Ni s-a imputat din diferite părţi că n-am expus relaţiile economice care formează baza materială a luptelor de clasă şi a luptelor naţionale de astăzi. În mod sistematic noi ne-am referit la aceste relaţii numai acolo unde ele ies direct la iveală în ciocnirile politice.
În primul rînd era necesar să urmărim lupta de clasă în decursul istoriei curente şi să dovedim în mod empiric, pe baza materialului istoric existent şi al aceluia nou care se iveşte zi de zi, că, o dată cu înfrîngerea clasei muncitoare, care făcuse revoluţia din februarie şi din martie[1] au fost învinşi şi adversarii ei - republicanii burghezi din Franţa, clasa burgheziei şi cea a ţărănimii care pe întregul continent european combăteau absolutismul feudal; că victoria „republicii oneste“ în Franţa a însemnat totodată căderea naţiunilor care au răspuns la revoluţia din februarie cu eroice războaie de independenţă; că, în sfîrşit, o dată cu înfrîngerea muncitorilor revoluţionari, Europa a recăzut în vechea ei robie dublă, în robia anglo-rusă. Luptele din iunie de la Paris, căderea Vienei, tragicomedia din noiembrie 1848 de la Berlin[2], eforturile desperate ale Poloniei, Italiei şi Ungariei, înfometarea Irlandei - iată momentele principale care rezumă, în Europa, lupta de clasă dintre burghezie şi clasa muncitoare, şi pe baza cărora am demonstrat că orice mişcare revoluţionară, oricît de îndepărtat de lupta de clasă ar părea ţelul ei, trebuie să dea greş atîta timp cît nu va învinge clasa muncitoare revoluţionară, că orice reformă socială va rămîne o utopie atîta timp cît revoluţia proletară şi contrarevoluţia feudală nu-şi vor măsura forţele cu armele în mînă într-un război mondial. În expunerea noastră, ca şi în realitate, Belgia şi Elveţia erau nişte picturi de gen tragicomice şi caricaturale în marea frescă istorică: una ca stat-model de monarhie burgheză, cealaltă ca stat-model de republică burgheză, amîndouă state care îşi închipuie că sînt la fel de independente atît de lupta de clasă cît şi de revoluţia europeană.
Acum, după ce cititorii noştri au văzut lupta de clasă dezvoltîndu-se şi luînd forme politice grandioase în 1848, a sosit timpul să ne ocupăm mai îndeaproape de relaţiile economice propriu-zise, pe care se întemeiază atît[3] existenţa burgheziei şi dominaţiei ei de clasă cît[4] şi sclavia muncitorilor.
În trei mari capitole vom expune: 1) relaţia dintre munca salariată şi capital, sclavia muncitorului, dominaţia capitalistului; 2) pieirea inevitabilă a claselor burgheze mijlocii şi aşa-numitei stări ţărăneşti in sistemul actual; 3) înrobirea comercială şi exploatarea claselor burgheze ale diferitelor naţiuni europene de către despotul pieţii mondiale - Anglia.
Vom căuta să facem expunerea cît mai simplă şi mai populară, pornind de la presupunerea că chiar noţiunile cele mai elementare de economie politică ar fi necunoscute. Vrem să fim pe înţelesul muncitorilor. De altminteri, în Germania, începînd cu apărătorii înverşunaţi ai stărilor de lucruri existente şi pînă la şarlatanii socialişti şi la geniile politice neînţelese, care în fărîmiţata Germanie sînt încă mai numeroşi decît suveranii, domneşte cea mai ciudată ignoranţă şi confuzie în ce priveşte relaţiile economice cele mai simple.
Să trecem, aşadar, la prima problemă: Ce este salariul? Cum este el determinat?
Dacă am întreba pe muncitori: „Ce salariu aveţi?“ - unul ar răspunde: „Eu primesc de la burghezul meu 1 marcă[5] pentru o zi de muncă“, altul: „Eu primesc 2 mărci“ etc. După diferite ramuri de muncă în care lucrează, ei ar indica sume de bani diferite pe care le primesc de la burghezii respectivi pentru[6] executarea unei munci determinate, de pildă, pentru ţesutul unui cot de pînză sau pentru culesul unei coli de tipar. Cu toată varietatea răspunsurilor lor, ei vor fi cu toţii de acord asupra unui[7] punct: salariul este suma de bani pe care capitalistul[8] o plăteşte pentru un timp de muncă determinat sau pentru prestarea unei munci determinate.
