Karl Marx. Bazele criticii economiei politice

II. Capitolul despre bani

[A) Inconsistența concepției proudhoniste a „banilor-muncă“. Banii ca rezultat necesar al dezvoltării formei-marfă a produsului]

[1) Neînțelegerea de către proudhoniști a legăturii interne dintre producție, repartiție și circulație și a rolului precumpănitor al relațiilor de producție].

[a) Iluziile proudhonistului Darimon: identificarea eronată a circulației banilor cu creditul și exagerarea rolului băncilor în reglarea pieței financiare].

[I—1] „Tot răul provine de la predominanța pe care ne încăpățînăm s-o asigurăm în continuare metalelor nobile în sfera circulației și a schimbului“ (Alfred Darimon. De la Réforme des Banques. Paris, 1856, p. 1—2).

Darimon începe cu măsurile adoptate de Banca Franței în octombrie 1855 pentru a pune capăt scăderii tot mai accentuate a disponibilului ei (p. 2). El își propune să ne arate într-un tabel statistic cum a evoluat situația acestei bănci în cursul celor șase luni care au precedat măsurile din octombrie. În acest scop el compară rezerva ei metalică în lingouri în cursul fiecăreia din aceste șase luni cu „fluctuațiile portofoliului“, adică cu masa operațiilor de scont efectuate de bancă (cu masa efectelor de comerț, a cambiilor aflate în portofoliul ei). Cifra care exprimă valoarea hîrtiilor de valoare deținute de bancă „reprezintă“, după părerea lui Darimon,

„nevoia mai mare sau mai mică pe care o avea publicul de a recurge la serviciile ei, sau, ceea ce revine la același lucru, nevoile circulației“ (p. 2).

Ceea ce revine la același lucru? Nicidecum! Dacă masa cambiilor prezentate la scont ar fi identică cu „nevoile circulației“, ale circulației monetare propriu-zise, circulația bancnotelor ar fi determinată de masa cambiilor scontate. Se știe însă că, în medie, această mișcare nu numai că nu este paralelă, ci adesea se desfășoară în direcție opusă. Masa cambiilor scontate și fluctuațiile ei exprimă nevoile creditului, în timp ce masa banilor aflați în circulație este determinată de cu totul alte influențe. Pentru a putea trage unele concluzii cu privire la circulație, Darimon ar fi trebuit mai întîi de toate să introducă, alături de rubricile „rezerva metalică în lingouri“ și „cambii scontate“, și o rubrică referitoare la suma bancnotelor aflate în circulație.

Într-adevăr, pentru a putea vorbi despre nevoile circulației, trebuie să constați mai întîi care sînt fluctuațiile ei reale. Omiterea acestei verigi indispensabile comparației trădează îndată o superficialitate de diletant și confundarea deliberată a nevoilor creditului cu cele ale circulației monetare, confundare pe care se sprijină în fond întregul secret al înțelepciunii proudhoniste. (E ca și cum s-ar întocmi tabele de mortalitate în care ar figura de o parte morbiditatea, de alta decesele, dar nașterile ar fi omise.)

Cele două rubrici (vezi p. 3) date de Darimon, cea a rezervei metalice a băncii în perioada aprilie—septembrie, de o parte, şi cea a dinamicii portofoliului ei, de alta, nu exprimă decît faptul tautologic, care nu necesită nici o ilustrare statistică, că, pe măsură ce băncii i se prezentau cambii în scopul de a se obține de la ea metal, portofoliul ei se umplea cu cambii, iar subsolurile ei se goleau de metal. Și nici măcar această tautologie, pe care Darimon vrea s-o demonstreze cu tabelul său, nu este clar exprimată. Tabelul arată, dimpotrivă, că de la 12 aprilie pînă la 13 septembrie 1855 rezerva metalică a băncii a scăzut cu aproximativ 144 000 000 de franci, în timp ce efectele de portofoliu au crescut cu aproximativ 108 000 000 ^*1. Diminuarea rezervei metalice în lingouri depășește deci cu 36 000 000 creșterea efectelor comerciale scontate. Identitatea celor două mișcări este contrazisă de acest rezultat de ansamblu al evoluției pe timp de cinci luni.

O confruntare mai amănunțită a cifrelor ne dezvăluie și alte nepotriviri:

Cu alte cuvinte, de la 12 aprilie pînă la 10 mai, rezerva metalică scade cu 11 700 769 fr., în timp ce totalul efectelor de portofoliu scade cu 12 159 388 fr., ceea ce înseamnă că diminuarea totalului efectelor de portofoliu depășește cu aproximativ o jumătate de milion (458 619 fr.) diminuarea rezervei metalice. Același fenomen, dar în proporții cu adevărat, uimitoare, se constată atunci cînd comparăm cifrele pe mai cu cele pe iunie:

[I—2] De la 10 mai la 14 iunie, rezerva metalică a scăzut deci cu 13 144 216 fr. Au crescut oare în aceeași măsură efectele de portofoliu? Dimpotrivă, ele au scăzut cu 375 487 fr. în același interval de timp. Aici nu mai este vorba deci numai de un decalaj cantitativ între scăderea rezervei metalice, de o parte, și creșterea efectelor de portofoliu, de alta. Raportul invers dintre cele două mișcări a dispărut: o scădere enormă de o parte este însoțită de o scădere relativ slabă de cealaltă parte.

Din compararea cifrelor pe iunie cu cele din iulie reiese o scădere a rezervei metalice cu 93 140 199 fr. și o creștere a efectelor de portofoliu cu 71 329 818 fr., ceea ce înseamnă că diminuarea rezervei metalice depășește cu 21 810 381 fr. creșterea portofoliului.

Aici constatăm o creștere de ambele părți: rezerva metalică crește cu 24 154 830 fr., iar portofoliul înregistrează o creștere mult mai mare, sporind cu 76 990 348 fr.

Scăderea rezervei metalice cu 50 139 110 fr. este însoțită aici de o scădere a efectelor de portofoliu cu 27 299 042 fr. (În decembrie 1855, în pofida măsurilor restrictive luate de Banca Franței, disponibilul ei a înregistrat iarăși o scădere de 24 000 000.)

Sosul bun la gînsac e bun și la gîscă. Concluziile ce se desprind din compararea succesivă a cifrelor pe fiecare din cele șase luni posedă același grad de certitudine ca și adevărurile pe care d-l Darimon le-a dedus din compararea cifrelor pe prima și pe ultima lună. Și ce reiese din această comparație? Reies adevăruri care se anulează reciproc. O dată se constată o creștere a portofoliului, în timp ce rezerva metalică scade, dar scăderea acesteia din urmă depășește creșterea celui dinții (iunie—iulie). În trei cazuri scăderea rezervei metalice este însoțită de o scădere a portofoliului, dar în două din ele scăderea acestuia din urmă nu acoperă scăderea celei dintîi (mai—iunie și august—septembrie), iar o dată o depășește (aprilie—mai): în sfîrșit, o dată se înregistrează o creștere a rezervei metalice și o creștere a portofoliului, dar în așa fel, încît prima nu o acoperă pe cea de-a doua (iulie—august).

Scădere de o parte, creștere de alta; scădere de ambele părți, creștere de ambele părți; deci tot ce vreți, dar nu o lege stabilă și nu — mai cu seamă — o proporționalitate inversă; n-avem nici măcar o interacțiune, deoarece scăderea portofoliului nu poate fi cauza scăderii rezervei metalice, după cum nici creșterea portofoliului nu poate provoca o creștere a rezervei metalice. Proporționalitatea inversă și interacțiunea nu se constată nici din compararea izolată a primei și ultimei luni, pe care o face Darimon. Cînd creșterea portofoliului cu 108 000 000 de franci nu acoperă scăderea rezervei metalice (cu 144 000 000), nu este exclusă posibilitatea unei legături cauzale între creștere de o parte [I—3] și scădere de alta. În loc de a da un răspuns, ilustrarea statistică n-a făcut decît să ridice o mulțime de probleme care se bat cap în cap. În loc de o enigmă, avem o sumedenie.

Aceste enigme ar fi dispărut dacă la rubricile sale privind rezerva metalică și portofoliul (efectelor scontate) d-l Darimon ar fi adăugat și rubrici cu privire la „circulația bancnotelor“ și la „depozite“. Dacă scăderea rezervei metalice ar fi fost mai mică decît creșterea portofoliului [dacă o asemenea scădere ar fi avut loc], aceasta s-ar fi putut explica prin creșterea concomitentă a depozitelor de metal nobil sau prin aceea că o parte din bancnotele obținute prin scont n-au fost schimbate pe metal, ci au rămas în circulație, sau, în sfîrșit, prin aceea că, fără a spori circulația, ele se reîntorc imediat sub formă de depozite sau servesc la plata unor cambii ajunse la scadență. O scădere a rezervei metalice care e însoțită de o scădere mai mică a portofoliului s-ar fi explicat prin retrageri de depozite de la bancă sau prin faptul că s-au prezentat bancnote spre a fi schimbate pe metal, și în felul acesta operațiile ei de scont au fost prejudiciate de către proprietarii depozitelor retrase sau ai bancnotelor schimbate pe metal. În sfîrșit, o scădere mai mică a rezervei metalice însoțită de o scădere și mai mică a portofoliului s-ar fi explicat prin aceleași cauze (facem cu totul abstracție de scurgerea metalului în interiorul țării pentru înlocuirea monedelor de argint, deoarece în expunerea sa Darimon n-o ia în considerație).

Dar aceste rubrici, care s-ar fi explicat astfel una pe alta, ar fi dovedit de asemenea lucruri pe care Darimon nu ţinea de loc să le dovedească, și anume că satisfacerea nevoilor crescînde ale comerțului nu implică neapărat din partea băncii o sporire a volumului bancnotelor aflate în circulație, că reducerea sau sporirea acestei circulații nu corespunde reducerii sau sporirii rezervei ei metalice, că banca nu controlează masa mijloacelor de circulație etc. — adică numai lucruri care nu-i convin d-lui Darimon. Grăbit să formuleze ideea preconcepută că există opoziție între temelia metalică a băncii, reprezentată prin rezerva ei metalică, și nevoile circulației, reprezentate, după părerea lui, prin portofoliu, el smulge din contextul lor necesar două rubrici, care astfel izolate devin complet lipsite de sens sau, cel mult, pledează împotriva ideii susținute de el. Am insistat asupra acestui fapt pentru a arăta cu ajutorul unui exemplu concret ce valoare au ilustrațiile statistice și pozitive aduse de proudhoniști în sprijinul tezelor lor. Faptele economice în loc să confirme teoriile lor, dovedesc incapacitatea proudhoniștilor de a stăpîni materialul faptic și de a putea opera cu el. Maniera lor de a jongla cu faptele arată, dimpotrivă, geneza abstracțiilor lor teoretice.

Dar să vedem ce mai spune Darimon.

Cînd Banca Franței a constatat că rezerva ei metalică a scăzut cu 144 000 000 în timp ce portofoliul ei a crescut cu 101 000 000, ea a adoptat, la 4 și la 18 octombrie 1855, măsuri pentru apărarea subsolului ei împotriva portofoliului ei. Ea a ridicat succesiv taxa de scont de la 4% la 5% și de la 5% la 6%, și a redus de la 90 la 75 de zile termenele de plată ale cambiilor prezentate la scont. Cu alte cuvinte, ea a îngreuiat condițiile în care punea la dispoziția comerțului metalul aflat în posesia ei. Ce dovedește aceasta?

„Aceasta dovedește — spune Darimon — că o bancă organizată potrivit principiilor actuale, adică bazată pe predominarea aurului și argintului, încetează să stea la dispoziția publicului tocmai atunci cînd el are mai multă nevoie de serviciile ei“.

A avut d-l Darimon nevoie de aceste cifre pentru a demonstra că oferta își scumpește serviciile în aceeași măsură în care cererea i le solicită (și o depășește)? Și oare domnii care alcătuiesc «publicul» băncii nu practică și ei aceeași «plăcută obișnuință de a trăi..»? ²⁹ Oare filantropii comercianți de cereale, care prezentau băncii cambiile lor spre a obține bancnote, cu scopul de a schimba apoi pe aurul băncii bancnotele obținute, de a schimba aurul băncii pe cereale cumpărate în străinătate, spre a schimba în cele din urmă pe banii publicului francez cerealele aduse din străinătate — oare domnii aceștia au pornit de la ideea că, deoarece publicul are acum mare nevoie de cereale, este de datoria lor să vîndă publicului cereale la prețuri scăzute, sau, dimpotrivă, au dat buzna la bancă pentru a specula urcarea prețurilor la cereale, nevoile publicului și dezechilibrul dintre cerere și ofertă? Consideră d-l Darimon că banca trebuie să constituie o excepție de la această lege economică generală? Quelle idée! ^*2

Dar să admitem că actualul sistem de organizare a băncilor cere ca aurul să fie acumulat în cantități atît de mari, încît mijlocul de cumpărare care în cazul lipsei de cereale ar putea fi folosit în modul cel mai util pentru națiune să fie condamnat să rămînă inactiv, și că în genere un capital care ar putea parcurge transformările rentabile [I—4] ale producției să devină baza neproductivă și inertă a circulației. În acest caz ar fi vorba, așadar, de faptul că în actualul sistem de organizare bancară rezerva metalică neproductivă depășește încă minimul ei necesar, deoarece economisirea aurului și argintului în sfera circulației n-a atins încă limitele îngăduite de legile economice. Ar fi vorba deci de o cantitate mai mare sau mai mică, dar pe aceeași temelie. În felul acesta însă problema este restrînsă și coborîtă de la înălțimea socialistă la platitudinea practicii burgheze, așa cum o găsim în Anglia la majoritatea, adversarilor burghezi ai Băncii Angliei. Quelle chute! ^*3

Sau poate că la Darimon nu este vorba de economisirea metalului într-o măsură mai mare sau mai mică prin intermediul bancnotelor și al altor procedee bancare, ci de renunțarea totală la baza metalică? În acest caz însă nu se potrivește de loc nici fabula statistică și nici morala ei. Într-adevăr, dacă, indiferent de condiții, în caz de nevoie banca trebuie să trimită în străinătate metale nobile, ea trebuie mai întîi să le acumuleze; și pentru ca străinătatea să le accepte în schimbul mărfurilor ei, este necesar ca înainte de aceasta ele să-și fi statornicit trainic predominarea.

Cauzele care au pricinuit Băncii Franței pierderile de metal prețios au fost, spune Darimon, recolta proastă și deci necesitatea de a aduce cereale din străinătate. El uită deficitul producției de mătase și necesitatea de a achiziționa cantități masive în China. La cauzele de mai sus el adaugă apoi numeroasele și importantele operații efectuate în cursul ultimelor luni ale Expoziției industriale de la Paris ³⁰. Și iarăși uită vastele tranzacții și marile operații speculative întreprinse în străinătate de „Crédit mobilier“ ³¹ și de rivalii lui pentru a demonstra, cum spune Isaac Péreire, că capitalul francez se deosebește de celelalte capitaluri prin același cosmopolitism care deosebește limba franceză de celelalte limbi. La aceasta trebuie adăugate cheltuielile neproductive provocate de războiul din răsărit ³²: împrumutul de 750 000 000!

Pe de o parte, așadar, un mare și subit deficit în două dintre cele mai importante ramuri de producție din Franța, iar pe de alta, o neobișnuită utilizare de capitaluri franceze pe piețele străine în investiții care nu procură nici un echivalent imediat și care în parte nu vor acoperi poate niciodată cheltuielile de producție. Pentru a acoperi, pe de o parte, scăderea producției interne prin importuri, iar pe de altă parte creșterea investițiilor industriale în străinătate, era nevoie nu de semne de circulație, care servesc la schimbul de echivalente, ci chiar de echivalente, nu de bani, ci de capital. Scăderea producției franceze în interior n-a fost în orice caz echivalentă cu plasarea de capital francez în străinătate.

Să admitem acum că Banca Franței are o bază metalică și că străinătatea ar fi dispusă să accepte echivalentul sau capitalul francez sub orice formă, și nu numai sub forma specifică de metal nobil. Oare în acest caz banca n-ar fi de asemenea silită să îngreuieze condițiile scontului tocmai în momentul cînd «publicul» are cea mai mare nevoie de serviciile ei? Bancnotele folosite de bancă pentru scontarea cambiilor prezentate de acest public nu sînt acum nimic altceva decît cecuri asupra aurului și argintului. În ipoteza noastră însă, ele ar fi cecuri asupra stocului de produse al națiunii și asupra forței ei de muncă direct utilizabile: primul este limitat, iar cea de-a doua ar putea să crească numai în limite foarte precise și în perioade bine determinate. Pe de altă parte, presa de tipărit bani de hîrtie este inepuizabila și funcționează la comandă. În același timp în care recolta proastă de cereale și de mătase au diminuat considerabil avuția naționala direct susceptibilă de schimb, s-au făcut investiții în întreprinderi miniere, feroviare etc. din străinătate, care au imobilizat această avuție direct susceptibilă de schimb într-o formă care nu creează nici un echivalent imediat și o absorb deci pentru moment fără a da ceva în schimb! Așadar, avuția națională direct susceptibilă de schimb, care poate să circule și să fie trimisă în străinătate, s-a redus în mod necesar! Pe de altă parte, are loc o creștere nelimitată a angajamentelor bancare. Consecința imediată: creșterea prețurilor produselor, materiilor prime și muncii. În același timp se produce o scădere a prețurilor bancnotelor. Banca n-ar reuși să sporească avuția națională la un semn al baghetei magice: ea n-ar face decît să-și deprecieze propriile ei hîrtii de valoare printr-o operație foarte curentă. O dată cu această depreciere s-ar produce o paralizare subită a producției!

Dar nu, exclamă proudhonistul nostru. Noua noastră organizare bancară nu [I—5] s-ar mulțumi cu meritul de a desființa baza metalică, lăsînd ca tot restul să rămînă așa cum a fost. Ea ar crea condiții de producție și de schimb cu totul noi, intervenind deci în cadrul unor premise cu totul noi. Se știe doar că, la timpul său, crearea actualului sistem bancar a revoluționat condițiile de producție. Fără concentrarea creditului prin intermediul băncilor, fără renta de stat pe care acest nou sistem a creat-o în opoziție cu renta funciară, și deci fără finanțe în opoziție cu proprietatea funciară, fără capitaliști în opoziție cu proprietarii funciari, pe scurt, fără acest nou aparat de circulație ar fi fost oare posibilă marea industrie modernă, întreprinderile pe acțiuni etc., miile de forme de hîrtii de valoare aflate în circulație, care sînt atît produse cît și condiții de funcționare ale comerțului și industriei moderne?

Ajungem aici la problema fundamentală, care nu mai are nici o contingență cu aceea de la care am pornit. În termeni generali, ea se pune astfel: pot fi revoluționate prin modificări în instrumentul de circulație — în organizarea circulației — relațiile de producție existente și relațiile de repartiție ce le corespund? Și mai departe: poate fi realizată o asemenea transformare a circulației fără a se atinge relațiile de producție existente și relațiile sociale care se sprijină pe ele? Dacă este adevărat că la rîndul ei fiecare asemenea transformare a circulației presupune schimbarea celorlalte condiții de producție și o serie de răsturnări sociale, înseamnă că din capul locului cade doctrina acelora care ne propun trucuri în materie de circulație, pe de o parte pentru a evita schimbări cu caracter violent, iar pe de alta pentru a face din aceste schimbări nu o premisă a transformării circulației, ci, dimpotrivă, rezultatul ei treptat. E de ajuns să stabilim falsitatea acestei premise fundamentale, ca să demonstrăm că adepții acestei doctrine dau dovadă de o egală neînțelegere a legăturii intime dintre relațiile de producție, de repartiție și de circulație.

Exemplul istoric amintit mai sus nu poate avea, firește, o valoare decisivă, deoarece instituțiile de credit moderne au fost atît efectul cît și cauza concentrării capitalului, ele alcătuind doar o verigă a acestor concentrări, iar concentrarea avuției poate fi accelerată atît datorită unei insuficiente dezvoltări a circulației (ca în Roma antică), cît și datorită unei înlesniri a acesteia.

Ar mai trebui cercetat apoi, sau, mai bine zis, cercetarea ulterioară ne-ar pune în fața problemei generale dacă diferitele forme civilizate ale banilor — banii de metal, banii de hîrtie, banii de credit, banii-muncă (ultimii ca formă socialistă) — ar putea îndeplini rolul ce li se pretinde, fără a suprima însăși relația de producție pe care ei o exprimă și dacă, pe de altă parte, nu e o pretenție contradictorie în sine ca prin schimbarea formei unei relații să vrei să înlături condițiile ei esențiale? O formă a banilor poate să corespundă mai bine decît alta nevoilor producției sociale pe o treaptă de dezvoltare; o formă a banilor poate să înlăture inconveniente pe care alta nu le poate înlătura. Dar atîta timp cît ele rămîn forme ale banilor și atîta timp cît banii rămîn un raport de producție esențial, nici una din aceste forme nu poate suprima contradicțiile inerente relației pe care o exprimă banii: ea nu poate decît să le reprezinte sub o formă sau alta. Nici una dintre formele de muncă salariată nu poate înlătura racilele sistemului muncii salariate, deși o anumită formă a ei poate înlătura inconvenientele altei forme. O anumită pîrghie poate învinge mai bine decît alta inerția materiei în repaos, dar orice pîrghie se bazează pe principiul inerției materiei.

