La 20 decembrie Capul de Ianus al Republicii constituţionale nu-şi arătase decît una din feţe, faţa executivă, cu trăsăturile şterse si comune ale lui Ludovic Bonaparte; la 28 mai 1849 el şi-a arătat a doua faţă, cea legislativă, brăzdată de cicatricele lăsate de orgiile Restauraţiei şi ale monarhiei din iulie. Prin Adunarea naţională legislativă se desăvîrşea chipul republicii constituţionale, adică al formei de stat republicane în care e constituită dominaţia clasei burgheze, adică dominaţia comună a celor două mari fracţiuni regaliste care alcătuiesc burghezia franceză, a legitimiştilor şi orleaniştilor coalizaţi, a partidului ordinii. În timp ce republica franceză devenea astfel proprietatea coaliţiei partidelor regaliste, coaliţia europeană a puterilor contrarevoluţionare întreprindea concomitent o cruciadă generală împotriva ultimelor refugii ale revoluţiilor din martie. Rusia a invadat Ungaria, Prusia a pornit împotriva armatei care lupta pentru constituţia imperiului, iar Oudinot a bombardat Roma. Criza europeană se apropia în mod vădit de o cotitură hotărîtoare, ochii întregii Europe se îndreptau asupra Parisului, iar ochii întregului Paris asupra Adunării legislative.
La 11 iunie Ledru-Rollin s-a urcat la tribuna acesteia. El nu a ţinut un discurs, ci a formulat un rechizitoriu împotriva miniştrilor, sobru, fără artificii, concret, concis, violent.
Atacul împotriva Romei este un atac împotriva constituţiei, atacul împotriva Republicii romane — un atac împotriva Republicii franceze. Articolul al V-lea din constituţie[N90] glăsuieşte: „Republica franceză nu foloseşte niciodată forţele sale armate împotriva libertăţii vreunui popor“ — iar preşedintele foloseşte armata franceză împotriva libertăţii romane. Articolul al 54-lea din constituţie interzice puterii executive să declare vreun război fără aprobarea Adunării naţionale1). Hotărîrea din 8 mai a Constituantei ordonă categoric miniştrilor ca expediţia romană să se conformeze cît mai rapid scopului ei iniţial, prin urmare le interzice tot atît de categoric războiul împotriva Romei, — iar Oudinot bombardează Roma. Astfel Ledru-Rollin a chemat însăşi constituţia ca martor al acuzării împotriva lui Bonaparte şi a miniştrilor lui. Majorităţii regaliste din Adunarea naţională, el, tribunul constituţiei, i-a aruncat în faţă declaraţia ameninţătoare: „Republicanii vor şti să facă respectată constituţia prin orice mijloace, fie chiar şi prin forţa armelor![N91]“ — „Prin forţa armelor!“ — repeta ecoul însutit al Montagnei. Majoritatea a răspuns printr-un vacarm teribil, şi preşedintele Adunării naţionale l-a chemat la ordine pe Ledru-Rollin; Ledru-Rollin şi-a repetat declaraţia provocatoare şi în cele din urmă a depus pe masa preşedintelui cererea de punere sub acuzare a lui Bonaparte şi a miniştrilor lui. Cu 361 de voturi pentru şi 203 voturi contra, Adunarea naţională a hotărît să treacă de la bombardarea Romei la ordinea de zi obişnuită.
Oare credea Ledru-Rollin că va putea bate Adunarea naţională cu ajutorul constituţiei şi pe preşedinte cu ajutorul Adunării naţionale?
E drept că constituţia interzicea orice atac împotriva libertăţii altor popoare, dar, după spusele guvernului, la Roma armata franceză nu ataca „libertatea“, ci „despotismul anarhiei“. Oare, cu toată experienţa ei în ceea ce privea Adunarea constituantă, Montagne încă nu înţelesese că interpretarea constituţiei nu aparţinea celor care o întocmiseră, ci numai celor care o acceptaseră? Că litera ei trebuia interpretată în sensul ei viabil şi că sensul burghez este singurul ei sens viabil? Că Bonaparte şi majoritatea regalistă a Adunării naţionale erau adevăraţii interpreţi ai constituţiei, întocmai cum popa e adevăratul interpret al Bibliei şi judecătorul adevăratul interpret al legii? Trebuia oare Adunarea naţională recent născută din alegerile generale să se simtă legată de dispoziţiile testamentare ale decedatei Constituante, a cărei voinţă o încălcase un Odilon Barrot încă pe cînd ea trăia? Referindu-se la hotărîrea din 8 mai a Constituantei, Ledru-Rollin uitase oare că aceeaşi Constituantă respinsese la 11 mai prima sa propunere de punere sub acuzare a lui Bonaparte şi a miniştrilor lui, că ea achitase pe preşedinte şi pe miniştri, sancţionînd astfel ca fiind „constituţional“ atacul asupra Romei, că el făcea de fapt apel împotriva unei sentinţe deja pronunţate, în sfîrşit că făcea apel la Legislativa regalistă împotriva Constituantei republicane? Constituţia însăşi chema în ajutor insurecţia cînd, într-un articol special, făcea apel la fiecare cetăţean în parte s-o apere. Ledru-Rollin se sprijinea pe acest articol. Dar în acelaşi timp nu sînt oare forţele publice organizate în vederea apărării constituţiei, iar violarea constituţiei nu începe ea oare abia în momentul în care una din forţele publice constituţionale se răzvrăteşte împotriva celeilalte? Or, între președintele republicii, miniştrii republicii şi Adunarea naţională a republicii domnea armonia cea mai deplină.
Ceea ce a încercat să facă Montagne la 11 iunie a fost ,,o insurecţie în limitele raţiunii pure“, adică o insurecţie pur parlamentară. Ea a sperat că, intimidată de perspectiva răscoalei armate a maselor populare, majoritatea Adunării va zdrobi în persoana lui Bonaparte şi a miniştrilor propria ei forţă şi semnificaţia propriei ei alegeri. Nu încercase oare la fel şi Constituanta să caseze alegerea lui Bonaparte insistînd cu atîta îndărătnicie să fie demis guvernul Barrot-Falloux?
Nu lipseau nici exemple de insurecţii parlamentare din timpul Convenţiei, insurecţii care răsturnaseră brusc din temelie raportul dintre majoritate şi minoritate — şi de ce n-ar fi reuşit tînăra Montagne să facă ceea ce reuşise să facă vechea Montagne? —, nici împrejurările momentane nu păreau nefavorabile unei asemenea acţiuni. La Paris agitaţia poporului atinsese un punct îngrijorător; armata, judecînd după votul ei, nu părea să simpatizeze cu guvernul, iar majoritatea din însăşi Adunarea legislativă era încă prea tînără pentru a se fi consolidat şi, în plus, se compunea din oameni bătrîni. Dacă Montagne ar fi ieşit victorioasă dintr-o insurecţie parlamentară, cîrma statului i-ar fi revenit nemijlocit. La rîndul ei, ca întotdeauna, mica burghezie democrată nu avea dorinţă mai arzătoare decît de a vedea lupta desfăşurîndu-se deasupra capului ei, în nori, între spiritele răposate ale parlamentului. În sfîrşit, atît mica burghezie democrată cît şi reprezentanta ei, Montagne, şi-ar fi atins printr-o insurecţie parlamentară marea lor ţintă, şi anume de a frînge puterea burgheziei fără a descătuşa proletariatul sau nelăsîndu-l să apară altfel decît în perspectivă; proletariatul ar fi fost folosit fără a deveni primejdios.
După votul din 11 iunie al Adunării naţionale a avut loc o întîlnire între cîţiva membri ai Montagnei şi delegaţii asociaţiilor muncitoreşti secrete. Aceştia din urmă insistau ca insurecţia să pornească încă în aceeaşi seară. Montagne a respins cu hotărîre acest plan. Nu voia cu nici un preţ să scape din mîini conducerea; aliaţii ei îi erau tot atît de suspecţi ca şi adversarii ei, şi cu drept cuvînt. Amintirea lui iunie 1848 stăruia mai vie ca oricînd în rîndurile proletariatului parizian. Totuşi el era legat de alianţa sa cu Montagne. Aceasta reprezenta în parlament majoritatea departamentelor, îşi exagera influenţa în armată, dispunea de partea democrată a gărzii naţionale, avea îndărătul ei sprijinul moral al dughenii. A porni insurecţia în momentul acesta împotriva voinţei Montagnei însemna pentru proletariat, care mai era şi decimat de holeră şi pe care şomajul îl alungase în mare număr din Paris, repetarea inutilă a zilelor din iunie 1848, fără o situaţie ca aceea care îl împinsese atunci la o luptă desperată. Delegaţii muncitorilor au făcut singurul lucru raţional. Ei au obligat pe Montagne să se compromită, adică să iasă din limitele luptei parlamentare în cazul că actul ei de acuzare ar fi fost respins. În tot cursul zilei de 13 iunie proletariatul a păstrat aceeaşi atitudine de espectativă sceptică, aşteptînd o ciocnire serioasă, irevocabilă între garda naţională democrată şi armată, spre a se arunca atunci în luptă şi a împinge revoluţia dincolo de ţinta mic-burgheză care-i fusese fixată. Pentru cazul că s-ar fi obţinut victoria se şi alcătuise comuna proletară, care trebuia să acţioneze alături de guvernul oficial. Muncitorii parizieni învăţaseră la şcoala sîngeroasă a lui iunie 1848.
La 12 iunie ministrul Lacrosse însuşi a propus în Adunarea legislativă să se treacă imediat la discutarea actului de acuzare. În timpul nopţii guvernul luase toate măsurile de apărare şi de atac; majoritatea Adunării naţionale era hotărîtă să scoată în stradă minoritatea rebelă; aceasta din urmă nu mai putea da înapoi, zarurile fuseseră aruncate, cu 377 de voturi pentru şi 8 voturi contra actul de acuzare a fost respins; Muntele, care se abţinuse de la vot, s-a năpustit furios în localurile de propagandă ale „democraţiei paşnice“, în redacţia ziarului „Democratie pacifique“[N92].
Departe de clădirea parlamentului el îşi pierdea puterea întocmai cum giganticul Anteu, fiul pămîntului, îşi pierdea puterea cînd era rupt de pămînt. Samsoni în sălile Adunării legislative, montagnarzii2) nu mai erau decît nişte filistini în sălile „democraţiei paşnice“. Se încinseră dezbateri lungi, zgomotoase, inutile. Montagne era hotărîtă să impună respectarea constituţiei prin toate mijloacele „în afară de forţa armelor“. În această hotărîre a ei se sprijinea pe un manifest[N93] şi pe o delegaţie a „prietenilor constituţiei“. „Prieteni ai constituţiei“, astfel îşi ziceau rămăşiţele clicii „National“-ului, ale partidului republican burghez. Pe cînd şase dintre reprezentanţii parlamentari care-i mai rămăseseră votaseră contra, iar toţi ceilalţi pentru respingerea actului de acuzare, pe cînd Cavaignac îşi punea sabia la dispoziţia partidului ordinii, partea extraparlamentară, mai numeroasă, a clicii se năpusti avidă asupra prilejului ce i se oferea de a ieşi din situaţia ei de paria politic şi de a se strecura în rîndurile partidului democrat. Nu apăreau ei oare ca scutierii fireşti ai acestui partid care se ascundea îndărătul scutului lor, îndărătul principiului lor, îndărătul constituţiei?
