Prefaţă la ediţia germană din 1872
Prefaţă la ediţia rusă din 1882
Prefaţă la ediţia germană din 1883
Prefaţă la ediţia engleză din 1888
Prefaţă la ediţia germană din 1890
Prefaţă la ediţia poloneză din 1892
Prefaţă la ediţia italiană din 1893
„Liga comuniştilor“, organizaţie internaţională a muncitorilor[2], care în condiţiile de atunci nu putea fi, desigur, decît secretă, la Congresul de la Londra din noiembrie 1847 ne-a însărcinat pe subsemnaţii să alcătuim un amplu program, teoretic şi practic, al partidului destinat publicităţii. Aşa s-a născut acest „Manifest“, al cărui manuscris a fost trimis la Londra cu cîteva săptămîni înainte de revoluţia din februarie[3] pentru a fi tipărit. Publicat pentru prima oară în limba germană, el a apărut în această limbă în Germania, Anglia şi America, în cel puţin 12 ediţii diferite. În limba engleză a apărut pentru prima dată în 1850, la Londra, în „Red Republican“, fiind tradus de Miss Helen Macfarlane[4], iar în 1871 el a fost editat în America în cel puţin trei traduceri diferite. În limba franceză „Manifestul“ a apărut pentru prima oară la Paris, cu puţin timp înainte de insurecţia din iunie 1848[5], şi, recent, în „Le Socialiste“ din New York[6]. În momentul de faţă se pregăteşte o nouă traducere. În limba polonă „Manifestul“ a apărut la Londra imediat după prima ediţie germană. În limba rusă a apărut la Geneva în deceniul al 7-lea[7]. În limba daneză a fost, de asemenea, tradus curînd după apariţie.
Oricît de mult s-ar fi schimbat condiţiile în ultimii douăzeci şi cinci de ani, principiile generale, dezvoltate în acest „Manifest“ sînt, în linii mari, valabile şi astăzi. Pe alocuri ar fi nevoie de unele îndreptări. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum se spune chiar în „Manifest“, pretutindeni şi întotdeauna de condiţiile istorice date, şi de aceea măsurile revoluţionare propuse la sfîrşitul capitolului al II-lea[c] nu prezintă o importanţă specială. În prezent, acest pasaj ar suna în multe privinţe altfel. Dată fiind uriaşa dezvoltare a marii industrii în ultimii douăzeci şi cinci de ani şi progresul realizat o dată cu aceasta, dată fiind aderarea tot mai largă a clasei muncitoare la partid, experienţa practică mai întîi a revoluţiei din februarie şi, într-o măsură şi mai mare, a Comunei din Paris, cînd proletariatul a deţinut pentru prima oară puterea politică timp de două luni, acest program este pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că „clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi să o pună în funcţiune pentru propriile sale scopuri“ (vezi „Războiul civil din Franţa, Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“, ediţia germană, pag. 19[c], unde această idee este dezvoltată mai pe larg[8]). Apoi, este de la sine înţeles că în prezent critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel şi observaţiile în legătură cu poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie din diferite ţări (capitolul al IV-lea[c]), deşi în esenţă valabile şi în prezent, sînt totuşi învechite în ceea ce priveşte aplicarea în practică, pentru simplul fapt că situaţia politică s-a schimbat cu desăvîrşire şi că dezvoltarea istorică a măturat majoritatea partidelor enumerate acolo.
„Manifestul“ este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm. O viitoare ediţie va apărea, probabil, însoţită de o introducere care să cuprindă intervalul dintre 1847 şi pînă azi; ediţia de faţă a venit pe neaşteptate şi noi nu am avut răgazul să facem acest lucru.
Karl Marx, Friedrich Engels
Londra, 24 iunie 1872
Scris pentru cea de-a doua ediţie germană autorizată a lucrării lui K. Marx şi F. Engels: „Manifestul Partidului Comunist“. Ediţia nouă, cu o prefaţă a autorului. Leipzig 1872
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 97-98. — Nota red. Editurii Politice, 1966
Prima ediţie rusă a „Manifestului Partidului Comunist“, în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea în imprimeria ziarului „Kolokol“[10]. Pe vremea aceea, ediţia rusă a „Manifestului“ nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putinţă.
Cît de puţin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mişcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al „Manifestului“: „Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie“[c] din diferitele ţări. În acest capitol nu sînt menţionate tocmai Rusia şi Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacţiunii europene şi cînd emigraţia în Statele Unite înghiţea tot prisosul de braţe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două ţări furnizau Europei materii prime şi erau în acelaşi timp pieţe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa.
Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigraţia europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriaşă dezvoltare a producţiei agricole, care prin concurenţa ei zdruncină din temelii atît marea cît şi mica proprietate funciară din Europa. Ea a permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie şi pe o scară atît de mare, încît monopolului industrial de pînă acum al Europei apusene şi în special al Angliei i se va pune capăt în scurt timp. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influenţează în sens revoluţionar chiar asupra Americii. Proprietatea funciară mică şi mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurenţa fermelor uriaşe; în acelaşi timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros şi o concentrare fabuloasă a capitalurilor.
Să trecem acum la Rusia! În timpul revoluţiei din 1848-1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii din Europa au văzut în intervenţia rusă singura salvare posibilă în faţa primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Ţarul a fost proclamat capul reacţiunii europene. Astăzi el e prizonier al revoluţiei la Gatcina[11], iar Rusia constituie detaşamentul de avangardă al mişcării revoluţionare din Europa.
Sarcina „Manifestului Comunist“ a fost să proclame pieirea inevitabilă şi iminentă a proprietăţii burgheze contemporane. În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a speculaţiilor capitaliste şi de proprietatea funciară burgheză care abia acum se dezvoltă, mai mult de jumătate din pămînturi se află în proprietatea în obşte a ţăranilor. Se pune întrebarea: poate obştea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăţii comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară, comunistă, de proprietate comună? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin acelaşi proces de destrămare propriu dezvoltării istorice a Apusului?
Singurul răspuns cu putinţă astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluţia rusă va constitui semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate în obşte asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.
Karl Marx, Friedrich Engels
Londra, 21 ianuarie 1882
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 314-315. — Nota red. Editurii Politice, 1966
Prefaţa la ediţia de faţă trebuie s-o semnez, spre regretul meu, singur. Marx, căruia întreaga clasă muncitoare din Europa şi America îi este mai îndatorată decît oricărui alt om, se odihneşte în cimitirul din Highgate, iar pe mormîntul lui a şi crescut prima iarbă. Acum, după moartea lui[13] nu mai poate fi în nici un caz vorba de o modificare sau completare a „Manifestului“. Cu atît mai mult consider necesar să afirm aici încă o dată în mod categoric următoarele:
Ideea fundamentală care străbate ca un fir roşu „Manifestul“, şi anume că producţia economică şi, determinată de aceasta în mod necesar, structura societăţii din fiecare epocă istorică constituie baza istoriei politice şi intelectuale a epocii respective; că, în consecinţă, întreaga istorie (de la destrămare străvechii proprietăţi comune asupra pămîntului) a fost istoria luptelor de clasă, a luptelor dintre clasele exploatate şi clasele exploatatoare, dintre clasele dominate şi clasele dominante, pe diferite trepte ale dezvoltării sociale; că această luptă a atins însă în momentul de faţă o asemenea treaptă, încît clasa exploatată şi asuprită (proletariatul) nu se mai poate elibera de clasa care o exploatează şi o asupreşte (burghezia) fără a elibera în acelaşi timp pentru totdeauna întreaga societate de exploatare, asuprire şi luptă de clasă — această idee fundamentală îi aparţine de-a-ntregul şi exclusiv lui Marx1).