Această problemă generală a raportului dintre circulație și celelalte relații de producție poate fi pusă, firește, abia la sfîrșit. Suspect e din capul locului faptul că Proudhon și adepții lui nici nu pun în termeni preciși această problemă, ci se mulțumesc să peroreze din cînd în cînd pe tema ei. Ori de cîte ori această problemă e atinsă, într-un fel sau altul, va trebui să fim deosebit de atenți.

Din însuși felul în care Darimon abordează problema reiese clar că el identifică întru totul circulația monetară cu creditul, ceea ce este greșit din punct de vedere economic. În treacăt fie spus, creditul gratuit nu este decît o variantă ipocrită, filistină și lașă a formulei „la propriété c'est le vol“ ^{*4 33}. (În loc ca muncitorii să ia capitalul de la capitaliști, se preconizează ca aceștia din urmă să fie constrînși să li-l dea.) Și asupra acestui punct va trebui să revenim.

În ceea ce privește tema studiată, Darimon n-a ajuns decît la constatarea că băncile, care fac operații de credit, ca și negustorii, care fac comerț cu mărfuri, și muncitorii, care își negociază munca, vînd mai scump atunci cînd cererea depășește oferta, adică face ca publicul să beneficieze cu greu de serviciile lor tocmai atunci cînd are mai multă nevoie de ele. Noi am văzut că banca este nevoită să procedeze astfel, indiferent dacă bancnotele emise de ea sînt sau nu convertibile.

Măsura adoptată de Banca Franței în octombrie 1855 a stîrnit „une immense clameur“ ^*5 (op. cit., p. 4) și „un grand débat“ ^*6 între ea și purtătorii de cuvînt ai publicului. Darimon rezumă sau pretinde a rezuma aceste dezbateri. Noi îl vom urma aici numai din cînd în cînd, deoarece rezumatul său dezvăluie slăbiciunea ambilor adversari, care nu fac decît să sară de ia un argument la altul, învîrtindu-se numai în sfera cauzelor exterioare. Fiecare dintre cei doi combatanți își aruncă mereu arma pentru a căuta alta. Ei nu ajung să dea lovituri nu numai pentru că își schimbă neîncetat armele cu care trebuie să lupte, ci și pentru ca de îndată ce se întîlnesc pe un teren, îl și părăsesc pentru a trece, pe un altul.

(Din 1806 pînă în 1855 taxa de scont în Franța nu a atins niciodată 6%; în ultimii cincizeci de ani termenul maxim al efectelor comerciale acceptate la scont a fost invariabil de 90 de zile.)

Slăbiciunea argumentelor pe care Darimon le dă întru apărarea băncii precum și falsitatea propriei lui concepții rezultă din următorul pasaj dintr-un [I—6] dialog fictiv.

Adversarul băncii spune:

„Datorită monopolului pe care-l dețineți, dv. sînteți o instituție care distribuie și reglează creditul. Cînd dați dovadă de rigurozitate, scontatorii nu numai că vă imită, dar mai și exagerează rigorile dv. ...Prin măsurile dv, aţi provocat o stagnare în afaceri“ (op. cit., p. 5).

Banca răspunde, și chiar pe un ton „umil“:

„Și ce vreți să tac?... Pentru a mă pune la adăpost de străinătate, trebuie să mă pun la adăpost de cei din țară... Înainte de toate trebuie să împiedic scurgerea aurului și argintului, fară de care nu sînt și nu pot nimic“ (op. cit., p. 5).

Băncii i se atribuie o aberație. Pentru a-i putea răspunde prin generalități, Darimon o pune să se abată de la chestiunea în discuție și să debiteze o frază cu caracter general. În acest dialog, banca împărtășește iluzia lui Darimon că, prin monopolul pe care-l deține, ea reglează realmente creditul. În realitate, puterea băncii începe abia acolo unde încetează cea a scontatorilor privați, adică într-un moment cînd propria ei putere e deja extrem de limitată. Dacă banca ar menține taxa de scont la 5% într-un moment de acalmie pe piața financiară, cînd fiecare scontează cu 2¹/₂%, scontatorii, în loc să-i imite exemplul, i-ar sufla de sub nas toate operațiile. Nimic nu ilustrează mai pregnant adevărul acestei afirmații decît cazul Băncii Angliei, care, după votarea legii din 1844 ³⁴, a devenit în operațiile de scont etc. un adevărat rival al bancherilor particulari. Pentru a-și asigura o parte — și chiar o parte crescîndă — din operațiile de scont în perioadele de acalmie ale pieței financiare, Banca Angliei a fost mereu nevoită să reducă taxa de scont nu numai la nivelul celei a bancherilor particulari, ci adesea chiar sub acest nivel. „Reglarea creditului“ de către această bancă trebuie înțeleasă deci cum grano salis, pe cînd Darimon se cramponează de credința sa superstițioasă în controlul ei absolut asupra pieței financiare și a creditului, și face din această superstiție punctul de plecare al argumentării sale.

În loc să analizeze în spirit critic condițiile puterii ei reale asupra pieței monetare, el se agață mereu de fraza că pentru ea totul se rezumă la aur și argint și că ea trebuie să împiedice scurgerea lor în străinătate. Un profesor de la Collège de France ³⁵ (Chevalier) obiectează:

„Aurul și argintul sînt mărfuri ca toate celelalte... Rezerva metalică este bună tocmai pentru a fi trimisă în străinătate în vederea unor cumpărări urgente“.

Banca răspunde:

„Banii de metal nu sînt o marfă ca toate celelalte; ei sînt un instrument de schimb și, în virtutea acestui titlu, se bucură de privilegiul de a prescrie legi tuturor celorlalte mărfuri“.

Aici intervine în discuție Darimon:

„Acestui privilegiu de care se bucură aurul și argintul, adică privilegiului de a fi unicele instrumente autentice de schimb și circulație, trebuie să-i atribuim, așadar, nu numai criza actuală, ci toate crizele periodice prin care a trecut comerțul“.

Pentru a evita toate neajunsurile crizelor,

„ar fi deci suficient ca aurul și argintul să devină mărfuri ca toate celelalte, sau, mai bine zis, ca toate mărfurile să devină — cu același titlu — instrumente de schimb asemenea aurului și argintului, ca produsele să se schimbe într-adevăr pe produse“ (op. cit., p. 5—7).

Cît de plat este înfățișată aici problema care face obiectul controversei! Dacă banca emite asignații (bancnote) asupra banilor reali și creanțe asupra capitalului (depozite) rambursabile în aur și argint, este de la sine înțeles că numai pînă la un anumit punct ea poate să privească și să suporte diminuarea rezervei ei metalice, fără a reacționa la un moment dat. Asemenea considerente nu au nici o legătură cu teoria banilor de metal. Asupra teoriei crizelor a lui Darimon vom mai reveni.

În secțiunea intitulată „Scurta istorie a crizelor de circulație“ ^*7, d-l Darimon omite criza care a avut loc în Anglia între 1809 și 1811 și se limitează să consemneze crearea în 1810 a comitetului lingourilor; vorbind despre anul 1811, el omite din nou criza reală — care începuse în 1809 — și se mărginește să menționeze adoptarea de către Camera comunelor a rezoluției potrivit căreia

„deprecierea bancnotelor în raport cu metalul nu se datorează unei deprecieri a banilor de hîrtie, ci scumpirii lingourilor“,

precum și apariția pamfletului lui Ricardo ³⁶ în care se susține contrarul și a cărui concluzie era, după Darimon, următoarea:

„Banii în forma lor cea mai desăvîrșită sînt banii de hîrtie“ (op. cit., p. 22, 23).

Crizele din 1809 și 1811 își aveau aici importanța lor, deoarece Banca Angliei emisese atunci bancnote neconvertibile, ceea ce înseamnă că aceste crize în nici un caz n-au fost provocate de convertibilitatea bancnotelor în aur (metal) șir ca atare, nu puteau fi înlăturate prin desființarea acestei convertibilități. Darimon ocolește cu abilitate aceste fapte, care infirma a sa teorie a crizelor. El se cramponează de aforismul lui Ricardo (cu privire la superioritatea banilor de hîrtie), cu toate că acesta nu avea nici o legătură cu tema dezbătută în pamfletul lui Ricardo, și anume problema deprecierii bancnotelor. El ignorează faptul că teoria banilor a lui Ricardo este complet infirmată, împreună cu falsele ei premise potrivit cărora banca controlează suma bancnotelor aflate în circulație și cantitatea mijloacelor de circulație e aceea care determină prețurile, pe cînd în realitate se întîmplă invers: prețurile sînt acelea care determină cantitatea mijloacelor de circulație etc. În treacăt fie zis, pe vremea lui Ricardo nu apăruseră încă nici un fel de cercetări detaliate cu privire la fenomenele circulației monetare.

[b) Explicarea greșită a crizelor prin situația privilegiată a aurului și argintului. Problema convertibilității bancnotelor în aur și argint. Imposibilitatea de a revoluționa relațiile de producție burgheze prin reforme bancare și monetare]

Aurul și argintul sînt mărfuri ca toate celelalte. Aurul și argintul nu sînt mărfuri ca toate celelalte: ca instrument general de schimb, ele sînt mărfuri privilegiate, și tocmai în virtutea acestui privilegiu le degradează pe toate celelalte. Aceasta este ultima expresie la care reduce Darimon antagonismul de mai sus. Desființați privilegiul aurului și argintului, reduceți-le la rangul tuturor celorlalte mărfuri, recomandă el în ultimă analiză, și atunci nu veți mai avea de suportat inconvenientele specifice legate de banii de aur și argint sau de convertibilitatea bancnotelor în aur și argint. Veți suprima astfel toate inconvenientele. Sau, mai bine zis, acordați tuturor mărfurilor monopolul pe care aurul și argintul îl dețin acum în exclusivitate. Păstrați-l pe papă, dar faceți din fiecare om un papă. Desființați banii, transformînd fiecare marfă în bani și înzestrînd-o cu proprietățile specifice banilor.

Se pune însă întrebarea dacă, astfel pusă, problema nu-și vădește propria ei absurditate și dacă de aceea imposibilitatea de a o soluționa nu rezidă chiar în condițiile impuse de această sarcină. Răspunsul poate consta adesea numai într-o critică a problemei și poate fi găsit numai [I—7] daca negăm problema însăși.

Problema reală este aceea dacă însuși sistemul burghez de schimb nu reclamă necesarmente și un instrument specific de schimb; dacă nu creează el în mod necesar un echivalent special pentru toate valorile. O formă a acestui instrument de schimb sau a acestui echivalent poate să fie mai ușor de mînuit, mai potrivită și să prezinte mai puține inconveniente decît altele. Dar inconvenientele provenite din existența unui instrument special de schimb, a unui echivalent special și totuși general ar trebui să se reproducă mereu în fiecare formă, chiar dacă într-o manieră diferită. Peste această problemă, firește, autorul nostru trece cu un deosebit entuziasm. Desființați banii și nu-i desființați! Desființați privilegiul exclusiv pe care aurul și argintul îl dețin în virtutea exclusivității funcției lor monetare, dar transformați toate mărfurile în bani, adică dați-le tuturor laolaltă o calitate care nu mai există din momentul în care e separată de exclusivitate.

În cazul scurgerilor de metal nobil iese la iveală o contradicție, pe care Darimon o rezolvă în aceeași manieră plată în care o înțelege. Se constată că aurul și argintul nu sînt mărfuri ca toate celelalte și că din cînd în cînd economia modernă se vede — cu groază — subit redusă la prejudecățile sistemului mercantilist. Economiștii englezi caută să rezolve dificultatea cu ajutorul unei distincții. Ceea ce se cere în asemenea momente de criză monetară, spun ei, nu e aurul și argintul în calitatea lor de bani, de monedă, ci în calitatea de capital. Ei uită să adauge că e vorba de capital sub forma sa determinată ca aur și argint. Dacă capitalul ar putea fi exportat sub orice formă, atunci cum se explică faptul că se scurg numai aceste mărfuri, în timp ce majoritatea celorlalte se depreciază tocmai pentru că nu au unde să se scurgă?

Să luăm cîteva exemple concrete: o scurgere de aur și argint ca urmare a unei recolte proaste în interior la un produs alimentar de bază (la cereale, de pildă) sau a unei recolte proaste în exterior, care atrage după sine scumpirea unui articol de consum ce se importă (a ceaiului, de pildă); o scurgere provocată de o recoltă proastă la principalele materii prime industriale (bumbac, lînă, mătase, in); o scurgere datorită unor importuri excesive (în scopuri de speculă, în caz de război etc.). În caz de recoltă proastă în interiorul țării, acoperirea unui deficit momentan sau de durată (la cereale, ceai, bumbac, in etc.) constituie o dublă pierdere pentru națiune. O parte din munca sau din capitalul investit de ea nu este reprodusă: este o adevărată pierdere pentru producție. O parte din capitalul reprodus trebuie cedată pentru a astupa aceste goluri, și anume o parte care nu se află într-o simplă proporție aritmetică cu deficitul, deoarece, datorită diminuării ofertei și sporirii cererii, prețul produsului deficitar crește și nu poale să nu crească — pe piața mondială.

Trebuie cercetat în mod amănunțit cum se desfășoară asemenea crize dacă facem abstracție de existența banilor și care sînt efectele pe care le determină banii în cadrul relațiilor date. (Cazurile principale sînt: o recoltă proastă la cereale și un import excesiv. Tot aici intră, bineînțeles, și războiul: din punct de vedere economic e ca și cum o națiune ar arunca în apa o parte din capitalul ei.)

În caz de recoltă proastă la cereale: considerînd națiunea respectivă în raport cu celelalte națiuni, este clar că capitalul ei (și nu numai avuția ei reală) s-a micșorat, tot așa cum în cazul unui țăran căruia i se arde pîinea în cuptor este clar că el devine mai sărac cu suma necesară pentru a cumpăra alta de la brutar. Cît privește interiorul țării cu recoltă proastă, urcarea prețului la cereale pare a lăsa neschimbat totul în măsura în care e vorba de valoare, abstracție făcînd doar de faptul că cantitatea mai mică de cereale înmulțită cu prețul urcat — în caz de recoltă cu adevărat deficitară — nu ne dă niciodată o sumă egală cu aceea pe care o reprezintă cantitatea normală înmulțită cu prețul mai mic.

Să admitem că în Anglia s-ar produce numai 1 cuarter de grîu și că acesta ar avea același preț pe care îl aveau în anii precedenți 30 000 000 de cuarteri. În asemenea caz (abstracție făcînd de faptul că ar fi lipsită de mijloacele necesare pentru reproducerea vieții și pentru asigurarea unei noi recolte de cereale), daca însemnăm cu a ziua de muncă necesară pentru reproducția unui cuarter, națiunea ar schimba a × 30 000 000 de zile de muncă (cheltuieli de producție ³⁷) pe 1 × a zile de muncă (produs). Forța productivă a capitalului ei s-ar micșora de milioane de ori, iar suma valorilor deținute în țară s-ar diminua, căci fiecare zi de muncă s-ar deprecia de 30 000 000 de ori. Fiecare porțiune de capital n-ar mai reprezenta decît 1 / 30 000 000 din valoarea ei de pînă atunci, din echivalentul ei în cheltuieli de producție, cu toate că în cazul dat valoarea nominală a capitalului național nu s-ar micșora (abstracție făcînd de deprecierea pămîntului), căci valoarea micșorată a celorlalte produse s-ar compensa exact cu prețul sporit al unicului cuarter de grîu. Creșterea de 30 000 000 de ori a prețului grîului ar fi expresia unei egale deprecieri a tuturor celorlalte produse.

De altfel, această distincție între țara cu recoltă deficitară și străinătate este pur iluzorie. Același raport care există între națiunea cu recoltă deficitară și națiunea străină care îi vinde grîu există și între fiecare individ al națiunii respective și fermierul producător de cereale sau negustorul de cereale. Suma suplimentară pe care individul trebuie s-o cheltuiască pentru cumpărarea de grîu reprezintă o diminuare directă a capitalului său, a mijloacelor de care dispune.

Pentru a nu complica problema cu elemente neesențiale, trebuie să luăm cazul unei națiuni care practică liberul-schimb în comerțul de cereale. Chiar dacă cerealele importate ar fi tot atît de ieftine ca și cele produse în țară, națiunea ar deveni mai săracă cu o sumă egală cu capitalul nereprodus de către fermieri. Numai că în ipoteza noastră, națiunea importă întotdeauna atîtea cereale din străinătate cît se poate importa la preț normal. O creștere a importurilor presupune deci o creștere a prețului.

Creșterea prețului la cereale echivalează cu scăderea prețurilor tuturor celorlalte mărfuri. Creșterea cheltuielilor de producție la un cuarter de cereale (exprimată în preț) este egală cu scăderea productivității capitalului existent sub toate celelalte forme. Surplusului utilizat pentru achiziții de cereale trebuie să-i corespundă necesarmente o scădere a cumpărărilor la toate celelalte produse și deci, implicit, o scădere a prețurilor lor. Indiferent dacă folosește bani de metal sau orice alt fel de bani, națiunea s-ar afla într-o stare de criză care ar afecta nu numai ramura cerealieră, ci și toate celelalte ramuri de producție, și aceasta nu numai pentru că productivitatea lor ar scădea în mod efectiv, iar prețul produselor lor ar descrește în comparație cu valoarea determinată de cheltuielile de producție normale, ci și pentru că toate contractele, obligațiile etc. se bazează pe prețurile medii ale produselor. Astfel, pentru plata datoriei publice, de pildă, trebuie livrate x banițe de cereale, dar cheltuielile de producție ale acestor x banițe de cereale au crescut într-o anumită proporție.

Prin urmare, cu totul independent de bani, în țară [I—8] s-ar produce o criză generală. Chiar dacă se face abstracție nu numai de bani, ci și de valoarea de schimb a produselor, acestea s-ar deprecia, productivitatea națiunii ar scădea, de vreme ce toate relațiile ei economice au la bază o productivitate medie a muncii ei.

Criza provocată de o lipsă de cereale nu se datorește deci nicidecum scurgerilor de metal nobil, deși poate fi agravată de piedicile ce se pun în calea acestei scurgeri.

În orice caz nu se poate afirma, împreună cu Proudhon, că crizele s-ar datora faptului că numai metalele nobile, în opoziție cu celelalte mărfuri, posedă o valoare autentică. Într-adevăr, privită mai îndeaproape, creșterea prețului la cereale nu înseamnă decît că în schimbul unei anumite cantități de cereale trebuie să se dea mai mult aur și argint, că adică prețul aurului și al argintului a scăzut în raport cu cel al cerealelor. În raport cu cerealele, aurul și argintul sînt supuse aceleiași deprecieri ca și toate celelalte mărfuri, și nici un privilegiu nu le apără împotriva ei. Se afirmă că aurul și argintul se depreciază în raport cu cerealele în aceeași măsură în care prețul acestora din urmă crește. { Afirmația nu e tocmai exactă. Să zicem că cuartetul de cereale se urcă de la 50 la 100 de șilingi, deci cu 100%, dar produsele de bumbac scad cu 80%. În raport cu cerealele, prețul argintului a scăzut numai cu 50%, în timp ce produsele de bumbac au scăzut cu 80% în raport cu argintul (ca urmare a scăderii cererii). Cu alte cuvinte, prețurile celorlalte mărfuri scad într-o măsură mai mare decît cresc prețurile cerealelor. Dar este posibil și cazul contrar; în ultimii ani, de pildă, cînd prețurile cerealelor înregistrau o creștere temporară de 100%, produsele industriale nu manifestau tendința de a scădea în aceeași proporție în care a scăzut prețul aurului în raport cu cerealele. Această împrejurare însă nu afectează direct regula generală. } Nu se poate spune nici că aurul ar poseda un privilegiu datorită faptului că, sub formă de monedă, cantitatea lui este cert și precis determinată. Un taler (de argint) rămîne în toate împrejurările un taler. Dar tot astfel o baniță de grîu rămîne o baniță și un cot de pînză rămîne un cot de pînză.

Deprecierea majorității mărfurilor (inclusiv munca) și criza care urmează de aici în cazul unei grave lipse de cereale nu pot fi atribuite deci pur și simplu exportului de aur, deoarece deprecierea și criza s-ar produce chiar și în lipsa oricăror ieșiri de aur din țară și a oricărui import de cereale. Criza se explică pur și simplu prin legea cererii și ofertei, care, pe scară națională, acționează, după cum se știe, incomparabil mai prompt și mai energic în sfera produselor de primă necesitate decît în toate celelalte sfere. Nu exportul de aur este cauza crizei de cereale, ci criza de cereale este cauza exportului de aur.

Privite în sine, aurul și argintul numai în două direcții pot influența criza, agravîndu-i simptomele: 1) în măsura în care exportul de aur ar fi îngreuiat din cauza restricțiilor impuse de acoperirea metalică, care sînt obligatorii pentru bănci, astfel încît măsurile adoptate de bancă împotriva acestui export de aur au repercusiuni dăunătoare asupra circulației dinăuntrul țării; 2) în măsura în care exportul de aur devine necesar pentru că celelalte națiuni nu acceptă capitalul altfel decît sub formă de aur.