Pînă în zori de zi „Muntele“ s-a zvîrcolit în durerile facerii. El a dat naştere „unei proclamaţii către popor“, care în dimineaţa zilei de 13 iunie a ocupat un loc mai mult sau mai puţin modest în două ziare socialiste[N94]. Ea i-a declarat pe preşedinte, miniştrii, majoritatea Adunării legislative „în afara constituţiei“ (hors la Constitution) şi a chemat garda naţională, armata şi în cele din urmă şi poporul ,,să se ridice“. „Trăiască constituţia!“ — era lozinca pe care o lansa, şi lozinca aceasta nu însemna altceva decît „Jos revoluţia!“. În concordanţă cu proclamaţia constituţională a Montagnei a avut loc la 13 iunie o aşa-zisă demonstraţie paşnică a micii burghezii, adică o procesiune de 30.000 de oameni, cei mai mulţi din gărzile naţionale, care, pornind de la Château d'Eau, au parcurs neînarmaţi, împreună cu membri ai secţiilor secrete muncitoreşti, bulevardele, înaintînd în strigăte de „Trăiască constituţia!“, proferate mecanic, rece, cu conştiinţa încărcată, de către membrii cortegiului şi care, în loc să crească asemenea tunetului, erau repetate ironic de ecoul poporului adunat pe trotuare. Ceea ce lipsea corului era glasul convingerii profunde. Iar cînd cortegiul a trecut prin faţa sediului „prietenilor constituţiei“ şi pe frontonul clădirii a apărut un crainic năimit al constituţiei, care, agitînd jobenul cu gesturi largi şi umflîndu-şi plămînul uriaş, a lăsat să cadă ca o grindină peste capetele pelerinilor lozinca „Trăiască constituţia!“, au părut ei înşişi o clipă copleşiţi de comicul situaţiei. Se ştie că, după ce a parcurs rue de la Paix şi a fost primit pe bulevarde în chip cu totul neparlamentar de dragonii şi vînătorii lui Changarnier, cortegiul s-a risipit într-o clipă în toate direcţiile, în strigăte anemice de ,,La arme!“, aruncate din fugă doar ca să se împlinească chemarea la arme din parlament de la 11 iunie.
Majoritatea Montagnei, adunată în rue du Hasard, a luat-o la fugă cînd această împrăştiere brutală a procesiunii paşnice, zvonuri înăbuşite despre asasinarea pe bulevarde a unor cetăţeni neînarmaţi şi tumultul tot mai mare de pe străzi păreau să anunţe apropierea unei răscoale. Ledru-Rollin, în fruntea unui grup mic de deputaţi, a salvat onoarea Montagnei. Sub protecţia artileriei pariziene care se adunase la Palais National, ei s-au îndreptat spre Conservatoire des arts et métiers3), unde urmau să sosească legiunea a 5-a şi a 6-a a gărzii naţionale. Dar montagnarzii au aşteptat zadarnic legiunea a 5-a şi a 6-a; prudentele gărzi naţionale şi-au lăsat reprezentanţii în voia soartei, artileria pariziană însăşi a împiedicat poporul să ridice baricade, în învălmăşeala haotică care s-a produs a fost imposibil să se ia vreo hotărîre, trupele de linie au sosit cu arma în cumpănire, parte din reprezentanţi au fost arestaţi, restul a reuşit să fugă. Astfel s-a sfîrşit ziua de 13 iunie.
Dacă 23 iunie 1848 fusese insurecţia proletariatului revoluţionar, 13 iunie 1849 a fost insurecţia mic-burghezilor democraţi, fiecare din aceste două insurecţii fiind expresia clasică, pură, a clasei care a înfăptuit-o.
Doar la Lyon s-a ajuns la o ciocnire îndîrjită, sîngeroasă. Aici, unde burghezia industrială şi proletariatul industrial se contrapun nemijlocit, unde mişcarea muncitorească nu este încadrată şi determinată de mişcarea generală ca la Paris, ecoul lui 13 iunie şi-a pierdut caracterul lui iniţial. În celelalte localităţi din provincie unde 13 iunie a avut ecou el nu a provocat incendii, a fost doar un fulger rece.
13 iunie a încheiat prima perioadă a existenţei republicii constituţionale, care la 28 mai 1849, o dată cu întrunirea Adunării legislative, căpătase o existenţă normală. Acest prolog este străbătut de la un capăt la altul de lupta zgomotoasă dintre partidul ordinii şi Montagne, dintre burghezie şi mica burghezie, care se opune zadarnic statornicirii republicii burgheze în favoarea căreia ea însăşi conspirase mereu în guvernul provizoriu şi în Comisia executivă, şi pentru care în zilele din iunie luptase cu fanatism împotriva proletariatului. 13 iunie îi frînge rezistenţa şi face din dictatura legislativă a regaliştilor coalizaţi un fait accompli4). Din clipa aceasta Adunarea naţională nu mai este decît un comitet al salvării publice în mîna partidului ordinii.
Parisul pusese sub „stare de acuzare“ pe preşedinte, pe miniştri şi majoritatea Adunării naţionale; aceştia au pus Parisul sub „stare de asediu“. Muntele declarase majoritatea Adunării legislative „în afara constituţiei“, iar majoritatea a deferit Muntele Curţii supreme (haute-cour) pentru violarea constituţiei şi a proscris tot ce mai rămăsese viabil în rîndurile acestui partid[N95]. El a fost sfîrtecat de n-a mai rămas decît un trunchi fără cap şi fără inimă. Minoritatea a mers pînă la tentativa unei insurecţii parlamentare, majoritatea a ridicat despotismul ei parlamentar la rangul de lege. Ea a decretat un nou regulament, care desfiinţa libertatea tribunii şi împuternicea pe preşedintele Adunării naţionale să-i sancţioneze pe deputaţi pentru tulburarea ordinii cu mustrare, amendă, retragerea diurnelor, excluderea temporară, arest. Deasupra corpului trunchiat al Montagnei ea a atîrnat în locul săbiei nuiaua. Era o datorie de onoare pentru restul deputaţilor Montagnei să-şi depună în bloc mandatul. Un astfel de act ar fi accelerat destrămarea partidului ordinii. El trebuia să se descompună în părţile sale componente iniţiale în clipa în care nu le-ar mai fi unit nici măcar umbra unei opoziţii.
O dată cu forţa parlamentară li s-a răpit mic-burghezilor democraţi şi forţa armată prin dizolvarea artileriei pariziene şi a legiunilor a 8-a, a 9-a şi a 12-a ale gărzii naţionale. În schimb, legiunea marii finanţe, care năvălise la 13 iunie în imprimeriile Boulé şi Roux, distrugînd maşinile, devastînd redacţiile gazetelor republicane şi arestînd în mod arbitrar redactori, zeţari, tipografi, expeditori, curieri, a fost încurajată de la înălţimea tribunei Adunării naţionale. Pe tot cuprinsul Franţei s-a repetat dizolvarea gărzilor naţionale, suspectate de republicanism.
O nouă lege a presei, o nouă lege a asociaţiilor, o nouă lege a stării de asediu, închisorile Parisului ticsite, emigranţii politici izgoniţi, toate ziarele care depăşeau cadrul „National“-ului suspendate, Lyon şi cele cinci departamente limitrofe lăsate pradă şicanelor brutale ale despotismului soldăţimii, omniprezenţa parchetelor, o nouă epurare a armatei de funcţionari de atîtea ori epurată, — toate acestea erau inevitabile metode stereotipe pe care reacţiunea învingătoare le repetă mereu, vrednice de amintit după masacrele şi deportările din iunie numai pentru că de astă dată nu erau îndreptate numai împotriva Parisului, ci şi împotriva departamentelor, nu numai împotriva proletariatului, ci înainte de toate împotriva claselor de mijloc.
Legile represive, care lăsau la aprecierea guvernului instituirea stării de asediu, care încătuşau şi mai mult presa şi desfiinţau dreptul de asociere, au absorbit întreaga activitate legislativă a Adunării naţionale în cursul lunilor iunie, iulie şi august.
Totuşi această epocă este caracterizată nu prin exploatarea de fapt, ci prin exploatarea principială a victoriei, nu prin hotărîrile Adunării naţionale, ci prin motivarea acestor hotărîri, nu prin faptul material, ci prin frază, nu atît prin frază, cît prin accentul şi gestul care însufleţesc fraza. Manifestarea neruşinată şi fără ocol a sentimentelor regaliste, insulta aristocratic dispreţuitoare adusă republicii, divulgarea cochet-frivolă a scopurilor Restauraţiei, într-un cuvînt nesocotirea arogantă a bunei-cuviinţe republicane dau acestei perioade un ton şi o nuanţă caracteristice. „Trăiască constituţia!“ — era strigătul de luptă al învinşilor din 13 iunie. Învingătorii erau, aşadar, eliberaţi de ipocrizia limbajului constituţional, adică republican. Contrarevoluţia învingea în Ungaria, Italia, Germania, aşa că vedeau deja Restauraţia la porţile Franţei. Între conducătorii fracţiunilor ordinii s-a născut o adevărată concurenţă, care mai de care căutînd să-şi dovedească în „Moniteur“ regalismul lui, să-şi mărturisească eventualele lui păcate liberale comise sub monarhie, să se pocăiască şi să ceară iertare lui dumnezeu şi oamenilor. Nu trecea zi fără ca revoluţia din februarie să nu fie declarată de la tribuna Adunării naţionale ca o calamitate publică, fără ca vreun oarecare mic senior de la ţară, legitimist, să nu declare solemn că nu a recunoscut niciodată republica, fără ca vreunii din laşii transfugi şi trădători ai monarhiei din iulie să nu facă pe vitejii de după război, povestind fapte eroice de la a căror îndeplinire îi împiedicase numai filantropia lui Ludovic-Filip sau alte neînţelegeri. Reieşea că ceea ce trebuia admirat în zilele din februarie nu era mărinimia poporului învingător, ci abnegaţia şi moderaţia regaliştilor care i-au permis să învingă. Un reprezentant al poporului a propus să se atribuie o parte din ajutoarele băneşti destinate răniţilor din februarie gărzilor municipale, singurele care binemeritaseră de la patrie în acele zile. Un altul a cerut să se decreteze ridicarea unei statui ecvestre a ducelui de Orléans în piaţa Carrousel. Thiers a numit constituţia un petic murdar de hîrtie. Pe rînd au venit la tribună orleanişti pentru a arăta că se căiesc de conspiraţia lor împotriva regalităţii legitime, legitimişti pentru a arăta că regretă că, împotrivindu-se regalităţii nelegitime, grăbiseră prăbuşirea regalităţii în genere, Thiers se căia că a urzit intrigi împotriva lui Mole, Mole se căia că a urzit intrigi împotriva lui Guizot, Barrot că a urzit intrigi împotriva tuturor acestor trei. Lozinca „Trăiască republica social-democrată!“ a fost declarată neconstituţională; lozinca „Trăiască republica!“ a fost urmărită ca fiind social-democrată. La aniversarea bătăliei de la Waterloo un deputat a declarat: „Mă tem mai puţin de invazia prusacilor decît de revenirea în Franţa a emigranţilor revoluţionari“[N96]. Celor care se plîngeau în legătură cu teroarea organizată la Lyon şi în departamentele învecinate, Baraguey d'Hilliers le-a răspuns: „Prefer teroarea albă terorii roşii“ („J'aime mieux la terreur blanche que la terreur rouge“)[N97]. Iar Adunarea aplauda frenetic ori de cîte ori oratorii ei rosteau vreo epigramă împotriva republicii, revoluţiei, constituţiei sau în favoarea regalităţii şi a Sfintei Alianţe. Orice violare a celor mai mărunte formalităţi republicane, de exemplu omisiunea de a numi pe deputaţi „citoyens“, îi entuziasma pe cavalerii ordinii.
Alegerile suplimentare de la 8 iulie din Paris, ţinute sub influenţa stării de asediu, o însemnată parte a proletariatului abţinîndu-se de la vot, ocuparea Romei de către armata franceză, intrarea în Roma a eminenţelor roşii[N98], şi o dată cu ele a inchiziţiei şi a terorii călugărilor, — toate acestea adăugau victoriei din iunie noi victorii şi sporeau încîntarea partidului ordinii.
În sfîrşit, pe la mijlocul lunii august, în parte pentru a asista la consiliile departamentale care tocmai se întruneau, în parte pentru că erau obosiţi de orgia regalismului lor care dura de atîtea luni, regaliştii au decretat suspendarea pe timp de două luni a lucrărilor Adunării naţionale. Cu vădită ironie ei au instituit o comisie de 25 de deputaţi, crema legitimiştilor şi orleaniştilor — un Molé, un Changarnier —, ca locţiitori ai Adunării naţionale şi ca paznici ai republicii. Ironia era mai profundă decît bănuiau ei. Tocmai ei, pe care istoria îi condamnase să contribuie la prăbuşirea monarhiei, pe care o iubeau, erau predestinaţi de istorie să conserve republica, pe care o urau.
Cu suspendarea lucrărilor Adunării legislative se încheie a doua perioadă a existenţei republicii constituţionale, perioada ei de frenezie regalistă.