Acest lucru eu l-am declarat în repetate rînduri[14]; acum însă este necesar ca această declaraţie să preceadă „Manifestul“ însuşi.
F. Engels
Londra, 28 iunie 1883
Scris pentru lucrarea lui K. Marx şi F. Engels: “„Manifestul Partidului Comunist“. A treia ediţie germană autorizată. Cu prefeţele autorilor. Hottingen-Zürich 1883
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 3-4. — Nota red. Editurii Politice, 1966
„Manifestul“ a fost publicat ca platformă a „Ligii comuniştilor“, asociaţie muncitorească exclusiv germană la început, apoi internaţională, care, în împrejurările politice de pe continentul european înainte de 1848, nu putea fi decît o organizaţie secretă. La congresul Ligii, care a avut loc la Londra în noiembrie 1847, Marx şi Engels au fost însărcinaţi să pregătească publicarea unui program complet, teoretic şi practic, al partidului. Redactat în limba germană, manuscrisul a fost trimis spre tipărire la Londra în ianuarie 1848, cîteva săptămîni înainte de izbucnirea revoluţiei franceze de la 24 februarie. O traducere franceză a apărut la Paris, scurtă vreme înainte de insurecţia din iunie 1848. Prima traducere engleză, întocmită de Miss Helen Marfarlane, a apărut la Londra în 1850, în „Red Republican“ al lui George Julian Harney. Au apărut de asemenea o ediţie daneză şi una poloneză.
Înfrîngerea insurecţiei din iunie 1848 de la Paris — această primă mare bătălie dintre proletariat şi burghezie — a împins iarăşi năzuinţele sociale şi politice ale clasei muncitoare din Europa, pentru cîtăva vreme, pe planul al doilea. De atunci lupta pentru preponderenţă a început să se dea din nou, ca în perioada dinaintea revoluţiei din februarie, numai între diferitele grupe ale clasei posedante; clasa muncitoare a trebuit să se rezume la o luptă pentru libertatea de acţiune politică şi să ocupe poziţia unei aripi de extremă stîngă a radicalilor stării de mijloc. Acolo unde mişcări proletare independente au continuat să dea semne de viaţă, ele au fost reprimate fără cruţare. Astfel poliţia prusacă a dibuit Comitetul central al Ligii comuniştilor, care îşi avea atunci sediul la Colonia. Membrii lui au fost arestaţi şi, după 18 luni de detenţiune, deferiţi justiţiei, în octombrie 1852. Celebrul „proces al comuniştilor de la Colonia“ a ţinut de la 4 octombrie pînă la 12 noiembrie; şapte dintre deţinuţi au fost condamnaţi de la trei pînă la şase ani recluziune. Îndată după pronunţarea sentinţei, Liga a fost dizolvată formal de către membrii rămaşi. Cît priveşte „Manifestul“, părea de aici încolo condamnat să cadă pradă uitării.
Cînd clasa muncitoare europeană se simţi iarăşi destul de puternică pentru un nou atac împotriva clasei dominante, luă fiinţă Asociaţia Internaţională a Muncitorilor. Dar această Asociaţie, întemeiată anume pentru a suda într-o organizaţie unică întregul proletariat combativ din Europa şi America, nu putea proclama de îndată principiile enunţate în „Manifest“. Internaţionala trebuia să aibă un program destul de larg spre a putea fi acceptat de trade-unionurile engleze, de adepţii francezi, belgieni, italieni şi spanioli ai lui Proudhon[15] şi de lassalleienii[16] din Germania2). Marx, care a elaborat acest program spre satisfacţia tuturor grupărilor, avea deplină încredere în dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, dezvoltare care trebuia să rezulte în mod inevitabil din îmbinarea dintre acţiune şi discuţie. Evenimentele şi peripeţiile luptei împotriva capitalului — înfrîngerile mai mult încă decît victoriile — trebuiau negreşit să învedereze oamenilor insuficienţa diverselor lor soluţii miraculoase şi să croiască drum unei înţelegeri mai depline a adevăratelor premise pentru emanciparea clasei muncitoare. Şi Marx a avut dreptate. În 1874, cînd Internaţionala se destrămă, ea îi lăsa pe muncitori într-o stare cu totul diferită faţă de aceea în care îi găsise la întemeierea ei, în 1864. Proudhonismul în Franţa, lassalleianismul în Germania erau pe cale de a pieri, de asemenea şi trade-unionurile engleze conservatoare, deşi în cea mai mare parte rupseseră de mult relaţiile cu Internaţionala, se apropiau încetul cu încetul de momentul cînd preşedintele lor a putut să declare în numele acestora anul trecut la Swansea: „Socialismul continental nu ne mai înspăimîntă“. Într-adevăr, principiile „Manifestului“ făcuseră progrese însemnate printre muncitorii din toate ţările.
Astfel, „Manifestul“ însuşi trecu din nou pe primul plan. Din 1850 textul german fusese reeditat de cîteva ori în Elveţia, în Anglia şi în America. În 1872 el a fost tradus în engleză, şi anume la New York, iar traducerea a fost publicată în „Woodhull and Claflin's Weekly“. Pe baza acestei versiuni engleze a fost redactată şi una franceză, publicată în „Le Socialiste“ din New York. De atunci au fost publicate în America încă cel puţin două traduceri engleze, mai mult sau mai puţin denaturate, dintre care una a fost retipărită în Anglia. Prima traducere rusă, întocmită de Bakunin, a fost editată la Geneva pe la 1863, în tipografia în care apărea „Kolokol“ al lui Herzen; a doua, întocmită de eroica Vera Zasulici[17], a apărut tot la Geneva în 1882. O nouă ediţie daneză a apărut în „Socialdemokratisk Bibliothek“, Copenhaga 1885; o nouă traducere franceză în „Le Socialiste“, Paris 1886[18]. După aceasta din urmă a fost întocmită o traducere spaniolă, care a fost publicată în 1886 la Madrid. Ar fi greu de indicat cu precizie numărul reeditărilor germane; în total au fost cel puţin douăsprezece. O traducere în limba armeană, care urma să apară acum cîteva luni la Constantinopol, nu a văzut lumina tiparului deoarece, după cum mi s-a relatat, editorul nu a avut curajul să publice o carte care poartă numele lui Marx, iar traducătorul a refuzat să o prezinte drept o lucrare a lui. Am auzit şi despre traduceri în alte limbi, dar nu le-am văzut. Astfel istoria „Manifestului“ oglindeşte în mare măsură istoria mişcării muncitoreşti moderne; în momentul de faţă el este fără îndoială opera cea mai răspîndită, cea mai internaţională a întregii literaturi socialiste, un program comun, recunoscut de milioane de muncitori din Siberia şi pînă în California.