Această a doua dificultate poate subzista chiar și atunci cînd prima a fost înlăturată. Banca Angliei a cunoscut-o tocmai într-o perioadă în care legea o autoriza să emită bancnote neconvertibile. Acestea s-au depreciat în raport cu aurul în lingouri, dar și prețul monetar al aurului a scăzut în raport cu prețul lui în lingouri; aurul devenise o marfă de un fel deosebit în raport cu bancnota. Se poate spune că bancnota mai rămăsese dependentă de aur în măsura în care ea reprezenta nominal o anumită cantitate de aur, care în fapt însă nu putea fi obținută în schimbul ei. Aurul rămăsese numitorul bancnotei, deși legalmente ea nu mai putea fi schimbată la bancă pe această cantitate de aur.

Este în afară de orice îndoială (?) (această chestiune urmează a fi cercetată ulterior, întrucît n-are legătură directă cu subiectul examinat aici) că atîta timp cît banii de hîrtie își capătă denumirea de la aur (de pildă, o bancnotă de 5 lire este reprezentantul de hîrtie a 5 sovereigni ^*8), convertibilitatea bancnotei în aur rămîne pentru ea o lege economică, indiferent dacă e sau nu sancționată printr-o lege a puterii de stat. Bancnotele emise de Banca Angliei au continuat să afirme și în perioada 1799—1819 ³⁸ că ele reprezintă valoarea unei anumite cantități de aur. Cum poate fi verificată această afirmație altfel decît prin aceea că bancnota dispune practic de cutare sau cutare cantitate de aur? Din clipa în care pentru o bancnotă de 5 lire nu se mai putea obține în lingouri o valoare egală cu 5 sovereigni, bancnota era depreciată chiar dacă era neconvertibilă. Egalitatea dintre valoarea bancnotei și valoarea cantității de aur anunțate în titlul ei era imediat contrazisă de inegalitatea efectivă dintre bancnotă și aur.

Controversa dintre englezii adepți ai menținerii aurului ca numitor al bancnotelor se poartă deci în fond nu asupra convertibilității bancnotelor în aur (care nu este altceva decît egalitatea dintre practică și ceea ce titlul bancnotei afirmă în teorie), ci asupra mijloacelor celor mai potrivite pentru asigurarea acestei convertibilități, și anume dacă trebuie asigurată cu ajutorul unor restricții impuse prin lege băncii sau dacă trebuie lăsată în seama mecanismului economic. Partizanii soluției din urmă afirmă că în cadrul unei bănci de emisiune care acordă credite pe polițe și ale cărei bancnote beneficiază deci de un reflux asigurat, această convertibilitate este asigurată în medie și că adversarii lor oricum nu obțin niciodată ceva mai mult decît această asigurare medie. Și acest lucru e adevărat. În treacăt fie zis, acest nivel mediu nu este de disprețuit; calculele medii trebuie să stea tot atît de bine la baza activității băncilor, cum stau și la baza activității tuturor societăților de asigurări etc. în această privință, băncile scoțiene, în primul rînd, sînt pe bună dreptate considerate drept model.

La rîndul lor, bullioniștii ^*9 fermi declară că ei [I—9] iau în serios convertibilitatea, că obligația băncii de a converti în aur bancnota o menține convertibilă pe aceasta din urmă, că necesitatea acestei convertibilități decurge din însăși denumirea bancnotei și constituie o barieră în calea unei emisiuni excesive și că adversarii lor nu sînt decît partizani nedeclarați ai neconvertibilității. Între aceste două extreme găsim o serie întreagă de nuanțe intermediare, o sumedenie de „variante“.

În sfîrșit, partizanii neconvertibilității, antibullioniștii declarați, sînt, fără s-o știe, partizani nedeclarați ai convertibilității, la fel cum adversarii lor sînt partizani nedeclarați ai neconvertibilității, deoarece ei, antibullioniștii, lasă să subziste denumirea bancnotelor, adică consideră că echivalarea practică a bancnotelor de anumită denumire cu o cantitate determinată de aur constituie criteriul valorii depline a bancnotelor lor.

În Prusia există bani de hîrtie cu curs forțat. (Un anumit reflux le este asigurat prin faptul că o parte din impozite trebuie plătită în bani de hîrtie.) Acești taleri de hîrtie nu sînt cecuri asupra argintului și nici o bancă nu este obligată prin lege să-i schimbe pe argint etc. Ei nu sînt emiși de o bancă comercială la scontarea cambiilor, ci sînt emiși de guvern, care-și plătește cu ei cheltuielile. Denumirea lor este însă exprimată în argint: un taler de hîrtie afirmă că reprezintă aceeași valoare ca și un taler de argint. Dar dacă încrederea în guvern ar fi serios zdruncinată, sau dacă emisiunea de bani de hîrtie ar depăși considerabil nevoile circulației, talerul de hîrtie ar înceta să valoreze în practică cît talerul de argint și s-ar deprecia, căci ar scădea sub valoarea indicată prin titlul său. El s-ar deprecia chiar și fără nici una din împrejurările menționate mai sus, dacă o nevoie presantă de argint, pentru export de pildă, ar conferi acestui metal un privilegiu față de talerii de hîrtie.

În practică, așadar, convertibilitatea în aur și în argint este criteriul valorii oricăror bani de hîrtie care-și trag denumirea de la unul din aceste două metale, indiferent dacă banii de hîrtie sînt sau nu legalmente convertibili. Valoarea nominală nu este decît umbra care însoțește corpul; convertibilitatea lor reciprocă efectivă trebuie să arate în fapt dacă ele se acoperă reciproc. Scăderea valorii reale sub valoarea nominală înseamnă depreciere. Dacă banii de metal și banii de hîrtie circulă paralel și pot fi schimbați unii pe alții la valoarea lor nominală, avem convertibilitate. La bancnotele neconvertibile, convertibilitatea se constată nu la ghișeele băncii, ci în schimbul cotidian al bancnotelor pe banii de metal a căror denumire o poartă ele. În fapt, convertibilitatea bancnotelor convertibile e deja amenințată atunci cînd e confirmată nu prin traficul cotidian în toate colțurile țării, ci prin ample experimente speciale la ghișeele băncii.

În satele scoțiene banii de hîrtie sînt preferați banilor de metal.

Înainte de 1845, cînd i-a fost impusă, legea engleză din 1844 ³⁹, Scoția trecuse, firește, împreuna cu Anglia prin toate crizele sociale ale acesteia, suferind chiar mai mult decît ea de pe urma unora dintre aceste crize, întrucît aici procesul de clearing of the land ^{*10 40} a avut un caracter mai brutal. Cu toate acestea însă, Scoția nu a cunoscut nici crize financiare propriu-zise (aici nu interesează cele cîteva cazuri rare de declarare în stare de faliment a unor bănci care dăduseră dovadă de ușurință în acordarea creditelor), nici deprecierea bancnotelor, nici plîngeri, nici anchete care sa stabilească dacă cantitatea de bani aflată în circulație este sau nu suficientă etc.

În problema de față, exemplul Scoției este deosebit de important, pentru că ne arată cum un sistem monetar poate fi foarte bine reglementat pe baza lui actuală, cu suprimarea tuturor relelor de care se plînge Darimon, fără a se renunța la baza socială actuală, ba chiar în condiții cînd contradicțiile, antagonismele, opoziţia dintre clase etc., inerente acestei baze sociale, ating totodată un grad și mai înalt decît în oricare alta țară de pe glob.

Este semnificativ faptul că atît Darimon cît și protectorul său Emile Girardin, care i-a prefațat cartea și a cărui șarlatanie practică se completează cu un utopism teoretic, negăsind în Scoția opoziția față de bănci monopoliste cum sînt Banca Angliei și Banca Franței, o caută în Statele Unite, unde, datorită autorizațiilor guvernamentale prevăzute de lege, sistemul bancar e liber numai pe hîrtie și nu există libera concurență între bănci, ci un sistem federal de bănci monopoliste.

Într-adevăr, sistemul bancar și monetar scoțian reprezintă un obstacol neașteptat care amenință iluziile scamatorilor circulației. Despre banii de aur sau de argint (acolo unde nu e legiferat bimetalismul) nu se spune că se depreciază ori de cîte ori valoarea lor relativă se schimbă în raport cu toate celelalte mărfuri. De ce? Pentru că banii de metal sînt propriul lor numitor; pentru că titlul lor nu este cel al unei valori, adică ei nu se evaluează printr-o a treia marfă, ci exprimă numai părți alicote din propria lor materie; 1 sovereign este egal cu atîta și atîta aur de cutare titlu.

Nominal, așadar, aurul nu se poate deprecia nu pentru că numai el exprimă o valoare autentică, ci pentru că, în calitate de bani, el nu exprimă nicidecum valoarea, ci o anumită cantitate din propria sa materie; el poartă pe frunte propria sa determinare cantitativă. (Ulterior va trebui cercetat mai amănunțit dacă acest semn distinctiv al banilor de aur sau de argint este, în ultimă analiză, imanent oricărei forme de bani.)

Induși în eroare de faptul că banii de metal nu se depreciază nominal, Darimon și consorții nu văd decît acea latură a lucrurilor care se manifestă în timpul crizelor: creșterea prețului aurului și argintului în raport cu aproape toate celelalte mărfuri. Ei nu văd și cealaltă latură: deprecierea aurului și argintului — sau a banilor — în raport cu toate celelalte mărfuri (cu excepția, poate — dar nu întotdeauna — a muncii) în perioadele de așa-zisă prosperitate, în perioade de urcare temporară generală a prețurilor. Deoarece această depreciere a banilor de metal (și a tuturor felurilor de bani care se bazează pe ei) precede întotdeauna creșterea prețului lor, Darimon et Co. ar fi trebuit să-și formuleze invers problema, întrebîndu-se cum ar putea fi preîntîmpinată deprecierea periodică a banilor (în limbajul lor: cum ar putea fi desființat privilegiul mărfurilor față de bani)? Formulată astfel, întrebarea și-ar fi găsit răspuns îndată: trebuie desființată urcarea și scăderea prețurilor, ceea ce înseamnă, în ultimă analiză, desființarea prețurilor, care la rîndul ei implică suprimarea valorii de schimb, adică suprimarea schimbului sub forma în care el corespunde organizării burgheze [I—10] a societății, suprimare care nu este posibilă fără o revoluționare economică a societății burgheze. Atunci s-ar fi constatat din capul locului că racilele societății burgheze nu pot fi remediate prin „transformări“ bancare sau prin crearea unui „sistem monetar“ rațional.

[2) Legătura dintre teoria circulației a lui Proudhon și eronata sa teorie a valorii. Apariția banilor ca rezultat necesar al dezvoltării schimbului]

[a) Iluzia proudhoniștilor cu privire la posibilitatea de a înlătura racilele societății burgheze prin introducerea „banilor-muncă“]

[α) Incompatibilitatea „banilor-muncă“ cu creşterea productivității muncii]

Convertibilitatea — declarată prin lege sau nu — rămîne deci o cerință pe care trebuie s-o îndeplinească orice fel de bani al căror titlu face din ei un semn al valorii, adică echivalentul unei anumite cantități dintr-o a treia marfă. Or, echivalarea implică deja contrarul ei, o eventuală inegalitate; convertibilitatea implică contrarul său, neconvertibilitatea; urcarea prețurilor implică δυνάμει ^*11, cum ar spune Aristotel, deprecierea.

Să presupunem că sovereign-ul, de pildă, s-ar numi nu numai sovereign, ceea ce nu e decît un titlu de onoare pentru o anumită parte alicotă dintr-o uncie de aur (denumire de calcul), cum e metrul pentru o anumită lungime, ci s-ar numi, să zicem, „x ore timp de muncă“. 1/x uncii de aur nu sînt în fond nimic altceva decît 1/x ore de muncă materializată, obiectivată. Dar aurul este timp de muncă trecut, o anumită cantitate de timp de muncă. Titlul său „x ore timp de muncă“ ar adopta ca etalon o cantitate determinată de muncă în general. Pfundul de aur ar trebui atunci să fie convertibil într-un anumit număr de ore timp de muncă, adică să le poată cumpăra în orice moment; de îndată ce ar putea cumpăra mai multe sau mai puține ore, aceasta ar însemna creșterea sau scăderea prețului său; în acest din urmă caz, convertibilitatea lui ar înceta.

Valoarea este determinată nu de timpul de muncă încorporat în produse, ci de timpul de muncă necesar în momentul respectiv. Să admitem că pfundul de aur este el însuși produsul a 20 de ore timp de muncă și că în urma unor schimbări de un fel sau altul n-ar mai fi necesare decît 10 ore pentru a-l produce. Pfundul de aur, a cărui denumire atestă că el reprezintă 20 de ore timp de muncă, n-ar mai fi egal acum decît cu 10 ore timp de muncă, deoarece 20 de ore timp de muncă echivalează cu 2 pfunzi de aur. 10 ore timp de muncă se schimbă acum de fapt pe 1 pfund de aur; de aceea 1 pfund de aur nu se mai poate schimba pe 20 de ore timp de muncă.

Banii de aur purtînd denumirea plebee de „x ore timp de muncă“ ar fi expuși unor oscilații mai mari decît orice alt fel de bani, și mai cu seamă decît banii de aur din zilele noastre; căci în raport cu el însuși, aurul nu poate nici să crească, nici să scadă (el este egal cu sine însuși), pe cînd timpul de muncă trecută pe care-l conține o anumită cantitate de aur trebuie să crească sau să scadă mereu în raport cu timpul de muncă viu, actual. Pentru a menține convertibilitatea acestor bani, productivitatea orei de muncă ar trebui menținută la un nivel staționar. Or, potrivit legii economice generale în virtutea căreia cheltuielile de producție scad necontenit, iar munca vie devine tot mai productivă și deci timpul de muncă materializat în produse se depreciază mereu, acești bani-muncă de aur ar fi inevitabil sortiți unei deprecieri continue. Pentru a remedia acest neajuns, s-ar putea spune că nu aurul, ci (așa cum propunea Weitling ⁴¹, iar înaintea lui unii autori englezi, și după el unii autori francezi, printre care și Proudhon et Co.) banii de hîrtie, simplu semn al valorii, ar trebui să capete denumirea de ore de muncă. Timpul de muncă încorporat în hîrtia propriu-zisă ar conta tot atît de puțin cît și valoarea hîrtiei pe care sînt tipărite bancnotele. Această hîrtie ar reprezenta pur și simplu ore de muncă, așa cum bancnotele reprezintă aur și argint. Dacă ora de muncă devine mai productivă, hîrtia care o reprezintă își sporește puterea de cumpărare, și invers, după cum și în zilele noastre cu o bancnotă de 5 lire se pot cumpăra mai multe sau mai puține produse, în funcție de împrejurarea ca valoarea relativă a aurului, în raport cu celelalte mărfuri, crește sau scade.

Aceeași lege în virtutea căreia banii-muncă de aur sînt supuși unei deprecieri continue ar provoca o creștere neîncetată a prețului banilor-muncă de hîrtie. Este exact ceea ce dorim noi, spun socialiștii; muncitorul s-ar bucura atunci de creșterea productivității muncii sale, iar nu ca acum, cînd, proporțional cu creșterea productivității muncii lui, el creează tot mai mult avuție străină și propria sa depreciere. Așa spun socialiștii. Din păcate însă, aici se nasc unele mici îndoieli.

În primul rînd, dacă admitem existența banilor, fie și numai sub formă de bonuri orare, trebuie să presupunem și acumularea acestor bani, precum și existența unor contracte, obligații și altor sarcini fixe care s-ar concentra în acești bani. Bonurile acumulate și-ar spori necontenit prețul, în aceeași măsură ca și bonurile nou emise, iar în felul acesta, pe de o parte, ar profita de productivitatea crescîndă a muncii non-muncitorii, iar pe de altă parte obligațiile contractate anterior ar ține pasul cu randamentul sporit al muncii. Scăderea sau creșterea valorii aurului și a argintului ar fi întru totul indiferente dacă în fiecare clipă lumea ar putea să ia totul de la capăt și dacă obligațiile contractate de a plăti o anumită cantitate de aur n-ar fi supuse oscilațiilor valorii aurului. La fel stau lucrurile cu bonul orar și cu productivitatea orei de muncă.

Problema care trebuie examinată aici este aceea a convertibilității bonului orar. Am putea atinge același scop folosind o cale ocolită. Deși ar fi prematur să vorbim despre aceasta, putem spune de pe acum cîte ceva despre ideile eronate care stau la baza bonului orar; aceasta ne va da posibilitatea să descoperim legătura intimă dintre teoria circulației a lui Proudhon și teoria sa generală — teoria sa despre determinarea [I—11] valorii. Aceeași legătură o regăsim, de pildă, la Bray și la Gray. Mai încolo va trebui cercetat dacă la baza bonului orar se afla vreo idee justă (în prealabil însă menționăm în treacăt: considerate ca simple cecuri asupra aurului, bancnotele emise n-ar trebui să depășească niciodată cantitatea banilor de aur pe care ele vor să-i înlocuiască fără a-i deprecia. Trei cecuri de cîte 15 l.st. pe care le eliberez la trei creditori diferiți asupra acelorași 15 l.st. în aur nu sînt în fapt decît cecuri asupra a ¹⁵/₃ l.st. = 5 l.st. fiecare. Aceasta înseamnă că fiecare din aceste cecuri ar fi din capul locului depreciat, la 33¹/₃% din valoarea sa nominală).

[β) Incompatibilitatea „banilor-muncă“ cu deosebirea reală dintre valoarea mărfurilor și prețul lor]

Valoarea (valoarea de schimb reală) a tuturor mărfurilor (inclusiv munca) este determinată de cheltuielile lor de producție, adică de timpul de muncă necesar pentru producerea lor. Prețul este valoarea lor de schimb exprimată în bani. Prin urmare, înlocuirea banilor de metal (și a banilor de hîrtie sau de credit care-și capătă denumirea de la aceștia) cu bani-muncă care și-ar căpăta denumirea chiar de la cuantumul timpului de muncă ar pune semnul egalității între valoarea reală (valoarea de schimb) a mărfurilor și valoarea lor nominală — prețul, valoarea în bani. Aceasta ar însemna că valoarea reală este egală cu valoarea nominală, valoarea cu prețul. Așa se întîmplă însă numai dacă vom porni de la premisa că deosebirea dintre valoare și preț este pur nominală. În realitate însă, lucrurile nu stau de loc așa, căci valoarea mărfurilor determinată de timpul de muncă nu reprezintă decît valoarea lor medie.

Este o medie care apare ca o abstracție exterioară, deoarece e calculată ca cifră medie pe o anumită perioadă (de pildă, un pfund de cafea valorează 1 șiling, dacă prețul mediu al cafelei se deduce pe ultimii douăzeci și cinci de ani, să zicem); dar ea este foarte reală dacă e cunoscută totodată ca forță motrice și principiu motor al oscilațiilor la care sînt supuse prețurile mărfurilor în cursul unei perioade date.

Această realitate are nu numai o importanță teoretică; ea constituie baza speculațiilor comerciale, în care calculul probabilităților se bazează atît pe prețurile medii obișnuite, care reprezintă linia mijlocie a oscilațiilor, cît și pe cele care reprezintă media maximelor și minimelor acestor oscilații peste sau sub linia mijlocie. De această valoare medie a mărfii diferă valoarea ei de piață, care este întotdeauna sau deasupra celei dintîi, sau sub ea.

Valoarea de piață se apropie de valoarea reală prin oscilațiile ei permanente: niciodată printr-o echivalare cu valoarea reală ca un al treilea dat, ci printr-o permanentă inegalitate cu sine însăși (sau, cum ar zice Hegel, nu printr-o identitate abstractă, ci printr-o neîncetată negare a negației, adică a ei înseși ca negație a valorii reale). Încă în pamfletul meu împotriva lui Proudhon ⁴² am arătat că, la rîndul ei, valoarea reală — independent de faptul că domină oscilațiile prețului de piață (abstracție făcînd de ea ca lege a acestor oscilații) — se neagă pe sine însăși și pune mereu în contradicție cu propria ei determinare valoarea reală a mărfurilor, coboară sau urcă valoarea reală a mărfurilor existente; de aceea nu voi insista aici asupra acestei chestiuni.

Prețul se deosebește deci de valoare nu numai așa cum nominalul se deosebește de real, nu numai prin faptul că e denumit în aur sau în argint, ci și prin aceea că valoarea apare ca lege a mișcărilor pe care le parcurge prețul. Dar prețul și valoarea sînt întotdeauna diferite și nu coincid niciodată sau coincid numai întîmplător și în mod excepțional. Prețul mărfurilor este întotdeauna deasupra valorii mărfurilor sau sub această valoare, care există numai în creșterea și scăderea prețurilor lor. Cererea și oferta determină întotdeauna prețurile mărfurilor; ele nu coincid niciodată sau coincid numai în mod întîmplător, dar cheltuielile de producție, la rîndul lor, determină oscilațiile cererii și ofertei.

Aurul sau argintul în care se exprimă prețul unei mărfi, valoarea ei de piață, este el însuși o anumită cantitate de muncă acumulată, un anumit cuantum de timp de muncă materializat. Presupunînd că cheltuielile de producție ale mărfii și cele ale aurului și argintului rămîn neschimbate, creșterea sau scăderea prețului de piață al mărfii nu înseamnă decît că o marfă egala cu x timp de muncă comandă întotdeauna pe piață o cantitate de timp de muncă mai mare sau mai mică decît x timp de muncă, adică se află peste sau sub valoarea ei mijlocie, determinată de timpul de muncă.

