Înainte ca editurile din ţara noastră — pe care imperialiştii din întreaga lume, pentru a se răzbuna pe revoluţia proletară, au jefuit-o şi, în ciuda tuturor promisiunilor făcute muncitorilor lor, continuă s-o jefuiască şi s-o blocheze —, înainte ca editurile noastre să fi putut face faţă sarcinii de a edita broşura mea, s-a primit din străinătate material suplimentar. Deşi nu am cîtuşi de puţin pretenţia ca broşura mea să reprezinte altceva decît însemnările fugitive ale unui publicist, mă voi opri pe scurt asupra cîtorva puncte.
Sciziunea comuniştilor din Germania a devenit un fapt împlinit. Cei „de stînga“, sau „opoziţia principială“, au format un „Partid muncitoresc comunist“ aparte, deosebit de „Partidul comunist“. Şi în Italia, lucrurile merg, pare-se, spre o sciziune ; spun pare-se deoarece nu am decît numerele suplimentare (nr. 7 şi 8) ale ziarului de stînga „Sovietul“ („Il Soviet“), în care se discută deschis posibilitatea şi necesitatea unei sciziuni, vorbindu-se, totodată, şi de un congres al fracţiunii abstenţioniştilor (sau a boicotiştilor, adică a adversarilor participării la activitatea parlamentară), fracţiune care pînă în momentul de faţă face parte din Partidul socialist italian.
Este de temut ca sciziunea cu cei „de stînga“, cu antiparlamentariştii (în parte şi antipolitici, adversari ai partidului politic şi ai activităţii în sindicate), să devină un fenomen internaţional, ca şi sciziunea cu „centriştii“ (sau kautskiştii, longuetiştii, „independenţii“ etc.). Fie şi aşa. Sciziunea e totuşi mai bună decît confuzia, care împiedică creşterea, maturizarea ideologică, teoretică şi revoluţionară a partidului şi, în acelaşi timp, împiedică partidul să ducă o muncă practică energică, într-adevăr organizată şi care să pregătească într-adevăr dictatura proletariatului,
N-au decît cei „de stînga“ să se verifice ei singuri în practică, pe scară naţională şi internaţională, să încerce să pregătească (iar apoi să şi realizeze) dictatura proletariatului fără un partid strict centralizat şi avînd o disciplină de fier, fără priceperea de a stăpîni toate domeniile, ramurile şi diferitele aspecte ale muncii politice şi culturale. Experienţa practică îi va instrui repede.
Trebuie numai să depunem toate eforturile pentru ca sciziunea cu cei „de stînga“ să nu îngreuieze sau să îngreuieze cît mai puţin posibil fuziunea într-un singur partid, care într-un viitor apropiat va fi inevitabilă şi necesară, a tuturor participanţilor la mişcarea muncitorească, care sînt în mod sincer şi cinstit pentru Puterea sovietică şi pentru dictatura proletariatului. În Rusia, bolşevicii au avut marele noroc de a fi avut la dispoziţie 15 ani pentru a duce pînă la capăt lupta lor sistematică atît împotriva menşevicilor (adică împotriva oportuniştilor şi „centriştilor“), cît şi împotriva celor „de stînga“, încă cu mult înainte de a se da lupta directă a maselor pentru dictatura proletariatului. În Europa şi în America, aceeaşi muncă trebuie făcută acum în ritm de „marş forţat“. Diverse personalităţi, îndeosebi din rîndurile pretendenţilor nenorocoşi la rolul de conducător, se pot crampona multă vreme de greşelile lor (dacă le lipseşte spiritul de disciplină proletară şi „cinstea faţă de ei înşişi“), dar, atunci cînd va veni momentul, masele muncitoreşti, se vor uni ele însele şi vor uni uşor şi repede pe toţi comuniştii sinceri într-un singur partid in stare să înfăptuiască regimul sovietic şi dictatura proletariatului *.