Totuşi pe vremea cînd a fost redactat, nu l-am fi putut numi un manifest socialist. Socialişti erau denumiţi în 1847, pe de o parte, adepţii diferitelor sisteme utopice: oweniştii[19] în Anglia, fourieriştii[20] în Franţa, care încă pe atunci ajunseseră şi unii şi alţii să fie simple secte pe cale de dispariţie; pe de altă parte, şarlatani sociali de toate soiurile, care promiteau să înlăture prin felurite cîrpeli diferitele racile sociale, fără a primejdui în vreun fel capitalul şi profitul —, în ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau în afara mişcării muncitoreşti şi care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte“. Acea parte a clasei muncitoare care se convinsese de insuficienţa unor simple răsturnări politice şi susţinea necesitatea unei revoluţionări totale a societăţii, acea parte îşi zicea pe atunci comunistă. Era un fel de comunism încă brut, necioplit, pur instinctiv, dar care nimerise punctul cardinal şi era destul de puternic în sînul clasei muncitoare pentru a da naştere comunismului utopic — în Franţa, acelui al lui Cabet[21], în Germania, acelui al lui Weitling[22]. Astfel, în 1847 socialismul era o mişcare a stării de mijloc, comunismul — o mişcare a clasei muncitoare. Socialismul, cel puţin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Şi deoarece noi eram dintru început de părere că „eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi“, nu puteam sta la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Ba mai mult încă, nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.
Deşi „Manifestul“ este opera noastră a amîndurora, mă simt totuşi dator să precizez că ideea fundamentală, care formează miezul său, îi aparţine lui Marx. Această idee constă în aceea că, în fiecare epocă istorică, modul de producţie economică şi de schimb preponderent şi structura socială pe care o generează în mod necesar constituie baza pe care se înalţă istoria politică şi intelectuală a acestei epoci şi prin care îşi găseşte exclusiv explicaţia; că, în consecinţă, întreaga istorie a omenirii (de la desfiinţarea orînduirii gentilice primitive cu proprietatea ei comună asupra pămîntului) a fost istoria luptelor dintre clase, a luptelor dintre clasele exploatatoare şi clasele exploatate, dintre clasele dominante şi clasele asuprite; că istoria acestor lupte de clasă reprezintă o scară a dezvoltării care în momentul de faţă a atins o treaptă cînd clasa exploatată şi asuprită — proletariatul — nu se poate elibera de sub jugul clasei exploatatoare şi dominante — al burgheziei — fără a elibera totodată şi pentru totdeauna întreaga societate de orice exploatare şi asuprire, de orice deosebiri de clasă şi lupte de clasă.
De această idee, care după părerea mea, este chemată să constituie în ştiinţa istoriei punctul de plecare pentru acelaşi progres pe care l-a constituit teoria lui Darwin[23] în ştiinţele naturii, — de această idee ne apropiasem treptat amîndoi, încă cu cîţiva ani înainte de 1845. În ce măsură avansasem eu singur în această direcţie reiese din lucrarea mea „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“3). Cînd m-am întîlnit însă din nou cu Marx la Bruxelles, în primăvara anului 1845, el elaborase deja complet această idee şi mi-a expus-o în termeni aproape tot atît de clari ca cei în care am rezumat-o eu mai sus.
Din prefaţa noastră comună la ediţia germană din 1872 citez următoarele:
„Oricît de mult s-ar fi schimbat împrejurările în ultimii douăzeci şi cinci de ani, principiile generale dezvoltate în acest «Manifest» sînt, în linii generale, şi astăzi încă tot atît de juste. Pe ici, pe colo ar fi cîte ceva de îndreptat. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum spune «Manifestul» însuşi, pretutindeni şi întotdeauna de împrejurările istorice date, de aceea măsurile revoluţionare propuse la sfîrşitul capitolului al II-lea nu sînt valabile în mod absolut. Astăzi acest pasaj ar suna în multe privinţe altfel. Faţă de formidabilă dezvoltare a marii industrii în ultimii douăzeci şi cinci de ani, cît şi faţă de progresul realizat o dată cu aceasta pe tărîmul organizării ca partid a clasei muncitoare, faţă de experienţa practică mai întîi a revoluţiei din februarie şi mai ales a Comunei din Paris, unde proletariatul a deţinut pentru prima oară puterea politică timp de două luni, — programul acesta este astăzi pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că «clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi să o pună în funcţiune pentru propriile sale scopuri» (vezi «The Civil War in France; Address of the General Council of the International Working-men's Association»[24], London, Truelove 1871, pag. 15, în care această idee este dezvoltată mai pe larg). Apoi, este de la sine înţeles că în prezent critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel şi observaţiile în legătură cu poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie din diferite ţări (capitolul al IV-lea), deşi şi astăzi juste în liniile lor fundamentale, sînt totuşi învechite în ceea ce priveşte amănuntele, pentru simplul fapt că situaţia politică s-a schimbat cu desăvîrşire şi că dezvoltarea istorică a măturat majoritatea partidelor enumerate acolo.
«Manifestul» este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm“.
Traducerea de faţă se datoreşte domnului Samuel Moore, care a tradus în mare parte „Capitalul“ lui Marx. Am revăzut-o împreună şi eu am adăugat cîteva note de subsol spre a lămuri unele aluzii de ordin istoric.
Friedrich Engels
Londra, 30 ianuarie 1888
Editura Politică, Bucureşti, 1962.
De cînd au fost scrise cele de mai sus[26], a devenit necesară o nouă ediţie germană a „Manifestului“, iar cu „Manifestul“ însuşi s-au întîmplat multe care trebuie amintite aici.
O a doua traducere rusă — de Vera Zasulici — a apărut la Geneva în 1882; prefaţa la această traducere a fost scrisă de Marx şi de mine. Din păcate, am rătăcit manuscrisul german original, aşa că sînt nevoit să o retraduc din ruseşte, fapt de pe urma căruia prefaţa nu cîştigă de loc[27]. Iat-o:
„Prima ediţie rusă a «Manifestului Partidului Comunist», în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea în imprimeria revistei «Kolokol». Pe vremea aceea, ediţia rusă a «Manifestului» nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putinţă.
Cît de puţin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mişcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al «Manifestului»: «Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie din diferitele ţări». În acest capitol nu sînt menţionate tocmai Rusia şi Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacţiunii europene şi cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de braţe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două ţări furnizau Europei materii prime şi erau în acelaşi timp pieţe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa.
Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigraţia europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriaşă dezvoltare a producţiei agricole, care prin concurenţa ei zdruncină din temelii atît marea cît şi mica proprietate funciară din Europa. Ea a permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie şi pe o scară atît de mare, încît monopolul industrial de pînă acum al Europei apusene şi în special al Angliei va fi în scurt timp lichidat. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influenţează în sens revoluţionar asupra Americii însăşi. Proprietatea funciară mică şi mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurenţa fermelor uriaşe: în acelaşi timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros şi o concentrare fabuloasă a capitalurilor.
Şi acum Rusia! În timpul revoluţiei din 1848-1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii europeni au văzut în intervenţia rusească singura salvare posibilă în faţa primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Ţarul a fost proclamat capul reacţiunii europene. Astăzi el este prizonier al revoluţiei la Gatcina, iar Rusia constituie detaşamentul de avangardă al mişcării revoluţionare din Europa.
«Manifestul Comunist» a avut sarcina să proclame pieirea inevitabilă şi iminentă a proprietăţii burgheze moderne. În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a speculaţiilor capitaliste şi de proprietatea funciară burgheză abia în curs de dezvoltare, mai mult de jumătate din pămînturi se află în proprietate comună a ţăranilor. Se pune întrebarea: poate obştea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăţii comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară, comunistă, de proprietate? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin acelaşi proces de descompunere propriu dezvoltării istorice a Apusului?
Singurul răspuns cu putinţă astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluţia rusă va deveni semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate comună asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.
Karl Marx, Friedrich Engels
Londra, 21 ianuarie 1882“
O nouă traducere poloneză a apărut cam în acelaşi timp la Geneva: „Manifest Komunistyczny“.