Aşadar, pe cît se pare[9], capitalistul[10] cumpără munca lor pe bani. Pe bani ei îi vînd munca lor[11]. Aceasta însă numai în aparenţă. Ceea ce vînd muncitorii în realitate capitalistului în schimbul banilor este forţa lor de muncă. Capitalistul cumpără această forţă de muncă pentru o zi, o săptămînă, o lună etc. Şi, după ce a cumpărat-o, el o consumă, punînd pe muncitori să lucreze timpul convenit[12]. Cu aceeaşi sumă[13] cu care capitalistul[10] a cumpărat forţa lor de muncă[14], de pildă cu 2 mărci, el ar fi putut să cumpere 2 pfunzi de zahăr sau o cantitate determinată dintr-o altă marfă oarecare. Cele 2 mărci cu care a cumpărat 2 pfunzi de zahăr reprezintă preţul celor 2 pfunzi de zahăr. Cele 2 mărci[15] cu care a cumpărat[16] folosinţa pe timp de douăsprezece ore a forţei de muncă reprezintă preţul muncii de douăsprezece ore. Forţa de muncă[14] este deci o marfă, întocmai ca zahărul. Prima se măsoară cu ceasornicul[17], cealaltă cu cîntarul.
Marfa lor, forţa de muncă[14], muncitorii o schimbă pe marfa capitalistului, pe bani; şi anume acest schimb are loc într-un raport determinat. Atîţia bani pentru atîta timp[18] de folosinţă a forţei de muncă. Pentru douăsprezece ore de ţesut - 2 mărci. Dar aceste 2 mărci nu reprezintă oare toate celelalte mărfuri pe care pot să le cumpăr cu 2 mărci? În realitate muncitorul a schimbat, aşadar, marfa sa, forţa de muncă[14], pe[19] mărfuri de tot felul şi anume într-un raport determinat. Dîndu-i 2 mărci, capitalistul i-a dat atîta carne, atîta îmbrăcăminte, atîtea lemne, lumină etc. în schimbul zilei sale de muncă. Cele două mărci exprimă deci proporţia în care forţa de muncă[14] este schimbată pe[20] alte mărfuri, valoarea de schimb a forţei sale de muncă[21]. Valoarea de schimb a unei mărfi exprimată în bani este tocmai ceea ce numim preţul ei. Aşadar, salariul nu este decît o denumire deosebită pentru preţul forţei de muncă[22] [23], numit de obicei preţul muncii[24], pentru preţul acestei mărfi specifice care nu poate fi conţinută în altceva decît în carnea şi în sîngele omenesc.
Să luăm un muncitor oarecare, de pildă un ţesător. Capitalistul[25] îi pune la dispoziţie războiul de ţesut şi firele. Ţesătorul începe să muncească şi firele se transformă în pînză. Capitalistul[25] îşi însuşeşte pînza şi o vinde, de pildă, cu 20 de mărci. Reprezintă oare salariul ţesătorului o parte din pînză, din cele 20 de mărci, din produsul muncii sale? Nicidecum. Ţesătorul şi-a primit salariul cu mult înainte ca pînza să fi fost vîndută, ba poate chiar cu mult înainte de a se fi terminat ţesutul ei. Prin urmare capitalistul nu plăteşte acest salariu cu banii pe care îi va obţine în schimbul pînzei, ci cu banii pe care îi are dinainte disponibili. Mărfurile pe care ţesătorul le primeşte în schimbul mărfii sale, în schimbul forţei de muncă[26], sînt tot atît de puţin produse de el ca şi războiul de ţesut şi firele pe care i le pune la dispoziţie burghezul. Se poate întîmpla ca burghezul să nu găsească nici un cumpărător pentru pînza sa. Se poate întîmpla ca el să nu scoată din vînzarea ei nici măcar suma dată ca salariu. Este posibil ca el s-o vîndă foarte avantajos în raport cu salariul ţesătorului. Toate acestea nu-l privesc de loc pe ţesător. Capitalistul cumpără cu o parte din averea de care dispune, din capitalul său, forţa de muncă[27] a ţesătorului, întocmai cum, cu o altă parte din averea sa, a cumpărat materia primă - firele - şi unealta de muncă - războiul de ţesut. După ce a făcut aceste cumpărături - printre care se numără şi forţa de muncă[27] necesară pentru producerea pînzei -, el nu mai produce decît cu materii prime şi unelte de muncă care-i aparţin numai lui. Printre acestea din urmă se numără acum, fireşte, şi bunul nostru ţesător, căruia îi revine din produs sau din preţul produsului tot atît de puţin ca şi războiului de ţesut.