Prima iluzie fundamentală a partizanilor bonurilor orare constă în aceea că, suprimînd deosebirea nominală dintre valoarea reală și valoarea de piață, dintre valoarea de schimb și preț, adică exprimînd valoarea direct în timp de munca în loc s-o exprime printr-o anumită formă materializată a timpului de muncă, cum ar fi, de pilda, aurul sau argintul, ei își închipuie că înlătură și deosebirea și contradicția reală dintre preț și valoare. Așa devine de la sine înțeles că simpla introducere a bonului orar este suficientă pentru a înlătura toate crizele, toate racilele producției burgheze. Prețul în bani al mărfurilor este egal cu valoarea lor reală; cererea este egală cu oferta; producția este egală cu consumul; banii sînt suprimați și totodată păstrați; nu mai trebuie decît ca timpul de muncă al cărui produs este marfa și care este materializat în ea să fie constatat, pentru ca imaginea sa fidelă să fie reprodusă într-un semn al valorii, în bani, în bonuri orare. Orice marfă ar fi astfel transformată direct în bani, iar la rîndul lor aurul și argintul ar fi reduse la rangul tuturor celorlalte mărfuri.

Nu este nevoie de ample demonstrații pentru a vedea că contradicția dintre valoarea de schimb și preț — dintre prețul mediu și prețurile a căror medie o constituie el —, deosebirea dintre mărimile lor determinate și mărimea lor medie [I—12] nu dispare de pe urma suprimării deosebirii pur nominale dintre ele, adică în loc de a spune: 1 pfund de pîine costă 8 pence, se va spune: 1 pfund de pîine este egal cu ¹/_x oră de muncă. Dimpotrivă, dacă 8 pence = ¹/_x oră de muncă și dacă timpul de muncă materializat într-un pfund de pîine este mai mare sau mai mic decît ¹/_x oră de muncă, deosebirea dintre valoare și preț, care în prețul aurului sau argintului rămîne voalată, s-ar manifesta mai violent decît oricînd, deoarece măsura valorii este totodată elementul în care se exprimă prețul. S-ar ajunge la o ecuație infinită. ¹/_x oră de muncă (cuprinsă în 8 pence sau exprimată într-un bon) e mai mare sau mai mică decît ¹/_x oră de muncă (cuprinsă într-un pfund de pîine).

Bonul orar, care reprezintă timpul de muncă mediu, nu ar corespunde niciodată timpului de muncă real și n-ar fi niciodată convertibil în acesta din urmă. Cu alte cuvinte, timpul de muncă materializat într-o marfă nu ar comanda niciodată o cantitate egală de bani-muncă, și viceversa: el ar comanda o cantitate mai mare sau mai mică, exact cum se întîmplă acum, cînd fiecare oscilație a valorilor de piață se exprimă într-o urcare sau scădere a prețurilor lor exprimate în aur sau argint.

Deprecierea neîncetată a mărfurilor — în decursul unor perioade mai îndelungate — în raport cu bonurile orare, depreciere despre care am vorbit mai sus ^*12, decurge din legea productivității crescînde a timpului de muncă, din perturbările pe care însăși valoarea relativă le suferă în virtutea principiului ei lăuntric — timpul de muncă. Neconvertibilitatea bonurilor orare despre care vorbim acum nu este decît o altă expresie a neconvertibilităţii valorii reale în valoare de piață, a valorii de schimb în preț. În opoziție cu toate celelalte mărfuri, bonul orar ar reprezenta un timp de muncă ideal, care s-ar schimba cînd pe mai mult, cînd pe mai puțin timp de muncă real și care ar avea în bon o existență distinctă, proprie, corespunzătoare acestei inegalități reale. Echivalentul general, mijlocul de circulație și măsura mărfurilor ar reapărea în fața acestora ca ceva individualizat, ascultînd de propriile sale legi, înstrăinat, adică înzestrat cu toate proprietățile banilor de azi, dar fără a aduce aceleași servicii. Confuzia însă ar lua astfel proporții deosebit de mari, deoarece instrumentul care servește la compararea mărfurilor, a acestor cantități de timp de muncă materializat, n-ar fi o a treia marfă, ci propria lor măsură a valorii, însuși timpul de muncă.

Să presupunem că marfa a, în care sînt materializate 3 ore timp de muncă, este egală cu 2 bonuri orare de muncă, iar marfa b, în care sînt materializate tot 3 ore timp de muncă, este egală cu 4 bonuri orare de muncă. Această contradicție este exprimată efectiv, dar într-o formă voalată, în prețurile monetare. Deosebirea dintre preț și valoare, dintre marfa măsurată prin timpul de muncă al cărui produs este ea și timpul de muncă pe al cărui produs se schimbă ea — această deosebire reclamă o a treia marfă ca măsură în care se exprimă valoarea de schimb reală a mărfurilor. Deoarece prețul nu este egal cu valoarea, elementul care determină valoarea — timpul de muncă — nu poate fi elementul în care se exprimă prețurile, căci în acest caz timpul de muncă ar trebui să se exprime pe sine ca element determinant și totodată ca element nedeterminant, ca ceva egal și totodată inegal cu el însuși. Deoarece timpul de muncă în calitate de măsură a valorii există numai în mod ideal, el nu poate servi ca materie pentru compararea prețurilor. (Aici iese la iveală totodată cum și de ce raportul de valoare capătă în bani o existență materială și distinctă. Această chestiune va trebui aprofundată.) Deosebirea dintre preț și valoare reclamă ca valorile exprimate în prețuri să fie măsurate cu un alt etalon decît cel cu care se măsoară ele. Spre deosebire de valoare, prețul este necesarmente preț exprimat în bani. Aici iese la iveală că deosebirea nominală dintre preț și valoare este determinată de deosebirea lor reală.

[b) Transformarea produsului în marfă și a valorii mărfii în bani, în procesul schimbului]

Dacă marfa a este egală cu 1 șiling (deci cu ¹/_x argint) și marfa b este egală cu 2 șilingi (deci cu ²/_x argint), înseamnă că marfa b este egală cu dublul valorii mărfii a. Raportul de valoare dintre a și b se exprimă în proporția în care aceste două mărfuri se schimbă pe o anumită cantitate dintr-o a treia marfă, pe argint, și nu pe vreun raport de valoare.

Orice marfă (produs sau unealtă de producție) este egală cu materializarea unei anumite cantități de timp de muncă. Valoarea mărfii — raportul în care această marfă se schimbă pe alte mărfuri sau în care alte mărfuri se schimbă pe ea — este egală cu cantitatea de timp de muncă materializat în ea. Dacă marfa este egală cu 1 oră de muncă, să zicem, ea se schimbă pe orice altă marfă care e produsul unei ore de muncă. (Întregul raționament pornește de la ipoteza că valoarea de schimb este egală cu valoarea de piață, că valoarea reală este egală cu prețul.)

Valoarea mărfii este distinctă de marfa propriu-zisă. Marfa este valoare (valoare de schimb) numai în cadrul schimbului (real sau imaginar). Valoarea nu este pur și simplu capacitatea de schimb a mărfii în general, ci capacitatea ei specifică de schimb; ea reprezintă raportul în care marfa se schimbă pe alte mărfuri și totodată raportul în care ea s-a schimbat deja, în procesul de producție, pe alte mărfuri (timp de muncă materializat); valoarea este capacitatea de schimb cantitativ determinată [I—13] a mărfii. Mărfurile, de pildă 1 cot de pînză și 1 oca de ulei, considerate ca pînză și ulei, diferă, firește, între ele și posedă proprietăți diferite, care se măsoară cu unități de măsură diferite — cotul, ocaua. Ca valori însă, toate mărfurile sînt calitativ egale și se deosebesc numai cantitativ; de aceea ele se măsoară una cu alta și se înlocuiesc reciproc (se schimbă unele pe altele și sînt reciproc convertibile) în anumite proporții cantitative.

Valoarea este raportul social al mărfurilor, calitatea lor economică. O carte care posedă o anumită valoare și o pîine care are aceeași valoare se schimbă una pe alta, reprezintă una și aceeași valoare, dar întruchipată în materiale diferite. Ca valoare, marfa este totodată, într-o proporție determinată, un echivalent pentru toate celelalte mărfuri. Ca valoare, marfa este un echivalent; în ea ca echivalent sînt stinse toate proprietățile ei naturale; marfa nu se mai află în nici un raport calitativ specific cu celelalte mărfuri, ci este atît măsura generală, cît și reprezentantul general și mijlocul general de schimb al tuturor celorlalte mărfuri. Ca valoare, marfa este bani.

Deoarece însă marfa, sau, mai bine zis, produsul sau unealta de producție se deosebește de sine ca valoare, înseamnă că în calitate de valoare ea se deosebește de sine ca produs. Proprietatea ei de a fi valoare nu numai că poate, dar și trebuie să capete o existență distinctă de ființa ei naturală. De ce? Deoarece mărfurile ca valori se deosebesc între ele numai cantitativ, fiecare marfă trebuie să se deosebească calitativ de propria ei valoare. De aceea valoarea ei trebuie să posede și o existență calitativ distinctă de cea a mărfii, iar în cadrul schimbului real această separabilitate trebuie să devină separare efectivă, căci diversitatea naturală a mărfurilor trebuie să intre în contradicție cu echivalența lor economică și ambele pot coexista numai datorită faptului că marfa capătă o dublă existență, adică pe lîngă existența ei naturală capătă și una pur economică, în care ea nu mai este decît simplu semn, simbolul unei relații de producție, un simplu semn al propriei ei valori.

Ca valoare, orice marfă poate fi divizată în părți egale, pe cînd în existența el naturală, ea nu este divizibilă. Ca valoare, ea rămîne identică, oricît de numeroase ar fi metamorfozele prin care trece și formele de existență pe care le îmbracă: în realitate, mărfurile se schimbă unele pe altele numai pentru ca nu sînt identice și corespund unor trebuințe diferite. Ca valoare, marfa este o entitate generală, ca marfă reală, ea este o entitate particulară. Ca valoare, ea poate fi întotdeauna schimbată; în schimbul real ea poate fi schimbată numai dacă îndeplinește anumite condiții. Ca valoare, măsura capacității de schimb a mărfii este determinată de ea însăși: valoarea de schimb exprimă tocmai raportul în care ea înlocuiește alte mărfuri. În schimbul real însă, o marfă nu se poate schimba decît în cantități care depind de calitățile ei naturale și corespund nevoilor participanților la schimb.

(Pe scurt, toate proprietățile caracteristice banilor sînt și proprietăți ale mărfii ca valoare de schimb, ale produsului considerat ca valoare, spre deosebire de valoare considerată ca produs.) (Valoarea de schimb a mărfii, ca existență separată alături de marfă, se întruchipează în bani, forma sub care toate mărfurile se echivalează, se compară, se măsoară, forma în care se transformă toate mărfurile și care, la rîndul ei, se transformă în toate mărfurile, — echivalentul general.)

În fiecare moment, în conturi și registre de contabilitate, transformăm mărfurile în semne ale valorii și le fixăm ca simple valori de schimb, făcînd abstracție de substanța lor și de toate proprietățile lor naturale. Pe hîrtie, în minte, această metamorfoză se efectuează printr-o simplă abstragere; dar în schimbul real este nevoie de o mijlocire reală, de un mijloc pentru efectuarea acestei abstrageri. În virtutea proprietăților ei naturale, marfa nu poate fi schimbată în orice moment și nici pe orice altă marfă; ea posedă capacitate de schimb nu în egalitatea ei naturală cu sine însăși, ci pusă ⁴³ ca ceva inegal cu sine însăși, diferit de sine însăși, ca valoare de schimb. Trebuie mai întîi să transformăm marfa în ea însăși ca valoare de schimb, pentru a putea compara și schimba apoi această valoare de schimb cu altele.

În forma cea mai primitivă a schimbului, cînd două mărfuri se schimbă una pe alta, fiecare din ele este mai întîi echivalată cu un semn care exprimă valoarea ei de schimb. Astfel, la unele triburi de negri de pe coasta occidentală a Africii, fiecare marfă este egală cu x bare de fier. Cutare marfă este egală cu 1 bară, alta este egală cu 2 bare, în acest raport se schimbă ele una pe alta. Înainte de a fi schimbate, mărfurile sînt mai întîi transformate în bare, mintal și verbal ^*13. Ele trebuie evaluate înainte de a fi schimbate, și pentru a putea fi evaluate ele trebuie puse într-un anumit raport numeric unele față de altele. Pentru a putea fi puse într-un asemenea raport numeric și a deveni astfel comensurabile, ele trebuie sa capete o denumire (unitate) comună. (Bara posedă o existență pur imaginară, după cum în genere nici un raport nu poate căpăta o anumită întruchipare, o anumită individualizare altfel decît prin abstracție.) Pentru a compensa în cadrul schimbului excedentul unei valori asupra celeilalte, pentru a echilibra balanța, este necesară, atît în trocul cel mai primitiv cît și azi în comerțul internațional, plata în numerar.

Produsele (sau activitățile) pot fi schimbate numai ca mărfuri; în cadrul schimbului mărfurile există numai ca valori; numai ca valori pot fi ele comparate unele cu altele. Pentru a stabili cantitatea de pîine pe care o pot primi în schimbul unui cot de pînză, consider mai întîi cotul de pînză egal cu valoarea sa de schimb, adică egal cu ¹/_x timp de muncă. Tot aşa consider pfundul de pîine egal cu valoarea sa de schimb, adică egal cu ¹/_x sau ²/_x etc. timp de muncă. În sfîrșit, consider fiecare din aceste mărfuri egală cu o a treia, adică [I—14] inegală cu sine însăși. Această a treia marfă, diferită de cele două precedente, deoarece exprimă un raport, există mai întîi numai în minte, în reprezentare, după cum în genere orice raport poate fi numai gîndit atunci cînd vrem să-l stabilim distinct de subiecții ⁴⁵ care se află între ei în relații de un fel sau altul.

Devenind valoare de schimb, un produs (sau o activitate) nu numai că se transformă într-un anumit raport cantitativ, într-un număr care exprimă un raport — adică într-un număr care indică ce cantități din alte mărfuri sînt egale cu el, sînt echivalentele lui, sau în ce proporție este el echivalentul altor mărfuri —, ci și trebuie să sufere totodată o transformare calitativă, trebuie să fie convertit într-un alt element, astfel încît cele două mărfuri să devină două mărimi exprimate în aceeași unitate de măsură, adică să devină comensurabile.

Marfa trebuie mai întîi transformată în timp de muncă, adică în ceva care e calitativ diferit de ea {calitativ diferit, căci, în primul rînd, ea nu este timp de muncă propriu-zis, ci timp de muncă materializat, timp de muncă în repaus, și nu în mișcare; nu este procesul, ci rezultatul lui; iar în al doilea rînd, ea nu este materializarea timpului de muncă în general, care există numai în reprezentare (și care nu e decît munca separată de calitatea ei, doar cantitativ diferită), ci rezultatul determinat al unei munci determinate din punct de vedere natural și calitativ diferită de celelalte munci}, pentru ca apoi, în calitate de anumită mărime de timp de muncă, de anumită cantitate de muncă, să fie comparată cu alte mărimi de timp de muncă, cu alte cantități de muncă.

Pentru simpla comparare sau evaluare a produselor, pentru determinarea ideală a valorii lor, este suficient să operăm în minte această transformare (în cadrul căreia produsul există doar ca expresie a unor relaţii de producție cantitative). Pentru compararea mărfurilor este suficientă această abstracție, dar în schimbul real ea trebuie să fie materializată, simbolizată, realizată printr-un semn. Această necesitate se datorește faptului că 1), după cum am mai spus, mărfurile care urmează a fi schimbate sînt amîndouă transformate mental în raporturi de mărime corespunzătoare, în valori de schimb, și în felul acesta evaluate una față de cealaltă. Dar dacă între ele urmează să aibă loc un schimb real, proprietățile lor naturale intră în contradicție cu calitatea lor de valori de schimb și simple numere concrete. Ele nu pot fi divizate după plac etc. 2) În schimbul real, obiectul schimbului îl constituie întotdeauna mărfuri diferite; atît capacitatea lor de schimb, cît și raportul în care pot fi schimbate depind de condițiile de timp și de loc etc.

Dar transformarea mărfii în valoare de schimb nu o echivalează cu o anumită altă marfă, ci o exprimă ca echivalent, exprimă raportul ei de schimb cu toate celelalte mărfuri. Această echivalare, care în minte se operează dintr-o dată, se realizează în fapt numai în limite determinate de trebuință și numai în mod succesiv. (De pildă, eu schimb treptat, pe măsura trebuințelor mele, un venit de 100 de taleri pe o serie întreagă de mărfuri a căror sumă este egală cu valoarea de schimb a celor 100 de taleri.)

Prin urmare, pentru a transforma dintr-o dată o marfă în valoare de schimb și a-i imprima capacitatea generală a acesteia din urmă, nu este suficient schimbul ei pe o marfă oarecare; ea trebuie să fie schimbată pe un al treilea obiect, care la rîndul său nu este o marfă oarecare, ci simbolul mărfii ca marfă, simbolul valorii ei de schimb; un obiect care reprezintă, să zicem, timpul de muncă ca atare; de pildă, o bucată de hîrtie sau de piele, care reprezintă cutare sau cutare parte alicotă de timp de muncă. (Un asemenea simbol presupune o recunoaștere unanimă; el nu poate fi decît un simbol social; în esență el nu exprimă altceva decît un raport social.)

Acest simbol reprezintă părți alicote de timp de muncă, valoarea de schimb în părți alicote, prin a căror simplă combinare aritmetică pot fi exprimate toate raporturile reciproce dintre valorile de schimb. Acest simbol, acest semn material al valorii de schimb este un produs al schimbului însuși, și nicidecum realizarea unei idei concepute a priori. (În realitate, marfa folosită ca mijlocitor al schimbului se transformă doar treptat în bani, în simbol; dar odată transformată în bani, la rîndul ei poate fi și ea înlocuită printr-un simbol. Ea devine acum semnul bine cunoscut al valorii de schimb.)

Procesul este, așadar, pur și simplu următorul: produsul devine marfă, adică simplu moment al schimbului. Marfa e transformată în valoare de schimb. Pentru a putea echivala marfa cu ea însăși ca valoare de schimb, ea este înlocuită printr-un semn, care o reprezintă ca valoare de schimb propriu-zisă. Ca valoare de schimb simbolizată, la rîndul ei marfa poate fi schimbată, în anumite condiții, pe orice altă marfă. Prin faptul că produsul devine marfă, iar marfa valoare de schimb, el dobîndește, întîi mintal, o dublă existență. Această dedublare determină (și trebuie să determine) în schimbul real apariția mărfii sub două forme: ca produs natural, de o parte, și ca valoare de schimb, de altă parte. Cu alte cuvinte, valoarea de schimb a mărfii dobîndește o existență materialmente distinctă de ea.

[I—15] Determinarea produsului ca valoare de schimb duce deci în mod necesar la rezultatul că valoarea de schimb dobîndește o existență separată, detașată de produs. Valoarea de schimb detașată de mărfuri și existînd alături de ele sub formă de marfă este ceea ce numim bani. Toate proprietățile mărfii ca valoare de schimb apar în bani ca un obiect distinct de ea, ca o formă socială de existență detașată de forma ei naturală de existență. (Acest lucru trebuie arătat ulterior mai amănunțit printr-o enumerare a proprietăților obișnuite ale banilor.) (Materialul în care se exprimă acest simbol nu este nicidecum indiferent, oricît de variate ar fi formele pe care le-a avut în decursul istoriei. Dezvoltarea societății elaborează o dată cu simbolul și materialul care-i corespunde cel mai bine, de care apoi însă ea tinde iarăși să se debaraseze; un simbol, dacă nu e arbitrar, reclamă ca materialul în care se întruchipează el să îndeplinească anumite condiții. Așa, de pildă, își au istoria lor literele din care se alcătuiesc cuvintele, scrierea cu litere etc.)

Valoarea de schimb a produsului creează deci banii alături de produs. Așa cum complicațiile și contradicțiile generate de existența banilor alături de mărfurile particulare nu pot fi suprimate printr-o modificare a formei banilor (deși inconvenientele proprii unei forme inferioare de bani pot fi evitate prin adoptarea uneia superioare), tot astfel banii înșiși nu pot fi suprimați atîta timp cît valoarea de schimb rămîne forma socială a produselor. Este necesar să ne dăm bine seama de acest lucru, ca să nu ne asumăm sarcini imposibil de îndeplinit și să cunoaștem limitele înăuntrul cărora reformele monetare și restructurările circulației pot transforma relațiile de producție și relațiile sociale care se sprijină pe ele.

Proprietățile banilor 1) ca măsura în schimbul de mărfuri, 2) ca mijloc de schimb, 3) ca reprezentant al mărfurilor (deci și ca obiect al contractelor), 4) ca marfă generală alături de diferitele mărfuri particulare — toate aceste proprietăți decurg pur și simplu din determinația banilor ca valoare de schimb detașată de mărfuri și întruchipată într-un obiect. (Proprietatea banilor de a fi marfă generală față de toate celelalte mărfuri, de a fi întruchiparea valorii lor de schimb face din ei totodată forma realizată și mereu realizabilă a capitalului, formă mereu valabilă de manifestare a capitalului; această proprietate iese la iveală în cazul scurgerilor de metale nobile; ei i se datorește faptul că istoricește capitalul apare mai întîi doar sub formă de bani; în sfîrșit, prin ea se explică legătura dintre bani și nivelul dobînzii, precum și influența lor asupra acestuia din urmă.)

