţa concepţiilor opoziţiei. Pentru a face cunoscută cititorului această esenţă, va fi de ajuns să dăm cîteva citate :
„Partidul comunist este partidul celei mai hotărîte lupte de clasă...“
„...Din punct de vedere politic, această perioadă de trecere“ (de la capitalism la socialism) „este perioada dictaturii proletare...“
„...Se naşte întrebarea : cine trebuie să exercite dictatura : partidul comunist sau clasa proletară ? ...În principiu trebuie să tindem spre dictatura partidului comunist sau spre dictatura clasei proletare ?...“
(Toate sublinierile din citat sînt luate din original.) Mai departe autorul broşurii acuză C.C. al Partidului Comunist din Germania că acest C.C. tinde spre o coaliţie cu Partidul social-democrat independent din Germania, că acest C.C. ridică „problema admisibilităţii în principiu a tuturor mijloacelor politice“ de luptă, inclusiv parlamentarismul, numai pentru a ascunde adevăratele şi principalele sale tendinţe spre o coaliţie cu independenţii. Şi broşura continuă :
„Opoziţia a ales altă cale. Ea este de părere că problema dominaţiei partidului comunist şi a dictaturii partidului nu este decît o problemă de tactică. În orice caz, dominaţia partidului comunist este ultima formă a oricărei dominaţii de partid. În principiu trebuie să tindem spre dictatura clasei proletare. Şi toate măsurile partidului, organizarea lui, forma lui de luptă, strategia şi tactica lui trebuie să fie adaptate acestui scop. În consecinţă, trebuie să respingem cu toată hotărîrea orice compromis cu alte partide, orice revenire la formele parlamentare de luptă, depăşite din punct de vedere istoric şi politic, orice politică de manevrare şi conciliere“. „Metodele specific proletare de luptă revoluţionară trebuie să fie subliniate cu toată tăria. Iar pentru a antrena cercurile şi păturile proletare cele mai largi, care trebuie să intre în lupta revoluţionară sub conducerea partidului comunist, e necesar să se creeze noi forme de organizare pe baza cea mai largă şi în cadrul cel mai larg. Locul de unire al tuturor elementelor revoluţionare este uniunea muncitorească, construită pe baza organizaţiilor de fabrică. În cadrul ei trebuie să se unească toţi muncitorii care au urmat lozinca : afară din sindicate ! Aici se organizează proletariatul luptător în rînduri largi de luptă. Pentru a intra în uniune este suficient să recunoşti lupta de clasă, sistemul sovietic şi dictatura. Toată educaţia politică ulterioară a maselor luptătoare şi orientarea lor politică în luptă constituie sarcina partidului comunist, care se află în afara uniunii muncitoreşti...“
„...Prin urmare, în prezent două partide comuniste stau faţă în faţă :
Unul — partidul conducătorilor, care tinde să organizeze lupta revoluţionară şi s-o conducă de sus, acceptînd compromisurile şi parlamentarismul, cu scopul de a crea o situaţie care să-i permită să intre în guvernul de coaliţie, în mîinile căruia s-ar afla dictatura.
Celălalt — partidul maselor, care aşteaptă avîntul de jos al luptei revoluţionare, care cunoaşte şi aplică în această luptă singura metodă care duce în mod neechivoc spre scop, respingînd toate metodele parlamentare şi oportuniste ; această singură metodă este metoda răsturnării necondiţionate a burgheziei, pentru a instaura apoi dictatura de clasă a proletariatului, în vederea înfăptuirii socialismului...“
„...Acolo dictatura conducătorilor — aici dictatura maselor !, — aceasta este lozinca noastră“.
Acestea sînt tezele esenţiale care caracterizează concepţiile opoziţiei din cadrul Partidului Comunist German.
Orice bolşevic care a participat în mod conştient la dezvoltarea bolşevismului sau a urmărit-o îndeaproape din 1903, după ce va fi citit aceste raţionamente, va spune pe dată : „ce vechitură de mult cunoscută ! Ce copilărie «stîngistă» !“
Dar să examinăm mai îndeaproape raţionamentele citate mai sus.