Apoi a mai apărut şi o nouă traducere daneză, în „Socialdemokratisk Bibliothek, Kjöbenhavn 1885“. Din păcate, ea nu este absolut completă; cîteva pasaje esenţiale, la care traducătorul, se vede, a întîmpinat dificultăţi, au fost omise; pe alocuri mai există şi alte indicii de superficialitate, cu atît mai regretabile cu cît, citind lucrarea, îţi dai seama că traducătorul, lucrînd cu ceva mai multă grijă, ar fi putut da o versiune excelentă.
În 1886 a apărut o nouă traducere franceză în „Le Socialiste“ din Paris; e cea mai bună din cele apărute pînă acum.
A urmat, în acelaşi an, o versiune spaniolă, publicată mai întîi în „El Socialista“ din Madrid, apoi ca broşură: „Manifiesto del Partido Comunista“, por Carlos Marx y F. Engels. Madrid. Administración de „El Socialista“. Hernán Cortés 8.
Cu titlu de curiozitate voi mai aminti că în 1887 unui editor din Constantinopol i s-a oferit spre publicare manuscrisul unei traduceri în limba armeană, dar acest om de treabă n-a avut curajul să tipărească o lucrare pe care figura numele lui Marx, fiind de părere că cel mai bun lucru ar fi dacă traducătorul s-ar da el drept autor; acesta refuză însă.
După ce în Anglia au fost retipărite în repetate rînduri cînd una cînd alta din traducerile americane, mai mult sau mai puţin inexacte, a apărut, în sfîrşit, o traducere autentică, în 1888. Ea a fost făcută de prietenul meu Samuel Moore, iar înainte de a fi dată la tipar a fost revăzută încă o dată de noi amîndoi. Titlul ei este: „Manifesto of the Communist Party, by Karl Marx and Frederick Engels. Authorized English Translation, edited and annotated by Frederick Engels, 1888. London, William Reeves, 185 Fleet st. E. C.“ Unele din adnotările acestei ediţii le-am adoptat şi pentru cea de faţă.
„Manifestul“ a avut un destin al lui. Primit cu entuziasm la apariţie (după cum dovedesc traducerile enumerate în prima prefaţă) de către avangardă, pe atunci încă puţin numeroasă, a socialismului ştiinţific, el a fost curînd împins pe planul al doilea din cauza reacţiunii care s-a dezlănțuit o dată cu înfrîngerea muncitorilor din Paris în iunie 1848, şi, în cele din urmă, a fost proscris „de drept“, în urma condamnării comuniştilor de la Colonia, în noiembrie 1852[28]. O dată cu dispariţia de pe arena publică a mişcării muncitoreşti legate de revoluţia din februarie, „Manifestul“ a trecut şi el pe planul al doilea.
Cînd clasa muncitoare din Europa s-a întărit iarăşi îndeajuns pentru un nou asalt împotriva puterii clasei dominante, a luat fiinţă Asociaţia Internaţională a Muncitorilor. Scopul ei era să contopească într-o singură mare armată întreaga muncitorime combativă din Europa şi America. De aceea, Asociaţia nu putea să pornească de la principiile enunţate în „Manifest“. Ea trebuia să aibă un program care să nu închidă uşa nici trade-unionurilor engleze, nici proudhoniştilor francezi, belgieni, italieni şi spanioli, şi nici lassalleienilor germani4). Acest program — considerentele introductive ale statutelor Internaţionalei[29] — a fost întocmit de Marx cu o măiestrie recunoscută chiar şi de Bakunin şi de anarhişti. Marx avea deplină încredere în victoria finală a principiilor enunţate în „Manifest“, bizuindu-se exclusiv pe dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, care trebuia să rezulte neapărat din acţiunea comună şi din discuţie. Evenimentele şi peripeţiile luptei împotriva capitalului, înfrîngerile mai mult încă decît succesele, nu puteau să nu convingă pe luptători de insuficienţa panaceelor de pînă atunci, deschizîndu-le minţile pentru o înţelegere adîncă a adevăratelor condiţii ale emancipării muncitorilor. Şi Marx a avut dreptate. Clasa muncitoare din 1874, în momentul dizolvării Internaţionalei, era cu totul alta decît cea din 1864, în momentul înfiinţării Internaţionalei. Proudhonismul în ţările latine şi lassalleianismul specific în Germania erau pe cale de a pieri, ba chiar şi ultraconservatoarele trade-unionuri engleze din acea vreme se apropiau din ce în ce mai mult de momentul cînd, în 1887, preşedintele congresului lor din Swansea a putut să declare în numele lor: „Socialismul continental nu ne mai înspăimîntă“[30]. Iar în 1887 socialismul continental aproape că nu mai era altceva decît teoria enunţată în „Manifest“. Şi astfel, istoria „Manifestului“ oglindeşte într-o anumită măsură istoria mişcării muncitoreşti moderne de la 1848 încoace. În momentul de faţă el este, fără îndoială, opera cea mai răspîndită, cea mai internaţională din întreaga literatură[31] socialistă; el este programul comun al multor milioane de muncitori din toate ţările — din Siberia pînă în California.
Totuşi, în momentul apariţiei sale nu l-am putut numi un manifest socialist. Socialişti erau denumiţi în 1847 două feluri de oameni. Pe de o parte, adepţii diferitelor sisteme utopice, mai cu seamă oweniştii în Anglia şi fourieriştii în Franţa, care încă pe atunci ajunseseră şi unii şi alţii să fie simple secte pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, şarlatanii sociali de toate soiurile, care voiau să înlăture relele sociale prin diversele lor panacee şi prin tot felul de cîrpeli, fără a vătăma cîtuşi de puţin capitalul şi profitul. În ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau în afara mişcării muncitoreşti şi care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte“. În schimb, acea parte a muncitorilor care era convinsă de insuficienţa unor simple răsturnări politice şi cerea o revoluţionare radicală a societăţii, acea parte îşi zicea pe atunci comunistă. Comunismul acesta era abia schiţat, pur instinctiv şi adesea cam necioplit; dar el a fost destul de puternic pentru a da naştere la două sisteme de comunism utopic: în Franţa — sistemul „icaric“ al lui Cabet, în Germania — sistemul lui Weitling. Socialism însemna în 1847 o mişcare burgheză, comunism — o mişcare muncitorească. Socialismul, cel puţin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Şi deoarece noi, încă de pe atunci, eram categoric de părere că „eliberarea muncitorilor trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi“[32], nu puteam sta nici un moment la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.
„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ — Puţine glasuri ne-au răspuns cînd am lansat aceste cuvinte în lume[33], acum patruzeci şi doi de ani, în ajunul primei revoluţii pariziene în care proletariatul a păşit în arenă cu revendicări proprii. Dar la 28 septembrie 1864 proletarii din majoritatea ţărilor Europei apusene s-au unit în Asociaţia Internaţională a Muncitorilor de glorioasă amintire. Internaţionala însăşi a trăit, ce-i drept, numai nouă ani. Dar mărturia cea mai bună că înfrăţirea pe veci a proletarilor din toate ţările, pe care ea a întemeiat-o, trăieşte încă şi a devenit mai puternică ca oricînd, este chiar ziua de azi[34]. Căci astăzi, cînd scriu aceste rînduri, proletariatul din Europa şi din America îşi trece în revistă forţele de luptă mobilizate pentru prima oară, — mobilizate ca o singură armată, sub un singur steag şi pentru un singur ţel imediat: stabilirea, prin lege, a zilei normale de muncă de 8 ore, proclamată încă de Congresul de la Geneva al Internaţionalei din 1866 şi apoi şi de Congresul muncitoresc de la Paris, în 1889. Şi priveliştea zilei de azi va deschide ochii capitaliştilor şi moşierilor din toate ţările, arătîndu-le că astăzi proletarii din toate ţările sînt într-adevăr uniţi.