Salariul nu este deci o parte care revine muncitorului din marfa produsă de el. Salariul este acea parte din mărfurile deja existente cu care capitalistul îşi cumpără o cantitate determinată de forţă de muncă[27] productivă.
Forţa de muncă[27] este, aşadar, o marfă pe care posesorul ei, muncitorul salariat, o vinde capitalului. Pentru ce o vinde? Pentru a trăi.
Funcţionarea[28] forţei de muncă[29], munca, este însă propria activitate vitală a muncitorului, propria sa manifestare de viaţă. Şi această activitate vitală el o vinde unui terţ, pentru a-şi asigura mijloacele de subzistenţă necesare. Activitatea sa vitală este, aşadar, pentru el doar un mijloc care-i face posibilă existenţa. El munceşte ca să trăiască. El nici nu consideră munca o parte din însăşi viaţa sa; ea este, dimpotrivă, o sacrificare a vieţii sale. Munca este o marfă pe care a vîndut-o unui terţ. De aceea nici produsul activităţii sale nu este scopul activităţii sale. Ceea ce produce pentru sine însuşi nu este mătasea pe care o ţese, nici aurul pe care îl extrage din mină, nici palatul pe care îl clădeşte. Ceea ce produce pentru sine însuşi este salariul, iar mătasea, aurul, palatul se reduc pentru el la o cantitate determinată de mijloace de subzistenţă, poate o haină de bumbac, monede de aramă şi o locuinţă la subsol. Şi muncitorul care timp de douăsprezece ore ţese, toarce, sfredeleşte, strunjeşte, zideşte, sapă, sparge sau cară pietre etc. consideră oare aceste douăsprezece ore de ţesut, de tors, de sfredelit, de strunjit, de zidit, de săpat, de spart pietre ca o manifestare a vieţii sale, ca viaţă? Dimpotrivă. Viaţa începe pentru el abia atunci cînd această activitate încetează - la masă, la cîrciumă, în pat. Iar cele douăsprezece ore de muncă nu au pentru dînsul sensul de ţesut, tors, sfredelit etc., ci numai sensul de cîştig, care-i permite să mănînce, să se ducă la cîrciumă, să doarmă. Dacă viermele de mătase ar toarce pentru a-şi tîrî existenţa ca omidă, atunci el ar fi un adevărat muncitor salariat.
Forţa de muncă[30] n-a fost întotdeauna o marfă. Munca n-a fost întotdeauna muncă salariată, adică muncă liberă. Sclavul nu-şi vindea forţa de muncă[30] stăpînului de sclavi, întocmai cum nici boul nu-şi vinde ţăranului serviciile. Sclavul, cu forţa sa de muncă[30] cu tot, este vîndut o dată pentru totdeauna stăpînului său. El este o marfă care poate trece din mîna unui proprietar în mîna altuia. El însuşi este o marfă, dar forţa de muncă nu este marfa sa. Iobagul vinde numai o parte din forţa sa de muncă[30]. Nu el este acela care primeşte o plată de la proprietarul pămîntului, ci, dimpotrivă, proprietarul pămîntului primeşte un tribut de la el. Iobagul aparţine pămîntului şi aduce roade stăpînului pămîntului. Muncitorul liber însă se vinde pe sine însuşi, şi anume bucată cu bucată. Zi de zi el vinde la mezat 8, 10, 12, 15 ore din viaţa sa aceluia care oferă mai mult, posesorului de materii prime, de unelte de muncă şi de mijloace de subzistenţă, adică capitalistului. Muncitorul nu aparţine nici vreunui proprietar şi nici pămîntului, dar 8, 10, 12, 15 ore din viaţa sa zilnică aparţin aceluia care le cumpără. Muncitorul îl părăseşte ori de cîte ori vrea pe capitalistul care l-a tocmit, iar capitalistul îl concediază ori de cîte ori crede de cuviinţă, de îndată ce nu mai poate trage de pe urma lui nici un folos sau folosul scontat. Dar muncitorul, a cărui unică sursă de cîştig este vînzarea forţei sale de muncă[31], nu poate părăsi întreaga clasă a cumpărătorilor, adică clasa capitaliştilor, fără să se condamne la moarte. El nu aparţine cutărui sau cutărui capitalist[32], ci clasei capitaliştilor[33], şi este treaba sa să se plaseze, adică să-şi găsească un cumpărător în rîndurile acestei clase a capitaliştilor[34].