În broşura mea mi-am exprimat părerea că un compromis între comunişti şi aripa de stînga a independenţilor e necesar şi folositor comunismului, dar ea nu va fi uşor de realizat. Ziarele pe care le-am primit ulterior au confirmat şi una şi alta. În nr. 32 al „Steagului roşu“, organul Comitetului Central al Partidului Comunist din Germania („Die Rote Fahne“ 288, Zentralorgan der Kommunistischen Partei Deutschlands, Spartakusbund, din 26 martie 1920), a apărut o „declaraţie“ a acestui Comitet Central în legătură cu „puciul“ (aventura, complotul) militar al lui Kapp-Lüttwitz şi al „guvernului socialist“. Această declaraţie este perfect justă atît în ceea ce priveşte premisa ei fundamentală, cît şi în ceea ce priveşte concluzia ei practică. Premisa fundamentală este că în momentul de faţă nu există o „bază obiectivă“ pentru dictatura proletariatului, întrucît „majoritatea muncitorilor de la oraşe“ este de partea independenţilor. Concluzia : să se tăgăduiască guvernului „socialist“ o „opoziţie loială“ (adică să se renunţe la pregătirea unei „răsturnări violente“) „cu condiţia ca partidele burghezo-capitaliste să fie excluse“.
Fără îndoială că această tactică în fond este justă. Dar, dacă nu e cazul să ne oprim asupra unor inexactităţi mărunte de formulare, nu se poate totuşi trece sub tăcere faptul că nu se cuvine să fie numit „socialist“ (într-o declaraţie oficială a partidului comunist) un guvern de social-trădători, că nu se poate vorbi de excluderea „partidelor burghezo-capitaliste“ atunci cînd partidul Scheidemannilor şi acela al d-lor Kautsky-Crispien sînt partide mic-burgheze-democratice, că nu se cuvine să scrii asemenea lucruri ca acelea pe care le găsim în paragraful 4 al declaraţiei, unde se spune:
„...Pentru atragerea continuă a maselor proletare de partea comunismului, o uriaşă importanţă are, din punctul de vedere al dezvoltării dictaturii proletare, situaţia în care libertatea politică poate fi folosită nelimitat şi în care democraţia burgheză nu se poate manifesta ca o dictatură a capitalului...“
O asemenea situaţie nu este cu putinţă. Conducătorii mic-burghezi, Hendersonii germani (Scheidemannii) şi Snowdenii germani (Crispienii), nu depăşesc şi nu pot depăşi limitele democraţiei burgheze, care, la rîndul ei, nu poate să nu fie o dictatură a capitalului. Din punctul de vedere al rezultatului practic pe care, pe bună dreptate, îl urmăreşte C.C. al partidului comunist, nu era de loc nevoie să se scrie aceste lucruri greşite sub raport principial şi dăunătoare sub raport politic. Pentru aceasta era suficient să se spună (dacă voiam să folosim un ton de curtoazie parlamentară) : atîta timp cît majoritatea muncitorilor de la oraşe îi urmează pe independenţi, noi, comuniştii, nu putem să-i împiedicăm pe aceşti muncitori să-şi piardă ultimele iluzii mic-burgheze-democratice (adică tot „burghezo-capitaliste“) ca urmare a experienţei unui guvern al „lor“. Aceasta este suficient pentru a motiva un compromis care este realmente necesar şi care trebuie să constea în renunţarea, pentru un timp, la încercările de a răsturna prin violenţă un guvern care se bucură de încrederea majorităţii muncitorilor de la oraşe. Iar în agitaţia de zi cu zi, de masă, neîncorsetată de curtoazia parlamentară, oficială, s-ar putea desigur adăuga : să-i lăsăm pe nemernicii de Scheidemanni şi pe filistinii de Kaustky-Crispieni etc. să demaşte prin fapte cît sînt de prostiţi ei înşişi şi cît prostesc la rîndul lor pe muncitori ; guvernul lor „curat“ va îndeplini „în modul cel mai curăţel“ această muncă de „curăţire“ a grajdurilor lui Augias ale socialismului, ale social-democratismului şi ale celorlalte soiuri de social-trădare.
