La această întrebare comuniştii „de stînga“ germani dau — cu cel mai mare dispreţ şi cu cea mai mare uşurinţă — un răspuns negativ. Argumentele lor ? În citatul de mai sus, după cum am văzut, se spune :
„...să respingem cu toată hotărîrea orice revenire la formele parlamentare de luptă, depăşite din punct de vedere istoric şi politic...“
Acest lucru e spus pe un ton ridicol de pretenţios şi este vădit greşit. „Revenire“ la parlamentarism ! O fi existînd oare în Germania republică sovietică ? După cîte ştim, nu există ! Cum se poate deci vorbi despre „o revenire“ la parlamentarism ? Nu este aceasta o vorbărie goală ?
Parlamentarismul „e depăşit din punct de vedere istoric“. Acest lucru este just sub raportul propagandei. Dar oricine ştie că de aici şi pînă la lichidarea lui în practică e o distanţă foarte mare. Încă cu multe decenii în urmă se putea, pe bună dreptate, spune că capitalismul „e depăşit din punct de vedere istoric“, dar aceasta nu înlătură nicidecum necesitatea de a duce o luptă de foarte lungă durată şi foarte înverşunată pe terenul capitalismului. Parlamentarismul „e depăşit din punct de vedere istoric“ sub raport istoric-universal, adică epoca parlamentarismului burghez s-a încheiat, epoca dictaturii proletariatului a început. Asta este indiscutabil. Dar pe scară istorică-universală timpul se măsoară în decenii. Zece, douăzeci de ani mai devreme sau mai tîrziu, asta din punct de vedere istoric-universal nu are importanţă ; din punctul de vedere al istoriei universale asta e o nimica toată care nu poate fi luată în consideraţie nici măcar aproximativ. Or, tocmai de aceea, să te referi într-o problemă de politică practică la scara istorică-universală înseamnă să comiţi cea mai flagrantă greşeală teoretică.
Parlamentarismul „e depăşit din punct de vedere politic“ ? Ei, asta e altceva. Dacă acest lucru ar fi adevărat, comuniştii „de stînga“ ar avea o poziţie solidă. Dar el trebuie demonstrat printr-o analiză foarte serioasă ; or, comuniştii „de stînga“ nu ştiu nici măcar să-l abordeze. Şi în „tezele despre parlamentarism“ publicate în nr. 1 al „Buletinului Biroului Provizoriu de la Amsterdam al Internaţionalei Comuniste“ („Bulletin of the Provisional Bureau in Amsterdam of the Comunist International“, February 1920), care exprimă vădit tendinţa de stînga a olandezilor sau tendinţa olandezilor de stînga, această analiză, după cum vom vedea, este făcută cum nu se poate mai prost.
În primul rînd, comuniştii „de stînga“ germani, după cum se ştie, încă din ianuarie 1919 considerau că parlamentarismul, contrar părerii unor conducători politici de seamă ca Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, „e depăşit din punct de vedere politic“. Se ştie că cei „de stînga“ au greşit. Chiar şi numai asta dărîmă dintr-o dată şi din temelii teza potrivit căreia parlamentarismul „e depăşit din punct de vedere politic“. Celor „de stînga“ le revine obligaţia de a dovedi că greşeala neîndoielnică pe care au comis-o atunci, în prezent a încetat de a mai fi o greşeală. Dar ei nu aduc şi nu pot aduce nici cea mai mică dovadă. Atitudinea unui partid politic faţă de greşelile sale este unul dintre cele mai importante şi mai sigure criterii în aprecierea seriozităţii acestui partid şi a îndeplinirii în practică a obligaţiilor pe care le are faţă de clasa sa şi de masele muncitoare. A recunoaşte sincer greşeala, a da la iveală cauzele ei, a analiza împrejurările care au provocat-o, a examina cu atenţie mijloacele de a o îndrepta — acesta este indiciul seriozităţii unui partid, al îndeplinirii obligaţiilor care-i revin, aceasta înseamnă a educa şi a învăţa clasa, iar apoi şi masele. Întrucît nu-şi îndeplinesc această îndatorire, nu pornesc cu cea mai mare atenţie, meticulozitate şi prudenţă la analiza greşelii lor vădite, cei „de stînga“ din Germania (şi din Olanda) tocmai prin aceasta dovedesc că nu sînt partidul clasei, ci un cerc, nu sînt partidul maselor, ci un grup alcătuit din intelectuali şi dintr-un mic număr de muncitori care au preluat tot ce aveau mai rău intelectualii.