[c) Dezvoltarea în bani a contradicțiilor inerente formei marfă a produsului și modului de producție capitalist, bazat pe aceasta formă. Posibilitatea crizelor]

Pe măsură ce producția se dezvoltă în așa fel încît fiecare producător devine dependent de valoarea de schimb a mărfii sale, adică pe măsură ce produsul devine realmente valoare de schimb, iar aceasta din urmă obiectul nemijlocit al producției, trebuie să se dezvolte necesarmente tot mai mult relațiile bănești, precum și contradicțiile imanente relației bănești, relației produsului față de el însuși în calitate de bani. Nevoia de schimb și transformarea produsului în pură valoare de schimb progresează în același ritm cu diviziunea muncii, adică cresc paralel cu accentuarea caracterului social al producției. Dar pe măsură ce crește caracterul social al producției, crește și puterea banilor, adică relația de schimb se statornicește ca o putere exterioară producătorilor și independentă de ei. Ceea ce a apărut inițial ca mijloc de stimulare a producției devine o relație străină producătorilor. În aceeași măsură în care producătorii devin dependenți față de schimb, acesta pare a deveni independent față de ei, iar prăpastia dintre produs ca atare și produsul ca valoare de schimb pare a deveni tot mai mare. Aceste opoziții și contradicții nu sînt create de bani; dimpotrivă, dezvoltarea lor — a contradicțiilor și opozițiilor — este aceea care generează puterea aparent transcendentală a banilor.

(Aici trebuie analizată amănunțit influența pe care o exercită transformarea tuturor relațiilor în relații bănești: impozitul în natură se transformă în impozit în bani, renta în natură se transformă în rentă în bani, prestațiile de război în trupe de mercenari, în general toate prestațiile personale se transformă în prestații bănești, iar munca patriarhală, munca de sclav, de șerb, de breslaș se transformă în muncă pur salariată.)

Produsul devine marfă; marfa devine valoare de schimb; valoarea de schimb a mărfii este proprietatea ei bănească imanentă; aceasta din urmă se detașează de marfă și devine bani, dobîndește o existență socială generală, detașată de toate celelalte mărfuri și de formele lor naturale de existență. Raportul produsului față de sine însuși ca valoare de schimb devine raportul său față de banii care există alături de el sau raportul tuturor produselor față de banii existenți în afara lor. Așa cum schimbul real al produselor generează valoarea lor de schimb, tot astfel valoarea lor de schimb generează banii.

Problema care se pune acum este următoarea: oare nu existența banilor alături de mărfuri este aceea care estompează de la bun început contradicțiile date o dată cu acest raport?

În primul rînd. Simplul fapt că marfa are o dublă existență, pe de o parte ca produs determinat care sub forma lui naturală conține în mod ideal (într-o formă latentă) propria sa valoare de schimb, iar pe de altă parte ca valoare de schimb manifestată (bani), care s-a desprins de orice legătură cu forma lui naturală, — această dublă existență diferită trebuie să se dezvolte și să devină deosebire, iar deosebirea trebuie să devină apoi opoziție și [I—16] contradicție. Aceeași contradicție — contradicția dintre natura particulară a mărfii ca produs și natura ei generală ca valoare de schimb — care atrage după sine necesitatea dublei ei considerări: în primul rînd ca această marfă determinată și în al doilea rînd ca bani, adică contradicția dintre proprietățile ei naturale particulare și proprietățile ei sociale generale, conține de la bun început posibilitatea ca aceste două forme de existență distincte ale mărfii să nu fie convertibile una în alta. În bani, capacitatea de schimb a mărfii există ca un lucru alături de ea, ca ceva distinct de marfă, ca ceva care nu se mai identifică nemijlocit cu ea. De îndată ce banii devin un lucru exterior, existent, alături de marfă, posibilitatea acesteia de a se schimba pe bani apare imediat legată de condiții extrinsece și incerte; ea devine dependentă de aceste condiții.

În cadrul schimbului, marfa este cerută pentru proprietățile ei naturale, în virtutea trebuințelor pe care ea le satisface. Banii însă, dimpotrivă, sînt ceruți numai pentru valoarea lor de schimb, numai ca valoare de schimb. De aceea, posibilitatea de a converti marfa în bani, de a o schimba pe bani, de a pune în locul ei valoarea ei de schimb depinde de împrejurări care nu au nici o legătură directă cu ea ca valoare de schimb și sînt independente de aceasta. Capacitatea de schimb a mărfii depinde de proprietățile naturale ale produsului; capacitatea de schimb a banilor coincide cu existența lor ca valoare de schimb simbolizată. Devine deci posibil ca marfa, în forma ei determinată ca produs, să nu mai poată fi schimbată, echivalată cu forma ei generală — banii.

Întrucît capacitatea de schimb a mărfii există în afara ei sub formă de bani, ea a devenit ceva distinct de marfă, ceva care îi este străin, cu care marfa abia trebuie echivalată, cu care este deci — inițial — inegală, în timp ce însăși această echivalare devine dependentă de condiții externe și, ca atare, devine întîmplătoare.

În al doilea rînd. Așa cum valoarea de schimb a mărfii are o dublă existență, ca marfă determinată și ca bani, tot astfel actul de schimb se descompune în două acte independente unul de celălalt: schimbul mărfii pe bani și schimbul banilor pe marfă; cumpărarea și vînzarea. Întrucît acestea au dobîndit acum o formă de existență separată una de alta în timp și spațiu și indiferentă una față de alta, identitatea lor nemijlocită încetează. Ele pot să corespundă una alteia, dar pot și să nu corespundă; ele pot sa se acopere reciproc, dar pot și să nu se acopere; între ele se poate produce o neconcordanță. Ele vor tinde mereu, desigur, să se egaleze reciproc, dar în locul egalității nemijlocite de odinioară a apărut acum un proces continuu de egalizare, care la rîndul său presupune o inegalitate permanentă. Concordanța mai poate fi obținută acum în întregime numai trecînd prin neconcordanțele cele mai extreme.

În al treilea rînd. O dată cu separarea cumpărării de vînzare, cu scindarea schimbului în două acte independente și separate în timp și în spațiu, apare încă o relație nouă.

Așa cum schimbul însuși se scindează în două acte independente unul de altul, tot astfel procesul schimbului în ansamblu se separă de participanții la schimb, de producătorii mărfurilor. Schimbul ca scop în sine se separă de schimbul pentru procurare de mărfuri. Între producători se interpune o pătură de negustori, care nu cumpără decît pentru a vinde și nu vînd decît pentru a cumpăra din nou, fără a urmări în aceste operații posesiunea mărfurilor ca produse, ci numai obținerea de valori de schimb propriu-zise, de bani (o pătură de negustori se poate forma, desigur, și în condițiile schimbului nemijlocit de produse. Deoarece însă ea nu operează decît cu excedentul producției ambelor părți, influența ei asupra producției, întreaga ei importanță în general rămîn întru totul secundare).

Autonomizării valorii de schimb în bani, adică într-o formă detașată de produse, îi corespunde autonomizarea schimbului (a comerțului) ca funcție detașată de participanții la schimb. Valoarea de schimb servea ca măsură în schimbul de mărfuri, dar schimbul se făcea în vederea posesiunii directe a mărfii schimbate, a consumării ei (indiferent dacă această consumare constă în aceea că marfa servește direct la satisfacerea unor trebuințe, adică servește ca produs, sau este folosită ca unealtă de producție).

Scopul comerțului nu este nemijlocit consumul, ci dobîndirea de bani, de valori de schimb. Această dedublare a schimbului în schimb pentru consum, de o parte, și schimbul ca scop în sine, de alta, generează o nouă neconcordanță. În operațiile sale de schimb, negustorul nu urmărește decît diferența dintre prețul de cumpărare și cel de vînzare; consumatorul însă trebuie să înlocuiască definitiv valoarea de schimb a mărfii pe care o cumpără. Circulația, schimbul între negustori și punctul final al circulației — schimbul dintre negustori și consumatori —, deși în ultimă analiză trebuie să se condiționeze reciproc, sînt totuși determinate de legi și mobiluri cu totul diferite și pot intra într-o contradicție dintre cele mai flagrante. Însăși această separare poartă în sine posibilitatea crizelor comerciale. Deoarece însă producția lucrează direct pentru comerț și numai indirect pentru [I—17] consum, trebuie să fie și ea afectată de această neconcordanță dintre comerț și schimbul pentru consum, în aceeași măsură în care, la rîndul ei, o generează pe aceasta din urmă. (Raporturile dintre cerere și ofertă sînt prezentate cu capul în jos.) (De comerțul propriu-zis se separă apoi comerțul cu bani.)

Aforisme. (Toate mărfurile sînt bani efemeri; banii sînt marfa nepieritoare. Cu cît se dezvoltă diviziunea muncii, cu atît produsul nemijlocit încetează de a fi un mijloc de schimb. Se impune necesitatea unui mijloc general de schimb, adică a unui instrument de schimb independent de producția specifică a fiecărui individ. În bani, valoarea lucrurilor este separată de substanța lor. Banii sînt inițial reprezentantul tuturor valorilor: în practică totul se inversează și toate produsele și muncile reale devin reprezentanții banilor. În condițiile schimbului nemijlocit nu poți schimba un obiect pe oricare alt obiect; o anumită activitate poate fi schimbată aici numai pe anumite produse. Banii nu pot suprima dificultățile inerente schimbului nemijlocit decît generalizîndu-le, universalizîndu-le. Este absolut necesar ca aceste elemente separate în mod violent, care în fond alcătuiesc un tot organic, să demonstreze printr-o explozie violentă că sînt rezultatul scindării unui tot în fond organic. Unitatea se realizează în mod violent. Cînd scindarea antagonică duce la explozii, economiștii încep să insiste asupra unității esențiale și fac abstracție de înstrăinare. Înțelepciunea lor apologetică se rezumă la aceea că în toate momentele decisive ei dau uitării propriile lor definiții. Produsul, ca mijloc direct de schimb, 1) este încă nemijlocit legat de calitatea sa naturală și de aceea e în toate privințele limitat de ea; de pildă, el se poate deteriora etc.; 2) el depinde de trebuința imediată pe care o poate avea sau nu altcineva de acest produs sau de propriul lui produs. Îndată ce produsul muncii și munca însăși devin subordonate schimbului, intervine un moment cînd ele sînt separate de posesorul lor. Și e ceva pur întîmplător dacă după această separare se mai reîntorc la el sub altă formă. O dată cu intrarea banilor în procesul schimbului, sînt nevoit să schimb produsul meu pe valoarea de schimb generală sau pe capacitatea generală de schimb; în felul acesta produsul meu devine dependent de comerțul general și este smuls din cadrul său local, natural și individual. Și tocmai datorită acestui fapt el încetează de a fi un produs.)

În al patrulea rînd. Așa cum în bani valoarea de schimb se manifestă ca marfă generală alături de toate mărfurile particulare, tot astfel — datorită acestui fapt și concomitent cu el — ea se fixează ca marfă particulară în bani (deoarece au o existență aparte) alături de toate celelalte mărfuri. Este vorba nu numai de faptul că în felul acesta rezultă o neconcordanță constînd în aceea că, în calitate de capacitate generală de schimb, banii — deoarece există numai în cadrul schimbului — intră în opoziție cu capacitatea particulară de schimb a mărfurilor și o anulează nemijlocit, și totuși atît marfa cît și banii trebuie să rămînă mereu reciproc convertibili. Este vorba și de faptul că banii intră în contradicție cu ei înșiși și cu determinația lor datorită împrejurării că sînt și ei o marfă particulară (chiar cînd nu sînt decît un simplu semn), și de aceea atunci cînd sînt schimbați pe alte mărfuri sînt și ei, la rîndul lor, supuși unor condiții de schimb speciale, care sînt în contradicție cu necondiționata lor capacitate generală de schimb. (Aici nu vorbim încă de bani ca ceva fixat în substanța unui produs determinat etc.)

Alături de existența sa în marfă, valoarea de schimb a dobîndit o existență proprie în bani; ea a fost detașată de substanța ei tocmai pentru că modul natural de a fi determinat al acesteia contrazicea determinația ei generală ca valoare de schimb. Fiecare marfă este egală (și comparabilă) cu alta ca valoare de schimb (calitativ: fiecare nu reprezintă decît o cantitate mai mare sau mai mică de valoare de schimb). De aceea această egalitate, această unitate a mărfurilor e distinctă de diversitatea lor naturală; și de aceea în bani ea apare atît ca element comun ai lor, cît și ca un al treilea element față de ele. Dar, pe de o parte, valoarea de schimb rămîne, firește, o calitate inerentă mărfurilor, deși totodată există în afara lor, iar pe de altă parte, banii, nemaiexistînd ca proprietate a mărfurilor, ca însușire generală a lor, ci ca ceva individualizat, alături de ei înșiși, devin o marfă particulară alături de celelalte mărfuri. (Ei pot fi determinați de cerere și de ofertă, ei se subîmpart în diferite feluri de bani etc.)

Ei devin o marfă ca oricare alta, dar în același timp nu sînt o marfă asemenea celorlalte mărfuri. În pofida determinației lor generale, ei pot fi schimbați asemenea celorlalte obiecte capabile de a fi schimbate. Ei sînt nu numai valoarea de schimb generală, ci totodată o valoare de schimb particulară alături de alte valori de schimb particulare. Aici avem o nouă sursă de contradicții, care se fac simțite în practică. (Natura particulară a banilor se manifestă și în separarea comerțului cu bani de comerțul propriu-zis.)

Vedem, așadar, că e specific banilor ca ei să-și realizeze scopurile negîndu-le totodată, să se autonomizeze față de mărfuri, să devină din mijloc scop, să realizeze valoarea de schimb a mărfurilor separîndu-le pe acestea de ea, să faciliteze schimbul scindîndu-l, să învingă dificultățile schimbului nemijlocit de mărfuri [I—18] generalizîndu-le, să autonomizeze schimbul în raport cu producătorii în aceeași măsură în care aceștia devin dependenți de el.

{Înainte de a trece la alte probleme, va mai trebui corectată ulterior maniera idealistă de expunere, care poate crea impresia că ar fi vorba doar de determinări de concepte și de dialectica acestor concepte. Înainte de toate, deci, va trebui precizată fraza: produsul (sau activitatea) devine marfă, marfa devine valoare de schimb, valoarea de schimb devine bani.}

***

(„The Economist“ ⁴⁶ din 24 ianuarie 1857. Următorul pasaj trebuie avut în vedere acolo unde va fi vorba despre bănci:

„În măsura în care clasele care se îndeletnicesc cu comerțul participă, cum fac de obicei în prezent, la profiturile băncilor — și pot participa în proporții și mai mari datorită creșterii numărului băncilor cu capital pe acțiuni, abolirii tuturor privilegiilor corporative și libertății depline a operațiilor bancare —, ele se îmbogățesc de pe urma creșterii dobînzii. Într-adevăr, clasele care se îndeletnicesc cu comerțul, grație creșterii depozitelor lor sînt de fapt propriii lor bancheri; și atîta timp cît lucrurile stau astfel, taxa de scont are pentru ele o importanță redusă. Toate rezervele bancare și de altă natură trebuie să fie, bineînțeles, rezultatul unei producții neîntrerupte și al economiilor făcute din profituri; prin urmare, considerate ca un tot unic, clasele care se îndeletnicesc cu comerțul și cu industria trebuie să fie propriii lor bancheri, iar pentru aceasta nu e nevoie decît ca principiile liberului-schimb să fie extinse asupra tuturor operațiilor comerciale, spre a le egaliza astfel sub raportul avantajelor și inconvenientelor legale de orice fluctuații ale pieței financiare“.)

Toate contradicțiile inerente sistemului monetar și schimbului de produse în condițiile acestui sistem nu sînt decît dezvoltarea raportului dintre produse ca valori de schimb, a determinării lor ca valoare de schimb sau ca valoare pur și simplu.

(„The Morning Star“ ⁴⁷ din 12 februarie 1857: „Tensiunea monetară care a avut loc în cursul anului trecut și majorarea taxei de scont ca urmare a acestei tensiuni au influențat foarte favorabil contul de profit al Băncii Franței. Dividendul ei n-a încetat să crească: 118 fr, în 1852, 154 fr. în 1853, 194 fr. în 1854, 200 fr. în 1855 și 272 fr. în 1856“.)

Trebuie relevat și următorul pasaj. Monedele engleze de argint au fost emise la un preț superior valorii argintului pe care îl conțin. Un pfund de argint avînd o valoare intrinsecă de 60—62 șilingi (în medie 3 lire sterline aur) valorează ca monedă 66 de șilingi. Monetăria plătește

„prețul de piață curent de 5 pînă la 5 șilingi și 2 pence uncia și emite monede la prețul de 5 șilingi și 6 pence uncia. Există două cauze care previn orice inconvenient practic care ar putea decurge din acest mod de a proceda“

(constînd în emiterea monedelor de argint la un curs necorespunzător valorii lor intrinsece):

„în primul rînd, moneda de argint poate fi procurată numai de la monetărie și numai la acest curs; de aceea în țară ea nu se poate deprecia, iar în afara ei nu poate fi trimisă, deoarece în țară circulă la un curs superior valorii ei intrinsece; iar în al doilea rînd, deoarece este mijloc de plată legal numai pentru sume pînă la 40 de șilingi, ea nu pătrunde niciodată în domeniul rezervat monedelor de aur și nu afectează valoarea acestora“.

Autorul articolului sfătuiește Franța

„să bată și ea monede de argint la un curs superior valorii lor intrinsece și să limiteze suma pînă la concurența căreia ele pot servi ca mijloc de plată legal“.

În același timp însă, el recomandă ca

„la stabilirea calității monedei să se lase între valoarea intrinsecă și valoarea nominală o diferență mai mare decît cea din Anglia, deoarece la noi valoarea crescîndă a argintului în raport cu aurul va atinge foarte curînd, probabil, prețul monetar actual al argintului, obligîndu-ne astfel să-l modificăm din nou. Moneda noastră de argint e acum cu aproximativ 5% sub valoarea ei intrinsecă; nu de mult încă era cu 10% sub această valoare“ („Supplement to the Economist“, din 24 ianuarie 1857).

[d) Incompatibilitatea „banilor-muncă“ cu forma-marfă a produsului]

S-ar putea crede că emiterea de bonuri orare înlătură toate aceste dificultăți. (Existența bonurilor orare presupune, bineînțeles, condiții care nu sînt nemijlocit date la analiza raportului dintre valoarea de schimb și bani și fără de care valoarea de schimb și banii pot exista și există efectiv, și anume: creditul public, băncile etc.; dar aici nu este cazul să ne ocupăm de toate aceste lucruri, deoarece partizanii bonului orar văd în el, bineînțeles, ultimul produs al „ordinii“ ⁴⁸, care, cînd corespunde cel mai mult noțiunii „pure“ de bani, „apare“ în realitate la urmă.)

Mai întîi trebuie să remarcăm următoarele: dacă presupunem îndeplinite condițiile în cadrul cărora prețul mărfurilor este egal cu valoarea lor de schimb, dacă oferta coincide cu cererea și producția cu consumul, adică dacă în ultimă instanță are loc o producție bine proporționată (așa-zisele relații de repartiție nu sînt altceva decît relații de producție), problema banilor devine întru totul secundară și mai cu seamă devine secundară problema dacă trebuie emise tichete albastre sau verzi, de tablă sau de hîrtie, sau sub ce altă formă ar trebui ținută contabilitatea socială. Atunci este arhistupid să continui a invoca pretextul necesității de a efectua cercetări asupra relațiilor bănești reale.

[I—19] Să zicem că banca (indiferent care bancă) emite bonuri orare. Marfa a, avînd o valoare de schimb egală cu x, adică egală cu x timp de muncă, se schimbă pe o sumă de bani reprezentînd x timp de muncă. Așa cum Banca Angliei, de pildă, trebuie să dea actualmente bancnote în schimbul aurului, tot astfel banca noastră ar trebui să cumpere mărfuri, adică să le primească în schimbul reprezentantului lor monetar. Marfa, ființa substanțială și deci întîmplătoare a valorii de schimb, este schimbată pe ființa simbolică a valorii de schimb ca valoare de schimb. În felul acesta convertirea ei din forma-marfă în forma-bani nu prezintă nici o dificultate. Trebuie doar verificat cu precizie timpul de muncă pe care-l conține marfa (ceea ce, în treacăt fie zis, nu-i chiar atît de ușor ca verificarea titlului și greutății aurului și argintului) și astfel se obține imediat contravaloarea ei, ființa ei bănească.

Oricum am suci și răsuci lucrurile, în ultimă analiză ele se reduc la aceea că banca emițătoare de bonuri orare cumpără mărfurile la prețul lor de cost, cumpără toate mărfurile, care însă nu o costă decît atît cît a cheltuit cu confecționarea peticelor de hîrtie, iar vînzătorului, în schimbul valorii de schimb pe care acesta o posedă într-o formă substanțială determinată, îi dă valoarea de schimb simbolică a mărfii, adică un cec asupra tuturor celorlalte mărfuri pînă la concurența acestei valori de schimb. Valoarea de schimb ca atare poate exista, firește, numai în mod simbolic, deși, pentru a putea fi folosit ca lucru, și nu numai ca forma de reprezentare, simbolul acesta posedă o existență materială, nu e reprezentare pur ideală, ci e realmente reprezentat într-o formă obiectuală sau alta. (O măsură [de lungime sau de volum] poate fi ținută în mînă; valoarea de schimb servește ca măsură, dar ea efectuează schimbul numai atunci cînd această măsură trece dintr-o mînă într-alta ⁴⁹.)