La Paris starea de asediu fusese ridicată din nou, presa îşi reluase activitatea. În timpul suspendării ziarelor social-democrate, în perioada legislaţiei represive şi a dezmăţului regalist, „Siècle“[N99], vechiul reprezentant literar al mic-burghezilor monarho-constituţionali, se orientase spre republicanism; „Presse“[N100], vechiul exponent literar al reformatorilor burghezi, se orientase spre democratism, iar „National“, vechiul organ clasic al burghezilor republicani, se orientase spre socialism.
Asociaţiile secrete căpătau o mai mare răspîndire şi-şi intensificau activitatea pe măsură ce cluburile publice deveneau imposibile. Asociaţiile industriale ale muncitorilor, tolerate ca simple societăţi comerciale, nule din punct de vedere economic, ajunseseră să fie din punct de vedere politic tot atîtea mijloace pentru unirea proletariatului. 13 iunie a retezat vîrfurile oficiale ale diferitelor partide semirevoluţionare, iar masele şi-au dobîndit propriul lor cap. Cavalerii ordinii răspîndiseră spaima, prevestind grozăviile republicii roşii; dar excesele grosolane, nemaipomenitele atrocităţi ale contrarevoluţiei victorioase în Ungaria, la Baden, la Roma reabilitară complet „republica roşie“. Şi clasele intermediare nemulţumite ale societăţii franceze au început să prefere făgăduielile republicii roşii, cu grozăviile ei problematice, grozăviilor monarhiei roşii, cu reala ei lipsă de perspectivă. Nici un socialist n-a făcut în Franţa mai multă propagandă revoluţionară decît Haynau. A chaque capacité selon ses oeuvres!5)
Între timp Ludovic Bonaparle profita de vacanţa Adunării naţionale pentru a face turnee princiare în provincii, legitimiştii cei mai înfocaţi plecau în pelerinaj la Ems, la nepotul sfîntului Ludovic[N101], iar masa deputaţilor din partidul ordinii puneau la cale intrigi în consiliile departamentale, care tocmai se întruniseră, în scopul de a le determina să exprime ceea ce majoritatea Adunării naţionale încă nu îndrăznea să exprime: cererea de a se revizui imediat constituţia. În conformitate cu textul constituţiei, aceasta putea fi revizuită abia în 1852 de către o Adunare naţională convocată anume în acest scop. Dar dacă majoritatea consiliilor departamentale se pronunţa în acest sens, nu trebuia oare Adunarea naţională să jertfească glasului Franţei virginitatea constituţiei? Adunarea naţională şi-a pus în aceste consilii provinciale aceleaşi speranţe pe care călugăriţele din „Henriada“ lui Voltaire şi le puneau în panduri. Cu unele excepţii, Putifarii din Adunarea naţională aveau însă de-a face în provincii cu tot atîţia Iosifi. Marea majoritate nu voia să priceapă sugestiile care o importunau. Revizuirea constituţiei a fost zădărnicită chiar de instrumentul care urma s-o traducă în viaţă: de votul consiliilor departamentale. Glasul Franţei, şi anume al Franţei burgheze, se făcuse auzit şi se pronunţase împotriva revizuirii.
La începutul lunii octombrie Adunarea naţională legislativă s-a întrunit din nou — tantum mutatus ab illo6). Fizionomia ei se schimbase cu totul. Respingerea neaşteptată a revizuirii de către consiliile departamentale o readusese în limitele constituţiei şi îi amintise de limitele duratei ei. Orleaniştii deveniseră bănuitori în urma pelerinajelor legitimiştilor la Ems, legitimiştii intraseră la bănuială în urma tratativelor orleaniştilor cu Londra[N102], ziarele ambelor fracţiuni aţîţaseră focul şi cîntăriseră pretenţiile reciproce ale pretendenţilor lor. Orleaniştii şi legitimiştii laolaltă erau întărîtaţi din cauza uneltirilor bonapartiste care se vădeau în călătoriile princiare, în încercările de a se elibera de frîul constituţional mai mult sau mai puţin străvezii ale preşedintelui, în limbajul arogant al ziarelor bonapartiste; Ludovic Bonaparte, la rîndul său, purta pică Adunării naţionale, care considera îndreptăţită numai conspiraţia legitimistă şi orleanistă, guvernului care-l trăda mereu faţă de această Adunare naţională. În sfîrşit, guvernul era el însuşi scindat în chestiunea politicii romane şi a impozitului pe venit, propus de ministrul Passy şi înfierat de conservatori ca fiind o măsură socialistă.
Unul dintre primele proiecte de lege depuse de guvernul Barrot la redeschiderea Adunării legislative era cererea unui credit de 300.000 de franci pentru a se plăti o pensie de văduvă ducesei de Orléans. Adunarea naţională a aprobat-o, adăugind datoriei publice a naţiunii franceze o sumă de 7.000.000 de franci. În timp ce Ludovic-Filip continua astfel să joace cu succes rolul de „Pauvre-honteux“, de cerşetor în haine negre, nici guvernul nu îndrăznea să ceară un supliment de salariu pentru Bonaparte şi nici Adunarea nu părea dispusă să-l acorde. Iar Ludovic Bonaparte şovăia ca totdeauna în faţa dilemei: Aut Caesar, aut Clichy!7)
Cea de-a doua cerere a guvernului, de a se aloca un credit de 9.000.000 de franci pentru acoperirea cheltuielilor necesitate de expediţia împotriva Romei, a înăsprit tensiunea dintre Bonaparte de o parte, miniştrii şi Adunarea naţională de cealaltă parte. Ludovic Bonaparte publicase în „Moniteur“ o scrisoare adresată aghiotantului său Edgar Ney, în care lega guvernarea papală de garanţii constituţionale. Papa, la rîndul său, lansase „motu proprio“[N103] o alocuţiune în care respingea orice îngrădire a puterii sale restaurate. Scrisoarea lui Bonaparte întredeschidea cu o intenţionată indiscreţie draperiile cabinetului său, spre a se expune pe sine însuşi privirilor galeriei ca pe un geniu binevoitor, dar neînţeles şi încătuşat în propria lui casă. Nu era la prima lui cochetărie cu „sfioasele fluturări de aripi ale unui suflet liber“[N104]. Thiers, raportorul comisiei, a ignorat complet fluturările de aripi ale lui Bonaparte şi s-a mulţumit să traducă în franceză alocuţiunea papală. Nu guvernul, ci Victor Hugo a încercat să-l salveze pe preşedinte, propunînd Adunării naţionale să-şi dea asentimentul la scrisoarea lui Napoleon. „Allons donc! Allons donc!“8) Cu această exclamaţie ireverenţioasă şi frivolă majoritatea a înmormîntat propunerea lui Hugo. Politica preşedintelui? Scrisoarea preşedintelui? Preşedintele însuşi? „Allons donc! Allons donc!“. Cine naiba îl ia pe d-l Bonaparte au sériex9)? Credeţi, monsieur Victor Hugo, că vă credem că dv. credeţi în preşedinte? „Allons donc! Allons donc!“
În cele din urmă ruptura dintre Bonaparte şi Adunarea naţională a fost grăbită de discuţia cu privire la rechemarea în ţară a familiilor Orléans şi Bourbon. Deoarece guvernul nu prezenta această propunere, a făcut-o vărul preşedintelui10), fiul ex-regelui Westfaliei. Propunerea de rechemare nu avea alt scop decît să-i coboare pe pretendentul legitimist şi pe cel orleanist pe aceeaşi treaptă cu pretendentul bonapartist, sau mai curînd sub el, întrucît el se afla cel puţin în fapt în fruntea statului.
Napoleon Bonaparte a fost îndeajuns de ireverenţios să înglobeze rechemarea familiilor regale alungate şi amnistierea insurgenţilor din iunie în cadrul uneia şi aceleiaşi propuneri. Indignarea majorităţii l-a silit de îndată să revină asupra acestei îmbinări nelegiuite a celor sfinte cu cele infame, a viţei regale cu lifta proletară, a stelelor fixe ale societăţii cu fosforescenţele din mlaştină, dînd fiecărei propuneri locul ce i se cuvenea. Majoritatea a respins cu hotărîre rechemarea familiilor regale, iar Berryer, Demostenele legitimiştilor, nu a lăsat să subziste nici o îndoială cu privire la semnificaţia acestui vot. Degradarea pretendenţilor la rolul de simpli cetăţeni — iată scopul urmărit! Se încerca să li se răpească aureola, ultima maiestate ce le mai rămăsese, maiestatea exilului! Ce s-ar putea crede despre acel pretendent, a exclamat Berryer, care, uitînd originea lui ilustră, ar veni încoace să trăiască ca un simplu particular! Nu i se putea spune lui Ludovic Bonaparte mai lămurit că nu cîştigase nimic prin prezenţa sa, că dacă regaliştii coalizaţi aveau nevoie de el aici, în Franţa, pe scaunul preşedinţial, ca de un personaj neutru, adevăraţii pretendenţi la tron trebuiau să rămînă ascunşi privirilor profane în negura exilului.
La 1 noiembrie Ludovic Bonaparte a răspuns Adunării legislative printr-un mesaj care anunţa cu cuvinte destul de tăioase demiterea guvernului Barrot şi formarea unui nou guvern. Guvernul Barrot-Falloux era guvernul coaliţiei regaliste, guvernul d'Haupoul era guvernul lui Bonaparte, instrumentul preşedintelui împotriva Adunării legislative, un guvern de vătafi.
Bonaparte nu mai era acum personajul neutru din 10 decembrie 1848. Faptul că deţinea puterea executivă grupase în jurul lui o sumă de interese, lupta împotriva anarhiei silea însuşi partidul ordinii să întărească influenţa lui, şi dacă Napoleon nu mai era popular, partidul ordinii era nepopular. Cît despre orleanişti şi legitimişti, nu putea el oare spera că rivalitatea dintre ei, pe de o parte, şi necesitatea unei restauraţii monarhice oarecare, pe de altă parte, vor sili aceste fracţiuni să recunoască pe pretendentul neutru?
De la 1 noiembrie 1849 datează perioada a treia a existenţei republicii constituţionale, perioadă care se încheie cu 10 martie 1850. Începe nu numai jocul obişnuit al instituţiilor constituţionale, atît de admirat de Guizot, ciorovăiala dintre puterea executivă şi cea legislativă. Faţă de poftele de restaurare ale orleaniştilor şi legitimiştilor coalizaţi, Bonaparte apără baza juridică a puterii sale fictive: republica; faţă de poftele de restaurare ale lui Bonaparte, partidul ordinii apără baza juridică a dominaţiei lor comune: republica; legitimiştii faţă de orleanişti şi orleaniştii faţă de legitimişti apără statu-quo: republica. Toate aceste fracţiuni ale partidului ordinii, care au fiecare propriul ei rege şi propria ei restaurare in petto11), fac să prevaleze pe rînd faţă de poftele de uzurpare şi de răzvrătire ale rivalilor lor dominaţia comună a burgheziei, forma în care sînt neutralizate şi menţinute pretenţiile lor speciale — republica.
Întocmai cum Kant face din republică, ca unica formă de stat raţională, un postulat al raţiunii practice, a cărei realizare nu e atinsă niciodată, dar a cărei atingere trebuie să rămînă întotdeauna ţinta noastră, obiectul preocupării noastre, tot astfel postulatul acestor regalişti este monarhia.
În felul acesta, republica constituţională, ieşită din mîinile republicanilor burghezi ca o formulă ideologică găunoasă, a devenit în mîinile regaliştilor coalizaţi o formă vie, plină de conţinut. Iar Thiers era mai aproape de adevăr decît bănuia cînd a spus: „Noi, regaliştii, sîntem adevăratul reazem al republicii constituţionale“.
Căderea guvernului coaliţiei, instaurarea guvernului de vătafi avea şi altă semnificaţie. Ministrul său de finanţe se numea Fould. Instalarea lui Fould la finanţe însemna că avuţia naţională franceză era în mod oficial lăsată pradă bursei, însemna administrarea averii publice de către bursă şi în interesul bursei. Prin numirea lui Fould aristocraţia financiară îşi anunţa restaurarea în „Moniteur“. Această restaurare completa în mod necesar celelalte restaurări, care alcătuiesc tot atîtea verigi în lanţul republicii constituţionale.