De-ar fi şi Marx lîngă mine să vadă toate astea cu ochii lui!
F. Engels
Londra, 1 mai 1890
Editura Politică, Bucureşti, 1962.
Faptul că a devenit necesară o nouă ediţie poloneză a „Manifestului Comunist“ constituie un prilej pentru felurite meditaţii.
Mai întîi e demn de reţinut faptul că în ultimul timp „Manifestul“ a devenit, oarecum, un indicator al gradului de dezvoltare al marii industrii pe continentul european. În măsura în care se dezvoltă marea industrie într-o ţară, sporeşte şi dorinţa muncitorilor ei de a se lămuri asupra poziţiei lor ca clasă muncitoare faţă de clasele posedante, ia amploare în rîndurile lor mişcarea socialistă şi „Manifestul“ se cere tot mai mult. Aşa că nu numai situaţia mişcării muncitoreşti, dar şi gradul de dezvoltare al marii industrii în orice ţară se poate stabili cu destulă exactitate după numărul de exemplare ale „Manifestului“ difuzate în limba respectivă.
Prin urmare, noua ediţie poloneză marchează un progres hotărît al industriei poloneze. Şi nu încape îndoială că de la ultima ediţie, apărută acum zece ani, acest progres s-a înfăptuit realmente. Polonia rusească, Polonia Congresului[36], a devenit marea regiune industrială a imperiului rus. Pe cînd marea industrie rusă e împrăştiată sporadic — o parte lîngă golful Finic, o parte la centru (Moscova şi Vladimir), altă parte la Marea Neagră şi la Marea de Azov, restul risipită prin alte părţi —, cea poloneză se află concentrată pe un spaţiu relativ restrîns, avînd parte de avantajele şi dezavantajele care rezultă din această concentrare. Avantajele au fost recunoscute de fabricanţii ruşi concurenţi, atunci cînd au cerut taxe vamale protecţioniste împotriva Poloniei, în ciuda dorinţei lor aprinse de a-i transforma pe polonezi în ruşi. Dezavantajele — pentru fabricanţii polonezi şi pentru guvernul rus — se vădesc în răspîndirea rapidă a ideilor socialiste printre muncitorii polonezi şi în faptul că „Manifestul“ este tot mai mult cerut.
Dar dezvoltarea rapidă a industriei poloneze, care a întrecut cu mult pe cea rusă, este la rîndul ei o nouă dovadă a vitalităţii indestructibile a poporului polonez şi o nouă garanţie pentru apropiata sa renaştere naţională. Renaşterea unei Polonii independente şi puternice este însă o chestiune care nu priveşte numai pe polonezi, ci pe noi toţi. O sinceră colaborare internaţională a naţiunilor europene este cu putinţă numai cu condiţia ca fiecare din aceste naţiuni să fie pe deplin autonomă acasă la ea. Revoluţia de la 1848, care, sub steagul proletar, a pus pe luptătorii proletari să îndeplinească ceea ce de fapt era treaba burgheziei, a şi realizat prin executorii ei testamentari — Ludovic Bonaparte[37] şi Bismarck[38] — independenţa Italiei, Germaniei, Ungariei; dar Polonia, care de la 1792 încoace a făcut mai mult pentru revoluţie decît aceste trei ţări laolaltă, Polonia a fost părăsită cînd, în 1863, a sucombat în faţa forţei superioare copleşitoare a ruşilor[39]. Nobilimea nu a putut nici păstra, nici recuceri independenţa Poloniei; pe burghezie această chestiune o lasă, cel puţin astăzi, indiferentă. Totuşi, ea este necesară pentru colaborarea armonioasă a naţiunilor europene. Ea poate fi cucerită numai de tînărul proletariat polonez în ale cărui mîini va fi bine păstrată. Căci muncitorii din tot restul Europei au tot atîta nevoie de independenţa Poloniei ca şi muncitorii polonezi înşişi.
F. Engels
Londra, 10 februarie 1892
Editura Politică, Bucureşti, 1962.
Publicarea „Manifestului Partidului Comunist“ coincide, am putea spune, exact cu ziua de 18 martie 1848, cu revoluţia de la Milano şi Berlin, care reprezintă răscularea a două naţiuni aşezate una în centrul continentului european, cealaltă în centrul ţărilor mediteraneene; a două naţiuni slăbite pînă atunci din cauza fărîmiţării teritoriale şi luptelor interne, şi care ajunseseră din această pricină sub stăpînire străină. Pe cînd Italia era supusă împăratului Austriei, Germania trebuia să suporte, deşi nu chiar atît de direct, jugul tot atît de apăsător al ţarului tuturor ruşilor. Urmările lui 18 martie 1848 scăpară Italia şi Germania de această ruşine; dacă, din 1848 pînă în 1871, aceste două mari naţiuni au fost reconstituite şi, oarecum, redate lor înseşi, lucrul acesta a fost posibil, după cum spunea Karl Marx, pentru că aceiaşi oameni care înăbuşiseră revoluţia de la 1848 au devenit, împotriva voinţei lor, executorii ei testamentari.
Această revoluţie a fost pretutindeni opera clasei muncitoare; clasa muncitoare a fost aceea care a înălţat baricade şi şi-a pus viaţa în joc. Numai muncitorii din Paris au avut, atunci cînd au răsturnat guvernul, intenţia netă de a răsturna dominaţia burgheziei. Dar oricît ar fi fost ei de conştienţi de antagonismul de neînlăturat care exista între propria lor clasă şi burghezie, nici progresul economic al ţării şi nici dezvoltarea spirituală a maselor muncitoreşti franceze nu atinsese acel grad care să permită transformarea revoluţionară a societăţii. De aceea roadele revoluţiei au fost culese, în cele din urmă, de clasa capitaliştilor. În celelalte ţări, în Italia, în Germania, în Austria, muncitorii n-au făcut în fond altceva decît să aducă la putere burghezia. Dar în nici o ţară dominaţia burgheziei nu e cu putinţă fără independenţa naţională. Revoluţia de la 1848 trebuia deci să aducă cu sine unitatea şi independenţa naţiunilor care pînă atunci fuseseră lipsite de ele: Italia, Germania, Ungaria. Polonia va urma la timpul său.
Prin urmare, deşi revoluţia de la 1848 nu a fost o revoluţie socialistă, totuşi ea i-a croit drum acesteia şi i-a pregătit terenul. Prin avîntul pe care regimul burghez l-a dat, în toate ţările, marii industrii, acest regim a creat pretutindeni, în ultimii 45 de ani, un proletariat numeros, bine închegat şi puternic; în felul acesta el a dat viaţă propriilor lui gropari, — pentru a ne servi de un termen al „Manifestului“. Fără restaurarea independenţei şi unităţii fiecărei naţiuni nu s-ar fi putut înfăptui nici unirea internaţională a proletariatului, nici colaborarea paşnică, raţională a acestor naţiuni pentru atingerea unor ţeluri comune. Şi-ar putea cineva imagina o acţiune comună, internaţională, a muncitorilor italieni, maghiari, germani, polonezi, ruşi în condiţiile politice ale perioadei dinainte de 1848?