Adevărata natură a actualilor conducători ai „Partidului social-democrat independent din Germania“ (a acelor conducători despre care greşit se spune că ar fi pierdut orice influenţă şi care, în realitate, sînt mai periculoşi pentru proletariat decît social-democraţii unguri, care îşi spun comunişti şi promit că „vor sprijini“ dictatura proletariatului) a ieşit o dată mai mult la iveală în timpul aventurii Kornilovilor germani, adică al loviturii de stat a d-lor Kapp şi Lüttwitz *. O mică, dar sugestivă ilustrare ne oferă articolul lui Karl Kautsky : „Momente hotărîtoare“ („Entscheidende Stunden“), publicat în „Freiheit“ („Libertatea“, organul independenţilor) din 30 martie 1920, şi articolul lui Arthur Crispien : „Despre situaţia politică“ (14 aprilie 1920, ibid.). Aceşti domni nu ştiu de loc să gîndească şi să raţioneze ca nişte revoluţionari. Ei sînt nişte democraţi mic-burghezi plîngăreţi, care, dacă se declară partizani ai Puterii sovietice şi ai dictaturii proletariatului, sînt de o mie de ori mai periculoşi pentru proletariat, deoarece, în realitate, ori de cîte ori se va ivi un moment greu şi periculos, în mod inevitabil vor trăda... avînd convingerea „sinceră“ că ajută proletariatul ! Şi social-democraţii din Ungaria, care se botezaseră comunişti, au vrut „să ajute“ proletariatul atunci cînd, din laşitate şi din lipsă de caracter, au considerat că situaţia Puterii sovietice în Ungaria este desperată şi au început să scîncească în faţa agenţilor capitaliştilor şi a călăilor din Antantă.
Numerele menţionate mai sus din ziarul italian „Il Soviet“ confirmă întru totul cele spuse de mine în broşură cu privire la greşeala Partidului socialist italian, care tolerează în rîndurile sale astfel de membri ai parlamentului şi chiar un astfel de grup parlamentar. Părerea exprimată de mine este în şi mai mare măsură confirmată de spusele unui martor străin de cauză, corespondentul din Roma al ziarului burghezo-liberal englez „The Manchester Guardian“, care în numărul din 12 martie 1920 a publicat un interviu al lui Turati.
„...Signor Turati — scrie acest corespondent ;— socoate că pericolul revoluţionar nu este de natură să provoace în Italia temeri care n-au nici un temei. Maximaliştii se joacă cu focul teoriilor sovietice numai pentru a ţine masele într-o stare de tulburare şi de exaltare. Dar aceste teorii sînt nişte concepţii pur fanteziste, nişte programe lipsite de maturitate, care nu pot fi aplicate în practică. Ele sînt bune numai pentru a ţine clasele muncitoare într-o stare de expectativă. Aceiaşi oameni care le folosesc ca momeală, pentru a-i orbi pe proletari, se văd nevoiţi să ducă o luptă de zi cu zi pentru a cuceri unele îmbunătăţiri economice, adesea cu totul neînsemnate, şi a întîrzia în felul acesta sosirea momentului cînd clasele muncitoare îşi vor pierde iluziile şi credinţa în miturile îndrăgite de ele. De aici rezultă o lungă perioadă de greve de diferite proporţii şi provocate de tot felul de pretexte, aşa cum au fost şi ultimele greve din departamentul poştei şi al căilor ferate, greve care agravează mai mult situaţia ţării, şi aşa foarte grea. Ţara se află într-o stare de iritare din cauza greutăţilor pe care le implică problema adriatică, este strivită de povara datoriilor sale externe şi a emisiunii excesive de bani de hîrtie, şi totuşi e departe de a fi conştientă de necesitatea disciplinei în muncă, singura în stare să restabilească ordinea şi bunăstarea...“
E limpede ca lumina zilei că pe acest corespondent englez l-a luat gura pe dinainte şi, fără să vrea, a divulgat un adevăr pe care desigur caută să-l cocoloşească şi să-l sulemenească atît Turati însuşi, cît şi apărătorii, complicii şi inspiratorii săi burghezi din Italia. Şi anume adevărul că ideile şi activitatea politică a d-lor Turati, Treves, Modigliani, Dugoni & Co. se prezintă într-adevăr aşa, şi întocmai aşa cum le zugrăveşte corespondentul englez. Aceasta este, de la un capăt la altul, social-trădare. De pildă, ce perlă e preconizarea ordinii şi a disciplinei pentru muncitori, care îndură robia salariată, care muncesc pentru îmbogăţirea capitaliştilor ! Şi cît de cunoscută ne este nouă, ruşilor, toată această vorbărie menşevică ! Cît de preţioasă este mărturisirea că masele sînt pentru Puterea sovietică ! Cît de stupidă este şi ce platitudine burgheză trădează neînţelegerea rolului revoluţionar al grevelor, al căror număr creşte spontan ! Da, da, corespondentul englez al ziarului burghezo-liberal a făcut un prost serviciu d-lor Turati & Co. şi a confirmat cum nu se poate mai bine justeţea cerinţei tovarăşului Bordiga şi a prietenilor săi de la ziarul „Il Soviet“ ca Partidul socialist italian, dacă vrea să fie în fapte pentru Internaţionala a III-a, să-i izgonească cu alai pe d-nii Turati & Co. din rîndurile sale şi să devină un partid comunist atît prin numele, cît şi prin faptele sale.