Ludovic-Filip nu îndrăznise niciodată să facă dintr-un adevărat loup-cervier12) un ministru de finanţe. Întocmai cum monarhia sa a fost denumirea ideală a dominaţiei marii burghezii, în ministerele sale interesele privilegiate au trebuit să poarte nume ideologice dezinteresate. Pretutindeni republica burgheză împingea pe primul plan ceea ce diferitele monarhii, cea legitimistă ca şi cea orleanistă, ţineau ascuns în culise. Ea a materializat ceea ce idealizaseră ele. În locul numelor de sfinţi, ea a pus numele proprii burgheze ale intereselor dominante de clasă.
Întreaga noastră expunere a arătat că, din prima zi a existenţei ei, republica nu a răsturnat aristocraţia financiară, ci a consolidat-o. Dar republica îi făcea concesii împotriva voinţei ei, supunîndu-se destinului. Cu Fould iniţiativa guvernamentală a revenit aristocraţiei financiare.
Se va pune întrebarea: cum a putut suporta şi tolera burghezia coalizată dominaţia aristocraţiei financiare, care sub Ludovic-Filip se întemeia pe excluderea sau subordonarea celorlalte pături burgheze?
Răspunsul e simplu.
În primul rînd, aristocraţia financiară constituie ea însăşi o fracţiune de o importanţă hotărîtoare a coaliţiei regaliste, a cărei putere guvernamentală comună se numeşte republică. Purtătorii de cuvînt şi „somităţile“ orleaniştilor nu sînt ei oare vechii aliaţi şi complici ai aristocraţiei financiare? Nu este ea însăşi falanga de aur a orleaniştilor? În ceea ce-i priveşte pe legitimişti, ei participaseră în practică încă pe vremea lui Ludovic-Filip la toate orgiile speculaţiilor de bursă, cu minele şi căile ferate. Alianţa dintre marea proprietate funciară şi marea finanţă este în general un fenomen normal. Dovadă: Anglia, dovadă: chiar şi Austria.
Într-o ţară ca Franţa, în care volumul producţiei naţionale, în raport cu datoria publică, este disproporţionat de mic, în care renta de stat constituie obiectul cel mai important al speculaţiilor, iar bursa — piaţa principală pentru plasarea capitalului care vrea să se valorifice pe cale neproductivă, într-o asemenea ţară nu se poate ca nenumăraţi oameni din toate clasele burgheze sau semi-burgheze să nu participe la datoria publică, la jocul de bursă, la finanţe. Toţi aceşti participanţi secundari nu-şi găsesc oare protectorii şi şefii naturali în fracţiunea care reprezintă aceste interese în măsura cea mai formidabilă, care le reprezintă în totalitatea lor?
Ce anume determină acapararea averii publice de către marea finanţă? Creşterea permanentă a datoriilor statului. Dar datoriile statului? Faptul că veniturile sînt în permanenţă depăşite de cheltuieli, disproporţie care este totodată cauza şi efectul sistemului împrumuturilor de stat.
Pentru a evita contractarea unor asemenea datorii, statul trebuie sau să-şi restrîngă cheltuielile, adică să simplifice aparatul de stat, să-l reducă, să guverneze cît mai puţin, să folosească cît mai puţin personal, să se amestece cît mai puţin în treburile societăţii civile. Această cale nu era posibilă pentru partidul ordinii, ale cărui mijloace de represiune, al cărui amestec oficial în numele statului, a cărui omniprezenţă prin organele de stat trebuia să crească pe măsură ce creşteau pericolele care îi ameninţau din toate părţile dominaţia şi condiţiile de existenţă ale clasei sale. Jandarmeria nu poate fi redusă cînd se înmulţesc atacurile împotriva persoanei şi a proprietăţii.
Sau statul trebuie să caute să evite datoriile şi să stabilească un echilibru fie chiar şi momentan, trecător al bugetului, făcînd să apese pe umerii claselor celor mai bogate ale populaţiei impozite excepţionale. Trebuia oare partidul ordinii, pentru a pune avuţia naţională la adăpost de exploatare la bursă, să-şi sacrifice propria lui avuţie pe altarul patriei? Pas si bête!13)
Aşadar, fără revoluţionarea radicală a statului francez nu era posibilă revoluţionarea bugetului francez. Acest buget implica datorii de stat, datoriile de stat implicau dominaţia speculaţiilor cu obligaţiunile de stat, dominaţia creditorilor statului, a bancherilor, a zarafilor şi a rechinilor de bursă. O singură fracţiune a partidului ordinii era direct interesată în răsturnarea aristocraţiei financiare, fabricanţii. Nu vorbim de industriaşii mijlocii şi de cei mai mărunţi, ci de magnaţii industriali, care sub Ludovic-Filip formaseră baza largă a opoziţiei dinastice. Ei sînt, fără îndoială, interesaţi să se reducă cheltuielile de producţie, deci să se reducă impozitele care intră în producţie, deci să se reducă datoriile statului, ale căror dobînzi intră în impozite, deci să fie răsturnată aristocraţia financiară.
În Anglia — şi cei mai mari fabricanţi francezi sînt mic-burghezi pe lîngă rivalii lor englezi — îi găsim într-adevăr pe fabricanţi, pe un Cobden, un Bright, în fruntea cruciadei împotriva băncii şi a aristocraţiei bursei. De ce nu şi în Franţa? În Anglia predomină industria, în Franţa — agricultura. În Anglia, industria are nevoie de free trade14), în Franţa — de taxe vamale protecţioniste, de monopolul naţional pe lîngă celelalte monopoluri. Industria franceză nu domină producţia franceză, de aceea industriaşii francezi nu domină burghezia franceză. Pentru a-şi apăra interesele împotriva celorlalte fracţiuni ale burgheziei, ei nu se pot pune, ca englezii, în fruntea mişcării şi totodată să facă să primeze interesele lor de clasă; ei trebuie să treacă la remorca revoluţiei şi să servească interese opuse intereselor generale ale clasei lor. În februarie ei nu-şi înţeleseseră poziţia, februarie îi învăţase minte. Şi cine este mai direct ameninţat de muncitori decît patronul, capitalistul industrial? De aceea în Franţa fabricantul a devenit în mod necesar cel mai fanatic membru al partidului ordinii. Ce contează, micşorarea profitului său de către magnaţii finanţei faţă de desfiinţarea profitului de către proletariat?
În Franţa mic-burghezul face ceea ce în mod normal ar trebui să facă burghezul industrial; muncitorul face ceea ce în mod normal ar trebui să fie sarcina mic-burghezului, dar cine rezolvă sarcina muncitorului? Nimeni. În Franţa ea nu este rezolvată, în Franţa ea este doar proclamată. Ea nu se rezolvă nicăieri în cadrul naţional[N105]; războiul de clasă din sînul societăţii franceze se transformă într-un război mondial, în care se înfruntă naţiunile. Rezolvarea începe abia în momentul în care războiul mondial va pune proletariatul în fruntea acelui popor care domină piaţa mondială, în fruntea Angliei. Revoluţia care îşi află aici nu sfîrşitul, ci începutul organizatoric, nu este o revoluţie de scurtă durată. Generaţia actuală se aseamănă evreilor pe care Moise i-a dus prin deşert.. Ea trebuie nu numai să cucerească o lume nouă, ci trebuie să dispară pentru a face loc acelor oameni care să fie la înălţimea unei lumi noi.
Dar să revenim la Fould.
La 14 noiembrie 1849 Fould s-a urcat la tribuna Adunării naţionale şi şi-a expus sistemul său financiar: apologia vechiului sistem fiscal! Menţinerea impozitului pe vin! Abrogarea impozitului pe venit al lui Passy!
Nici Passy nu era un revoluţionar; el era un vechi ministru al lui Ludovic-Filip. Era un puritan de tipul lui Dufaure şi unul dintre confidenţii cei mai intimi ai lui Teste, acest ţap ispăşitor al monarhiei din iulie[*]. Passy elogiase şi el vechiul sistem fiscal, recomandase menţinerea impozitului pe vin, dar smulsese totodată vălul care ascundea deficitul public. El arătase că e necesar să se instituie un nou impozit, impozitul pe venit, pentru a nu se ajunge la falimentul statului. Fould, care îi recomanda lui Ledru-Rollin falimentul statului, recomanda Adunării legislative deficitul în bugetul statului. El promitea economii, al căror mister s-a dezvăluit mai tîrziu, în sensul că cheltuielile, de exemplu, se micşorau cu 60.000.000, iar datoria curentă creştea cu 200.000.000, — scamatorii în gruparea cifrelor, în calcule, ducînd toate în cele din urmă la noi împrumuturi.
Sub Fould, fireşte, aristocraţia financiară, pusă alături de celelalte fracţiuni burgheze pizmaşe, nu s-a arătat atît de neruşinat de coruptă ca sub Ludovic-Filip. Dar sistemul era acelaşi: creşterea continuă a datoriilor, disimularea deficitului. Iar cu timpul vechea, escrocherie de bursă s-a practicat mai pe faţă. Dovada: legea cu privire la calea ferată de la Avignon; oscilaţiile misterioase ale cursului efectelor publice, despre care, la un moment dat, a vorbit întregul Paris; în sfîrşit, speculaţiile nereuşite ale lui Fould şi ale lui Bonaparte în legătură cu alegerile din 10 martie.
Prin restaurarea oficială a aristocraţiei financiare, poporul francez trebuia să ajungă în scurtă vreme în faţa unui nou 24 februarie.
Într-un acces de mizantropie faţă de succesoarea ei, Constituanta desfiinţase impozitul pe vin pentru anul 1850. Prin desfiinţarea unor impozite vechi nu puteau fi plătite datorii noi. Încă înainte de vacanţa Adunării legislative, Creton, un cretin din partidul ordinii, propusese menţinerea impozitului pe vin. Fould şi-a însuşit propunerea în numele guvernului bonapartist, iar la 20 decembrie 1849, la un an de la proclamarea lui Bonaparte ca preşedinte, Adunarea naţională a decretat reintroducerea impozitului pe vin.
Cel care susţinuse reintroducerea acestui impozit nu era om de finanţe, ci Montalembert, conducătorul iezuiţilor. Raţionamentul lui era izbitor de simplu: impozitul este sînul matern care alăptează guvernul. Guvernul înseamnă instrumentele de represiune, organele autorităţii, înseamnă armata, poliţia, funcţionarii, judecătorii, miniştrii, înseamnă preoţii. Atentatul împotriva impozitului înseamnă atacul anarhiştilor împotriva păzitorilor ordinii, care apără producţia materială şi spirituală a societăţii burgheze de incursiunile vandalilor proletari. Impozitul este a cincea divinitate, alături de proprietate, familie, ordine şi religie. Iar impozitul pe vin este incontestabil un impozit, şi pe deasupra nu unul obişnuit, ci unul tradiţional, un impozit cu iz monarhic, respectabil. Vive l'impôt des boissons! Three cheers and one more!15)
Cînd ţăranul francez şi-l închipuie pe diavol, el îl vede sub chipul perceptorului. Din clipa în care Montalembert a făcut din impozit o divinitate, ţăranul a devenit ateu şi s-a aruncat în braţele diavolului, ale socialismului. El era pierdut pentru religia ordinii, pierdut pentru iezuiţi, pierdut pentru Bonaparte. 20 decembrie 1849 îl compromisese irevocabil pe 20 decembrie 1848. „Nepotul unchiului său“ nu era primul din familia sa pe care-l prăbuşea impozitul pe vin, acest impozit care, după expresia lui Montalembert, mirosea a furtună revoluţionară. Adevăratul Napoleon, Napoleon cel Mare, declarase la Sf. Elena că reintroducerea impozitului pe vin contribuise mai mult ca orice la prăbuşirea sa prin faptul că-i îndepărtase pe ţăranii din sudul Franţei. Încă sub Ludovic al XIV-lea acest impozit a fost principalul obiect al urii poporului (vezi scrierile lui Boisguillebert şi Vauban); desfiinţat de prima revoluţie, el fusese introdus din nou de Napoleon în 1800 sub o formă modificată. Cînd Restauraţia şi-a făcut intrarea în Franţa, îi croiau drum nu numai cazacii, ci şi promisiunile că se va desfiinţa impozitul pe vin. Fireşte că la gentilhommerie16) nu era obligată să-şi ţină cuvîntul faţă de la gent taillable á mersi et miséricorde17). 1830 făgăduise desfiinţarea impozitului pe vin. Nu era în spiritul acestui an să facă ce spunea şi nici să spună ce făcea. 1848 făgăduise desfiinţarea impozitului pe vin, aşa cum le făgăduise pe toate celelalte. Constituanta, în sfîrşit, care nu făgăduise nimic, a lăsat, aşa cum am arătat, o dispoziţie testamentară potrivit căreia impozitul pe vin urma să fie desfiinţat la 1 ianuarie 1850. Şi exact 10 zile înainte de 1 ianuarie 1850 Adunarea legislativă l-a introdus din nou; astfel poporul francez încerca în zadar să-l pună pe fugă: cînd îl dădea pe uşă afară, îl vedea intrînd pe fereastră.