Astfel, bătăliile anului 1848 nu au fost zadarnice, după cum nici cei 45 de ani care ne despart de această etapă revoluţionară nu s-au scurs în zadar. Roadele încep să se coacă, şi tot ce doresc este ca publicarea acestei traduceri italiene să fie de bun augur pentru izbînda proletariatului italian, aşa cum a fost publicarea originalului pentru revoluţia internaţională.
„Manifestul“ recunoaşte întru totul rolul revoluţionar pe care l-a avut capitalismul în trecut. Prima naţiune capitalistă a fost Italia. Sfîrşitul evului mediu, feudal, şi zorile erei moderne, capitaliste, sînt marcate printr-o figură grandioasă: aceea a italianului Dante, care e totodată ultimul poet al evului mediu şi cel dintîi poet al erei moderne. Azi, ca şi pe la 1300, o nouă eră istorică e pe cale de a se naşte. Ne va dărui oare Italia un nou Dante[40] care să vestească naşterea acestei ere noi, proletare?
Friedrich Engels
Londra, 1 februarie 1893
Editura Politică, Bucureşti, 1962.
1). „De această idee — spun în prefaţa la traducerea engleză — care, după părerea mea, este chemată să constituie în ştiinţa istoriei punctul de plecare pentru acelaşi progres pe care l-a constituit teoria lui Darwin în ştiinţele naturii —, de această idee ne apropiasem treptat amîndoi, încă cu cîţiva ani înainte de 1845. În ce măsură avansasem eu singur în această direcţie, reiese din lucrarea mea „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“. Cînd m-am întîlnit însă din nou cu Marx la Bruxelles, în primăvara anului 1845, el elaborase deja complet această idee şi mi-a expus-o în termeni aproape tot atît de clari ca cei în care am rezumat-o eu mai sus“. [Nota lui Engels la ediţia germană din 1890.]
2). Lassalle însuşi recunoştea întotdeauna faţă de noi că este „discipolul“ lui Marx şi, ca atare, se situa pe poziţia „Manifestului“. Totuşi, în activitatea sa agitatorică din anii 1862-1864 el s-a limitat la revendicarea unor cooperative de producţie creditate de stat. — Nota lui Engels.
3). „The Condition of the Working Class in England in 1844“. By Frederick Engels, Translated by Florence K. Wischnewetzky („Situaţia clasei muncitoare din Anglia în 1844“ de Friedrich Engels. Tradusă de Florence K. Wischnewetzky, New York, Lovell-Londra, W. Reeves 1888). — Nota lui Engels.
4). Lassalle însuşi recunoştea întotdeauna faţă de noi că este „discipolul“ lui Marx şi, ca atare, se situa, fireşte, pe poziţia „Manifestului“. Nu tot astfel stăteau însă lucrurile cu acei dintre adepţii săi care se limitau la revendicarea sa în privinţa cooperativelor de producţie creditate de stat şi care împărţeau întreaga clasă muncitoare în partizani ai ajutorului de stat şi partizani ai autoajutorării. — Nota lui Engels.
[1]. Ediţia germană din 1872 a „Manifestului“ cu o prefaţă scrisă de Marx şi Engels şi cîteva mici corecturi în text a apărut din iniţiativa redacţiei ziarului „Volksstaat“. Ediţia din 1872, ca şi ediţiile germane ulterioare, din 1883 şi 1890, au apărut sub titlul „Manifestul Comunist“. — Nota red. (ed. 1966)
[2]. Comp. Friedrich Engels: Prefaţă [(la ediţia engleză din 1888) a „Manifestului Partidului Comunist“]. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 349; F. Engels. „Cu privire la istoria Ligii comuniştilor“. Op. cit., p. 207 — Nota trad.) — Nota red. (ed. 1966)
[3]. E vorba de revoluţia din februarie 1848 din Franţa. — Nota red.
[4]. Această primă traducere engleză a „Manifestului“, întocmită de Helen Macfarlane, a fost publicată în noiembrie 1850, în formă prescurtată, în numerele 21—24 ale săptămînalului „The Red Republican“ sub titlul „Manifesto of the Communist Party“.
„The Red Republican“ — săptămînal cartist editat de George Julian Harney la Londra din iunie pînă în noiembrie 1850. — Nota red. (ed. 1966)
[5]. Insurecţia din iunie 1848 — insurecţia muncitorilor din Paris care a avut loc între 24 şi 26 iunie 1848 şi a fost reprimată cu cruzime de ministrul de război Cavaignac; ea a fost , „prima mare bătălie dintre proletariat şi burghezie“ (Engels). — Nota red. (ed. 1966)
[6]. Această ediţie franceză a „Manifestului“ a apărut (incompletă) în săptămînalul „Le Socialiste“ în ianuarie şi februarie 1872.
„Le Socialiste“ — săptămînal, a apărut din octombrie 1871 pînă în mai 1873 la New York, în limba franceză; din decembrie 1871 pînă în octombrie 1872 — organ de presă al secţiilor franceze ale Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor în S.U.A.; a susţinut elementele burgheze şi mic-burgheze din Federaţia nord-americană a Internaţionalei. După Congresul de la Haga a rupt cu Internaţionala. — Nota red. (ed. 1966)
[7]. Această primă ediţie rusă a „Manifestului“ a apărut la Geneva în 1869 într-o broşură de o coală şi jumătate, fără copertă interioară (nu se indica numele autorilor şi traducătorului, nici locul şi anul apariţiei ei). (Vezi şi adnotările 9 şi 10.) . — Nota red. (ed. 1966)
[8]. Despre marea importanţă care trebuie acordată învăţămintelor Comunei din Paris, rezumate în fraza citată, Lenin vorbeşte în special în capitolul al III-lea al lucrării sale „Statul şi revoluţia“ (V. I. Lenin. „Opere complete“, vol. 33, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 35—56). — Nota red. (ed. 1966)
[9]. Această prefaţă a fost scrisă pentru cea de-a doua ediţie rusă, din 1882, a „Manifestului“. Ea este ultima prefaţă elaborată în comun de Marx şi Engels şi există în două formulări germane autorizate: în formularea originală din 21 ianuarie 1882, apărută sub îngrijirea lui Marx şi Engels, şi într-o retroversiune din limba rusă făcută de Engels şi datată 1 mai 1890. Volumul de faţă reproduce prefaţa în formularea ei originală.
Amănunte asupra diferitelor formulări în limbile germană şi rusă ale prefeţei respective se găsesc în articolul „Das Vorwort zur russischen Ausgabe des «Kommunistischen Manifestes» in seiner russichen Ubersetzung und deutschen Rückübersetzung“, scris de Hans Zikmund („Zeitschrift für Slawistik“, Bd. VIII, Heft 3, Berlin 1963, S. 469—485). — Nota red. (ed. 1966)
[10]. Ediţia menţionată a apărut în 1869. În prefaţa lui Engels la ediţia engleză din 1888 data apariţiei acestei traduceri ruse a „Manifestului“ este de asemenea indicată inexact. — Nota red.
Prima ediţie rusă a „Manifestului“ a apărut la Londra în 1869 (vezi şi adnotarea 7), în «Вольная русская типография», fondată de A. I. Herzen (1812—1870), care edita şi ziarul „Kolokol“. Pînă în 1865 ea şi-a avut sediul la Londra, apoi la Geneva. În 1867 Herzen a cedat tipografia lui Cerneţki.