În al doilea rînd. În aceeaşi broşură a grupului celor „de stînga“ din Frankfurt, din care am dat citatele amănunţite de mai sus, citim :
„...milioanele de muncitori care urmează încă politica centrului“ (partidul catolic, „al centrului“) „sînt nişte contrarevoluţionari. Proletarii agricoli formează legiuni de trupe contrarevoluţionare“ (p. 3 din broşura menţionată mai sus).
Este evident că toate acestea sînt spuse pe un ton extrem de bombastic şi de exagerat. Dar faptul esenţial expus aici este incontestabil, şi recunoaşterea lui de către cei „de stînga“ constituie o dovadă deosebit de convingătoare a greşelii lor. Cum se poate spune că „parlamentarismul e depăşit din punct de vedere politic“ dacă „milioane“ şi „legiuni“ de proletari nu numai că sînt încă pentru parlamentarism în general, dar sînt de-a dreptul „contrarevoluţionari“ ! ? Este evident că în Germania parlamentarismul nu e încă depăşit din punct de vedere politic. Este evident că cei „de stînga“ din Germania au luat dorinţa lor, atitudinea lor ideologică-politică drept o realitate obiectivă. Aceasta este cea mai primejdioasă greşeală pentru revoluţionari. În Rusia, unde asuprirea nemaipomenit de sălbatică şi de crudă pe care a practicat-o ţarismul a generat, vreme foarte îndelungată şi sub forme foarte variate, revoluţionari de diferite nuanţe, revoluţionari de un devotament, de un entuziasm, de un eroism şi de o putere de voinţă uimitoare, în Rusia noi am urmărit foarte îndeaproape această greşeală a revoluţionarilor, am studiat-o cu multă atenţie, o cunoaştem foarte bine, şi de aceea o vedem atît de clar şi cînd se manifestă la alţii. Pentru comuniştii din Germania, parlamentarismul este, desigur, „depăşit din punct de vedere politic“, dar noi trebuie, tocmai, să nu considerăm un lucru care e depăşit pentru noi ca fiind depăşit pentru clasă, ca fiind depăşit pentru mase. Şi tocmai în această problemă constatăm din nou că cei „de stînga“ nu ştiu să judece, nu ştiu să se comporte ca un partid al clasei, ca un partid al maselor. Datoria voastră este de a nu vă coborî la nivelul maselor, la nivelul păturilor înapoiate ale clasei. Asta este indiscutabil. Datoria voastră este să le spuneţi adevărul adevărat. Datoria voastră este să numiţi prejudecăţi prejudecăţile lor burghezo-democratice şi parlamentare. Dar, în acelaşi timp, datoria voastră este să urmăriţi cu luciditate situaţia reală în ceea ce priveşte gradul de conştiinţă şi de pregătire al întregii clase (şi nu numai al avangărzii ei comuniste), al întregii mase muncitoare (şi nu numai al elementelor ei înaintate).
Dacă există nu „milioane“ şi „legiuni“, ci numai o minoritate destul de însemnată de muncitori industriali care-i urmează pe preoţii catolici şi de muncitori agricoli care-i urmează pe moşieri şi pe chiaburi (Grossbauern), — rezultă în mod neîndoielnic că în Germania parlamentarismul nu e încă depăşit din punct de vedere politic, că participarea la alegerile parlamentare şi la lupta desfăşurată de la tribuna parlamentului este obligatorie pentru partidul proletariatului revoluţionar tocmai în vederea educării păturilor înapoiate ale clasei lui, tocmai în vederea deşteptării şi luminării masei ţărăneşti, puţin dezvoltată, ignorantă şi abrutizată. Atîta timp cît nu sînteţi destul de puternici pentru a desfiinţa parlamentul burghez şi toate celelalte instituţii reacţionare, indiferent de tipul lor, datoria voastră este să lucraţi în cadrul lor, tocmai pentru că acolo mai sînt muncitori îndobitociţi de popi şi de atmosfera din satele îndepărtate. Altfel riscaţi să deveniţi nişte simpli palavragii.