Ura poporului împotriva impozitului pe vin se explică, prin faptul că în acest impozit sînt întrunite toate laturile odioase ale sistemului fiscal francez. Modul în care se percepe este odios, modul în care se instituie este aristocratic, deoarece coeficientul impozitului este acelaşi pentru vinurile cele mai obişnuite ca şi pentru cele mai scumpe; impozit progresiv răsturnat, el creşte, aşadar, în progresie geometrică cu descreşterea averii consumatorilor. El este o primă pentru vinuri falsificate şi contrafăcute şi de aceea provoacă o sistematică intoxicare a claselor muncitoare. El reduce consumul, prin faptul că instituie accize la porţile tuturor oraşelor cu peste 4.000 de locuitori, transformînd fiecare oraş într-un stat străin care percepe taxe vamale protecţioniste asupra vinului francez. Marii negustori de vinuri, dar mai mult încă cei mărunţi, les marchands de vins, cîrciumarii, al căror cîştig depinde nemijlocit de consumul de vin, sînt cu toţii duşmani de moarte ai impozitului pe vin. În sfîrşit, reducînd consumul, impozitul pe vin îngustează piaţa de desfacere a producţiei de vin. Punîndu-i pe muncitorii de la oraş în imposibilitate de a plăti vinul, el îi pune pe ţăranii viticultori în imposibilitate de a-l vinde. Or, Franţa numără aproximativ 12.000.000 de viticultori. E explicabilă, prin urmare, ura poporului în general, e explicabilă în special ura fanatică a ţăranilor împotriva impozitului pe vin. Pe lîngă aceasta ei nu vedeau în reintroducerea acestui impozit un fenomen izolat, mai mult sau mai puţin întîmplător. Ţăranii au o tradiţie istorică, specifică, care se moşteneşte din tată în fiu, şi în această şcoală a istoriei se statornicise convingerea că fiecare guvern făgăduieşte desfiinţarea impozitului pe vin atîta vreme cît vrea să înşele ţărănimea, şi că, de îndată ce a înşelat-o, menţine sau reintroduce acest impozit. După impozitul pe vin cunoaşte ţăranul buchetul guvernului, tendinţa lui. Reintroducerea impozitului pe vin la 20 decembrie însemna: Ludovic Bonaparte este ca şi toţi ceilalţi; dar el nu era ca toţi ceilalţi, el era o născocire a ţăranilor, iar prin petiţiile cu milioane de semnături care protestau împotriva impozitului pe vin ei îşi retrăgeau voturile date cu un an înainte „nepotului unchiului său“.
Populaţia rurală, care cuprinde peste două treimi din totalul populaţiei franceze, este formată în cea mai mare parte din aşa-numiţii proprietari funciari liberi. Prima generaţie, pe care revoluţia din 1789 o eliberase fără despăgubire de servituţile feudale, nu plătise nimic pentru pămînt. Dar generaţiile următoare au plătit sub forma preţului pentru pămînt ceea ce strămoşii lor semiiobagi plătiseră sub formă de rentă, zeciuială, clăci etc. Cu cît se înmulţea populaţia, pe de o parte, şi sporea fărîmiţarea pămîntului, pe de altă parte, cu atît creştea şi preţul parcelei, căci, pe măsură ce parcela devenea mai mică, cererea de parcele creştea. Dar în proporţia în care creştea preţul pe care ţăranul îl plătea pentru parcelă, fie că o cumpăra direct, fie că i-o socoteau comoştenitorii lui drept capital, în aceeaşi proporţie creşteau în mod necesar şi datoriile ţăranului, adică ipoteca. Titlul de creanţă care grevează asupra pămîntului se numeşte ipotecă, act de gaj asupra pămîntului. Aşa cum în evul mediu proprietatea funciară acumula privilegii, se acumulează asupra parcelei moderne ipotecile. — Pe de altă parte, în regimul parcelării, pămîntul este pentru proprietarul lui un simplu mijloc de producţie. În aceeaşi măsură însă în care pămîntul este fărîmiţat, scade fertilitatea lui. Folosirea maşinilor pentru munca cîmpului, diviziunea muncii, marile lucrări de ameliorare a pămîntului, ca, de pildă, construirea canalelor de drenaj şi de irigaţii etc., devin din ce în ce mai puţin posibile, în timp ce cheltuielile neproductive ale cultivării cresc proporţional cu diviziunea mijlocului de producţie însuşi. Toate acestea au loc indiferent dacă posesorul parcelei posedă sau nu capital. Dar cu cît procesul de fărîmiţare a pămîntului înaintează, cu atît mai mult parcela de pămînt cu cel mai jalnic inventar reprezintă întregul capital al ţăranului parcelar, cu atît se investeşte mai puţin capital în pămînt, cu atît îi lipsesc ţăranului sărac (Kotsasse) pămînt, bani şi cunoştinţe pentru a aplica progresele agronomiei, cu atît regresează cultura pămîntului. În sfîrşit, venitul net scade în aceeaşi proporţie în care creşte consumul global, în aceeaşi proporţie în care întreaga familie a ţăranului este reţinută de la alte ocupaţii din cauza proprietăţii ei, fără a putea trăi totuşi de pe urma acesteia.
Aşadar, în măsura în care creşte populaţia şi, o dată cu ea, fărîmiţarea pămîntului, în aceeaşi măsură se scumpeşte mijlocul de producţie, pămîntul, şi scade fertilitatea lui, decade agricultura şi ţăranul se înglodează în datorii. Şi ceea ce fusese efect devine, la rîndul său, cauză. Fiecare generaţie o lasă pe cealaltă tot mai înglodată în datorii, fiecare generaţie nouă începe în condiţii mai nefavorabile şi mai împovărătoare, datoria ipotecară dă mereu naştere unei noi datorii ipotecare, iar cînd petecul de pămînt al ţăranului nu mai poate constitui o garanţie pentru datorii noi, adică nu mai poate fi grevată cu noi ipoteci, el cade de-a dreptul în ghearele cămătarului şi dobînzile cămătăreşti devin cu atît mai mari.
În felul acesta ţăranul francez a ajuns să cedeze capitalistului, sub formă de dobînzi pentru ipotecile care grevează asupra pămîntului şi sub formă de dobînzi pentru împrumuturile neipotecare contractate la cămătari, nu numai o rentă funciară, nu numai profitul industrial, într-un cuvînt nu numai întregul venit net, ci chiar o parte din salariu, încît a decăzut la situaţia arendaşului irlandez, şi toate acestea sub pretextul că este proprietar privat.
Acest proces a fost grăbit în Franţa de povara mereu crescîndă a impozitelor şi de cheltuielile de judecată, cauzate fie direct de formalităţile cu care legislaţia franceză înconjură proprietatea funciară, fie de nenumăratele conflicte dintre proprietarii parcelelor care se învecinează şi se întretaie în tot locul, fie de mania proceselor pe care o au ţăranii, pentru care sentimentul de proprietate se limitează la faptul că se prevalează în chip fanatic de proprietatea imaginară, de dreptul de proprietate.
După un tablou statistic din 1840, produsul agricol global se ridica în Franţa la 5.237.178.000 de franci. De aici se scad 3.552.000.000 de franci pentru cheltuieli de cultivare, inclusiv consumul agricultorilor. Rămîne deci un produs net de 1.685.178.000 de franci, din care se scad 550.000.000 pentru dobînzi ipotecare, 100.000.000 pentru aparatul judecătoresc, 350.000.000 pentru impozite şi 107.000.000 pentru taxe de înregistrare, timbre fiscale, taxe ipotecare etc. Rămîne a treia parte din produsul net, 538.000.000; repartizat pe cap de locuitor, nu rămîn nici 25 de franci produs net[N106]. Acest calcul nu include, fireşte, nici camătă extraipotecară, nici onorariile avocaţilor etc.
Se înţelege care era situaţia ţăranilor francezi după ce republica mai adăugase la sarcinile vechi şi altele noi. Se vede că exploatarea lor se deosebeşte numai prin formă de exploatarea proletariatului industrial. Exploatatorul este acelaşi: capitalul. Diferiţi capitalişti izolaţi îi exploatează pe ţărani prin ipotecă şi camătă, iar clasa capitalistă exploatează clasa ţărănească prin impozitul de stat. Dreptul de proprietate al ţăranului este talismanul cu care pînă acum capitalul l-a vrăjit pe ţăran, pretextul sub care l-a aţîţat împotriva proletariatului industrial. Numai prăbuşirea capitalului poate duce la ridicarea ţăranului, numai un guvern anticapitalist, proletar poate pune capăt mizeriei lui economice, degradării lui sociale. Republica constituţională este dictatura exploatatorilor lui coalizaţi, republica social-democrată, roşie, este dictatura aliaţilor lui. Iar balanţa se ridică sau coboară după numărul voturilor pe care ţăranul le pune în urnă. El singur trebuie să-şi hotărască soarta. — Astfel vorbeau socialiştii în pamflete, almanahuri, calendare, manifeste de tot felul. Aceste idei i-au devenit ţăranului mai inteligibile datorită scrierilor polemice ale partidului ordinii, care şi el i se adresa lui şi prin exagerarea grosolană, prin denaturarea neruşinată a ideilor şi a năzuinţelor socialiste nimerea adevăratul limbaj al ţăranului, aţîţîndu-i şi mai mult pofta pentru fructul oprit. Cel mai limpede însă vorbea însăşi experienţa pe care o dobîndise clasa ţărănească cu prilejul exercitării dreptului de vot, precum şi decepţiile care se abăteau asupra ei una după alta în mersul impetuos al revoluţiei. Revoluţiile sînt locomotivele istoriei.
Revoluţionarea treptată a ţăranilor s-a manifestat prin diferite simptome. Ea s-a vădit deja cu prilejul alegerilor pentru Adunarea legislativă, s-a vădit prin declararea stării de asediu în cele cinci departamente din jurul oraşului Lyon, s-a vădit cîteva luni după 13 iunie prin alegerea de către departamentul Girondei a unui montagnard în locul fostului preşedinte al acelei „chambre introuvable“[**], s-a vădit la 20 decembrie 1849 prin alegerea unui deputat roşu în locul unui deputat legitimist decedat în departamentul du Gard[N107], această ţară a făgăduinţei pentru legitimişti, teatrul celor mai grozave represiuni împotriva republicanilor în 1794 şi 1795, principalul focar al terorii albe în 1815, cînd liberali şi protestanţi au fost asasinaţi în mod public. Această revoluţionare a clasei celei mai statice se vădeşte în chipul cel mai net după reintroducerea impozitului pe vin. Măsurile guvernului şi legile din cursul lunilor ianuarie şi februarie 1850 sînt îndreptate aproape exclusiv împotriva departamentelor şi ţăranilor. Aceasta constituie dovada cea, mai grăitoare a progresului lor.
Circulara lui Hautpoul, prin care jandarmul devenea inchizitorul prefectului, al subprefectului şi mai ales al primarului şi prin care se organiza spionajul pînă în ungherele celor mai depărtate comune rurale; legea împotriva învăţătorilor, prin care ei, somităţile, purtătorii de cuvînt, educatorii şi interpreţii clasei ţărăneşti, erau supuşi bunului plac al prefecţilor, prin care aceşti proletari ai clasei învăţaţilor erau goniţi dintr-o comună în alta ca nişte sălbăticiuni hăituite; proiectul de lege împotriva primarilor, prin care sabia lui Damocles, care-i ameninţa cu destituirea, era atîrnată deasupra capetelor lor, iar ei, preşedinţii comunelor rurale, erau opuşi în tot momentul preşedintelui republicii şi partidului ordinii; ordonanţa care transforma cele 17 circumscripţii militare ale Franţei în patru paşalîcuri[N108] şi impunea francezilor cazarma şi bivuacul drept salon naţional; legea învăţămîntului, prin care partidul ordinii proclama ignoranţa şi abrutizarea forţată a Franţei drept condiţii de viaţă în regimul votului universal, — ce erau toate aceste legi şi măsuri? Încercări desperate de a subordona din nou departamentele şi pe ţăranii din departamente partidului ordinii.