Referindu-se la data apariţiei acestei ediţii, Marx şi Engels au avut, evident, în vedere „începutul deceniului al optulea“. Aceasta reiese din următoarele: 1) la 29 aprilie 1870 Marx îi scria lui Engels că a aflat din presă de apariţia traducerii în limba rusă a „Manifestului“ şi că a primit din Geneva 6 exemplare din ediţia respectivă, din care unul i-l va trimite lui; el mai specifica: „aceasta prezintă întotdeauna interes pentru noi“; 2) în scrisoarea adresată lui Marx la 1 noiembrie 1872, N. I. Utin menţiona printre alte informaţii asupra activităţii lui Bakunin şi faptul că bakuniştii caută să folosească în scopurile lor ediţia rusă a „Manifestului“ («Переписки К. Маркса и Ф. Энгельса с русскмипо литическими деятелями» — „Corespondenţa lui Marx şi Engels cu activişti politici ruşi“ —, ed. a 2-a, Moscova, 1951, p. 63); 3) în lucrarea polemică „L'Alliance de la Démocratie Socialiste et l'Association Internationale des Travailleurs“, Londra şi Hamburg, p. 89 (Karl Marx, Friedrich Engels, Werke, Bd. 18, S. 425) (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 426), elaborată în 1873, deci tot pe la începutul deceniului al optulea, împreună cu Engels şi Paul Lafargue şi îndreptată împotriva lui Bakunin, Marx scria că ediţia rusă a „Manifestului“ a fost anunţată în repetate rînduri în numerele din „Kolokol“ apărute la Geneva în primăvara anului 1870.
Dacă în prefaţa scrisă în 1888 pentru ediţia engleză a „Manifestului“ Engels indică ca dată a apariţiei ei anul 1863 (şi dacă aici nu este vorba de o greşeală de tipar), acest lucru se explică, de bună seamă, prin dorinţa de a preciza menţiunea: „începutul deceniului al şaptelea“ cuprinsă în prefaţă la ediţia rusă (din 1882).
Presupunerea că prima traducere rusă a „Manifestului“ i-ar aparţine lui Bakunin (1814—1876) este pusă acum sub semnul întrebării (comp. comunicarea făcută în legătură cu acest lucru în scrisoarea din 27 septembrie 1869 a proprietarului tipografiei, L. Cerneţki, şi publicată în «Литературное наследство» („Moştenirea literară“), vol. 63, Moscova, 1956, p. 700—701).
„Kolokol“ [Clopotul] — ziar democrat-revoluţionar rus, a fost editat de A. I. Herzen şi N. P. Ogarev. A apărut în limba rusă din 1857 pînă în 1865 la Londra, iar din 1865 pînă în 1867 la Geneva; în 1868—1869 a apărut în limba franceză cu suplimente în limba rusă. — Nota red. (ed. 1966)
[11]. După asasinarea ţarului Alexandru al II-lea de către membrii organizaţiei secrete „Narodnaia Volea“, la 13 martie 1881, urmaşul său, Alexandru al III-lea, s-a refugiat, sub paza poliţiei şi a armatei la Gatcina (castel din localitatea cu acelaşi nume, situată nu departe de Leningradul de azi), de teama unor noi acte teroriste ale Comitetului executiv secret al organizaţiei „Narodnaia Volea“. — Nota red. (ed. 1966)
[12]. Această prefaţă a fost scrisă pentru cea de-a treia ediţie germană autorizată, din 1883, a „Manifestului“ şi este prima ediţie revăzută de Engels după moartea lui Marx. — Nota red. (ed. 1966)
[13]. 14 martie 1883. — Nota red. (ed. 1966)
[14]. Engels a elogiat meritele lui Marx în special în discursul rostit la mormîntul prietenului şi tovarăşului său de luptă, la 17 martie 1883 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 362—366 [Funeraliile lui Karl Marx]). Ideea de a nu fi fost decît „vioara a doua“ alături de Marx, Engels a exprimat-o în scrisoarea către Johann Philipp Becker din 15 octombrie 1884, precum şi în articolul său „Cu privire la istoria Ligii comuniştilor“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 207—224). — Nota red. (ed. 1966)
[15]. Proudhon, Pierre-Joseph (1809—1865) — publicist, sociolog şi economist francez, ideolog al micii burghezii, unul dintre întemeietorii anarhismului. — Nota red. (ed. 1966)
[16]. Adepţi ai lui Lassalle, Ferdinand (1825—1864) — socialist mic-burghez german, întemeietorul lassalleanismului — o variantă a oportunismului în mişcarea muncitorească germană. Lassalle a fost unul dintre întemeietorii Uniunii generale a muncitorilor germani (1863). Crearea acestei uniuni a avut o însemnătate pozitivă pentru mişcarea muncitorească, dar Lassalle, în calitatea sa de preşedinte, a îndreptat-o pe o cale oportunistă. Lassalleenii socoteau că prin agitaţia legală pentru dreptul de vot universal, prin crearea de asociaţii de producţie subvenţionate de statul iuncherilor, se va ajunge la crearea unui „stat popular liber“. Lassalle a sprijinit politica unificării „de sus“ a Germaniei sub hegemonia Prusiei reacţionare. Politica oportunistă a lassalleenilor a constituit o piedică pentru activitatea Internaţionalei I şi pentru crearea unui adevărat partid muncitoresc în Germania, a întîrziat formarea conştiinţei de clasă a muncitorilor. Concepţiile teoretice şi politice ale lassalleenilor au fost aspru criticate de către clasicii marxism-leninismului (vezi K. Marx. „Critica Programului de la Gotha“; V. I. Lenin. „Statul şi revoluţia“ şi alte lucrări). — Nota red. (ed. 1966)
[17]. În „Postfaţa“ lucrării „Relaţiile sociale din Rusia“, apărută în culegerea “Internationales aus dem Volksstaat (1871-1875)“, Berlin, 1894, Engels atribuie traducerea menţionată lui Plehanov. În ediţia rusă din 1900 a „Manifestului Partidului Comunist“, însuşi Plehanov pretinde că el ar fi autorul traducerii. — Nota red.
[18]. Anul indicat este inexact. Traducerea franceză menţionată de Engels a apărut în „Le Socialiste“ în 1885. — Nota red.
[19]. Adepţi ai lui Owen, Robert (1771—1858) — socialist utopic englez; a criticat societatea capitalistă în numele „raţiunii“, a văzut izvorul relelor sociale în ignoranţă şi a considerat educaţia, cultura, autodesăvîrşirea morală, ca factori hotărîtori ai progresului social; de aceea, el n-a înţeles necesitatea luptei politice a proletariatului şi a revoluţiei sociale. A preconizat crearea unei societăţi noi, concepută ca o federaţie de mici comune autonome; a încercat personal să înfiinţeze astfel de colonii în S.U.A. (1825-1829), dar a eşuat. (Vezi şi Capitolul III, secţiunea 3; dicţionar)
[20]. Adepţi ai lui Fourier, François Charles (1772— 1837) — socialist utopic francez; a făcut o critică pătrunzătoare societăţii capitaliste, dezvăluind racilele şi contradicţiile ei: existenţa crizelor economice, acumularea avuţiei la un pol al societăţii şi al mizeriei la celălalt pol, etc., însă nu a putut prevedea rolul proletariatului şi necesitatea revoluţiei sociale. A considerat că trecerea la o viitoare societate armonioasă, bazată pe cunoaşterea „pasiunilor“ umane, se poate realiza prin „falanstere“ model (asociaţii de muncă). (Vezi şi Capitolul III, secţiunea 3; dicţionar)
[21]. Cabet, Étienne (1788—1856) — jurist şi publicist francez, comunist utopist; autorul romanului „Călătorie în Icaria“ (1840) [Vezi dicţionar]. — Nota red. (ed. 1966)
[22]. Weitling, Wilhelm (1808—1871) — militant de seamă al mişcării muncitoreşti din Germania în perioada apariţiei acesteia, de profesiune croitor; membru al Ligii celor drepţi; a propagat comunismul utopic egalitar, care a jucat un rol pozitiv pînă la elaborarea comunismului ştiinţific, „primul impuls teoretic independent al proletariatului german“ (Engels); în 1849 a emigrat în America, unde după scurt timp s-a retras din mişcarea muncitorească. — Nota red. (ed. 1966)
[23]. Darwin, Charles Robert (1809—1882) — naturalist englez, întemeietorul biologiei ştiinţifice şi al concepţiei despre evoluţia istorică a speciilor de plante şi animale pe calea selecţiei naturale, cunoscută sub numele de darvinism. — Nota red. (ed. 1966)
[24]. Războiul civil din Franţa, Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor. — Nota trad.