În al treilea rînd. Comuniştii „de stînga“ spun foarte multe lucruri bune despre noi, bolşevicii. Uneori îţi vine să le spui : mai bine ne-aţi lăuda mai puţin şi aţi căuta să înţelegeţi tactica bolşevicilor, s-o cunoaşteţi mai bine ! Noi am participat la alegerile pentru parlamentul burghez din Rusia, pentru Adunarea constituantă, în septembrie-noiembrie 1917. A fost justă tactica noastră sau nu ? Dacă nu, trebuie să se spună limpede şi să se dovedească acest lucru, elucidarea acestei chestiuni fiind necesară la elaborarea unei tactici juste de către comunismul internaţional. Dacă da, trebuie să se tragă de aici anumite concluzii. Bineînţeles, nu poate fi vorba de asimilarea condiţiilor din Rusia cu cele din Europa occidentală. Dar în chestiunea specială a sensului noţiunii „parlamentarismul e depăşit din punct de vedere politic“ trebuie neapărat să se ţină seama cu precizie de experienţa noastră, căci dacă nu se ţine seama de experienţa concretă, noţiunile de acest fel se transformă cu mare uşurinţă în vorbe goale. În septembrie-noiembrie 1917 nu aveam oare noi, bolşevicii ruşi, mai mult decît oricare comunişti din Occident, dreptul de a socoti că în Rusia parlamentarismul şi-a trăit traiul din punct de vedere politic ? Desigur că aveam, căci important este nu dacă parlamentele burgheze există de mult sau de curînd, ci important este în ce măsură masele largi muncitoare sînt pregătite (din punct de vedere ideologic, politic şi practic) să adopte regimul sovietic şi să desfiinţeze parlamentul burghezo-democrat (sau să admită desfiinţarea lui). Este un fapt istoric absolut incontestabil şi pe deplin stabilit că în Rusia, în septembrie-noiembrie 1917, datorită unor condiţii speciale, clasa muncitoare de la oraşe, soldaţii şi ţăranii erau cum nu se poate mai pregătiţi pentru adoptarea regimului sovietic şi pentru dizolvarea chiar şi a celui mai democrat parlament burghez. Şi cu toate acestea bolşevicii nu au boicotat Adunarea constituantă, ci au participat la alegeri atît înainte cît şi după cucerirea puterii politice de către proletariat. Că aceste alegeri au avut rezultate politice extrem de preţioase (şi extrem de utile pentru proletariat), am dovedit-o — îndrăznesc să sper — în articolul menţionat mai sus, în care am analizat în mod amănunţit datele privitoare la alegerile pentru Adunarea constituantă din Rusia *.
Concluzia care rezultă de aici este absolut indiscutabilă : s-a dovedit că, chiar cu cîteva săptămîni înainte de victoria Republicii sovietice, chiar şi după această victorie, participarea la un parlament burghezo-democratic nu numai că nu aduce prejudicii proletariatului revoluţionar, dar, dimpotrivă, îi dă posibilitatea să demonstreze maselor înapoiate de ce asemenea parlamente merită să fie desfiinţate, înlesneşte succesul desfiinţării lor, înlesneşte „lichidarea politică“ a parlamentarismului burghez. Să nu ţii seama de această experienţă şi în acelaşi timp să ai pretenţia de a face parte din Internaţionala Comunistă, care trebuie să-şi elaboreze tactica pe scară internaţională (nu ca o tactică naţională îngustă sau unilaterală, ci tocmai ca o tactică internaţională), înseamnă să faci o greşeală foarte gravă, înseamnă să renegi în fapte internaţionalismul, deşi în vorbe îl recunoşti.
Să vedem acum argumentele pe care „stînga olandeză“ le aduce în favoarea neparticipării la activitatea parlamentară. Iată, în traducere (din limba engleză), una din cele mai importante teze „olandeze“ menţionate mai sus, teza a 4-a :
„Cînd sistemul de producţie capitalist este sfărîmat şi societatea se află în stare de revoluţie, treptat activitatea parlamentară îşi pierde însemnătatea în comparaţie cu acţiunea maselor înseşi. Cînd, în asemenea condiţii, parlamentul devine centrul şi organul contrarevoluţiei, iar, pe de altă parte, clasa muncitoare îşi făureşte instrumentele puterii ei sub forma Sovietelor, renunţarea la participarea sub orice formă la activitatea parlamentară ar putea fi chiar necesară“.