Așadar, în schimbul mărfii, banca dă bani, care nu sînt altceva decît un cec asupra valorii de schimb a mărfii, adică asupra tuturor mărfurilor de aceeași valoare; banca cumpără. Banca este cumpărătorul general, nu numai cumpărătorul unora sau altora dintre mărfuri, ci al tuturor mărfurilor. Căci ea este aceea care trebuie să realizeze convertirea fiecărei mărfi în ființa ei simbolică în calitate de valoare de schimb. Dar dacă este cumpărătorul general, banca trebuie să fie totodată și vînzătorul general; ea nu trebuie să fie numai antrepozit pentru păstrarea tuturor mărfurilor, și nici numai magazin universal, ci și, asemenea oricărui alt comerciant, posesor de mărfuri.

Eu am schimbat marfa mea, marfa a, sa zicem, pe bonul orar b, care reprezintă valoarea ei de schimb, dar am schimbat-o numai pentru a putea metamorfoza apoi bonul b, după dorința mea, în oricare dintre mărfurile reale c, d, e, etc. Dar pot oare banii aceștia să circule în afara băncii? Pot ei să circule altfel decît între posesorul bonului și bancă? Prin ce se asigură convertibilitatea acestui bon? Aici sînt posibile numai două cazuri: ori toți posesorii de mărfuri (produse sau muncă) vor să-și vîndă mărfurile la valoarea lor de schimb, ori unii vor și alții nu. Dacă toți vor să-și vîndă mărfurile la valoarea lor de schimb, ei nu vor aștepta pînă să se găsească un cumpărător, ci se vor duce îndată la bancă pentru a-i ceda mărfurile lor și a primi în schimb semnul valorii lor de schimb, banii: ei le remit băncii în schimbul propriilor ei caz banca este cumpărătorul general și vînzătorul general reuniți într-o singură persoană.

Sau se întîmplă invers. În acest caz, bonul emis de bancă nu e decît un petic de hîrtie, care doar se pretinde a fi simbolul unanim recunoscut al valorii de schimb, dar în realitate nu are nici o valoare, căci simbolul acesta se caracterizează prin aceea că în schimbul real nu numai că reprezintă, ci chiar este valoare de schimb. În acest din urmă caz, bonul emis de bancă nu ar fi bani, sau ar fi numai bani convenționali în relațiile dintre bancă și clienții ei, dar nu și pe piața generală. Ar fi cam ceea ce este o duzină de bonuri de masă pe care le capătă abonații unui restaurant sau o duzină de bilete de teatru; și unele și altele reprezintă bani, dar primele numai la un anumit restaurant, iar celelalte numai la un anumit teatru. Bonul băncii ar înceta să corespundă cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească banii, întrucît n-ar circula în rîndurile întregului public, ci numai între bancă și clienții ei. Această din urmă ipoteză trebuie, așadar, respinsă.

Banca ar fi deci cumpărătorul și vînzătorul general. În loc de bancnote, ea ar putea emite cecuri, iar in locul acestora ar putea deschide simple conturi bancare. În funcție de suma valorilor mărfurilor cedate de individul X băncii, el ar dispune la ea de un sold creditor pentru aceeași sumă de valori sub forma altor mărfuri. O altă atribuție a băncii ar fi necesarmente aceea de a stabili cu certitudine valoarea de schimb a tuturor mărfurilor, adică timpul de muncă materializat în ele. Dar atribuțiile ei nu s-ar limita la aceasta. Ea ar trebui de asemenea să stabilească timpul de muncă în care mărfurile pot fi produse cu mijloacele de muncă medii, adică timpul în care ele trebuie să fie produse.

Dar nici aceasta n-ar fi de ajuns. Ea ar trebui să stabilească nu numai timpul în care trebuie să fie fabricată o anumită cantitate de produse, punîndu-i totodată pe producători în condiții care să le permită să muncească cu aceeași productivitate (ea ar trebui deci să reglementeze și să egalizeze și repartizarea mijloacelor de muncă), ci și cuantumul timpului de muncă [I—20] care urmează a fi folosit în fiecare ramură de producție. Această din urmă atribuție ar fi necesară întrucît, pentru a face posibilă realizarea valorilor de schimb și a asigura convertibilitatea banilor băncii, întreaga producție ar trebui să fie asigurată în proporții care să îngăduie satisfacerea trebuințelor participanților la schimb.

Dar nici aceasta încă nu e totul. Schimbul cel mai important nu este acela dintre mărfuri, ci schimbul dintre muncă și mărfuri. (Îndată după aceasta trebuie tratată mai amănunțit întreaga chestiune.) Muncitorii nu ar vinde băncii munca lor, ci ar căpăta valoarea de schimb a întregului produs al muncii lor etc. În acest caz, o examinare mai atentă arată că banca ar fi nu numai cumpărătorul și vînzătorul general, ci și producătorul general. În fond, ea ar fi sau o despotică cîrmuitoare a producției și administratoare a repartiției, sau un simplu birou însărcinat să țină contabilitatea și evidența pentru o societate care lucrează în comun. Premisa o constituie comunitatea mijloacelor de producție etc. etc. Saint-simoniștii făceau din banca lor o papalitate a producției.

[3) Caracterizarea generală a societății burgheze, spre deosebire de formațiunile sociale precapitaliste şi de societatea comunistă viitoare]

Transformarea tuturor produselor și a tuturor activităților în valori de schimb presupune atît dizolvarea tuturor relațiilor (istorice) trainice de dependență personală în sfera producției, cît și interdependența generală a producătorilor. Producția fiecărui individ depinde de producția tuturor celorlalți, după cum transformarea produsului sau în mijloace de subzistență pentru el însuși a început sa depindă de consumul tuturor celorlalți. Prețurile și schimbul sînt la fel de vechi; dar atît determinarea crescîndă a prețurilor prin cheltuielile de producție, cît și pătrunderea schimbului în toate sferele producției s-au dezvoltat și se dezvoltă tot mai mult abia în societatea burgheză, în societatea liberei concurențe. Fenomenele pe care Adam Smith, într-o manieră proprie secolului al XVIII-lea, le situează în perioada preistorică ⁵⁰ sînt, în realitate, un produs al istoriei.

Această interdependență dintre producători se manifestă în necesitatea permanentă a schimbului și în valoarea de schimb ca mijlocitor universal. Iată cum prezintă economiștii lucrurile: fiecare individ urmărește interesul său privat și numai interesul său privat, dar prin aceasta el servește, fără să vrea și fără sa știe, interesele private ale tuturor, adică interesele generale. Esențial nu este aici faptul că atunci cînd fiecare urmărește interesul său privat se realizează totalitatea intereselor private, adică interesul general. Din această frază abstractă s-ar putea conchide, dimpotrivă, că fiecare frînează satisfacerea intereselor celorlalți, astfel încît în locul unei afirmații generale ar rezulta din acest belium omnium contra omnes ⁵¹ o negație generală. Esențial este aici mai curînd faptul că însuși interesul privat e un interes socialmente determinat și poate fi satisfăcut numai în condițiile create de societate și cu mijloacele oferite de ea, ceea ce înseamnă că e legat de reproducerea acestor condiții și mijloace. El este, firește, interesul unor persoane private, dar conținutul său, ca și forma și mijloacele sale de realizare, sînt date prin condiții sociale independente de indivizi.

Dependența reciprocă și omnilaterală a indivizilor indiferenți unii față de alții constituie legătura lor socială. Această legătură socială își găsește expresia în valoarea de schimb, căci numai în aceasta din urmă activitatea sau produsul fiecărui individ devine o activitate sau un produs pentru el; individul trebuie să creeze un produs general — valoarea de schimb, sau valoarea de schimb sub forma ei izolată, individualizată, adică banii. Pe de altă parte, puterea pe care fiecare individ o exercită asupra activității celorlalți sau asupra avuțiilor sociale rezidă în el în calitatea lui de posesor de valori de schimb, de bani. El poartă în buzunarul său întreaga sa putere socială și legătura sa cu societatea.

Activitatea, oricare ar fi forma ei individuală de manifestare, și produsul ei, oricare ar fi natura lui particulară, se reduc la valoare de schimb, adică la ceva de ordin general, în care este negată și anihilată orice individualitate, orice specificitate. Aceasta este de fapt o stare foarte diferită de aceea în care individul — sau individul naturalmente sau istoricește dezvoltat în cadrul familiei și al tribului (ulterior în cadrul comunității) — se reproduce direct din natură sau în care activitatea sa productivă și participarea sa la producție sînt legate de o anumită formă a muncii și a produsului, iar relația lui cu alții este determinată în același mod.

Caracterul social al activității, ca și forma socială a produsului și participarea individului la producție apar aici ca ceva străin indivizilor, ca ceva întruchipat în lucruri: ele nu apar ca relații reciproce între indivizi, ci ca subordonare a acestora față de relații care există independent de ei și care derivă din ciocnirea indivizilor indiferenți unii față de alții. Schimbul general de activități și de produse, care a devenit o condiție vitală pentru fiecare individ în parte, legătura reciprocă dintre indivizi li se înfățișează ca ceva străin și independent de ei, ca un lucru. În valoarea de schimb, relația socială dintre persoane este transformată într-o relație socială [I—21] între lucruri, iar puterea persoanei este transformată în putere a unui lucru. Cu cît mijlocul de schimb posedă mai puțină putere socială, cu cît el este legat de natura produsului nemijlocit al muncii și de trebuințele nemijlocite ale participanților la schimb, cu atît mai mare trebuie să fie forța colectivității care-i reunește pe indivizi: familia patriarhală, societatea antică, feudalismul și breslele (vezi caietul XII, 34b) ⁵².

Fiecare individ posedă puterea socială sub formă de lucru. Dacă despuiați lucrul de această putere socială, va trebui s-o dați unor persoane ca putere asupra altor persoane. Relațiile de dependență personală (inițial apărute într-un mod cu totul natural) sînt primele forme de societate, în care productivitatea umană se dezvoltă doar în proporții reduse și în puncte izolate. Independența față de persoane întemeiată pe dependența față de lucruri este cea de-a doua mare formă în care se creează pentru prima oară un sistem de schimb social general de substanțe, de relații universale, de trebuințe omnilaterale și de potențe universale. Individualitatea liberă, întemeiată pe dezvoltarea universală a indivizilor și pe transformarea productivității lor colective, sociale într-un bun social al lor, reprezintă a treia treaptă. Treapta a doua creează condițiile pentru cea de-a treia. De aceea rînduielile patriarhale, ca și cele antice (precum și cele feudale) decad pe măsura dezvoltării comerțului, a luxului, a banilor și a valorii de schimb, în timp ce societatea modernă crește și se dezvoltă paralel cu acestea din urmă.

Schimbul și diviziunea muncii se condiționează reciproc. Deoarece fiecare lucrează pentru sine fără ca produsul său să-i fie destinat lui însuși, el trebuie să recurgă, firește, la schimb nu numai pentru a participa la capacitatea generală de producție, ci și pentru a transforma propriul său produs într-un mijloc de subzistență pentru el însuși. Vezi lucrarea mea „Bemerkungen über Okenomie“, p. V 13, 14 ⁵³. Schimbul mijlocit de valoare de schimb și de bani presupune interdependența universală a producătorilor, dar totodată și izolarea deplină a intereselor lor particulare și o diviziune a muncii sociale în care unitatea diferitelor feluri de muncă și complementaritatea lor reciprocă există în afara indivizilor și independent de ei, ca și cum ar fi o relație naturală. Presiunea reciprocă dintre cererea generală și ofertă mijlocește legătura dintre producătorii de mărfuri indiferenți unii față de alții.

Însuși faptul că produsul sau activitatea indivizilor trebuie mai întîi transformate în valoare de schimb, în bani, pentru a dobîndi și a-și dovedi sub această formă materială puterea lor socială denotă două lucruri: 1) că indivizii produc numai pentru societate și în cadrul societății; 2) că producția lor nu este nemijlocit socială, nu e the offspring of association ^*14 în cadrul căreia se practică repartizarea diferitelor munci între membrii asociați, indivizii sînt subordonați producției sociale, care există în afara lor ca o fatalitate, și nu producția socială este subordonată indivizilor, care ar dirija-o ca pe un bun comun al lor. De aceea nu poate fi nimic mai greșit și mai absurd decît să vrei să întemeiezi pe valoare de schimb și pe bani controlul indivizilor asociați asupra ansamblului producției lor, cum am văzut mai sus în cazul băncii emițătoare de bonuri orare.

Schimbul privat al tuturor produselor muncii, capacităților și activităților se află în opoziție atît cu repartiția bazată pe relații de dominație și subordonare (naturale și politice) între indivizi (indiferent de caracterul — patriarhal, antic sau feudal — pe care l-ar avea această dominație și subordonare) (de menționat că aici schimbul propriu-zis nu joacă decît un rol secundar; în linii generale, el afectează mai puțin viața unor întregi comunități, desfășurîndu-se mai curînd intre diferitele comunități, și nu-și subordonează nicidecum toate relațiile de producție și de repartiție), cît și cu schimbul liber dintre indivizi asociați pe baza aproprierii în comun a mijloacelor de producție și a controlului colectiv asupra lor. (Această din urmă asociere nu este ceva arbitrar; ea presupune dezvoltarea unor condiții materiale și spirituale a căror analiză nu-și are locul aici.)

Așa cum diviziunea muncii generează aglomerarea, combinarea, cooperarea, antagonismul intereselor particulare și al intereselor de clasă, concurența, concentrarea capitalului, monopolul și societățile pe acțiuni, într-un cuvînt formele contradictorii ale unității care provoacă însăși opoziția, tot astfel schimbul privat generează comerțul mondial, independența individuală a persoanelor private generează o dependență deplină față de așa-numita piață mondială, iar actele de schimb fărîmițate creează un sistem bancar și de credit a cărui contabilitate [I—22] constată cel puțin compensările necesare pentru echilibrarea schimburilor private. Deși interesele private împart fiecare națiune în tot atîtea națiuni cîţi indivizi maturi numără ea, iar interesele exportatorilor și cele ale importatorilor aceleiași națiuni sînt aici diametral opuse, cursul schimbului dă totuși o aparență de existență comerțului național etc. etc. Dar nimeni nu-și va închipui pe acest temei ca printr-o reformă a bursei ar putea, fi suprimate bazele comerțului privat interior sau exterior. În cadrul societății burgheze însă, care e bazată pe valoarea de schimb, se dezvoltă relații de schimb și relații de producție care reprezintă tot atîtea mine în stare s-o arunce în aer. (Exista deci o mulțime de forme antagoniste ale unității sociale, al căror caracter contradictoriu nu poate fi înlăturat prin schimbări treptate. Pe de altă parte, dacă societatea, așa cum este ea, n-ar conține într-o formă latentă condițiile de producție materiale și relațiile de schimb corespunzătoare, necesare unei societăți fără clase, toate încercările de a declanșa o explozie n-ar fi decît donchișotism.)

[4) Obiectivarea relațiilor sociale în condițiile societății burgheze]

Am văzut că, deși valoarea de schimb este egală cu timpul de muncă relativ, materializat în fiecare produs, iar la rîndul lor banii sînt egali cu valoarea de schimb a mărfurilor detașată de substanța lor, această valoare de schimb sau relație bănească conține contradicțiile dintre mărfuri și valoarea lor de schimb, dintre mărfuri — ca valori de schimb — și bani. Am văzut, de asemenea, ca ideea creării unei bănci care să emită bani-muncă ca imagine directă a mărfii este o utopie. Deși banii nu sînt, așadar, decît valoarea de schimb detașată de substanța mărfurilor și-și au originea în tendința acestei valori de schimb de a se afirma în toată puritatea ei, marfa nu poate fi totuși transformată direct în bani: sau, cu alte cuvinte, adeverința care certifică în mod autentic cantitatea timpului de muncă materializat în marfă nu-i poate servi drept preț în lumea valorilor de schimb. Cum se explică aceasta?

{În privința uneia dintre formele banilor — ca mijloc de-schimb (și nu ca măsură a valorii de schimb) — economiștii știu bine că premisa existenței banilor o constituie obiectivarea legăturii sociale; este vorba de bani în măsura în care apar ca gaj pe care un om trebuie să-l lase în mina altuia pentru a căpăta de la el o marfă. Aici chiar economiștii spun ca oamenii acordă unui lucru (banilor) încrederea pe care și-o refuză ca persoane. Dar de ce acordă ei unui lucru încrederea lor? Evident, numai pentru că acest lucru este obiectivarea unei relații între persoane, obiectivarea valorii de schimb, care nu este altceva decît un raport între activitățile productive ale diferitelor persoane. Orice alt gaj poate fi direct util deținătorului său ca obiect, pe cînd banii nu-i folosesc decît ca „gaj social“ ⁵⁴, dar un astfel de gaj ei sînt numai în virtutea caracterului lor social (simbolic); or, banii pot avea un caracter social numai pentru că indivizii și-au înstrăinat, sub formă de obiect, propria lor relație socială}

În listele de prețuri, unde toate valorile se măsoară în bani, se reflectă totodată atît independența față de persoane a caracterului social al lucrurilor, cît și tendința comerțului de a subordona din nou indivizilor aceste lucruri, pe baza înstrăinării în care ansamblul relațiilor de producție și de schimb apare în fața individului, în fața tuturor indivizilor. Deoarece autonomizarea — dacă vreți — a pieței mondiale (în care este inclusă activitatea fiecărui individ) crește pe măsura dezvoltării relațiilor bănești (a valorii de schimb) și, viceversa, legătura generală și dependența omnilaterală a producției și consumului cresc paralel cu independența și indiferența reciprocă a consumatorilor și producătorilor unii față de alții: deoarece această contradicție duce la crize etc., se fac — concomitent cu dezvoltarea acestei înstrăinări — încercări de a o suprima, rămînînd pe propriul ei teren: listele de prețuri, cursul schimbului, legăturile poștale și telegrafice între agenții comerțului etc. (concomitent cu aceasta se perfecționează, bineînțeles, mijloacele de comunicație) oferă fiecăruia dintre ei posibilitatea de a se informa asupra activității tuturor celorlalți, pentru a-și orienta în mod corespunzător propria activitate. {Cu alte cuvinte, deși cererea și oferta fiecărui individ se manifestă independent de toate celelalte, orice om caută totuși să se informeze asupra stării în care se află cererea și oferta generală; la rîndul ei, această cunoaștere are asupra lor o anumită influență practică. Deși pe baza actuală toate acestea nu duc la suprimarea înstrăinării, ele generează totuși relații și legături care conțin posibilitatea înlăturării vechii baze. (Posibilitatea unei statistici generale etc.)}

(Toate acestea vor trebui tratate pe larg acolo unde va fi vorba de categoriile: „preţuri, cerere și ofertă“. Aici însă trebuie să remarcăm doar că privirea de ansamblu asupra comerțului și producției, așa cum ne-o oferă de fapt listele de prețuri, ne furnizează în fond cea mai bună dovadă a faptului că indivizilor propriul lor schimb și propria lor producție li se opune ca o relație obiectivată, independentă de ei. Pe piața mondială, legătura dintre individ și toți ceilalți, dar totodată și independența [I—23] față de indivizi a acestei legături s-au dezvoltat în așa măsură, încît formarea ei conține în sine totodată și condițiile pentru depășirea limitelor ei.)

Comparare — în locul adevăratei comunități și universalități.

{S-a spus și, poate, se mai spune că frumusețea și măreția rezidă tocmai în această legătura spontană, independentă de știința și de voința indivizilor, legătură care presupune tocmai independența și indiferența indivizilor unii față de alții în acest schimb de substanțe material și spiritual. Și este cert că această legătură obiectivată este preferabilă lipsei de legătură între ei sau unei legături pur locale, bazate pe relații naturale de consanguinitate sau pe relații de dominație și aservire. Tot atît de cert este că indivizii nu-și pot subordona propriile lor legături sociale înainte de a le fi creat. Dar este o inepție să se considere că această legătură pur materială ar fi legătura firească, inseparabilă de natura individualității (în opoziție cu cunoașterea și cu voința reflectată) și imanentă ei. Această legătură este produsul indivizilor. Ea este un produs istoric și aparține unei anumite faze a dezvoltării acestora. Înstrăinarea și independența în care această legătură mai dăinuie în raport cu indivizii dovedesc doar că aceștia se mai află încă în procesul făuririi condițiilor vieții lor sociale, ca încă n-au ajuns să-și trăiască viața socială pornind de la aceste condiții. Aceasta este legătura spontană a indivizilor în cadrul unor relații de producție determinate, limitate.

Indivizii universal dezvoltați, ale căror relații sociale fiind propriile lor relații colective, sînt totodată subordonate propriului lor control colectiv, nu sînt un produs al naturii, ci al istoriei. Gradul și universalitatea dezvoltării potențelor (der Vermögen) în cadrul cărora devine posibilă această individualitate au ca premisă tocmai producția bazată pe valorile de schimb, care o dată cu generalitatea înstrăinării individului de el însuși și de alții, creează pentru prima oară și generalitatea și omnilateralitatea relațiilor și aptitudinilor lui. Pe treptele inițiale ale dezvoltării, individul apare mai complet tocmai pentru că încă nu și-a elaborat totalitatea relațiilor sale și nu și le-a opus ca forțe și relații sociale independente de el. Pe cît de ridicolă este atitudinea celor care regretă acea plenitudine inițială, pe atît de ridicolă e și credința că omul trebuie să se oprească la actuala stare de distrugere totală. Concepția burgheză nu a putut depăși niciodată opoziția față de această concepție romantică, care de aceea o va însoți întotdeauna, ca opusul ei legitim, pînă la obștescul ei sfîrșit.}

(Aici poate fi luat ca exemplu raportul dintre individ și știința.)