Dar, din critica justă pe care o fac d-lor Turati & Co., tov. Bordiga şi prietenii săi „de stînga“ trag concluzia greşită că, în general, participarea la parlament este dăunătoare. Cei „de stînga“ din Italia nu pot aduce nici cel mai mic argument serios în sprijinul acestei păreri. Ei, pur şi simplu, nu cunosc (sau caută să uite) modelele internaţionale de folosire în chip cu adevărat revoluţionar şi comunist a parlamentelor burgheze, folosire indiscutabil utilă pentru pregătirea revoluţiei proletare. Ei, pur şi simplu, nu pot concepe folosirea „în chip nou“ a parlamentarismului şi fac zarvă, repetîndu-se la nesfîrşit, împotriva folosirii „în chip vechi“, nebolşevic, a parlamentarismului.
Tocmai în aceasta constă greşeala lor fundamentală. Nu numai în domeniul parlamentar, ci în toate domeniile de activitate comunismul trebuie să introducă (şi fără o muncă îndelungată, perseverentă nu va putea să introducă) un element nou din punct de vedere principial, care să rupă radical cu tradiţiile Internaţionalei a II-a (păstrînd şi dezvoltînd, totodată, ceea ce a dat ea bun).
Să luăm, de pildă, munca publicistică. Ziarele, broşurile, proclamaţiile îndeplinesc o funcţie necesară de propagandă, de agitaţie şi de organizare. Într-o ţară cît de cît civilizată, nici o mişcare de masă nu se poate lipsi de un aparat publicistic. Şi nici un fel de vociferări împotriva „conducătorilor“, nici un fel de jurăminte solemne de a păstra puritatea maselor, ferindu-le de influenţa conducătorilor, nu ne vor scuti de necesitatea de a folosi pentru această muncă elemente provenite din mediul intelectual burghez, nu ne vor scuti de atmosfera şi de ambianţa burghezo-democratică a „proprietăţii private“, în care se desfăşoară această muncă în regimul capitalist. Chiar şi după doi ani şi jumătate de la răsturnarea burgheziei, de la cucerirea puterii politice de către proletariat vedem încă în jurul nostru această atmosferă, această ambianţă de relaţii burghezo-democratice, de proprietate privată pe scară de masă (în rîndurile ţăranilor şi ale meşteşugarilor).
Parlamentarismul este o formă de activitate, publicistica altă formă. Ambele pot avea şi trebuie să aibă un conţinut comunist dacă activiştii şi dintr-un domeniu şi din celălalt sînt cu adevărat comunişti, cu adevărat membri ai partidului proletar de masă. Dar nici într-un domeniu, nici în celălalt — ca şi în orice sferă de activitate în regimul capitalist şi în perioada de trecere de la capitalism la socialism — nu pot fi evitate greutăţile, problemele specifice pe care proletariatul trebuie să le biruie şi să le rezolve pentru a folosi în scopurile sale elementele provenite din mediul burghez, pentru a învinge influenţa şi prejudecăţile intelectual-burgheze, pentru a slăbi rezistenţa mediului mic-burghez (şi a-l transforma apoi în întregime).
Oare n-am văzut noi în toate ţările înainte de războiul din 1914—1918 nenumărate exemple de anarhişti, de sindicalişti etc. foarte „de stînga“ care tunau şi fulgerau împotriva parlamentarismului, care își băteau joc de socialiştii parlamentari căzuţi în mocirla burgheză, care biciuiau carierismul acestora etc. etc. — în timp ce şi ei înşişi făceau carieră burgheză prin publicistică, prin activitatea desfăşurată în sindicate ? Oare exemplul d-lor Jouhaux şi Merrheim, dacă ne limităm numai la Franţa, nu este tipic ?