Chiar felul de a pune problema : „dictatura partidului sau dictatura clasei? dictatura (partidul) conducătorilor sau dictatura (partidul) maselor?“ dovedeşte o nemaipomenită şi flagrantă confuzie de idei. Aceşti oameni se străduiesc să născocească ceva cu totul deosebit şi, în zelul lor de a despica firul în patru, devin ridicoli. Toată lumea ştie că masele se împart în clase ; —— că nu poţi să opui claselor masele decît opunînd imensa majoritate în general — nedivizată din punctul de vedere al poziţiei pe care o ocupă în orînduirea socială a producţiei — categoriilor care ocupă o anumită poziţie în orînduirea socială a producţiei ; — că, cel puţin în ţările civilizate moderne, clasele sînt conduse, de obicei şi în cele mai multe cazuri, de partide politice ; — că partidele politice sînt, de regulă, conduse de grupuri mai mult sau mai puţin stabile de persoane care se bucură de un deosebit prestigiu şi influenţă, au o bogată experienţă, sînt alese în posturi de cea mai mare răspundere şi se numesc conducători. Toate acestea sînt adevăruri elementare. Toate acestea sînt lucruri simple şi clare. Ce rost avea să fie înlocuite cu un talmeş-balmeş, cu un nou volapük * ? Pe de o parte, se pare că aceşti oameni s-au zăpăcit clin pricina situaţiei grele în care s-au pomenit, întrucît alternarea rapidă a situaţiei de legalitate cu situaţia de ilegalitate a partidului tulbură raportul obişnuit, normal, simplu dintre conducători, partide şi clase. În Germania, ca şi în alte ţări din Europa, oamenii s-au obişnuit prea mult cu legalitatea, cu alegerea liberă şi regulată a „conducătorilor“ de către congresele regulate ale partidelor, cu verificarea comodă a compoziţiei de clasă a partidelor prin alegeri parlamentare, prin mitinguri, prin presă, prin starea de spirit a sindicatelor şi a altor asociaţii etc. Cînd, datorită desfăşurării furtunoase a revoluţiei şi dezvoltării războiului civil, a trebuit să se treacă repede de la acest mers obişnuit al lucrurilor la alternarea stării de legalitate cu starea de ilegalitate, la îmbinarea lor, la procedeele „incomode“, „nedemocratice“ ale desemnării, formării sau păstrării „grupurilor de conducători“, — oamenii şi-au pierdut capul şi au început să născocească nişte absurdităţi extraordinare. Probabil că unii membri ai Partidului Comunist Olandez care au avut ghinionul să se nască într-o ţară mică, cu tradiţia şi cu condiţiile unei situaţii legale deosebit de stabile şi privilegiate, şi care n-au cunoscut niciodată alternarea stării de legalitate cu starea de ilegalitate, s-au încurcat, şi-au pierdut şi ei capul şi au contribuit la aceste născociri absurde.
Pe de altă parte, se observă o folosire pur şi simplu nechibzuită şi fără noimă a cuvintelor „la modă“ în vremurile noastre despre „masă“ şi „conducători“. Oamenii au auzit multe, şi atacurile împotriva „conducătorilor“ li s-au întipărit bine în minte, ei s-au deprins să-i opună pe aceştia „maselor“, dar n-au fost în stare să chibzuiască, să caute să-şi explice despre ce este vorba.