(Compararea banului cu sîngele — sugerată de cuvîntul „circulație“ — e cam tot atît de potrivită ca și compararea patricienilor cu stomacul în fabula lui Menenius Agrippa ⁵⁵.)

(Nu mai puțin greșită e compararea banilor cu limba. Exprimate cu ajutorul limbii, ideile nu se transformă în asa fel încît să-și piardă specificul, iar caracterul lor social să existe alături de ele în limbă, așa cum prețurile există alături de mărfuri. Ideile nu exista despărțite de limbă. Ideile care, pentru a putea circula, pentru a putea participa la schimbul de idei, trebuie mai întîi traduse din limba lor maternă într-o limbă străină prezintă mai multă analogie: dar aici analogia nu rezidă în limbă, ci în faptul că e străină.)

{Faptul că toate produsele, activitățile și relațiile pot fi schimbate pe altceva, pe un lucru, care, la rîndul său, poate fi schimbat pe orice fără nici o distincție — adică dezvoltarea valorilor de schimb (și a relațiilor bănești) — este identic cu venalitatea și corupția generală. Prostituția generală — sau, ca să ne exprimăm mai delicat, raportul general de utilitate — apare ca o fază necesară a dezvoltării caracterului social al aptitudinilor, potenţelor, capacităților și activităților personale. Shakespeare caracterizează admirabil banii, spunînd că ei pun semnul egalității între ceea ce nu se poate preschimba ⁵⁶. Setea de îmbogățire ca atare este imposibilă fără bani; orice altă acumulare și orice altă sete de acumulare apare ca ceva primitiv, limitat, condiționat, pe de o parte, de trebuințe, iar pe de alta — de natura finită a produselor (sacra auri fames ^*15).}

(Dezvoltarea banilor presupune, evident, dezvoltarea altor relații generale.)

Cînd examinăm relații sociale care generează un sistem rudimentar de schimb, valori de schimb și bani, sau relații sociale în cadrul cărora acestea sînt slab dezvoltate, este clar, din capul locului, că indivizii, deși relațiile dintre ei par a avea un caracter mai personal, intră în relații reciproce numai în cutare sau cutare mod (socialmente) determinat: ca senior feudal și vasal, moșier și iobag etc., sau ca persoane aparținînd unei anumite caste sau stări sociale etc. În cadrul relației bănești, al sistemului de schimb dezvoltat (și această aparență e aceea care seduce democrația), legăturile de dependență personală, deosebirile de origine, de cultură etc. sînt efectiv distruse, rupte (în orice caz, toate legăturile personale apar ca relații personale); se creează aparența că indivizii vin în contact reciproc într-un mod independent (această independență este în genere doar o iluzie și ar fi mai just s-o numim indiferență), liber, că se face schimb în limitele acestei libertăți; dar această aparență există numai pentru cel care face abstracție de condițiile — de condițiile de existență (care, la rîndul lor, sînt independente de indivizi și, deși generate de societate, apar oarecum drept condiții naturale, adică nesupuse controlului indivizilor) — în cadrul cărora acești indivizi intră în contact unii cu alții.

[I—24] Modul de a fi determinat, care în primul caz se manifestă ca limitare personală a unui individ de către altul, apare în cazul al doilea într-o formă dezvoltată, ca limitare obiectuală a individului prin relații independente de el și autonomie. (Deoarece individul izolat nu poate scăpa de modul său determinat de a fi ca persoană, dar în schimb poate să înlăture relațiile exterioare și să și le subordoneze, libertatea lui pare mai mare în cazul al doilea. Dar o examinare mai amănunțită a acestor relații exterioare, a acestor condiții arată că indivizii unei anumite clase etc. nu le pot birui en masse decît suprimîndu-le. Individul le poate depăși incidental, dar masa oamenilor robiți de ele nu poate face acest lucru deoarece însăși existența ei exprimă subordonarea, ba chiar subordonarea necesară a indivizilor față de aceste relații.)

Aceste relații exterioare sînt atît de departe de a fi o înlăturare a „relațiilor de dependență“, încît de fapt nu înseamnă decît reducerea lor la o formă generală, ba chiar elaborarea bazei generale a relațiilor de dependență personală. Și aici indivizii intră în relații reciproce numai ca indivizi determinați. Relațiile de dependență obiectivate, în opoziție cu cele personale, se manifestă in așa fel (relațiile de dependență obiectivate nu sînt altceva decît relațiile sociale autonomizate față de indivizii aparent independenți, adică relațiile lor de producție devenite autonome față de ei înșiși), încît indivizii sînt dominați acum de abstracții, pe cînd înainte depindeau unii de alții. Dar abstracția sau ideea nu este aici altceva decît expresia teoretică a relațiilor materiale care îi domină.

Relațiile pot fi exprimate, firește, numai cu ajutorul ideilor; așa se explică faptul că filozofii văd specificul epocii moderne în dominarea ei de către idei și identifică crearea individualității libere cu răsturnarea acestei dominații a ideilor. Din punct de vedere ideologic, eroarea putea fi comisă cu atît mai ușor, cu cît această dominație a relațiilor (dependența față de lucruri care, la rîndul ei, de altfel, se transformă în relații de dependență personală bine determinate, despuiate de orice iluzii) apare în conștiința indivizilor înșiși ca dominație a ideilor, iar credința în eternitatea acestor idei, adică a acestor relații de dependență față de lucruri, este, bineînțeles, în fel și chip întreținută, întărită și sugerată de către clasele stăpînitoare.

(În ceea ce privește iluzia „relațiilor pur personale“ din perioada feudalității, nu trebuie să uităm, firește, niciodată că, 1) într-un anumit stadiu de dezvoltare, înseși aceste relații căpătau, în sfera lor, caracterul unor relații obiectivate, cum ne-o arată dezvoltarea relațiilor de proprietate funciară, de pildă, pornind de la relații de subordonare pur militară; dar că 2) relația obiectivată în care se transformă ele are ea însăși un caracter limitat, determinat de natură, și de aceea apare ca o relație personală, pe cînd în lumea modernă relațiile personale derivă pur și simplu din relațiile de producție și de schimb.)

[5) Dezvoltarea formei-bani a valorii ca urmare a dezvoltării schimbului. Caracterul social al producției în societatea burgheză, spre deosebire de caracterul social al producției în comunism]

Produsul devine marfă. Marfa devine valoare de schimb. Valoarea de schimb a mărfii dobîndește o existență separată alături de marfă; adică marfa sub forma în care ea 1) poate fi schimbată pe orice altă marfă; 2) devine, așadar, marfă generală și-și pierde orice particularitate naturală; 3) conține măsura capacității ei de schimb; adică raportul determinat în care poate echivala cu sine celelalte mărfuri, este marfa ca bani, și anume nu ca bani în general, ci ca o sumă determinată de bani, căci pentru a putea exprima valoarea de schimb în toate deosebirile ei, este necesar ca banii să poată fi numărați, adică să fie cantitativ divizibili.

Banii, adică forma comună pe care trebuie s-o îmbrace toate mărfurile ca valori de schimb, marfa generală, trebuie să existe ca marfă particulară alături de celelalte mărfuri, deoarece ele nu numai mental trebuie să se măsoare cu ajutorul banilor, ci și în schimbul real trebuie să se schimbe pe bani. Contradicția care decurge de aici trebuie analizată în altă parte. Asemenea statului, banii nu sînt nici ei rodul unei convenții. Ei se nasc în chip spontan din schimb șl în cadrul schimbului; sînt un produs al acestuia.

Inițial servește drept bani — adică este primită, în cadrul schimbului, nu ca obiect de consum, pentru satisfacerea unei trebuințe, ci spre a fi schimbată pe alte mărfuri — marfa care ca obiect ce satisface o trebuință circulă și se schimbă cel mai des, oferind astfel maximum de certitudine că, la rîndul ei, va putea fi schimbată pe alte mărfuri particulare; este marfa care în respectiva organizare socială reprezintă avuția prin excelență, constituie obiectul celei mai generale cereri și oferte și are o valoare de întrebuințare specifică. Astfel au fost sarea, pieile, vitele, sclavii. Sub forma ei specifică de marfă, o asemenea marfă își corespunde sieși ca valoare de schimb într-o măsură mai mare decît celelalte mărfuri (păcat că în limba germană nu poate fi redată adecvat deosebirea dintre denrée și marchandise ^*16).

Utilitatea particulară a mărfii, indiferent dacă e vorba de marfă ca un anumit obiect de consum (piei) sau ca unealtă directă de producție (sclav), este aceea care o consacră aici ca bani. În cursul dezvoltării ulterioare se va întîmpla exact contrarul: marfa, care e mai puțin ca oricare alta nemijlocit obiect de consum sau unealtă de producție va servi mai bine ca oricare alta la satisfacerea nevoilor schimbului ca atare. În primul [I—25] caz, marfa devine bani în virtutea valorii ei de întrebuințare particulare: în cel de-al doilea, ea își dobîndește valoarea de întrebuințare particulară de pe urma faptului că servește drept bani. Durabilitatea, inalterabilitatea, divizibilitatea, posibilitatea de a se recontopi, transportabilitatea relativ ușoară, în măsura în care un volum mic conține o valoare de schimb mare, toate acestea fac ca pe ultima treaptă metalele nobile să fie deosebit de adecvate. Ele constituie, totodată, tranziția firească de la prima formă a banilor. Pe o treaptă ceva mai înaltă a producției și schimbului, unealta de producție începe să domine produsele; or, metalele (și înainte de ele pietrele) sînt primele și cele mai indispensabile unelte de producție. în aramă, care la antici joacă un rol atît de important în calitate de bani, mai găsim încă întrunite laolaltă atît valoarea de întrebuințare particulară în calitate de unealtă de producție, cît și celelalte proprietăți, care nu derivă din valoarea ei de întrebuințare, ci corespund destinației ei ca valoare de schimb (deci și ca mijloc de schimb).

Metalele nobile se deosebesc de celelalte metale și prin faptul că sînt inoxidabile etc., de calitate constantă etc.; apoi, ele corespund mai bine treptei mai înalte de dezvoltare, întrucît utilitatea lor nemijlocită pentru consum și producție trece pe planul al doilea, pe cînd — fie și numai, pentru raritatea lor — ele reprezintă în mai mare măsură valoarea bazată exclusiv pe schimb. Ele reprezintă din capul locului surplusul, adică forma în care apare inițial avuția. În plus, oamenii preferă să facă schimb pe metale decît pe alte mărfuri.

Prima formă de bani corespunde unui stadiu neevoluat al schimbului și al trocului, în care banii încă apar mai mult ca măsură a valorii, decît ca instrument de schimb propriu-zis. Pe această treaptă măsura mai poate fi pur imaginară (la negri, de altfel, prin bară ^*17 se subînțelege fierul). (Scoicile etc. corespund însă mai mult seriei a cărei ultimă verigă o constituie aurul și argintul.)

Din faptul că o marfă devine valoare de schimb generală urmează că valoarea de schimb devine o marfă particulară: ea poate să devină o astfel de marfă numai datorită faptului că o anumită marfă particulară dobîndește, față de toate celelalte mărfuri, privilegiul de a reprezenta, de a simboliza valoarea lor de schimb, adică privilegiul de a deveni bani. Din însăși esența valorii de schimb decurge faptul că însușirii bănești a tuturor mărfurilor îi apare drept subiect al banilor o marfă particulară. În cursul dezvoltării ulterioare, valoarea de schimb a banilor poate, la rîndul ei, să capete o existență distinctă de substanța, de materia lor, ca de pildă, în banii de hîrtie, fără însă ca privilegiul acestei mărfi particulare să fie suprimat, întrucît existența separată a valorii de schimb a banilor trebuie în continuare să-și capete denumirea de la respectiva marfă particulară.

Deoarece e valoare de schimb, marfa poate fi schimbată pe bani, este echivalată cu bani. Raportul în caro ea este echivalată cu bani, adică caracterul determinat al valorii ei de schimb constituie premisa transformării ei în bani. Raportul în care cutare sau cutare marfă poate fi schimbată pe bani, adică suma de bani pe care poate fi schimbată o anumită cantitate de marfă, este în funcție de timpul de muncă materializat în acea marfă. Marfa e valoare de schimb ca întruchipare a unui timp de muncă determinat. Banii nu numai că măsoară cantitatea de timp de muncă pe care o reprezintă marfa, ci o și conțin totodată în forma ei generală, adecvată conceptului și susceptibilă de schimb. Banii sînt mediul material în care, cufundate fiind, valorile de schimb capătă o formă corespunzătoare determinaţiei lor generale. Adam Smith spune că munca (timpul de muncă) reprezintă banii originari cu care se cumpără toate mărfurile. ⁵⁷ Dacă considerăm actul de producție, această afirmație rămîne întotdeauna adevărată (ca și în privința determinării valorilor relative). În producție, fiecare marfă se schimbă în permanență pe timp de muncă.

Necesitatea unor bani distincți de timpul de muncă se datorește tocmai faptului că cuantumul timpului de muncă trebuie să fie exprimat nu în produsul sau particular și nemijlocit, ci într-unul general și mijlocit, adică în produsul său particular ca egal cu toate celelalte produse ale aceluiași timp de muncă și convertibil în ele, în timp de muncă materializat nu într-o marfă oarecare, ci în toate mărfurile deopotrivă și deci într-o singură marfă particulară care le reprezintă pe toate celelalte.

Timpul de muncă nu poate fi nemijlocit bani (cerință care, cu alte cuvinte, înseamnă că fiecare marfă trebuie să fie nemijlocit propriii săi bani) tocmai pentru că în fapt el există întotdeauna (ca obiect) numai în produse particulare: ca obiect general el poate exista numai în mod simbolic și numai într-o marfă particulară care devine bani. Timpul de muncă nu există ca obiect general de schimb, independent și distinct (detașat) de particularitățile naturale ale mărfurilor. Or, tocmai ca un asemenea obiect ar fi trebuit el să existe ca să poată îndeplini nemijlocit condițiile care se cer banilor. Materializarea caracterului general, social al muncii (și deci a timpului de muncă pe care-l conține valoarea de schimb) este aceea care face din produsul ei o valoare de schimb și dă mărfii proprietatea de bani, care la rîndul ei implică însă un subiect bănesc care să existe autonom în afara mărfii.

Timpul de muncă determinat este materializat într-o anumită marfă particulară, care are proprietăți particulare și se află în raporturi particulare cu trebuințele; ca valoare de schimb însă, timpul de muncă trebuie să fie materializat într-o marfă care nu exprimă decît durata sau cantitatea lui, este indiferentă față de proprietățile lui naturale și de aceea se poate metamorfoza în — adică schimba pe — orice altă marfă în care este materializat același timp de muncă. Ca obiect [de schimb], marfa trebuie să posede acest caracter general [I—26], care contrazice particularitatea ei naturală. Această contradicție poate fi rezolvată numai prin materializarea ei înseși, adică printr-o dublă afirmare a mărfii: o dată sub forma ei naturală, nemijlocită, iar a doua oară sub forma ei mijlocită, ca bani, ceea ce se poate obține numai atunci cînd o marfă particulară devine oarecum substanța generală a valorilor de schimb, sau atunci cînd valoarea de schimb a mărfurilor este identificată cu o substanță particulară, cu o marfă particulară, diferită de toate celelalte. Cu alte cuvinte, atunci cînd marfa trebuie mai întîi schimbată pe această marfă generală, pe acest simbolic produs general sau materializare a timpului de muncă pentru ca apoi să poată fi schimbată sau metamorfozată, ca valoare de schimb, în orice altă marfă, fără excepție.

Banii reprezintă timpul de muncă ca obiect general, sau materializarea timpului de muncă general, a timpului de muncă ca marfă generală. De aceea, dacă pare foarte simplu faptul că timpul de muncă, deoarece reglează valorile de schimb, este în fapt nu numai măsura lor inerentă, ci și însăși substanța lor (căci ca valori de schimb mărfurile nu posedă nici o altă substanță, nici un alt conținut natural) și ar putea să le servească și nemijlocit drept bani, adică să le furnizeze elementul în care valorile de schimb să se poată realiza ca atare, în realitate însă această aparență de simplicitate este înșelătoare. Dimpotrivă, raportul dintre valorile de schimb — adică dintre mărfuri ca materializări de timp de muncă reciproc egale și susceptibile de a fi echivalate — cuprinde în fapt contradicții care își găsesc expresia obiectivată în bani ca ceva distinct de timpul de muncă.

La Adam Smith, această contradicție mai apare încă ca o simplă juxtapunere. Alături de produsul particular al muncii sale (timpul de muncă ca obiect particular), muncitorul trebuie să producă și o anumită cantitate de marfă generală (timpul de muncă ca obiect general). Ambele determinații ale valorii de schimb apar la Smith exterior, una alături de alta ⁵⁸. La el esența mărfii în ansamblu nu apare încă afectată și pătrunsă de contradicție. Aceasta corespunde treptei pe care se afla producția pe vremea lui, cînd lucrătorul mai avea încă direct în produsul său o parte din mijloacele sale de subzistență: nici întreaga sa activitate și nici întregul său produs nu deveniseră încă dependente de schimb. Cu alte cuvinte, agricultura producătoare pentru consumul propriu [Subsistenzagrikultur] (sau cum o mai numește Steuart) ⁵⁹ și industria patriarhală (țesutul manual și torsul la domiciliu îmbinate cu agricultura) mai erau încă în mare măsură predominante. Numai surplusul devenea obiect de schimb pe plan național. Valoarea de schimb și determinarea prin timpul de muncă nu se dezvoltaseră încă deplin pe plan național.

(Digresiune. Despre aur și argint se poate spune mai puțin ca despre oricare altă marfă că consumul lor ar putea să crească numai proporțional cu scăderea cheltuielilor lor de producție. În realitate, consumul lor crește proporțional cu creșterea avuției generale, căci folosirea lor reprezintă în mod specific avuția, belșugul, luxul, întrucît aurul și argintul sînt reprezentanții avuției generale. Fără a mai vorbi de folosirea lor ca bani, consumul de aur și de argint crește proporțional cu creșterea avuției generale. De aceea, dacă se produce o creștere bruscă a ofertei lor, chiar și fără o scădere corespunzătoare a cheltuielilor lor de producție sau a valorii lor, ele găsesc o piață în rapidă extindere, care le împiedică deprecierea. Aceasta explică multe aspecte ale evenimentelor australo-cahiormenee ⁶⁰, ramase inexplicabile pentru economiștii care, considerînd că consumul general al aurului și argintului este în funcție numai de scăderea cheltuielilor lor de producție, nu fac decît să se învîrtească într-un cerc vicios. Toate acestea se leagă tocmai de faptul că aurul și argintul reprezintă avuția, adică de proprietatea lor de a funcționa ca bani.)

(Opoziția dintre aur și argint ca mărfuri eterne, de o parte, și celelalte mărfuri, de alta, opoziție pe care o găsim la Petty ^*18, poate fi întîlnită încă la Kenofon, în lucrarea sa „Despre veniturile statului atenian“, cap. 1, în care se spune despre marmură și argint:

„Această țară se distinge nu numai prin produse care înfloresc și se ofilesc în fiecare an, ci și prin prezența în pămîntul ei a unor bunuri eterne, căci piatra (și anume marmura) se găsește aici din abundență... Sînt aici și terenuri care, cultivate fiind, nu aduc nici un rod, dar care, scormonite în adîncuri, pot hrăni mai mulți oameni decît dacă ar produce grîu...“ ⁶¹)

{Trebuie să remarcăm că schimbul dintre diferite triburi sau popoare — acesta, și nu schimbul privat, este forma inițială a schimbului — începe prin aceea că unui trib necivilizat i se cumpără (sau i se estorchează) un surplus care nu este produsul muncii sale, ci un produs natural al pămîntului pe care el îl ocupă sau al naturii înconjurătoare.}

{Din faptul că banii trebuie să fie simbolizați într-o anumită marfă se va deduce apoi însăși această marfă (aur etc.), precum și contradicțiile economice obișnuite care derivă de aici. Acesta este punctul II. Mai departe, deoarece pentru a putea fi determinate ca prețuri, toate mărfurile trebuie să se schimbe pe bani, indiferent dacă acest schimb se efectuează în realitate sau numai în minte, trebuie determinat raportul dintre cantitatea de aur sau de argint și prețurile mărfurilor. Acesta este punctul III. Este clar că numai de pe urma măsurării prețurilor în aur și argint cantitatea acestor metale nu dobîndește nici o influență asupra prețului mărfurilor; dificultatea se ivește în schimbul real, în măsura în care banii servesc efectiv ca mijloc de circulație; [ca urmare] a corelației dintre cerere și ofertă etc. Dar ceea ce afectează valoarea banilor ca mijloc de circulație afectează și banii ca măsura a valorii.}

[I—27] însuși timpul de muncă există, ca atare, numai subiectiv, numai sub formă de activitate. În măsura în care, ca atare, el este susceptibil de a fi schimbat (este el însuși o marfă), timpul de muncă este determinat nu numai sub raport cantitativ, ci și sub raport calitativ, și diferă nu numai cantitativ, ci și calitativ; el nu este nicidecum timp de muncă general, egal cu sine însuși; ca subiect el corespunde tot atît de puțin timpului de muncă general, care determină valorile de schimb, pe cît de puțin mărfurile și produsele particulare îi corespund ca obiect.