Caracterul pueril al „negării“ parlamentarismului constă tocmai în faptul că cei care se situează pe această poziţie îşi închipuie că prin mijlocul acesta atît de „simplu“, „uşor“ şi pretins revoluţionar vor putea „rezolva“ dificila problemă a combaterii influenţei burghezo-democratice în cadrul mişcării muncitoreşti, or, în realitate, ei nu fac decît să fugă de propria lor umbră, nu fac decît să închidă ochii în faţa greutăţilor, să se scuture prin vorbărie de ele. Carierismul neruşinat, folosirea burgheză a locşoarelor parlamentare, revoltătoarea denaturare reformistă a activităţii parlamentare, vulgara rutină mic-burgheză — toate acestea sînt, fără îndoială, trăsături caracteristice predominante şi obişnuite pe care capitalismul le generează pretutindeni, şi nu numai în afara, ci şi înăuntrul mişcării muncitoreşti. Dar capitalismul şi ambianţa burgheză creată de el (care chiar şi după răsturnarea burgheziei dispare foarte încet, deoarece ţărănimea generează în permanenţă burghezie) dau naştere în toate domeniile de activitate şi în toate domeniile vieţii, fără excepţie, carierismului burghez, şovinismului naţional şi platitudinii mic-burgheze etc., care în fond sînt pretutindeni aceleaşi, deosebindu-se doar prin neînsemnate variaţii de formă.
Vouă, stimaţi boicotişti şi antiparlamentarişti, vi se pare că sînteţi „teribil de revoluţionari“ ; în realitate însă v-aţi speriat de greutăţile relativ mici pe care le implică lupta împotriva influenţei burgheze în rîndurile mişcării muncitoreşti ; or, victoria voastră, adică răsturnarea burgheziei şi cucerirea puterii politice de către proletariat, va crea aceleaşi greutăţi în proporţii şi mai mari, infinit mai mari. V-aţi speriat ca nişte copii de mica greutate care se află astăzi în faţa voastră, neînţelegînd că mîine şi poimîine va trebui totuşi să învăţaţi, să învăţaţi la perfecţie să învingeţi aceleaşi greutăţi în proporţii infinit mai mari.
În timpul Puterii sovietice, în partidul proletar, al vostru şi al nostru, vor pătrunde şi mai multe elemente provenite din mediul intelectual burghez. Ele vor pătrunde şi în Soviete, şi în justiţie, şi în administraţie, căci comunismul nu poate fi construit decît cu materialul uman. creat de capitalism — altul nu există ; căci intelectualitatea burgheză nu poate fi nici izgonită, nici nimicită ; ea trebuie învinsă, transformată, asimilată, reeducată, aşa cum trebuie să fie reeducaţi printr-o luptă îndelungată, pe baza dictaturii proletariatului, şi proletarii înşişi, care nu se eliberează dintr-o dată de propriile lor prejudecăţi mic-burgheze, printr-o minune, din porunca maicii domnului, din imperativul unei lozinci al unei rezoluţii sau al unui decret, ci numai printr-o luptă de masă îndelungată şi grea împotriva influenţelor mic-burgheze de masă. În timpul Puterii sovietice, aceleaşi probleme pe care cu atîta semeţie şi uşurinţă, într-un mod atît de copilăros le respinge acum antiparlamentarismul cu un simplu gest al mîinii, aceleaşi probleme renasc în cadrul Sovietelor, în cadrul administraţiei sovietice, în rîndurile „apărătorilor“ sovietici „ai dreptului“ (în Rusia, noi am suprimat avocatura burgheză, şi bine am făcut că am suprimat-o, dar ea renaşte sub paravanul „apărătorilor“ „sovietici“ „ai dreptului“ 290). În rîndurile inginerilor sovietici, în rîndurile profesorilor şi învăţătorilor sovietici, în rîndurile muncitorilor privilegiaţi din fabricile sovietice, adică ale muncitorilor celor mai calificaţi şi puşi în cele mai bune condiţii, vedem că renasc mereu absolut toate trăsăturile negative proprii parlamentarismului burghez, şi numai printr-o luptă neîncetată, neobosită, îndelungată şi perseverentă, numai prin organizare şi disciplină proletară învingem noi, încetul cu încetul, acest rău.