Divergenţa dintre „conducători“ şi „mase“ s-a făcut simţită în toate ţările într-un mod deosebit de clar şi de pregnant la sfîrşitul războiului imperialist şi după război. Marx şi Engels au explicat în repetate rînduri în perioada 1852—1892 principala cauză a acestui fenomen, invocînd exemplul Angliei. Situaţia de monopol a Angliei a dat naştere unei „aristocraţii muncitoreşti“ semi-mic-burgheză, oportunistă, care se desprindea de „masă“. Conducătorii acestei aristocraţii muncitoreşti treceau în permanenţă de partea burgheziei, erau — direct sau indirect — în solda ei. Marx şi-a atras ura — care-i făcea cinste — a acestor canalii, pentru că i-a înfierat deschis, taxîndu-i drept trădători. Imperialismul modern (din secolul al XX-lea) a creat cîtorva ţări înaintate o situaţie privilegiată de monopol, şi pe acest teren pretutindeni în Internaţionala a II-a s-a conturat tipul de conducători trădători, oportunişti, social-şovinişti, care apără interesele tagmei lor, ale păturii lor, ale aristocraţiei muncitoreşti. Partidele oportuniste s-au rupt de „mase“, adică de păturile cele mai largi ale oamenilor muncii, de majoritatea lor, de muncitorii cei mai prost plătiţi. Victoria proletariatului revoluţionar nu este posibilă fără combaterea acestui rău, fără demascarea, înfierarea şi izgonirea conducătorilor oportunişti, social-trădători ; şi tocmai această politică a promovat-o Internaţionala a III-a.
Dar în legătură cu aceasta să mergi pînă acolo încît să opui în general dictatura maselor dictaturii conducătorilor este o inepţie ridicolă şi o prostie. Este foarte amuzant că, în realitate, în locul vechilor conducători, care au un punct de vedere general-uman despre lucrurile simple, sînt promovaţi (la adăpostul lozincii : „jos conducătorii !“) conducători noi, care debitează nişte stupidităţi şi confuzii nemaipomenite. Aşa sînt în Germania Laufenberg, Wolffheim, Horner, Karl Schröder, Friedrich Wendel şi Karl Erler *. În încercările sale de „a aprofunda“ problema şi a declara că în general partidele politice sînt inutile şi au un „caracter burghez“, acesta din urmă ajunge la o absurditate de proporţii de-a dreptul herculeene, încît rămîi buimac. E cazul să spunem : o mică greşeală poate oricînd deveni o greşeală importantă, monstruoasă dacă se persistă în greşeală, dacă se caută tot mai multe argumente pentru a o justifica, dacă este „dusă pînă la capăt“.
Negarea partinităţii şi a disciplinei de partid — iată unde a ajuns opoziţia. Or, aceasta echivalează cu dezarmarea totală a proletariatului în folosul burgheziei. Aceasta echivalează tocmai cu fărîmiţarea, cu instabilitatea mic-burgheză, cu incapacitatea mic-burgheză de a avea o linie fermă, de a se uni, de a duce o acţiune organizată, care, dacă sînt încurajate, duc inevitabil la pieire orice mişcare revoluţionară proletară. Din punctul de vedere al comunismului a nega partinitatea înseamnă a face o săritură de la ajunul prăbuşirii capitalismului (în Germania) nu la faza inferioară şi nici la cea mijlocie a comunismului, ci la faza lui superioară. În Rusia, noi sîntem încă (în al treilea an de la răsturnarea burgheziei) la primii paşi în trecerea de la capitalism la socialism, adică la stadiul inferior al comunismului. Pretutindeni clasele s-au menţinut şi se vor menţine ani de-a rîndul după cucerirea puterii de către proletariat. Doar în Anglia, unde nu există ţărani (dar există totuşi mici proprietari !), această perioadă va fi poate mai scurtă. A desfiinţa clasele înseamnă nu numai a izgoni pe moşieri şi pe capitalişti — lucru pe care noi l-am făcut relativ uşor —, ci înseamnă şi desfiinţarea micilor producători de mărfuri, iar aceştia nu pot fi izgoniţi, nu pot fi zdrobiţi, cu ei trebuie să convieţuim. Ei pot fi (şi trebuie să fie) transformaţi, reeducaţi, dar numai printr-o muncă de organizare de foarte lungă durată, într-un ritm lent şi cu prudenţă. Ei înconjură proletariatul