Prima frază este evident greşită, căci acţiunea maselor — o grevă mare, de exemplu — e întotdeauna mai importantă decît activitatea parlamentară, şi nu numai în timpul revoluţiei sau atunci cînd există o situaţie revoluţionară. Acest argument vădit inconsistent, greşit din punct de vedere istoric şi politic, nu face decît să arate cît se poate de limpede că autorii nu ţin de loc seama nici de experienţa Europei în general (a Franţei dinainte de revoluţiile din 1848 şi din 1870, a Germaniei din anii 1878—1890 etc.), nici de cea rusă (vezi mai sus) cu privire la importanţa îmbinării luptei legale cu cea ilegală. Această problemă prezintă o uriaşă importanţă atît în general, cît şi în special, întrucît în toate ţările civilizate şi înaintate se apropie în ritm rapid momentul cînd această îmbinare va deveni — în parte a şi devenit — tot mai imperioasă pentru partidele proletariatului revoluţionar, ca urmare a faptului că războiul civil dintre proletariat şi burghezie se apropie şi devine iminent, ca urmare a persecuţiilor sălbatice la care sînt supuşi comuniştii de către guvernele republicane şi, în general, de către guvernele burgheze, care nu se sfiesc să încalce legalitatea în fel şi chip (chiar şi numai exemplul Americii este edificator) etc. Olandezii şi cei de stînga nu înţeleg de loc această problemă extrem de importantă.
A doua frază este, în primul rînd, greşită din punct de vedere istoric. Noi, bolşevicii, am participat la parlamentele cele mai contrarevoluţionare, şi experienţa a arătat că această participare a fost nu numai folositoare, dar şi necesară pentru partidul proletariatului revoluţionar, tocmai după prima revoluţie burgheză din Rusia (1905), în vederea pregătirii celei de-a doua revoluţii burgheze (februarie 1917) şi apoi a revoluţiei socialiste (octombrie 1917). În al doilea rînd, această frază este surprinzător de lipsită de logică. Din faptul că parlamentul devine organul şi „centrul“ contrarevoluţiei (în realitate, în treacăt fie zis, el n-a fost niciodată şi nici nu poate fi „centrul“), iar muncitorii îşi făuresc instrumentele puterii lor sub forma Sovietelor, rezultă că muncitorii trebuie să se pregătească — să se pregătească din punct de vedere ideologic, politic şi tehnic — pentru lupta Sovietelor împotriva parlamentului, pentru desfiinţarea parlamentului de către Soviete. Dar de aici nu rezultă nicidecum că prezenţa unei opoziţii sovietice în cadrul parlamentului contrarevoluţionar ar crea greutăţi acestei desfiinţări sau că nu ar înlesni-o. În timpul luptei noastre victorioase împotriva lui Denikin şi Kolceak n-am observat niciodată că existenţa unei opoziţii sovietice, proletare în rîndurile lor n-ar fi influenţat asupra victoriilor noastre. Ştim foarte bine că dizolvarea de către noi a Constituantei, la 5 ianuarie 1918, n-a fost îngreuiată, ci înlesnită de faptul că în cadrul Constituantei contrarevoluţionare pe care urma s-o dizolvăm exista atît o opoziţie sovietică consecventă, bolşevică, cît şi una inconsecventă, socialist-revoluționară de stînga. Autorii tezei s-au încurcat de tot şi au dat uitării experienţa unui şir întreg de revoluţii, dacă nu chiar a tuturor revoluţiilor, experienţă din care reiese cît de utilă este îmbinarea în timpul revoluţiilor a acţiunii de masă din afara parlamentului reacţionar cu o opoziţie care simpatizează cu revoluţia (sau şi mai bine : care sprijină direct revoluţia) în cadrul acestui parlament. Olandezii şi cei „de stînga“ în general în această problemă judecă ca nişte doctrinari ai revoluţiei care n-au luat niciodată parte la o revoluţie adevărată, sau n-au aprofundat niciodată istoria revoluţiilor, sau confundă, cu naivitate, „negarea“ subiectivă a unei anumite instituţii reacţionare cu distrugerea ei reală de către forţele unite ale unei serii întregi de factori obiectivi. Mijlocul cel mai sigur de a discredita o idee politică (şi nu numai politică) nouă şi de a o prejudicia este ca, sub pretextul susţinerii ei, s-o duci pînă la absurd. Căci orice adevăr, dacă-l faci „exorbitant“ (cum spunea Dietzgen-tatăl), dacă-l exagerezi, dacă-l extinzi dincolo de