Desigur, sub dominaţia burgheziei este foarte „greu“ să birui deprinderile burgheze din propriul tău partid, adică din partidul muncitoresc : este „greu“ să izgoneşti din partid pe conducătorii parlamentari iremediabil pervertiţi de prejudecăţile burgheze, dar cu care lumea s-a deprins ; este „greu“ să supui disciplinei proletare elementele provenite din burghezie care (într-un anumit număr, fie chiar foarte restrîns) sînt absolut necesare ; este „greu“ să creezi în parlamentul burghez o fracţiune comunistă pe deplin demnă de clasa muncitoare ; este „greu“ să obţii ca parlamentarii comunişti să nu se joace de-a parlamentarismul burghez, ci să se ocupe de munca absolut necesară de propagandă, de agitaţie şi de organizare în rîndurile maselor. Este „greu“, fără îndoială, să facă toate acestea ; a fost greu în Rusia şi este incomparabil mai greu în Europa occidentală şi în America, unde burghezia este mult mai puternică, unde tradiţia burghezo-democratică etc. este mai puternică.
Dar toate aceste „greutăţi“ sînt de-a dreptul copilăreşti în comparaţie cu problemele absolut de aceeaşi natură pe care oricum proletariatul va trebui neapărat să le rezolve atît în timpul revoluţiei proletare pentru a obţine victoria, cît şi după luarea puterii. În comparaţie cu aceste sarcini cu adevărat uriaşe, de a reeduca, sub dictatura proletariatului, milioane de ţărani şi mici patroni, sute de mii de funcţionari şi slujbaşi ai statului, de intelectuali burghezi, de a-i supune pe toţi statului proletar şi conducerii proletare, de a birui deprinderile şi tradiţiile lor burgheze, — în comparaţie cu aceste sarcini uriaşe, să creezi în parlamentul burghez, sub dominaţia burgheziei, o fracţiune cu adevărat comunistă a unui partid cu adevărat proletar este o jucărie.
Dacă tovarăşii „de stînga“ şi antiparlamentariştii nu vor învăţa să biruie acum nici măcar această greutate atît de mică, se poate afirma cu certitudine că ori nu vor fi în stare să înfăptuiască dictatura proletariatului, să-şi supună şi să transforme pe scară largă intelectualii burghezi şi instituţiile burgheze, ori vor trebui să înveţe în grabă, şi această grabă va aduce imense prejudicii cauzei proletariatului, va face ca ei să săvîrşească mai multe greşeli decît se săvîrşesc de obicei, să dea dovadă de mai multă slăbiciune şi de mai multă nepricepere etc. etc.
Atîta timp cît burghezia nu a fost răsturnată şi, după aceea, atîta timp cît mica gospodărie şi mica producţie de mărfuri nu vor fi dispărut cu desăvîrşire, ambianţa burgheză, deprinderile legate de proprietatea privată, tradiţiile mic-burgheze vor dăuna muncii proletare atît dinafară cît şi dinăuntrul mişcării muncitoreşti, nu numai într-o singură sferă de activitate, cea parlamentară, ci, în mod inevitabil, în toate domeniile activităţii sociale, în toate domeniile culturale şi politice, fără excepţie. Şi încercarea de a ocoli, de a ignora una dintre sarcinile sau greutăţile „neplăcute“ din vreunul dintre domeniile de activitate constituie o greşeală foarte gravă, pe care mai tîrziu va trebui s-o plătim. Trebuie să învăţăm, şi să învăţăm la perfecţie, să stăpînim toate domeniile de muncă şi de activitate, fără excepţie, să biruim pretutindeni toate greutăţile şi toate deprinderile, tradiţiile şi năravurile burgheze. Orice alt mod de a pune problema este pur şi simplu neserios, este pur şi simplu o copilărie.
12 mai 1920
În ediţia rusă a acestei cărţi am prezentat într-o lumină oarecum greşită comportarea pe care Partidul Comunist Olandez, în întregul lui, o are în domeniul politicii revoluţionare internaţionale. De aceea mă folosesc de acest prilej pentru a publica scrisoarea de mai jos primită de la tovarăşii noştri olandezi în legătură cu această problemă şi pentru a corecta expresia „tribunişti olandezi“, pe care am folosit-o în textul rus, înlocuind-o prin cuvintele „unii membri ai Partidului Comunist Olandez“ 291.
N. Lenin
Scrisoarea lui Wijnkoop
Moscova, 30 iunie 1920
Scumpe tovarăşe Lenin,
Datorită amabilităţii dv., noi, membrii delegaţiei olandeze la Congresul al II-lea al internaţionalei Comuniste, am avut posibilitatea să citim cartea dv. : „«Stîngismul» — boala copilăriei comunismului“ înainte de a fi apărut tradusă în limbile vest-europene. În această carte subliniaţi de cîteva ori dezaprobarea dv. în privinţa rolului pe care l-au jucat unii membri ai Partidului Comunist Olandez în politica internaţională.