Înainte de a ne ocupa acum mai îndeaproape de relaţia dintre capital şi munca salariată, vom expune pe scurt relaţiile cele mai generale care joacă un rol în determinarea salariului.
Salariul este, după cum am văzut, preţul unei mărfi determinate, al forţei de muncă[31]. Salariul este, aşadar, determinat de aceleaşi legi care determină preţul oricărei alte mărfi. Se pune deci întrebarea: cum este determinat preţul unei mărfi?
[1]. Este vorba de revoluţiile care au avut loc la 23 şi 24 februarie la Paris, la 13 martie la Viena şi la 18 martie 1848 la Berlin. - Nota red. Editurii Politice
[2]. În „Neue Rheinische Zeitung“ („N. Rh. Z.“) lipseşte: 1848. - Nota red. Editurii Politice
[3].-[4]. În „N. Rh. Z.“ lipsesc: „atît“ şi „cît“. - Nota red. Editurii Politice
[5]. În „N. Rh. Z.“ aici şi mai departe: franci. - Nota red. Editurii Politice
[6]. În „N. Rh. Z.“ este adăugat: pentru un timp determinat sau pentru. - Nota red. Editurii Politice
[7]. În „N. Rh. Z.“ este adăugat: singur. - Nota red. Editurii Politice
[8]. În „N. Rh. Z“: burghezul. - Nota red. Editurii Politice
[9]. Adaos din (1891). - Nota red. Editurii Politice
[10]. În „N. Rh. Z.“: „burghezul“. - Nota red. Editurii Politice
[11].-[12]. Adaos din (1891). - Nota red. Editurii Politice
[13]. În „N. Rh. Z.“: sumă de bani. - Nota red. Editurii Politice
[14]. În „N. Rh. Z.“: munca. - Nota red. Editurii Politice
[15]. În „N. Rh. Z.“: aici şi mai departe: franci. - Nota red. Editurii Politice
[16]. În „N. Rh. Z.“: munca pe timp de douăsprezece ore. - Nota red. Editurii Politice
[17]. În „N. Rh. Z.“: este adăugat: şi. - Nota red. Editurii Politice
[18]. În „N. Rh. Z.“: muncă. - Nota red. Editurii Politice
[19]. În „N. Rh. Z.“ este adăugat: celelalte. - Nota red. Editurii Politice
[20]. În „N. Rh. Z.“: o altă marfă. - Nota red. Editurii Politice
[21]. În „N. Rh. Z.“: muncii sale. - Nota red. Editurii Politice
[22]. În „N. Rh. Z.“: muncii. - Nota red. Editurii Politice
[23].[24]. Adaos din (1891). - Nota red. Editurii Politice
[25]. În „N. Rh. Z.“: burghezul. - Nota red. Editurii Politice
[26]. În „N. Rh. Z.“: muncii. - Nota red. Editurii Politice
[27]. În „N. Rh. Z.“: munca. - Nota red. Editurii Politice
[28].[29]. Adaos din (1891). - Nota red. Editurii Politice
[30]. În „N. Rh. Z.“: munca. - Nota red. Editurii Politice
[31]. În „N. Rh. Z.“: muncii. - Nota red. Editurii Politice
[32]. În „N. Rh. Z.“: burghez. - Nota red. Editurii Politice
[33]. În „N. Rh. Z.“: burgheziei, „clasei burgheze“. - Nota red. Editurii Politice
[34]. În „N. Rh. Z.“: clase burgheze. - Nota red. Editurii Politice