cadrul aplicabilităţii lui reale, poate fi dus pînă la absurd şi, în condiţiile arătate, devine chiar în mod inevitabil o absurditate. Tocmai acest prost serviciu îl fac cei „de stînga“, olandezi şi germani, noului adevăr despre superioritatea Puterii sovietice asupra parlamentelor burghezo-democratice. Bineînţeles, cine ar continua să spună ca şi pînă acum, şi la modul general, că refuzul de a participa la parlamentele burgheze nu e admisibil, indiferent care ar fi condiţiile, ar greşi. Nu pot să încerc să dau aici o formulare a condiţiilor în care boicotul este folositor, deoarece obiectivul acestui articol este mult mai modest : luarea în consideraţie a experienţei ruse în legătură cu unele probleme actuale ale tacticii comuniste internaţionale. Experienţa rusă ne oferă un exemplu de aplicare reuşită şi justă (1905), şi un alt exemplu de aplicare greşită (1906) a boicotului de către bolşevici. Dacă analizăm primul caz, vedem că s-a reuşit să se împiedice puterea reacţionară de a convoca un parlament reacţionar într-un moment cînd acţiunea revoluţionară extraparlamentară a maselor (în special cea grevistă) creştea cu o repeziciune extraordinară, cînd nici o pătură a proletariatului sau a ţărănimii nu putea să dea vreun sprijin puterii reacţionare, cînd proletariatul revoluţionar îşi asigura influenţa asupra maselor largi, înapoiate, prin lupta grevistă şi prin mişcarea agrară. Este absolut evident că această experienţă nu poate fi aplicată în condiţiile actuale din Europa. Este absolut evident, de asemenea, — pentru motivele pe care le-am expus mai sus — că susţinerea, fie ea chiar condiţionată, de către olandezi şi cei de „stînga“ a ideii de a renunţa să participe la activitatea parlamentară este fundamental greşită şi dăunătoare cauzei proletariatului revoluţionar.
În Europa occidentală şi în America parlamentul a devenit deosebit de odios revoluţionarilor înaintaţi din rîndurile clasei muncitoare. Aceasta este indiscutabil. Şi foarte de înţeles, căci cu greu se poate închipui ceva mai mîrşav, mai josnic, o trădare mai mișelească decît comportarea pe care a avut-o în parlament majoritatea covîrşitoare a deputaţilor socialişti şi social-democraţi în timpul războiului şi după război. Dar ar fi nu numai o nesăbuinţă, ci pur şi simplu o crimă să te laşi influenţat de această stare de spirit atunci cînd e vorba să se hotărască cum trebuie combătut acest rău recunoscut de toată lumea. În multe ţări din Europa occidentală starea de spirit revoluţionară este acum, se poate spune, o „noutate“ sau o „raritate“, care a fost prea mult timp zadarnic şi cu nerăbdare aşteptată, şi poate de aceea oamenii se lasă cu atîta uşurinţă conduşi de starea lor de spirit. Desigur, fără o stare de spirit revoluţionară a maselor, fără condiţii care să favorizeze creşterea acestei stări de spirit, tactica revoluţionară nu se va transforma în acţiune ; dar noi, în Rusia, ne-am convins printr-o prea lungă, grea şi sîngeroasă experienţă de adevărul că tactica revoluţionară nu poate fi construită numai pe baza stării de spirit revoluţionare. Tactica trebuie construită ţinîndu-se seama cu luciditate, strict obiectiv de toate forţele de clasă din statul respectiv (şi din statele înconjurătoare, şi din toate statele, pe scară mondială), precum şi de experienţa mişcărilor revoluţionare. A-ţi manifesta „revoluţionarismul“ numai prin invective la adresa oportunismului parlamentar, numai prin respingerea participării la activitatea parlamentară este foarte uşor, dar tocmai pentru că este prea uşor, aceasta nu poate fi soluţia unei grele, foarte grele probleme. E mult mai greu să creezi o fracţiune parlamentară cu adevărat revoluţionară în parlamentele europene decît în Rusia. Desigur. Dar acesta nu este decît un aspect parţial al adevărului general că, în situaţia concretă din 1917, foarte originală din punct de vedere istoric, Rusiei i-a fost uşor să înceapă revoluţia socialistă, dar să o continue şi să o ducă pînă la capăt va fi mai greu pentru Rusia decît pentru ţările europene. Încă la începutul anului 1918 am avut prilejul să atrag atenţia asupra acestui fapt, iar experienţa celor doi ani care au urmat a confirmat întru totul justeţea acestor consideraţii. Condiţii specifice ca : 1) posibilitatea de a uni revoluţia sovietică cu încetarea — datorită acestei revoluţii — a războiului imperialist, care a adus muncitorilor şi ţăranilor suferinţe de nedescris ;