Considerate ca represiune, ele erau mijloace jalnice care îşi greşeau ţinta. Măsuri importante ca aceea a menţinerii impozitului pe vin, a impozitului de 45 de centime, respingerea cinică a petiţiilor ţăranilor pentru restituirea miliardului etc., toate aceste trăsnete legislative au lovit clasa ţărănească o singură dată, în mare, venind de la centru; legile şi măsurile menţionate au făcut însă ca atacul şi rezistenţa să devină generale, să fie un subiect de discuţie la ordinea zilei în fiecare colibă, au inoculat fiecărui sat revoluţia, au localizat-o şi i-au imprimat un caracter ţărănesc.
Pe de altă parte, nu dovedesc oare aceste propuneri ale lui Bonaparte, acceptarea lor de către Adunarea naţională, înţelegerea dintre cele două puteri ale republicii constituţionale, în măsura în care este vorba de reprimarea anarhiei, adică a tuturor claselor care se răzvrătesc împotriva dictaturii burgheze? Nu asigurase oare Soulouque, îndată după mesajul lui tăios, Adunarea legislativă de dragostea lui pentru ordine prin mesajul imediat următor al lui Carlier[N109], această caricatură josnică şi vulgară a lui Fouche, după cum Ludovic Bonaparte însuşi era o caricatură ştearsă a lui Napoleon?
Legea învăţămîntului ne învederează alianţa dintre tinerii catolici şi bătrînii voltairieni. Dominaţia burghezilor coalizaţi putea oare fi altceva decît despotismul coalizat al Restauraţiei filoiezuite şi al monarhiei din iulie care se afişa libercugetătoare? Armele pe care o fracţiune burgheză le împărţise poporului împotriva celeilalte în lupta lor reciprocă pentru supremaţie nu trebuiau oare smulse din nou poporului de cînd acesta se opunea dictaturii lor coalizate? Nimic, nici chiar respingerea pomenitelor concordats à l'amiable, nu l-a revoltat mai mult pe dughengiul parizian decît această etalare cochetă a iezuitismului.
Între timp ciocnirile continuau între diferitele fracţiuni ale partidului ordinii, precum şi între Adunarea naţională şi Bonaparte. Adunării naţionale nu i-a prea plăcut că, îndată după lovitura lui de stat, după formarea propriului lui guvern bonapartist, Bonaparte a convocat la el pe invalizii monarhiei, recent numiţi în posturile de prefecţi, punîndu-le în vedere că agitaţia anticonstituţională în favoarea realegerii lui ca preşedinte este condiţia menţinerii lor în posturile pe care le deţineau, nici că Carlier şi-a sărbătorit instalarea desfiinţînd un club legitimist, nu i-a plăcut nici că Bonaparte a înfiinţat un ziar propriu, ,,le Napoléon“[N110], care divulga publicului dorinţele ascunse ale preşedintelui, în timp ce miniştrii lui trebuiau să le nege la tribuna Adunării legislative; nu i-a plăcut nici menţinerea încăpăţînată a guvernului, în ciuda diferitelor voturi de neîncredere pe care le căpătase, nici încercarea de a cîştiga simpatiile subofiţerilor printr-un supliment zilnic de 4 sous şi simpatia proletariatului printr-un plagiat după „Misterele Parisului“ de Eugène Sue, printr-o „bancă de împrumut pe cuvînt de onoare“, în sfîrşit, nici neruşinarea cu care miniştrii au fost puşi să propună deportarea în Algeria a ultimilor insurgenţi din iunie, spre a arunca nepopularitatea en gros asupra Adunării legislative, pe cînd preşedintele şi-a rezervat popularitatea en detail prin graţieri izolate. Thiers a rostit cuvinte ameninţătoare despre ,,coups d'état“ şi „coups de tête“18), iar Adunarea legislativă s-a răzbunat pe Bonaparte respingînd orice proiect de lege depus în interesul lui propriu, cercetînd cu o neîncredere, zgomotos manifestată, pe cele propuse în interesul general pentru a vedea dacă nu cumva, prin sporirea puterii executive, Bonaparte caută să întărească autoritatea sa personală, într-un cuvînt, ea s-a răzbunat prin conspiraţia dispreţului.
La rîndul său, partidul legitimist vedea cu ciudă cum orleaniştii, mai abili, puneau din nou mîna pe aproape toate posturile şi cum creşte centralizarea, pe cînd el îşi căuta din principiu mîntuirea în descentralizare. Şi aşa era. Contrarevoluţia centraliza cu forţa, adică pregătea mecanismul revoluţiei. Prin cursul forţat al bancnotelor ea a centralizat chiar şi aurul şi argintul Franţei la Banca din Paris, creînd astfel pentru revoluţie un tezaur de război gata pregătit.
Orleaniştii, în sfîrşit, vedeau cu ciudă că principiului lor de dinastie bastardă li se opune principiul, apărut din nou, al legitimităţii şi că ei înşişi erau umiliţi şi prost trataţi de soţul nobil care le reproşa mezalianţa făcută.
Am urmărit pas cu pas cum ţăranii, mic-burghezii, păturile de mijloc în genere s-au situat alături de proletariat, ajungînd la o opoziţie deschisă faţă de republica oficială care i-a tratat ca adversari. Răzvrătire împotriva dictaturii burgheze, necesitatea unei transformări a societăţii, menţinerea instituţiilor democrat-republicane ca instrumente motrice ale acestei transformări, gruparea în jurul proletariatului ca forţă revoluţionară hotărîtoare, acestea sînt caracteristicile comune ale aşa-zisului partid al democraţiei sociale, ale partidului republicii roşii. Acest ,,partid al anarhiei“, cum l-au botezat adversarii lui, este — nu mai puţin decît partidul ordinii — o coaliţie de interese diverse. De la cea mai măruntă reformă a vechii dezordini sociale pînă la răsturnarea vechii ordini sociale, de la liberalismul burghez pînă la terorismul revoluţionar — iată distanţa dintre extremele care constituie punctul de plecare şi punctul terminus al „partidului anarhiei“.
Desfiinţarea taxelor vamale protecţioniste — socialism! căci atentează la monopolul fracţiunii industriale a partidului ordinii. A face ordine în finanţele statului — socialism! căci atentează la monopolul fracţiunii financiare a partidului ordinii. Import liber de carne şi cereale din străinătate — socialism! căci atentează la monopolul celei de-a treia fracţiunii a partidului ordinii, al marii proprietăţi funciare. Revendicările partidului freetraderilor, adică ale celui mai avansat partid burghez din Anglia, apar în Franţa ca revendicări pe de-a-ntregul socialiste. Voltairianismul — socialism! căci atacă a patra fracţiune a partidului ordinii, cea catolică. Libertatea presei, dreptul de asociere, învăţămîntul public general — socialism, socialism! Ele atacă monopolul partidului ordinii în ansamblul său.
Mersul revoluţiei maturizase atît de rapid situaţia, încît reformiştii de toate nuanţele şi clasele de mijloc cu revendicările lor cele mai modeste, erau silite să se grupeze în jurul steagului partidului extremist al revoluţiei, în jurul steagului roşu.
Oricît de variat era însă socialismul principalelor elemente componente ale „partidului anarhiei“ în funcţie de condiţiile economice şi de ansamblul necesităţilor revoluţionare ale clasei sau ale fracţiunii lor de clasă decurgînd din aceste condiţii, el coincide totuşi într-un punct, şi anume cînd proclamă că el este mijlocul de emancipare a proletariatului şi că emanciparea acestuia este scopul său. Mistificarea intenţionată a unora, autoînşelare a celorlalţi, care pretind că lumea transformată după necesităţile lor este lumea cea mai bună pentru toţi, că ea realizează toate revendicările revoluţionare şi înlătură toate ciocnirile revoluţionare.
Sub frazele socialiste generale destul de asemănătoare ale „partidului anarhiei“ se ascunde socialismul ziarelor ,,National“, „Presse“ şi „Siècle“, care urmăreşte mai mult sau mai puţin consecvent să răstoarne dominaţia aristocraţiei financiare şi să elibereze industria şi comerţul de cătuşele lor de pînă acum. Este socialismul industriei, al comerţului şi al agriculturii, ai căror magnaţi din partidul ordinii reneagă aceste interese în măsura în care ele nu mai coincid cu monopolurile lor private. De acest socialism burghez, care raliază, fireşte, ca oricare dintre variantele socialismului, o parte dintre muncitori şi dintre mic-burghezi, se deosebeşte socialismul mic-burghez, socialismul par excellence19). Capitalul hărţuieşte clasa mic-burgheză mai ales în calitatea lui de creditor — ea cere instituţii de credit; el o striveşte prin concurenţă — ea cere asociaţii sprijinite de stat; el o înfrînge prin concentrare — ea cere impozite progresive, restrîngerea dreptului de succesiune, preluarea de către stat a lucrărilor mari şi alte măsuri care stăvilesc cu forţa creşterea capitalului. Visînd la realizarea paşnică a socialismului ei — abstracţie făcînd doar, de pildă, de o a doua revoluţie din februarie, de scurtă durată —, viitorul proces istoric îi apare, fireşte, ca aplicarea unor sisteme pe care le născocesc sau le-au şi născocit cugetătorii societăţii, fie în tovărăşie, fie de unul singur. Mic-burghezii devin astfel eclectici sau adepţi ai sistemelor socialiste existente, ai socialismului doctrinar, care a fost expresia teoretică a proletariatului doar atîta vreme cît acesta nu se dezvoltase încă pînă la o mişcare istorică independentă, liberă.
În timp ce în felul acesta utopia, socialism doctrinar, care subordonează întreaga mişcare unuia dintre momentele ei şi care înlocuieşte producţia socială, colectivă, cu activitatea cerebrală a pedantului izolat, înlăturînd în fantezia lui înainte de toate, prin artificii mici sau sentimentalisme mari, lupta revoluţionară a claselor, cu toate manifestările ei necesare; în timp ce acest socialism doctrinar, care în fond nu face decît să idealizeze societatea actuală, să reproducă o imagine a ei fără umbre şi vrea să-şi înfăptuiască idealul lui împotriva realităţii acestei societăţi; în timp ce acest socialism este cedat de proletariat micii burghezii, iar lupta diferiţilor şefi socialişti între ei face ca fiecare dintre aşa-zisele sisteme să apară ca o promovare plină de pretenţii a uneia dintre treptele de tranziţie ale revoluţiei sociale în opoziţie cu cealaltă, proletariatul se strînge tot mai mult în jurul socialismului revoluţionar, în jurul comunismului, pe care burghezia însăşi l-a botezat cu numele de Blanqui. Acest socialism este declararea unei revoluţii neîntrerupte, este dictatura de clasă a proletariatului ca treaptă de tranziţie necesară pentru lichidarea deosebirilor de clasă în general, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor de producţie pe care se întemeiază ele, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor sociale care corespund acestor relaţii de producţie, pentru revoluţionarea tuturor ideilor care decurg din aceste relaţii sociale.
Spaţiul rezervat acestei expuneri nu îngăduie dezvoltarea mai amănunţită a acestui subiect.
Am văzut: întocmai cum în fruntea partidului ordinii a trecut în mod necesar aristocraţia financiară, tot astfel în fruntea „partidului anarhiei“ a trecut proletariatul. În timp ce diferitele clase coalizate într-o ligă revoluţionară se grupau în jurul proletariatului, în timp ce departamentele deveneau tot mai nesigure, iar Adunarea legislativă însăşi devenea tot mai morocănoasă faţă de pretenţiile Soulouque-ului francez, se apropiau alegerile suplimentare, amînate şi tărăgănate atîta vreme, pentru a înlocui pe montagnarzii proscrişi ai lui 13 iunie.
Guvernul, dispreţuit de duşmanii lui, zilnic jignit şi umilit de pretinşii lui prieteni, nu vedea decît un singur mijloc pentru a ieşi din această situaţie precară insuportabilă: răscoala. O răscoală la Paris ar fi permis decretarea stării de asediu la Paris şi în departamente şi, prin urmare, o dirijare a alegerilor. Pe de altă parte, prietenii ordinii, dacă nu voiau să treacă ei înşişi drept anarhişti, erau siliţi să facă concesii unui guvern care repurtase victoria asupra anarhiei.
