În toamna anului 1906, în faţa noastră, a activiştilor din organizaţiile militare, s-a pus în mod acut problema viitoarelor forme de luptă. Simţeam că o parte din social-democraţi începuseră să încline spre lichidarea acestei munci, care, spuneau ei, oricum, tot nu va duce la nici un rezultat. Pe de altă parte ne găseam în faţa unei uriaşe creşteri spontane a stării de spirit revoluţionare în rîndurile armatei şi ale flotei. Exista primejdia — destul de serioasă — ca toată această fierbere şi frămîntare revoluţionară să capete forma unor explozii şi revolte dezordonate şi zadarnice, care ar fi dus la irosirea forţelor revoluţionare. Într-o mare măsură chiar aşa şi stăteau lucrurile. Era absolut necesar ca activiştii din organizaţiile militare să se înţeleagă între ei, să ajungă la un acord cu organele conducătoare ale partidului nostru, să elaboreze formele de îmbinare şi unificare a acestei munci. În acelaşi timp era necesar să imprimăm o orientare precisă încercărilor de a crea organizaţii de luptă, încercări care se observau în diferite locuri.
Problemele legate de insurecţia armată îşi păstrau întreaga lor importanţă. Lozincii menşevicilor: «Nu trebuia să se pună mîna pe arme», bolşevicii i-au opus o altă lozincă: «Trebuie să ne pregătim mai bine decît pînă acum pentru o nouă insurecţie». În oraşe se desfăşura o uriaşă activitate în direcţia creării de detaşamente de luptă. În aceste detaşamente intrau muncitorii cei mai curajoşi şi mai revoluţionari, gata să se avînte în lupta cea mai hotărîtă. Dar ei căutau o muncă vie, o luptă directă. În multe locuri — în Ural, în ţinutul Baltic, în Caucaz, în oraşele mari —, membrii acestor detaşamente de luptă îşi încercau puterile în diferite atacuri împotriva secţiilor de poliţie, în acte teroriste izolate, în capturarea de arme şi în exproprieri. Şi în această privinţă trebuia introdusă claritate în sarcinile detaşamentelor şi organizaţiilor de luptă.
Fireşte că în mintea muncitorilor care făceau parte din organizaţiile de luptă s-a născut ideea de a lega într-un singur tot întreaga muncă de pregătire în vederea insurecţiei, ideea de a uni activitatea organizaţiilor de luptă cu aceea a organizaţiilor militare. Mulţi tovarăşi studiau cu asiduitate arta militară, tehnica minării, chimia explozivilor (în această privinţă, de mare ajutor ne-a fost defunctul tovarăş Pavel Karlovici Sternberg, care era, pe atunci, dacă nu mă înşel, profesor de astronomie). În unele oraşe — în Moscova, bunăoară — au luat fiinţă, în a doua jumătate a anului 1906, centre de unificare, ca, de pildă, biroul tehnic-militar.
În acelaşi timp, în mintea unor tovarăşi s-a născut ideea convocării unei conferinţe generale a organizaţiilor militare şi de luptă din Rusia. Ne-am întrunit de cîteva ori şi la una din consfătuiri am hotărît ca la sfîrşitul anului 1906 să convocăm la Tammerfors, în Finlanda, o conferinţă a organizaţiilor militare şi de luptă.
Este îndeobşte cunoscută aprecierea pozitivă pe care a făcut-o Vladimir Ilici lucrărilor acestei conferinţe, ca şi atenţia pe care a acordat-o el problemelor ridicate la această conferinţă.
Înainte de a pleca la conferinţă m-am hotărît să merg să stau de vorbă cu Vladimir Ilici. Cu mari precauţii, după ce am primit la cantina Institutului tehnologic — de la tovarăşa Bogdanova, dacă nu mă înşel — indicaţiile necesare cu privire la locul şi data întîlnirii, am plecat în Finlanda, unde l-am întîlnit într-adevăr pe Vladimir Ilici, care m-a copleşit pur şi simplu cu întrebări. Mi-am dat seama numaidecît că am în faţa mea un tovarăş care cunoaşte în cele mai mici amănunte munca noastră şi care se interesează în mod serios de ea. Vladimir Ilici nu se mulţumea cu răspunsuri generale; el voia să ştie amănunte, voia să cunoască întregul mecanism al muncii noastre, planurile noastre de viitor, legăturile noastre. El a manifestat un viu interes pentru experienţa acumulată de noi în organizarea şcolii militare de instructori, în care luptătorii noştri învăţau mînuirea şi fabricarea bombelor, mînuirea mitralierelor şi a altor arme, precum şi tehnica minării, şi studiau tactica luptelor de stradă, — într-un cuvînt, se pregăteau viitorii comandanţi ai detaşamentelor noastre de luptă în vederea revoluţiei care avea să vină. Cel mai mult se temea Vladimir Ilici să nu ne lansăm în vreo aventură. El m-a întrebat cu multă grijă dacă nu punem la cale vreo acţiune şi m-a avertizat că orice pas mai important trebuie să-l facem numai cu aprobarea centrului bolşevic; m-a chestionat foarte amănunţit asupra modului cum organizasem conferinţa, întrebîndu-mă dacă nu există cumva primejdia de a fi adoptate rezoluţii menşevice (întrucît presupuneam ca la această conferinţă vor participa şi reprezentanţi de-ai menşevicilor).
L-am rugat insistent pe Vladimir Ilici să vină şi dînsul la această conferinţă. Mai tîrziu i-am trimis chiar o invitaţie în acest sens din partea Biroului organizaţiilor militare şi de luptă. La această invitaţie, el ne-a răspuns printr-o scrisoare, care, din păcate, nu s-a păstrat, dar al cărei conţinut mi-l amintesc perfect de bine şi azi. El ne mulţumea pentru invitaţie, îşi exprima atitudinea lui pozitivă faţă de această conferinţă, considerînd-o deosebit de importantă, era de acord cu ordinea de zi a conferinţei şi, în acelaşi timp — cu multă prudenţă, dar insistent —, ne atrăgea atenţia să nu luăm vreo hotărîre care ar fi în contradicţie cu linia principială bolşevică. Mai tîrziu Vladimir Ilici a trimis totuşi la această conferinţă pe un tovarăş care să ne atragă atenţia în caz că greşim; acest tovarăş era Liubici (Sammer), azi decedat. El nu a avut însă de adus nici o modificare esenţială hotărîrilor noastre.
Această întîlnire cu Vladimir Ilici a făcut să dispară starea de spirit cu care venisem la el. Mie şi multor altor tovarăşi ni se părea că noi toţi, activiştii din organizaţiile militare şi de luptă, facem o treabă pe care partidul o consideră minoră şi lipsită de importanţă, că partidul nu ia în serios această muncă. Această stare de spirit se datora caracterului conspirativ al muncii noastre. Convorbirea cu Vladimir Ilici m-a convins că noi facem un lucru util şi important pentru partid. Cînd am plecat de la Vladimir Ilici, pur şi simplu prinsesem aripi. Noi ştiam că Comitetul Central (menşevic) ne va pune tot soiul de piedici în convocarea acestei conferinţe, că se va strădui s-o zădărnicească, că nu prea are la inimă munca noastră. Fiind siguri de sprijinul lui Ilici, aveam mai multă încredere în noi, eram mai fermi. Ştiam că hotărîrile noastre vor fi sprijinite de bolşevici şi în acelaşi timp mergeam la conferinţă cu ideea că trebuie să ne organizăm în aşa fel întreaga activitate, încît să fie întru totul de acord cu linia noastră bolşevică.