2) posibilitatea de a folosi pentru un anumit timp lupta pe viaţă şi pe moarte dintre cele două puternice grupuri mondiale de rechini imperialişti, care n-au putut să se unească împotriva duşmanului sovietic ;
3) posibilitatea de a face faţă unui război civil relativ de lungă durată, datorită, în parte, uriaşei întinderi a ţării şi stării proaste a mijloacelor de comunicaţie ;
4) existenţa unei mişcări revoluţionare burghezo-democratice atît de puternice în rîndurile maselor ţărăneşti, încît partidul proletariatului a putut să preia revendicările revoluţionare ale partidului ţăranilor (partidul socialist-revoluţionar, în majoritatea sa categoric ostil bolşevismului) şi să le realizeze imediat, ca urmare a cuceririi puterii politice de către proletariat ; asemenea condiţii specifice nu există în prezent în Europa occidentală, şi aceste condiţii sau condiţii analoge nu se pot repeta atît de uşor. Iată de ce, printre altele — în afară de o serie de alte cauze — Europei occidentale îi este mai greu decît ne-a fost nouă să înceapă revoluţia socialistă. A încerca „să ocoleşti“ această greutate, „sărind“ peste problema dificilă a folosirii parlamentelor reacţionare în scopuri revoluţionare, este pur şi simplu o copilărie. Vreţi să creaţi o societate nouă şi vă temeţi de greutăţile pe care le implică crearea unei bune fracţiuni parlamentare, alcătuită din comunişti convinşi, devotaţi şi capabili de eroism, într-un parlament reacţionar ?! Oare asta nu e o copilărie ? Dacă Karl Liebknecht în Germania şi Z. Höglund în Suedia au putut, chiar şi fără sprijinul de jos al maselor, să dea exemple de folosire cu adevărat revoluţionară a parlamentelor reacţionare, cum se poate ca, în condiţiile de după război, cînd masele sînt dezamăgite şi întărîtate, un partid revoluţionar de masă, care se dezvoltă într-un ritm rapid, să nu poată să-şi făurească o fracţiune comunistă în parlamente şi mai reacţionare ? ! Tocmai pentru că în Europa occidentală masele înapoiate ale muncitorilor şi — în şi mai mare măsură — cele ale ţăranilor cu gospodărie mică sînt mult mai îmbibate cu prejudecăţi burghezo-democratice şi parlamentare decît în Rusia, tocmai de aceea, numai în cadrul unor instituţii cum sînt parlamentele burgheze, comuniştii pot (şi trebuie) să ducă o luptă îndelungată, dîrză, care să nu se oprească în faţa nici unei greutăţi, pentru a demasca, a risipi şi a birui aceste prejudecăţi.
Comuniştii „de stînga“ din Germania se plîng că partidul lor are „conducători“ proşti şi, cuprinşi de desperare, merg pînă la o ridicolă „negare“ a „conducătorilor“. Dar în condiţii în care adeseori „conducătorii“ trebuie să fie ascunşi în ilegalitate, formarea unor „conducători“ buni, siguri, încercaţi şi care să se bucure de prestigiu este un lucru foarte greu, şi aceste greutăţi, nu pot fi biruite cu succes fără a îmbina munca legală cu cea ilegală, fără a-i verifica pe „conducători“, printre altele, şi pe arena parlamentară. Critica — critica cea mai vehementă, mai necruţătoare şi mai intransigentă — trebuie îndreptată nu împotriva parlamentarismului sau împotriva activităţii parlamentare, ci împotriva acelor conducători care nu ştiu — şi cu atît mai mult împotriva acelora care nu vor —— să folosească în chip revoluţionar, comunist alegerile parlamentare şi tribuna parlamentară. Numai o asemenea critică — îmbinată, bineînţeles, cu izgonirea conducătorilor necorespunzători şi înlocuirea lor cu alţii, corespunzători — va fi o muncă revoluţionară utilă şi rodnică, care va contribui atît la educarea „conducătorilor-“, făcîndu-i demni de clasa muncitoare şi de masele muncitoare, cît şi a maselor, care vor învăţa să se orienteze just în situaţia politică şi să înţeleagă problemele, adeseori foarte complexe şi încurcate, care rezultă din această situaţie *.