Guvernul s-a pus pe lucru. La începutul lunii februarie 1850 a provocat poporul, doborînd copacii libertăţii[N111]. În zadar! Dacă copacii libertăţii şi-au pierdut locul, guvernul în schimb şi-a pierdut capul şi a bătut în retragere, speriat de propria lui provocare. Adunarea naţională însă a primit această stîngace încercare de emancipare a lui Bonaparte cu o neîncredere glacială. Ridicarea cununilor de imortele[N112] de pe coloana revoluţiei din iulie nu a avut nici ea mai mult succes. Ea a dat prilej unei părţi a armatei să facă demonstraţii revoluţionare, iar Adunării naţionale să dea un vot de neîncredere mai mult sau mai puţin făţiş guvernului. Zadarnic a ameninţat presa guvernamentală cu abolirea votului universal, cu invazia cazacilor. Zadarnic a provocat d'Hautpoul direct, în plină Adunare legislativă, stînga să iasă în stradă şi zadarnică a fost declaraţia lui că guvernul este gata s-o primească cum trebuie. D'Hautpoul s-a ales doar cu o chemare la ordine din partea preşedintelui, iar partidul ordinii a permis, cu o satisfacţie lăuntrică, unui deputat al stîngii să zeflemisească[N113] poftele de uzurpare ale lui Bonaparte. Zadarnic, în sfîrşit, a prevestit guvernul o revoluţie pentru 24 februarie. Guvernul n-a obţinut decît ignorarea de către popor a zilei de 24 februarie.
Proletariatul nu s-a lăsat provocat la răscoală, pentru că era pe cale să facă o revoluţie.
Fără să se sinchisească de provocările guvernului, care nu făceau decît să sporească nemulţumirea generală faţă de starea de lucruri existentă, comitetul electoral, aflat cu totul sub influenţa muncitorilor, a propus 3 candidaţi pentru Paris: de Flotte, Vidal şi Carnot. De Flotte era unul dintre deportaţii din iunie, amnistiat de Bonaparte într-unul din momentele sale de goană după popularitate; el era prieten cu Blanqui şi luase parte la acţiunea de la 15 mai. Vidal, cunoscut ca scriitor comunist prin cartea sa „Despre repartiţia bogăţiei“ , fusese secretarul lui Louis Blanc în comisia de la Luxemburg; Carnot, fiul acelui membru al Convenţiei care organizase victoria, era membrul cel mai puţin compromis al partidului „National“, ministru al instrucţiunii în guvernul provizoriu şi în Comisia executivă, care prin proiectul său de lege democratic cu privire la învăţămîntul public era un protest viu împotriva legii iezuiţilor cu privire la învăţămînt. Aceşti trei candidaţi reprezentau cele trei clase coalizate; în frunte insurgentul din iunie, reprezentantul proletariatului revoluţionar; alături de dînsul socialistul doctrinar, reprezentantul micii burghezii socialiste; în sfîrşit, al treilea, reprezentantul partidului burghez republican, ale cărui formule democratice dobîndiseră în ciocnirile cu partidul ordinii un sens socialist, pierzîndu-l de mult pe al lor propriu. Era o coaliţie generală împotriva burgheziei şi guvernului, ca şi în februarie. Dar de astă dată proletariatul era în fruntea ligii revoluţionare.
În ciuda tuturor eforturilor depuse de adversari, candidaţii socialişti au învins. Pînă şi armata l-a votat pe insurgentul din iunie, împotriva propriului ei ministru de război, La Hitte. Partidul ordinii a rămas ca trăsnit. Nici alegerile departamentale nu l-au consolat; ele au dat majoritatea montagnarzilor.
Alegerile de la 10 martie 1850! Era casarea votului din iunie 1848: cei care masacraseră şi deportaseră pe insurgenţii din iunie se reîntorceau în Adunarea naţională, dar cu capul plecat, la remorca deportaţilor şi cu principiile acestora pe buze. Era casarea lui 13 iunie 1849: Montagne, proscrisă de Adunarea naţională, se reîntorcea în Adunarea naţională, dar ca trîmbiţaşi care anunţă revoluţia, nu ca şefii ei cum fuseseră înainte. Era casarea lui 10 decembrie: Napoleon suferise o înfrîngere în persoana ministrului său, La Hitte. Istoria parlamentară a Franţei cunoaşte un singur caz analog: înfrîngerea lui d'Haussez, ministrul lui Carol al X-lea, în 1830. În sfîrşit, alegerile de la 10 martie 1850 casau alegerile de la 13 mai, care dăduseră partidului ordinii majoritatea. Alegerile de la 10 martie erau un protest împotriva majorităţii de la 13 mai. 10 martie era o revoluţie. Îndărătul buletinelor de vot se aflau pietrele caldarîmului.
„Votul de la 10 martie înseamnă război“, a exclamat Ségur d'Aguesseau, unul dintre membrii cei mai extremişti ai partidului ordinii.
La 10 martie 1850 republica constituţională a intrat într-o fază nouă, în faza descompunerii ei. Diferitele fracţiuni ale majorităţii sînt din nou coalizate între ele şi cu Bonaparte, sînt din nou salvatorii ordinii, iar el din nou persoana lor neutră. Dacă ele îşi amintesc că sînt regaliste, şi-o amintesc numai fiindcă nu mai cred în posibilitatea republicii burgheze; dacă el îşi aminteşte că este pretendent, şi-o aminteşte numai pentru că nu mai crede că va rămîne preşedinte.
La alegerea lui de Flotte, a insurgentului din iunie, Bonaparte răspunde, la comanda partidului ordinii, numind ca ministru de interne pe Baroche, acuzatorul lui Blanqui şi Barbès, al lui Ledru-Rollin şi Guinard. La alegerea lui Carnot, Adunarea legislativă răspunde adoptînd legea învăţămîntului, iar la alegerea lui Vidal - suprimînd presa socialistă. Cu trîmbiţele presei sale, partidul ordinii caută să înnăbuşe propria sa teamă. „Sabia este sfîntă“, proclamă unul dintre aceste organe de presă; „apărătorii ordinii trebuie să treacă la ofensivă împotriva partidului roşu“, proclamă altul; „între socialism şi societate există un duel pe viaţă şi pe moarte, un război necruţător fără răgaz; în acest duel desperat trebuie să piară ori unul, ori celălalt; dacă societatea nu distruge socialismul, socialismul va distruge societatea“, vesteşte un al treilea cocoş al ordinii. Ridicaţi baricadele ordinii, baricadele religiei, baricadele familiei! Să se sfîrşească o dată cu cei 127.000 de alegători din Paris[N114]! Noaptea Sf. Bartolomeu pentru socialişti! Şi partidul ordinii crede o clipă în propria-i certitudine a victoriei.
Atacurile cele mai furibunde ale ziarelor lui sînt îndreptate împotriva ,,dughengiilor din Paris“. Insurgentul din iunie ales ca reprezentant de către dughengiii din Paris! Aceasta înseamnă că un al doilea iunie 1848 nu e cu putinţă; înseamnă că un al doilea 13 iunie 1849 nu e cu putinţă; înseamnă că influenţa morală a capitalului este zdrobită; înseamnă că Adunarea burgheză nu mai reprezintă decît burghezia, că marea proprietate este pierdută pentru că vasalul ei, mica proprietate, îşi caută salvarea în lagărul celor fără proprietate.
Partidul ordinii recurge, fireşte, din nou la inevitabilul său refren: „Întăriţi represiunea! — strigă el —. Represiune înzecită!“. Dar forţa sa de represiune devenise de zece ori mai mică, în timp ce rezistenţa crescuse însutit. Însuşi instrumentul principal de represiune, armata, nu trebuie oare reprimată şi ea? Şi partidul ordinii îşi spune ultimul cuvînt: „Trebuie zdrobit cercul de fier al unei legalităţi care ne înăbuşe. Republica constituţională nu e cu putinţă. Trebuie să luptăm cu armele noastre adevărate; din februarie 1848 am combătut revoluţia cu propriile ei arme şi pe propriul ei teren; am acceptat instituţiile ei, constituţia este o fortăreaţă care-i apără numai pe asediatori, nu pe asediaţi! Strecurîndu-ne în sfîntul Ilion ascunşi în pîntecele calului troian, noi nu am cucerit — spre deosebire de strămoşii noştri, les Grecs[***] —, oraşul duşman, ci am căzut noi înşine prizonieri“.
Temelia constituţiei o constituie însă votul universal. Desfiinţarea votului universal este ultimul cuvînt al partidului ordinii, al dictaturii burgheze.
Votul universal recunoscuse la 4 mai 1848, la 20 decembrie 1848, la 13 mai 1849, la 8 iulie 1849 dreptul la dictatură al burgheziei. Votul universal s-a condamnat el însuşi la 10 martie 1850. Dominaţia burgheză ca emanaţie şi rezultat al votului universal, ca act manifest al voinţei suverane a poporului, acesta este sensul constituţiei burgheze. Dar ce sens mai are constituţia din momentul în care conţinutul acestui drept de vot, al acestei voinţe suverane nu mai înseamnă dominaţia burgheză? Nu este oare de datoria burgheziei să reglementeze dreptul de vot în aşa fel încît acesta să vrea ceea ce este raţional, adică dominaţia ei? Votul universal, abrogînd mereu puterea de stat existentă şi creînd-o de fiecare dată din nou din sînul său, oare nu distruge orice stabilitate, nu pune în orice clipă sub semnul întrebării orice putere existentă, nu distruge autoritatea şi nu ameninţă să ridice anarhia însăşi la rangul de autoritate? Cine se mai putea îndoi de aceasta după 10 mai 1850?
Repudiind votul universal cu care se împodobise pînă atunci şi din care îşi trăgea atotputernicia, burghezia recunoaşte deschis: „Dictatura noastră a dăinuit pînă în prezent prin voinţa poporului, acum ea trebuie consolidată împotriva voinţei poporului“. Şi, consecventă, ea nu-şi mai caută sprijin în Franţa, ci în afara ei, în străinătate, în invazie.
Prin preconizarea invaziei, burghezia — un al doilea Koblenz[N115], cu reşedinţa chiar în Franţa — stîrneşte împotriva ei toate pasiunile naţionale. Prin atacul împotriva votului universal, ea dă noii revoluţii un pretext general, şi revoluţia are nevoie de un asemenea pretext. Fiecare pretext particular ar separa fracţiunile ligii revoluţionare şi ar scoate la iveală deosebirile dintre ele. Pretextul general însă ameţeşte clasele semirevoluţionare; le permite să se înşele pe ele însele cu privire la caracterul determinat al viitoarei revoluţii, cu privire la consecinţele propriei lor acţiuni. Orice revoluţie are nevoie de o problemă de banchet. Votul universal este problema de banchet a noii revoluţii.
Dar prin faptul că renunţă la singura formă posibilă a puterii lor coalizate, la forma cea mai puternică şi cea mai completă a dominaţiei lor de clasă — republica constituţională — şi se întorc la forma inferioară, incompletă, mai slabă a monarhiei, fracţiunile burgheze coalizate şi-au dat singure verdictul. Ele sînt asemenea moşneagului care, pentru a-şi regăsi forţa juvenilă, ar scoate la iveală hainele sale de copil şi s-ar chinui să şi le potrivească pe trupul sau veşted. Republica lor avea doar un merit; acela de a fi sera revoluţiei.
10 martie 1850 poartă inscripţia:
Après moi le déluge20).
[*]. La 8 iulie 1847 a început în faţa Camerei pairilor de la Paris procesul intentat lui Parmentier şi generalului Cubières pentru coruperea unui funcţionar în scopul de a obţine concesionarea unei saline, precum şi împotriva lui Teste, pe atunci ministru al lucrărilor publice, pentru vina de a fi primit mită. Acesta din urmă a încercat să se sinucidă în timpul procesului. Toţi cei implicaţi au fost condamnaţi la amenzi grele, iar Teste în plus şi la trei ani închisoare. [Nota lui Engels la ediţia din 1895.]
[**]. Astfel e denumită în istorie Camera deputaţilor aleasă în 1815 imediat după cea de-a doua abdicare a lui Napoleon, cameră fanatic de ultraregalistă şi de reacţionară. [Nota lui Engels la ediţia din 1895.]