din toate părţile cu stihia mic-burgheză, cu care-l îmbibă, cu care-l pervertesc, provocînd mereu în rîndurile lui recidive ale unor trăsături proprii micii burghezii, cum sînt : lipsă de caracter, fărîmiţare, individualism, trecere bruscă de la entuziasm la descurajare. Pentru a rezista la toate acestea, pentru a putea îndeplini just, cu succes şi în mod victorios rolul de organizator (şi acesta este principalul lui rol) este nevoie de centralizarea şi disciplina cea mai riguroasă în cadrul partidului politic al proletariatului. Dictatura proletariatului înseamnă luptă crîncenă, sîngeroasă şi nesîngeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi. Puterea obişnuinţei a milioane şi zeci de milioane de oameni este puterea cea mai de temut. Fără un partid de fier, călit în luptă, fără un partid care să se bucure de încrederea tuturor elementelor cinstite din clasa respectivă, fără un partid care să ştie să urmărească starea de spirit a maselor şi s-o influenţeze, această luptă nu poate fi dusă cu succes. Este de o mie de ori mai uşor să învingi marea burghezie centralizată decît „să învingi“ milioane şi milioane de mici patroni ; or, aceştia, prin activitatea lor zilnică obişnuită, invizibilă, insesizabilă, dizolvantă, realizează tocmai rezultatele de care are nevoie burghezia, care duc la restaurarea burgheziei. Cine slăbeşte cît de cît disciplina de fier a partidului proletariatului (îndeosebi în timpul dictaturii lui), acela în fapt ajută burghezia împotriva proletariatului.
O dată cu problema : conducători — partid — clasă — masă, trebuie să se pună şi problema sindicatelor „reacţionare“. Dar mai întîi îmi voi permite, în încheiere, cîteva observaţii pe baza experienţei partidului nostru. Atacuri împotriva „dictaturii conducătorilor“ au avut întotdeauna loc în partidul nostru : îmi amintesc că primele atacuri de acest fel au avut loc în 1895, cînd partidul nu exista încă în mod formal, dar grupul central din Petersburg începea să se închege şi trebuia să-şi asume conducerea grupurilor raionale 267. La Congresul al IX-lea al partidului nostru (aprilie 1920) 268 a existat o mică opoziţie, care se pronunţa şi ea împotriva „dictaturii conducătorilor“, împotriva „oligarhiei“ etc. De aceea „boala copilăriei“ „comunismului de stînga“ care se manifestă la germani nu are nimic surprinzător, nimic nou, nimic alarmant. Această boală nu e primejdioasă şi, după ce trece, organismul devine chiar mai robust. Pe de altă parte, alternarea rapidă a muncii legale cu cea ilegală, legată de necesitatea de „a ascunde“ cît mai bine, de a înconjura cu o conspiraţie cît mai perfectă tocmai statul-major, tocmai pe conducători, a dat naştere uneori la noi la fenomene foarte periculoase. Cel mai rău a fost că în 1912 în Comitetul Central al bolşevicilor a pătruns un provocator, Malinovski. El a provocat căderea a zeci şi zeci de tovarăşi, dintre cei mai buni şi mai devotaţi, pe care i-a trimis la ocnă, grăbind moartea multora dintre ei. Dacă el n-a reuşit să facă şi mai mult rău, aceasta se datoreşte faptului că noi am stabilit un raport just între munca legală şi cea ilegală. Pentru a ne cîştiga încrederea, Malinovski, ca membru al Comitetului Central şi deputat în Dumă, a trebuit să ne ajute să scoatem cotidiane legale, care, chiar sub regimul ţarist, au reuşit să ducă lupta împotriva oportunismului menşevic şi să propage principiile bolşevismului sub o formă bine camuflată. Cu o mînă Malinovski trimitea la ocnă şi la moarte zeci şi zeci dintre cei mai buni activişti ai bolşevismului, dar cu cealaltă mînă trebuia să ajute, prin presa legală, la educarea a zeci şi zeci de mii de noi bolşevici. Iată un fapt asupra căruia n-ar strica să reflecteze serios tovarăşii germani (precum şi tovarăşii englezi şi americani, francezi şi italieni), cărora li se pune sarcina de a învăţa să ducă munca revoluţionară în cadrul sindicatelor reacţionare *.