* N-am prea avut posibilitatea să cunosc comunismul „de stînga“ din Italia. Fără îndoială, tov. Bordiga şi fracţiunea lui de „comunişti boicotişti“ (Comunista astensionista) nu au dreptate cînd preconizează neparticiparea la activitatea parlamentară. Dar într-un anumit punct mi se pare că au dreptate, în măsura în care se poate judeca după două numere ale ziarului lor, „Sovietul“ („Il Soviet“ 274 nr. 3 şi 4 din 18 ianuarie şi 1 februarie 1920), după patru numere ale excelentei reviste a tovarăşului Serrati : „Comunismul“ („Comunismo“ 275 nr. 1—4 din 1 octombrie—30 noiembrie 1919) şi după cîteva numere disparate ale unor ziare burgheze italiene pe care am reuşit să le văd. Şi anume, tov. Bordiga şi fracţiunea lui au dreptate cînd îi atacă pe Turati şi pe tovarăşii lui de idei, care rămîn într-un partid ce a recunoscut Puterea sovietică şi dictatura proletariatului şi în acelaşi timp continuă să fie membri ai parlamentului şi să ducă mai departe vechea şi atît de dăunătoarea lor politică oportunistă. Desigur, tolerînd acest lucru, tov. Serrati şi întregul Partid socialist italian 276 comit o greşeală care ameninţă să devină tot atît de dăunătoare şi de primejdioasă ca şi cea săvîrşită în Ungaria, unde domnii Turati unguri au sabotat dinăuntru şi partidul, şi Puterea sovietică 277. Această atitudine greşită, inconsecventă sau lipsită de caracter faţă de parlamentarii oportunişti, pe de o parte, generează comunismul „de stînga“, iar pe de altă parte justifică pînă la un anumit punct existenţa lui. E evident că tov. Serrati n-are dreptate învinuindu-l pe deputatul Turati de „inconsecvenţă“ („Comunismo“ nr. 3), atunci cînd cel ce se face vinovat de inconsecvenţă este tocmai Partidul socialist italian, care tolerează asemenea parlamentari oportunişti cum sînt Turati & Co.
* V. I. Lenin. Opere complete, vol. 40. Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 1—25. — Nota trad.
274 „Il Soviet“ — ziar al Partidului socialist italian ; din 1920 a apărut ca organ al fracţiunii comuniştilor-abstenţionişti din cadrul Partidului socialist italian. — 602. [Nota red.]
275 „Comunismo“ — revistă bilunară a Partidului socialist italian ; a apărut la Milano din 1919 pînă în 1922, avînd ca redactor pe G. Serrati. — 603. [Nota red.]
276 Partidul socialist italian a fost înfiinţat în 1892. Chiar din momentul creării partidului, în cadrul lui s-a dat o luptă ideologică înverşunată între două curente — curentul oportunist şi curentul revoluţionar. În 1912, sub presiunea elementelor de stînga, la Congresul de la Reggio Emilia, reformiştii cei mai făţişi, partizani ai războiului şi ai colaborării cu guvernul şi cu burghezia (I. Bonomi, L. Bissolati etc.), au fost excluşi din partid. De la începutul războiului imperialist mondial şi pînă la intrarea Italiei în război, Partidul socialist italian s-a pronunţat împotriva războiului şi a lansat lozinca : „Împotriva războiului, pentru neutralitate !“ În decembrie 1914 a fost exclus din partid un grup de renegaţi (B. Mussolini şi alţii), care susţineau politica imperialistă a burgheziei şi se pronunţau în favoarea războiului.
După Revoluţia Socialistă din Octombrie s-a întărit aripa de stînga din Partidul socialist italian. Cel de-al XVI-lea Congres al partidului, care a avut loc la Bologna la 5—8 octombrie 1919, a hotărît afilierea la Internaţionala a III-a. — 603. [Nota red.]
277 Puterea sovietică a fost proclamată în Ungaria la 21 martie 1919. — 603. [Nota red.]