[***]. Joc de cuvinte: Grecs — greci, dar şi trişori de profesie. [Nota lui Engels la ediţia din 1895.]
1). Aici şi în continuare, pînă la sfîrşitul lucrării, prin Adunarea naţională se înţelege Adunarea naţională legislativă, care a funcţionat de la 28 mai 1849 pînă în decembrie 1851. - Nota red. Editurii Politice
2). - partizanii Muntelui (de la cuvîntul „montagne“ - „muntele“). - Nota trad. Editurii Politice
3). - Muzeul de arte şi meserii. - Nota trad. Editurii Politice
4). - fapt împlinit. - Nota trad. Editurii politice
5). - Fiecărei capacităţi după înfăptuirile sale! (Marx foloseşte aici cunoscuta formulă saint-simonistă). - Nota trad. Editurii politice
6). - ce schimbare de atunci! (Virgiliu: „Eneida“.). - Nota trad. Editurii politice
7). - Sau Cezar, sau închisoarea pentru datornici! (Parafrazarea celor spuse de Iuliu Cezar: „Aut Caesar, aut nihil“ - „Ori împărat, ori nimic“.). - Nota trad. Editurii politice
8). - „Haida de!“. - Nota trad. Editurii politice
9). - în serios. - Nota trad. Editurii politice
10). - principele Napoleon Bonaparte. - Nota trad. Editurii politice
11). - gata pregătită. - Nota red. Editurii politice
12). - rechin de bursă. - Nota trad. Editurii politice
13). - Departe de a fi atît de prost!. - Nota trad. Editurii politice
14). - libertatea comerţului. - Nota trad. Editurii politice
15). - Trăiască impozitul pe băuturi! De trei ori ura şi încă o dată ura!. - Nota trad. Editurii politice
16). - nobilimea feudală. - Nota trad. Editurii politice
17). - pătura de jos nedreptăţită. - Nota trad. Editurii politice
18). Joc de cuvinte: „coups d'état“ - „lovituri de stat“; „coups de tête“ - „acţiuni nechibzuite“. - Nota trad. Editurii politice
19). - prin excelenţă, propriu-zis. - Nota trad. Editurii politice
20). - După mine potopul! (Cuvinte atribuite lui Ludovic al XV-lea). - Nota trad. Editurii politice
[N90]. Articolul al V-lea se referă la partea introductivă a lui „Constitution de la République française“; articolele textului de bază al constituţiei sînt numerotate cu cifre arabe. - Nota red. Editurii Politice (nota 90, vol. 1)
[N91]. Cuvinte similare a rostit Ledru-Rollin în şedinţa Adunării naţionale franceze din 11 iunie 1849, a cărei dare de seamă stenografică a apărut în „Moniteur universel“ nr. 163 din 12 iunie 1849. - Nota red. Editurii Politice (nota 91, vol. 1)
[N92]. Adunarea militanţilor partidului Muntelui a avut loc în seara zilei de 12 iunie 1849 la sediul redacţiei cotidianului fourieriştilor „La Démocratie pacifique“, care a apărut la Paris din 1843 pînă în 1851, avînd ca redactor-şef pe V. Considerant. Participanţii la adunare au refuzat să facă uz de forţa armelor, luînd hotărîrea de a se limita la o demonstraţie paşnică. - Nota red. Editurii Politice (nota 92, vol. 1)
[N93]. În Manifestul publicat în ziarul „Le Peuple“ nr. 206 din 13 iunie 1849, Asociaţia democrată a prietenilor constituţiei chema pe cetăţenii parizieni sa facă o demonstraţie paşnică pentru a protesta împotriva „intervenţiilor impertinente“ ale puterii executive. - Nota red. Editurii Politice (nota 93, vol. 1)
[N94]. Marx împrumută această imagine dintr-un episod narat de scriitorul grec Athenaeus în cartea sa „Deipnosophistai“ („Banchetul sofiştilor“), unde se spune: „...şi Tachos, faraonul egiptean, văzîndu-l pe regele lachedomonilor, care-i venise într-ajutor şi care era mic de statură, i-a spus: „Muntele era însărcinat. Pe Zeus l-a cuprins frica. Dar muntele a născut un şoarece“.
Proclamaţia Muntelui (Montagne) a fost publicată în ziarele „La Réforme“ şi „La Démocratie pacifique“, precum şi în ziarul lui Proudhon „Le Peuple“ din 13 iunie 1849. - Nota red. Editurii Politice (nota 94, vol. 1)
[N95]. La 10 august 1849 Adunarea naţională a emis o lege potrivit căreia „cei care au instigat şi ajutat la organizarea conspiraţiei şi atentatului din 13 iunie“ trebuie traduşi în faţa Tribunalului suprem. - Nota red. Editurii Politice (nota 95, vol. 1)
[N96]. Vezi darea de seamă asupra şedinţei Adunării naţionale din 19 iunie 1849, publicată în „Moniteur universel“ nr. 171 din 20 iunie 1849. - Nota red. Editurii Politice (nota 96, vol. 1)
[N97]. Vezi darea de seamă asupra şedinţei Adunării naţionale din 7 iulie 1849 publicată în „Moniteur universel“ nr. 189 din 8 iulie 1849. - Nota red. Editurii Politice (nota 97, vol. 1)
[N98]. Eminenţele roşii — comisia celor trei cardinali pe care a instituit-o papa Pius al IX-lea şi care, folosindu-se de sprijinul armatei franceze, după înăbușirea Republicii de la Roma, a instaurat acolo un regim reacţionar. Cardinalii purtau sutane roşii. - Nota red. Editurii Politice (nota 98, vol. 1)
[N99]. „Le Siècle“ — cotidian francez, a apărut la Paris din 1836 pîna în 1939; în deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea a reflectat concepţiile acelei părţi a micii burghezii care se limita să revendice reforme constitutionale moderate. - Nota red. Editurii Politice (nota 99, vol. 1)
[N100]. „La Presse“ — cotidian francez, a apărut la Paris începînd din 1836; în 1848-1849 i-a sprijinit pe republicanii burghezi, ulterior — pe bonapartişti. În 1836—1857 redactor al ziarului a fost Emile de Girardin. - Nota red. Editurii Politice (nota 100, vol. 1)
[N101]. Nepotul sfîntului Ludovic — este vorba de contele de Chambord (care se intitula Henric al V-lea), pretendent la tronul Franţei, dintr-o veche ramură a dinastiei Bourbonilor. Una din reşedinţele permanente ale contelui de Chambord în Germania era, în afară de Wiesbaden, oraşul Ems. - Nota red. Editurii Politice (nota 101, vol. 1)
[N102]. La Claremont, în apropiere de Londra, a trăit Ludovic-Filip, care după revoluţia din februarie 1848 a fugit din Franţa. - Nota red. Editurii Politice (nota 102, vol. 1)
[N103]. „motu proprio“ (din proprie iniţiativă) — cuvintele de la începutul unor bule papale adoptate fără consimţămîntul cardinalilor şi care atingeau de obicei probleme interne şi administrative ale statului papal. În cazul de faţă este vorba despre bula papei Pius al IX-lea din 12 septembrie 1849. - Nota red. Editurii Politice (nota 103, vol. 1)
[N104]. Din poezia „Aus den Bergen" a poetului german Georg Herwegh. - Nota red. Editurii Politice (nota 104, vol. 1)
[N105]. Aceasta concluzie asupra posibilităţii victoriei revoluţiei proletare numai simultan în toate ţările capitaliste înaintate, şi, prin urmare, asupra imposibilităţii victoriei revoluţiei într-o singură ţară, concluzie formulată într-o formă definitivă în lucrarea lui Friedrich Engels „Principiile comunismului“ (1847) (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed., a II-a, p. 363-382), a fost justă pentru perioada capitalismului premonopolist. În noile condiţii istorice, în perioada capitalismului monopolist, V. I. Lenin, pornind de la legea, descoperită de el, a dezvoltării economice şi politice inegale a capitalismului în epoca imperialismului, a ajuns la o nouă concluzie — posibilitatea victoriei revoluţiei socialiste mai întîi în cîteva tari sau chiar într-o singură ţară, şi imposibilitatea victoriei simultane a revoluţiei în toate ţările sau în cele mai multe ţări. Această concluzie nouă a fost formulata pentru prima oară în articolul lui V. I. Lenin „În jurul lozincii Statelor Unite ale Europei“ (1915) (vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 26, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 355-359). - Nota red. Editurii Politice (nota 105, vol. 1)
[N106]. În loc de 538.000.000 trebuie să fi fost 578.178.000, probabil că la cifre s-a strecurat o greşeală de tipar. Această diferenţă nu schimbă totuşi cu nimic proporţiile şi nu influenţează cîtuşi de puţin concluzia generală; şi într-un caz şi în celălalt, venitul net pe cap de locuitor este sub 25 de franci. - Nota red. Editurii Politice (nota 106, vol. 1)
[N107]. În urma decesului deputatului de Beaune, un legitimist, în departamentul du Gard au avut loc alegeri parţiale. Cu o majoritate de 20.000 de voturi din 36.000 a fost ales Favaune, candidatul partizanilor Muntelui. - Nota red. Editurii Politice (nota 107, vol. 1)
[N108]. Pentru a exercita o presiune asupra alegătorilor la alegerile parţiale în Adunarea legislativă, care trebuiau să aibă loc la 10 martie 1850, guvernul a împărţit teritoriul Franţei în cinci mari districte militare; în urma acestei împărţiri, Parisul şi departamentele învecinate erau înconjurate de celelalte patru districte, în fruntea cărora au fost puşi reacţionarii cei mai înveteraţi. Subliniind asemănarea dintre puterea nelimitată a acestor generali reacţionari şi puterea despotică a paşalelor turceşti, presa republicană a poreclit aceste districte paşalîcuri. - Nota red. Editurii Politice (nota 108, vol. 1)
[N109]. Mesajul lui Soulouque — este vorba de mesajul trimis de preşedintele Ludovic Bonaparte Adunării legislative la 31 octombrie 1849, în care făcea cunoscută demiterea guvernului Barrot şi formarea unui nou guvern. („Moniteur universel“ nr. 305 din 1 noiembrie 1849). În mesajul său din 10 noiembrie 1849, noul prefect de poliţie al Parisului, Carlier, chema la întemeierea unei „ligi sociale împotriva socialismului“, pentru apărarea „religiei, a muncii, a familiei, a proprietăţii şi a credinţei faţă de guvern“. („Moniteur universel“ nr. 315, din 11 noiembrie 1849.). - Nota red. Editurii Politice (nota 109, vol. 1)
[N110]. „Le Napoleon“ — cotidian bonapartist, organ de presă al lui Ludovic Bonaparte; a apărut la Paris de la 6 ianuarie pînă la 19 mai 1850. - Nota red. Editurii Politice (nota 110, vol. 1)
[N111]. Copacii libertăţii — au fost sădiţi pe străzile Parisului după victoria revoluţiei din februarie 1848. Sădirea copacilor libertăţii, de obicei stejari sau plopi, a devenit o tradiţie în Franţa încă din perioada revoluţiei burgheze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi a fost, la timpul ei, întărită printr-o hotărîre a Convenţiei. - Nota red. Editurii Politice (nota 111, vol. 1)
[N112]. Coloana din iulie — ridicată la Paris în Piaţa Bastiliei, a fost dezvelită la 28 iulie 1840, în cinstea celei de-a zecea aniversări a revoluţiei din iulie 1830. De la revoluţia din februarie 1848 data obiceiul de a o împodobi cu cununi de imortele. - Nota red. Editurii Politice (nota 112, vol. 1)
[N113]. Cînd la 16 februarie 1850 deputatul Pascal Duprat a spus în Adunarea legislativă că Ludovic Bonaparte are de ales între rolul jucat de unchiul său şi cel jucat de Washington, un deputat al aripii de stînga a exclamat „sau cel jucat de Soulouque“ (vezi şi adnotarea 85). - Nota red. Editurii Politice (nota 113, vol. 1)
[N114]. de Flotte — adept al lui Blanqui şi reprezentant al proletariatului revoluţionar din Paris, a obţinut în alegerile din 15 martie 1850, 126.643 de voturi. - Nota red. Editurii Politice (nota 114, vol. 1)
[N115]. Koblenz — centrul emigraţiei contrarevoluţionare în timpul revoluţiei franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. - Nota red. Editurii Politice (nota 115, vol. 1)