În multe ţări, inclusiv în ţările cele mai înaintate, burghezia trimite şi va trimite, fără îndoială, provocatori în partidele comuniste. Unul din mijloacele de luptă împotriva acestei primejdii este îmbinarea cu pricepere a muncii legale cu cea ilegală.
* „Kommunistische Arfoeiterzeitung“ 266 (Hamburg, nr. 32 din 7 februarie 1920, articolul „Dizolvarea partidului“ de Karl Erler) : „Clasa muncitoare nu poate desfiinţa statul burghez fără a desfiinţa democraţia burgheză şi nu poate desfiinţa democraţia burgheză fără a desfiinţa partidele“.
Celor mai confuze minţi din rîndurile sindicaliştilor şi anarhiştilor din ţările latine li se oferă o „satisfacţie“ : nişte germani foarte serioşi, care, după cît se vede, se consideră marxişti (K. Erler şi K. Horner afirmă cu toată seriozitatea în articolele lor apărute în ziarul amintit că ei se consideră marxişti serioşi şi debitează într-un mod foarte amuzant prostii de necrezut, dovedind că nu înţeleg nici abecedarul marxismului), ajung să spună nişte lucruri cu totul anapoda. Simpla recunoaştere a marxismului nu este suficientă pentru a te feri de greşeli. Ruşii ştiu foarte bine acest lucru, pentru că la noi foarte adesea marxismul a fost „o modă“.
* Malinovski a fost prizonier în Germania. Cînd s-a întors în Rusia, după ce bolşevicii luaseră puterea, el a fost imediat deferit justiţiei şi împuşcat de către muncitorii noştri. Menşevicii ne atacau cu o deosebită furie pentru greşeala de a fi permis unui provocator să pătrundă în Comitetul Central al partidului nostru. Dar cînd, în timpul lui Kerenski am cerut arestarea preşedintelui Dumei, Rodzeanko, şi judecarea lui, pentru că încă înainte de război aflase că Malinovski este un agent provocator şi nu comunicase acest lucru deputaţilor trudovici din Dumă şi muncitorilor, nici menşevicii şi nici socialiştii-revoluţionari, care participau la guvern alături de Kerenski, n-au susţinut cererea noastră, şi Rodzeanko a fost lăsat în libertate şi a plecat nestingherit la Denikin.
* Volapük — limbă universală inventată în 1879 de Johann Martin Schleyer. — Nota trad.
265 „Opoziţie principială“ — grup al comuniştilor germani „de stînga“ care propovăduiau concepţii anarho-sindicaliste. La Congresul al II-lea al Partidului Comunist din Germania, care a avut loc în octombrie 1919 la Heidelberg, opoziţia a fost exclusă din partid ; în aprilie 1920 ea a întemeiat aşa-numitul Partid muncitoresc comunist din Germania (P.M.C.G.). — 572. [Nota red.]
266 „Kommunistische Arbeiterzeitung“ — organ al grupului anarho-sindicalist al comuniştilor germani „de stînga“. Karl Erler, de care vorbeşte V. I. Lenin, este pseudonimul publicistic al lui. H. Laufenberg. — 576. [Nota red.]
267 Este vorba de „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“, organizată de V. I. Lenin în toamna anului 1895 ; ea cuprindea vreo 20 de cercuri marxiste din Petersburg. În fruntea „Uniunii de luptă“ se afla un grup central, format din V. I. Lenin. G. M. Krjijanovski, N. K. Krupskaia, L. Martov, M. A. Silvin, V. V. Starkov, A. A. Vaneev, P. K. Zaporojeţ etc. — 578. [Nota red.]
268 Vezi Opere complete, vol. 41, Bucureşti, Editura politică. 1966, p. 487. — 578. [Nota red.]