Ne vedem, totuşi, nevoiţi să protestăm împotriva faptului că dv. faceţi partidul comunist răspunzător de acţiunile acestora. Este cu desăvîrşire inexact. Ba, mai mult, este nedrept, deoarece aceşti membri ai Partidului Comunist Olandez participă în foarte mică măsură sau nu participă de loc la activitatea curentă a partidului nostru ; de asemenea, ei încearcă să promoveze, în mod direct sau indirect, în partidul comunist lozinci opoziţioniste, împotriva cărora Partidul Comunist Olandez şi toate organele sale au dus şi duc pînă în ziua de astăzi lupta cea mai energică.
Cu salutări frăţeşti
(în numele delegaţiei olandeze)
D. I. Wijnkoop
* În privinţa viitoarei fuziuni a comuniştilor „de stînga“, a antiparlamentariştilor, cu comuniştii în general, ţin să mai relev următoarele. După cît mi-am putut da seama din ziarele comuniştilor „de stînga“ şi din cele ale comuniştilor în general din Germania, primii sînt superiori celorlalţi în ceea ce priveşte agitaţia în mase. O situaţie analogă am observat în repetate rînduri — numai că în proporţii mai mici, în unele organizaţii locale, şi nu pe scară naţională — în istoria partidului bolşevic. De exemplu, în 1907—1908, uneori şi pe alocuri, bolşevicii „de stînga“ făceau agitaţie în mase cu mai mult succes decît noi. Aceasta se explică, în parte, prin faptul că într-un moment revoluţionar sau atunci cînd amintirea revoluţiei este încă vie e mai uşor să te apropii de masă folosind tactica „simplei“ negări. Dar aceasta încă nu este un argument în favoarea justeţei acestei tactici. În orice caz, nu încape nici cea mai mică îndoială că partidul comunist care vrea să fie efectiv avangarda, detaşamentul înaintat al clasei revoluţionare, al proletariatului şi care în plus, vrea sa înveţe să conducă masele largi, nu numai proletare, ci și neproletare, masele celor ce muncesc și sînt exploatați, trebuie să știe și să facă propagandă, și să organizeze, și să facă agitație într-un mod cît mai accesibil, cît mai ușor de înțeles, cît mai clar și mai viu atît pentru „uliţa“ muncitorească de la oraşe, cît şi pentru sate.
* În treacăt fie zis, acest fapt este prezentat în chip marxist cu o extraordinară claritate, într-o formă concisă şi cu precizie în excelentul ziar al Partidului Comunist Austriac „Steagul roşu“ din 28 şi 30 martie 1920 („Die Rote Fahne“ 289, Wien, 1920, nr. 266 u. 267 ; L. L. „Ein neuer Abschnitt der deutschen Revolution“).
288 „Die Rote Fahne“ — ziar fondat de K. Liebknecht şi R. Luxemburg, organ central al „Uniunii Spartacus“ ; ulterior, organ central al Partidului Comunist din Germania. A apărut la Berlin începînd din 9 noiembrie 1918. După instaurarea dictaturii fasciste în Germania, ziarul „Die Rote Fahne“ a fost interzis, dar a continuat să apară ilegal, ridicîndu-se cu hotărîre împotriva regimului fascist. În 1935 a fost editat la Praga ; din octombrie 1936 pînă în toamna lui 1939 a apărut la Bruxelles. — 650. [Nota red.]
289 „Die Rote Fahne“ — ziar, organul central al Partidului Comunist din Austria. — 652. [Nota red.]
290 „Apărătorii sovietici ai dreptului“ — colegiile de apărători ai dreptului care au fost înfiinţate în februarie 1918 pe lîngă Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor, ţăranilor şi cazacilor. În octombrie 1920, colegiile de apărători ai dreptului au fost desfiinţate. — 658. [Nota red.]
291 Ținînd seama de această indicaţie a lui V. I. Lenin, în volumul de faţă expresia „tribuniştii olandezi“ a fost pretutindeni înlocuită prin cuvintele „unii membri ai Partidului Comunist din Olanda“. — 660. [Nota red.]
Scris în aprilie-mai 1920
Publicat în iunie 1920, în broşură, la Petrograd, Editura de stat
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 41, ed. rom., p. 1—104.
[Nota red.]