[25]. Această prefaţă a fost scrisă de Engels pentru cea de-a patra ediţie germană autorizată a „Manifestului“, apărută la Londra în mai 1890, în „Sozial-demokratische Bibliothek“. Ea a fost reprodusă fragmentar şi în articolul de fond al ziarului „Sozialdemokrat“ din 16 august 1890 sub titlul „O nouă ediţie a «Manifestului Comunist»“, precum şi în articolul de fond al lui „Arbeiterzeitung“ din 28 noiembrie 1890, închinat celei de-a 70-a aniversări a naşterii lui Engels. — Nota red. (ed. 1966)
[26]. Engels se referă la prefaţa ediţiei germane din 1883. — Nota red.
[27]. Originalul german al prefeţei la ediţia rusă din 1882, scrisă de Marx şi Engels, rătăcit de acesta din urmă, a fost găsit şi se păstrează în arhiva Institutului de marxism-leninism din Moscova. Textul ei îl redăm aici după original. — Nota red.
[28]. Procesul comuniştilor de la Colonia (4 octombrie — 12 noiembrie 1852) a fost prima încercare a reacţiunii de a „extermina“ partidul muncitoresc revoluţionar. 11 membri ai primei organizaţii internaţionale, şi totodată ai primului partid muncitoresc revoluţionar german, Liga comuniştilor (1847—1852), au compărut în faţa Curţii cu juri sub acuzaţia de „înaltă trădare“. Actul de acuzare a fost întocmit pe baza „dosarului original cu procese-verbale“ ale şedinţelor Organului Central — dosar ticluit de agenţii poliţiei prusiene — şi pe alte acte false, precum şi pe o serie de documente sustrase de poliţie de la fracţiunea mic-burgheză Willich-Schapper, care fusese exclusă din Liga comuniştilor. Pe baza acestor documente false şi a unor mărturii mincinoase, şapte dintre acuzaţi au fost condamnaţi la pedepse variind între 3 şi 6 ani detenţiune într-o fortăreaţă. Acţiunile provocatoare ale organizatorilor acestui proces şi metodele mîrşave folosite de statul poliţist prusian împotriva mişcării muncitoreşti internaţionale au fost în întregime demascate de Marx şi Engels, între altele, în articolul „Recentul proces de la Colonia“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 422—428), precum şi în „Dezvăluiri asupra procesului comuniştilor de la Colonia“ (ibid., p. 429—501). — Nota red. (ed. 1966)
[29]. Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere alese în două volume, vol. I, E.S.P.L.P. 1955, ediţia a II-a, pag. 397-401. — Nota red.
Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura Politică, 1963, p. 15 şi vol. 17, p. 466. —Nota trad (ed. 1966)
[30]. Engels reproduce din declaraţia făcută de W. Bevan, preşedintele Consiliului trade-unionurilor din oraşul Swansea, în cadrul cuvîntării rostite de el la Congresul anual din 1887 al trade-unionurilor, care a avut loc în acest oraş; relatarea acestei cuvîntări a apărut în numărul din 17 septembrie 1887 al ziarului „Commonweal“. — Nota red. (ed. 1966)
[31]. Astăzi există aproximativ 1.000 de ediţii ale „Manifestului Comunist“, apărute în aproape 100 de limbi. — Nota red. (ed. 1966)
[32]. Această teză a fost enunţată de Marx şi Engels într-o serie de lucrări ale lor, începînd din deceniul al 5-lea al secolului trecut. Engels citează aici prima frază a Statutului Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor (vezi volumul de faţă, p. 336). — Nota red. (ed. 1966)
[33]. „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ — această lozincă a fost înscrisă pentru prima oară în septembrie 1847 pe frontispiciul coalei de probă a publicaţiei „Kommunistische Zeitschrift“, care a apărut la Londra şi a cărei editare a fost hotărîtă de Congresul din iunie 1847 al Ligii comuniştilor. La al doilea Congres al Ligii comuniştilor, care a avut toc la Londra de la sfîrşitul lunii noiembrie pînă la începutul lunii decembrie 1847, Marx şi Engels au luptat cu hotărîre ca această lozincă să fie adoptată ca lozincă a partidului. „Locul vechii devize a Ligii: «Toţi oamenii sînt fraţi» — scria Engels în 1885 privind retrospectiv — l-a luat noua lozincă de luptă: «Proletari din toate ţările, uniţi-vă!», care proclamă făţiş caracterul internaţional al luptei. Şaptesprezece ani mai tîrziu, această lozincă a străbătut lumea ca o chemare la luptă a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, iar azi proletariatul luptător din toate ţările a înscris-o pe stindardul său“ (Friedrich Engels. „Cu privire la istoria Ligii comuniştilor“. În K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 216). — Nota red. (ed. 1966)
[34]. Această prefaţă a fost scrisă de Engels în data de 1 mai 1890, cînd, în concordanţă cu decizia Congresului I al Internaţionalei a II-a (Paris, iulie 1889), au fost organizate demonstraţii şi greve în numeroase ţări din Europa şi în S.U.A. pentru revendicarea zilei de muncă de 8 ore şi a altor cereri stabilite de Congres. De atunci, muncitorii din întreaga lume sărbătoresc la 1 mai ziua solidarităţii internaţionale.
[35]. Textul acestei prefeţe este redat după originalul redactat de Engels în limba germană. — Nota red.
[36]. Această denumire desemna partea Poloniei care, sub numele oficial de Regatul Poloniei, trecea la Rusia prin decizia Congresului de la Viena (1814-1815).
[37]. Bonaparte, Ludovic (Napoleon al III-lea) (1808—1873) — nepotul lui Napoleon I, preşedintele celei de-a doua Republici (1848—1852), împărat al francezilor (1852—1870). — Nota red. (ed. 1966)
[38]. Bismarck, Otto (1815—1898) — om de stat şi diplomat al Prusiei şi Germaniei, reprezentant al iuncherimii prusiene; ambasador la Petersburg (1859—1862) şi la Paris (1862); prim-ministru al Prusiei (1862—1871); cancelar al Imperiului german (1871—1890); a realizat unificarea Germaniei pe cale contrarevoluţionară; duşman inveterat al mişcării muncitoreşti, autorul legii excepţionale împotriva socialiştilor (1878). — Nota red. (ed. 1966)
[39]. Referire la insurecţia naţională care a început în ianuarie 1863 în teritoriile poloneze ce făceau parte din Imperiul rus şi care a fost reprimată de trupele ţariste.
[40]. Dante, Alighieri (1265—1321) — scriitor italian; unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii. — Nota red. (ed. 1966)