Exprimată într-o formă subiectivă, afirmația lui A. Smith că, alături de marfa sa particulară, lucrătorul trebuie să producă și o marfă generală — sau, cu alte cuvinte, că trebuie sa dea formă de bani unei părți din produsul său și în general mărfii sale, în măsura în care e destinată a-i servi nu ca valoare de întrebuințare, ci ca valoare de schimb ⁶² — nu înseamnă altceva decît că timpul de muncă particular al lucrătorului nu se poate schimba direct pe orice alt timp de muncă particular și că această capacitate generală de schimb a sa abia trebuie să fie mijlocită, că acest timp de muncă particular trebuie să îmbrace o formă materială, diferită de el însuși, pentru a putea atinge această capacitate generală de schimb.

Considerată în însuși actul de producție, munca individului reprezintă banii cu care el cumpără direct produsul, obiectul activității sale particulare; dar este vorba aici de bani particulari, cu care poate fi cumpărat numai acest produs determinat. Pentru a fi nemijlocit bani universali, munca individului ar trebui sa fie din capul locului muncă generală, și nu muncă particulară, adică ar trebui să fie din capul locului o verigă a producției generale. În această ipoteză însă, nu schimbul ar fi acela care ar conferi pentru prima oară muncii acest caracter general, ci caracterul ei colectiv, dinainte dat, ar determina participarea acesteia la produse. Caracterul colectiv al producției ar face ca produsul să fie din capul locului un produs colectiv, general. Schimbul inițial din cadrul producției — care n-ar fi un schimb de valori de schimb, ci de activități determinate de trebuințe comune, de scopuri comune — ar implica din capul locului participarea individului la lumea colectivă a produselor. Cînd la baza procesului stau valorile de schimb, numai schimbul este acela care pentru prima oară imprimă muncii caracterul ei general. Pe bază comunitară însă, acest caracter i-ar fi imprimat înainte de schimb, adică schimbul de produse n-ar fi în genere veriga intermediară care mijlocește participarea individului la producția generală. O mijlocire e, firește, necesară.

În primul caz, care pornește de la producția autonomă a indivizilor — oricît s-ar determina și modifica reciproc post festum aceste producții autonome datorită legăturilor dintre ele —, mijlocirea se realizează prin schimbul de mărfuri, prin valoarea de schimb, prin bani, care sînt tot atîtea expresii pentru unul și același raport. În cazul al doilea e mijlocită premisa însăși; cu alte cuvinte, se pornește de la premisa unei producții colective, de la premisa colectivității ca bază a producției. Munca individului apare de la bun început ca muncă socială. Oricare ar fi forma materială particulară a produsului pe care-l creează sau la a cărui creare participă individul, ceea ce a cumpărat el cu munca sa nu este un anumit produs particular, ci o anumită parte din producția colectivă. De aceea el nici n-are un produs particular pe care să-l poată schimba: produsul său nu este valoare de schimb. Acest produs nu trebuie să ia mai întîi o formă aparte ca să poată dobîndi pentru individ un caracter general. În locul unei diviziuni a muncii care se creează necesarmente în schimbul de valori de schimb, ar avea loc o organizare a muncii care ar implica participarea individului la consumul colectiv.

În primul caz, caracterul social al producției se stabilește [wird gesetzt] post festum abia prin transformarea produselor în valori de schimb și prin schimbul acestora din urmă. În cel de-al doilea caz, caracterul social al producției constituie o premisă, iar participarea la lumea produselor, la consum, nu este mijlocită de schimbul de munci — sau de produse ale muncii — independente unele de altele. Ea este mijlocită de condițiile sociale de producție în cadrul cărora acționează individul.

De aceea, a voi să atribui nemijlocit muncii individului (deci și produsului său) rolul de bani, de valoare de schimb realizată, înseamnă a determina nemijlocit munca lui drept muncă generală, adică a nega tocmai condițiile în cadrul cărora ea trebuie să se transforme în bani și în valoare de schimb și care o fac să depindă de schimbul privat. Această revendicare poate fi satisfăcută numai în condiții în cadrul cărora ea nu mai poate fi formulată. Căci munca bazată pe valoare de schimb presupune tocmai că nici munca individului și nici produsul lui nu au nemijlocit un caracter general; că munca lui capătă această formă abia prin intermediul unei mijlociri materiale, prin intermediul unor bani distincți de ea.

În condițiile unei producții colective, determinarea timpului păstrează, firește, o importanță esențială. Cu cît societatea are nevoie de mai puțin timp pentru a produce grîu, vite etc., cu atît mai mult timp cîștigă ea pentru alte activități productive de ordin material sau spiritual. Atît la individ cît și la societate omnilateralitatea dezvoltării, a consumului și a activității depinde de economisirea timpului. Orice economie se reduce, în ultimă analiză, la economisirea timpului. Societatea trebuie și ea să-și împartă timpul în mod adecvat, pentru a obține o producție corespunzătoare ansamblului trebuințelor ei, așa cum și individul trebuie să-și împartă judicios timpul pentru a putea dobîndi cunoștințe în proporțiile cuvenite sau pentru a putea face față diverselor cerințe ale activității sale. Economisirea timpului, ca și repartizarea planică a timpului de muncă între diferitele ramuri de producție rămîn, așadar, prima lege economică a unei societăți bazate pe producția colectivă. Ele devin lege într-un grad mult mai înalt chiar. Aceasta însă diferă în mod substanțial de măsurarea valorilor de schimb (munci sau produse ale muncii) cu ajutorul timpului de muncă. Muncile efectuate de indivizii care lucrează în aceeași ramură de activitate, precum și variatele feluri de muncă diferă nu numai sub raport cantitativ, ci și sub raport calitativ. Ce anume constituie premisa unei deosebiri doar cantitative între lucruri? Identitatea calității lor. Prin urmare, măsurarea cantitativă a muncilor presupune omogenitatea, identitatea calității lor.

***

(Strabon, în cartea a XI-a, scrie despre albanii din Caucaz:

„Ei sînt remarcabili prin frumusețea lor și prin statura lor înaltă. Sînt oameni simpli, lipsiți de spirit mercantil; nu cunosc întrebuințarea banilor și nu știu să numere decît pînă la o sută, dar fac schimb de mărfuri“.

Tot acolo se spune:

„Ei nu cunosc nici măsuri precise, nici cîntarul“ ⁶³.)

Banii apar ca măsură (la Homer, de pildă, servesc în acest scop boii) înainte de a deveni mijloc de schimb, căci în cadrul schimbului nemijlocit fiecare marfă mai este încă propriul ei mijloc de schimb. Dar marfa nu poate fi propria ei măsură, nici propriul ei etalon de comparație.

[6) Metalele nobile ca purtători ai relației bănești]

1) Din cele de mai sus reiese că un anumit produs particular (o marfă, un material) trebuie să devină subiectul ^*19 banilor, care există ca proprietate a fiecărei valori de schimb. Și nu-i nicidecum indiferent în care anume subiect va fi întruchipat acest simbol, căci cerințele pe care trebuie să le îndeplinească materialul care întruchipează sînt cuprinse în condițiile — în determinările conceptuale, în raporturile determinate — proprii obiectului care urmează a fi întruchipat. De aceea, studiul metalelor nobile ca subiecte ale relației bănești, ca întruchipări ale acesteia, nu se află nicidecum în afara domeniului economiei politice, cum își închipuie Proudhon, după cum nici proprietățile fizice ale culorilor și ale marmurei nu se află în afara domeniului picturii și sculpturii. Proprietățile pe care le posedă marfa ca valoare de schimb și cu care nu coincid proprietățile ei naturale exprimă cerințele pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile care constituie prin excelență materialul banilor. Pe treapta de dezvoltare — singura, de altfel — despre care putem vorbi pînă acum, aceste cerințe își găsesc realizarea cea mai deplină în metalele nobile. Metalele în sine ca unelte de producție au prioritate față de celelalte mărfuri, iar dintre metale este preferat acela care a fost găsit înaintea celorlalte în stare pură: aurul, apoi arama, după care urmează argintul și fierul. Metalele nobile realizează mai bine decît celelalte metalul ca atare, cum ar spune Hegel.

„Metalele nobile sînt similare în ceea ce privește proprietățile lor fizice, astfel încît cantități egale din aceste metale trebuie să fie în așa măsură identice, încît să nu ofere motive pentru a prefera un metal în defavoarea altuia. Nu același lucru se poate spune despre cantități egale de cereale sau de vite“ ⁶⁴.

a) Aurul și argintul în comparație cu celelalte metale

Metalele nenobile se oxidează în contact cu aerul: cele nobile (mercurul, argintul, aurul, platina) sînt inalterabile în aer.

Aurul (Au), Densitatea: 19,5; punctul de topire: 1 200°C.

„Aurul strălucitor este cel mai frumos metal și de aceea încă anticii îl numeau soarele sau regele metalelor. Este destul de răspîndit, dar niciodată nu se găsește în cantități mari și de aceea el este mai scump decît celelalte metale. De regulă, el se găsește în stare nativă, fie sub formă de pepite destul de mari, fie sub formă de granule în diferite roci. Din fărîmițarea acestora sub acțiunea agenților atmosferici rezultă nisipul aurifer, pe care-l cară în curgerea lor numeroase rîuri și din care aurul, datorită marii sale densități, poate fi extras prin spălare. Aurul este extrem de maleabil; dintr-un gram de aur se poale trage un fir lung de 500 de picioare sau se pot bate foițe subțiri avînd grosimea sub 1/200 000 țoli. Aurul nu este atacat de nici un acid, în afară de clor în stare liberă (apa regală, un amestec de acid azotic și acid clorhidric), care îl dizolvă. Poleirea cu aur“ ⁶⁵.

Argintul (Ag). Densitatea: 10. Punctul de topire: 1 000°C. Are un luciu deschis; e cel mai plăcut dintre toate metalele, foarte alb și maleabil; din el se pot confecționa obiecte de artă și se pot trage fire subțiri. Argintul se găsește în stare nativă; e foarte frecvent aliat cu plumbul în minereurile de plumb argentifere.

Pînă acum ne-am ocupat de proprietățile chimice ale aurului și argintului. (Divizibilitatea aurului și a argintului pur, ușurința cu care pot fi recontopite, omogenitatea lor etc. sînt bine cunoscute.)

Din punct de vedere mineralogic:

Aurul. E desigur demn de remarcat că metalele, cu cît sînt mai nobile, cu atît sînt mai izolate și mai despărțite de corpurile obișnuite, par a fi naturi superioare care se feresc de orice contact cu cele vulgare. Astfel, aurul se găsește de regulă în stare nativă, cristalizat sub diverse forme cubice sau sub alte forme variate, cum ar fi pepite și granule de formă neregulată, nisip și pulbere în diferite feluri de roci, în granit de pildă; ca urmare a fărîmițării acestora îl întîlnim în nisipul rîurilor [I—29] și în prundișul terenurilor aluvionare. Deoarece în această stare densitatea aurului ajunge pînă la 19,4 chiar și particulele fine de aur pot fi extrase prelucrînd cu ajutorul apei nisipul aurifer. Metalul cu greutate specifică mai mare se iasă la fund și este extras astfel, cum se spune, prin spălare. Foarte frecvent argintul se găsește alături de aur; se găsesc aliaje naturale de aur și argint, în care procentul acestuia din urmă variază între 0,16 și 38,7% ceea ce generează, firește, deosebiri în ceea ce privește culoarea și densitatea.

Argintul. Dată fiind diversitatea destul de mare a mineralelor care-l conțin, argintul este unul dintre metalele mai mult sau mai puțin răspîndite, atît în stare nativă cît și aliat cu alte metale sau combinat cu arsenicul și cu sulful (clorură de argint, bromură de argint, oxid de argint, minereu de bismut și argint etc.).

Principalele proprietăți chimice: ale tuturor metalelor nobile: inoxidabilitatea în contact cu aerul; la aur și platină: insolubilitatea în acizi, cu excepția celui dintîi, care se dizolvă numai în clor. Deoarece nu se oxidează în contact cu aerul, ele nu ruginesc; rămîn așa cum sînt. Rezistă la acțiunea dizolvantă a oxigenului, sînt nepieritoare (calitate atît de elogiată de admiratorii antici ai aurului și argintului).

Proprietăți fizice: greutate specifică considerabilă, adică o greutate mare într-un volum mic — calitate deosebit de importantă pentru un mijloc de circulație. Aurul — 19,5; argintul — 10. Colorit lucios. Luciul aurului, albul mat al argintului. Splendoare, maleabilitate; de aceea ele se pretează atît de bine la confecționarea de bijuterii și la împodobirea celorlalte obiecte. Albul mat al argintului (care reflectă toate razele de lumină în combinarea lor inițială); galbenul roșietic al aurului (care absoarbe razele de lumină ale spectrului tuturor culorilor și reflectă numai roșul). — Punctul de topire ridicat.

Proprietăți geognostice: metalele nobile (și îndeosebi aurul) se găsesc în stare nativă, separat de alte corpuri, în stare izolată și individualizată. Ele au o existență individuală, de sine stătătoare în raport cu celelalte elemente.

Dintre celelalte două metale nobile: 1) platina are o culoare nepotrivită, de un cenușiu monoton (e funinginea metalelor), se găsește rar; necunoscută popoarelor antice; devine cunoscută abia după descoperirea Americii; in secolul al XIX-lea a fost descoperită și în Ural; este atacată numai de clor; nu se găsește decît în stare nativă; greutatea specifică: 21; rezistă la temperaturi foarte înalte; are mai mult o valoare științifică. 2) Mercurul se găsește în stare lichidă, se evaporă ușor; vaporii de mercur sînt toxici; mercurul poate să intre în diferite aliaje lichide (amalgame). (Densitatea: 13,5; punctul de fierbere: 360°C.)

Așadar nici platina și cu atît mai mult mercurul nu pot îndeplini rolul de bani.

Una dintre caracteristicile geognostice comune tuturor metalelor nobile este raritatea. Raritatea însă (indiferent de cerere și ofertă) constituie un element al valorii numai în măsura în care ceea ce în sine nu e rar, ceea ce e negația rarității și e dat de la natură nu are nici o valoare, deoarece nu apare ca rezultat al producției. La determinarea inițială a valorii, lucrurile cele mai prețioase, dacă sînt cerute, sînt acelea care în cea mai mare parte nu depind de o producție deliberată și conștientă. Piatra obișnuită nu are, relativ vorbind, nici o valoare, pentru că se găsește de-a gata, fără a necesita vreo producție (chiar daca aceasta ar consta numai în căutarea pietrei). Pentru ca un lucru sa devină obiect de schimb și să posede valoare de schimb este necesar ca nu oricine să și-l poată procura fără intermediul schimbului, este necesar să nu apară într-o formă atît de elementară, încît să constituie un bun comun. În această măsură raritatea este un element al valorii de schimb și de aici rezultă importanța acestei proprietăți a metalelor nobile, chiar dacă facem abstracție de raportul concret dintre cerere și ofertă.

Dacă examinăm în genere preferința de care se bucură metalele ca unelte de producție, aurul mai are și avantajul de a fi, în fond, primul metal care a fost descoperit ca atare. Și aceasta din două motive: în primul rînd, deoarece dintre toate metalele el este cel mai „metalic“, cel mai distinct și ușor de recunoscut în natură; iar în al doilea rînd, deoarece în prepararea lui naturală și-a asumat rolul tehnicii, astfel încît prima lui descoperire nu reclamă nici ştiință, nici unelte de producție perfecționate, ci numai muncă brută.

„Cert este că aurul trebuie să-și ocupe locul ca primul metal pe care l-a cunoscut omul, și chiar în primele monumente ale progresului uman el figurează ca criteriu de apreciere a situației omului“ [„Lectures on Gold for the instruction of emigrants about to proceed to Australia“. Delivered at the Museum of Practical Geology. London, 1852, p. 172).

(Căci aurul apare ca surplus, formă sub care se manifestă pentru prima oară avuția. Prima formă a valorii este valoarea de întrebuințare, obiectele de uz cotidian care exprimă raportul dintre individ și natură; a doua este valoare de schimb a l ă t u r i de valoarea de întrebuințare, puterea ei de a dispune de valorile de întrebuințare ale altora, rolul ei social; inițial este și ea valoare de întrebuințare, dar ca obiect de consum festiv, care depășește nevoia imediată.)

[I—30] Aurul a iest descoperit de om încă în timpurile cele mai vechi:

„Cu foarte puține excepții, aurul se deosebește net de celelalte metale prin aceea că-l găsim în natură în starea lui metalică. Fierul, mama, cositorul, plumbul şi argintul se găsesc de obicei în combinații chimice cu oxigenul, sulful, arsenicul sau carbonul; foarte rarele cazuri cînd aceste metale se găsesc într-o stare chimică pură sau, cum se spunea pe vremuri, în stare virgină, trebuie citate mai curînd ca niște curiozități mineralogice decît ca fenomene obișnuite. Aurul însă se găsește întotdeauna în stare nativă sau metalică... De aceea o astfel de masă metalică, care surprinde prin culoarea ei galbenă, trebuie să fi atras privirile omului celui mai necivilizat, pe cînd celelalte substanțe întîlnite în cale nu prezintă nici o particularitate în stare să-i fi captat spiritul de observație abia trezit. Apoi, datorită faptului că s-a format în rocile cele mai expuse acțiunii agenților atmosferici, aurul se găsește printre sfărîmăturile acestor roci. Sub acțiunea dezagregantă a atmosferei, a variațiilor de temperatură, sub acțiunea apelor și în special, a gheții, se desprind necontenit bucăți de rocă, pe care apele le cară la vale, unde mișcarea continuă a apelor curgătoare, rostogolindu-le, le preface în prundiș. În acest prundiș se descoperă pepitele sau granulele de aur. Căldurile toride din timpul verii, secînd apele, fac ca paturile formate de albiile rîurilor secate și de torentele din timpul iernii să devină drumeaguri pe care merg nomazii în peregrinările lor; se poate presupune că aici a fost pentru prima oară descoperit aurul“ [op. cit., p. 171—172].

„De cele mai multe ori aurul se găsește în stare pură sau, în orice caz, într-o stare atît de pură, încît natura sa metalică poate fi recunoscută numaidecît atît în depunerile aluviale, cit și în filoanele de cuarț“ [op. cit., p. 8].

„Greutatea specifică a cuarțului, ca și a majorității celorlalte roci grele și compacte, este aproximativ 2,5 în timp ce greutatea specifică a aurului este 18 sau 19. Aurul este deci de șapte ori mai greu decît orice rocă sau piatră cu care se asociază de obicei. De aceea s-ar putea ca un curs de apă care are destulă putere să care nisip sau pietricele de cuarț etc. să nu fie în stare să transporte particulele de aur care sînt amestecate cu ele. Apa curgătoare a făcut deci — în decursul timpurilor — pentru rocile aurifere exact ceea ce minerul ar face azi, și anume le-a sfărîmat în mii de bucăți, a îndepărtat particulele mai ușoare și a lăsat aurul“ [op. cit., p. 10].

„Rîurile sînt, în fond, mari spălătorii de aur naturale, care cară îndată toate particulele mai ușoare și mai mici, în timp ce particulele mai grele ori se opresc lovindu-se de obstacole naturale, cri se depun acolo unde curentul își pierde puterea sau viteza“ [op. cit., p. 12].

„După toate probabilitățile, potrivit tradiției și istoriei antice, descoperirea aurului în nisipul și în prundișul apelor curgătoare pare să constituie primul pas pe calea cunoașterii metalelor. Din timpuri imemoriale, în aproape toate sau poate chiar în toate țările Europei, Africii și Asiei se extrag din zăcămintele aurifere, prin spălare cu ajutorul unor dispozitive simple, cantități de aur mai mult sau mai puțin importante... Uneori zăcămintele dădeau atîta aur, încît febra aurului cuprindea la un moment dat regiuni întregi, dar apoi se potolea... în anul 760 o mulțime de oameni săraci și-au părăsit locurile și s-au mutat la sud de Praga, cu scopul de a extrage aur prin spălarea nisipului aurifer din acele locuri; într-o zi, trei oameni puteau extrage o marcă de aur (1/2 de pfund); datorită acestui fapt, afluența de oameni la aceste «exploatări» de aur a fost atît de mare, încît în anul următor țara a fost lovită de foamete. Se știe că în următoarele cîteva secole asemenea evenimente s-au repetat nu o dată, deși aici, ca și în alte părți s-a trecut de la exploatarea filoanelor de la suprafață la o exploatare minieră sistematică și regulată“ [op. cit., p. 93—95].

„Cele două feluri de zăcăminte în care se găsește aur sînt: filoanele sau vinele, care străbat roca dură într-o direcție mai mult sau mai puțin perpendiculară în raport cu orizontul și nisipurile aurifere din albiile apelor curgătoare, unde aurul, amestecat cu prundiș, cu nisip sau cu argilă, s-a depus datorită acțiunii mecanice exercitate de apă la suprafața acestor roci străbătute de filoane pînă la adîncimi necunoscute. În primul gen de zăcăminte se aplică tehnica specific minieră, în cel de-al doilea — extracția primitivă a aurului... Extracția minieră propriu-zisă a aurului este, ca și orice exploatare minieră, o artă care necesită [I—31] folosirea de capital și deprinderi de muncă care nu se pot dobîndi decît după mulți ani de experiență. Nici o altă meserie practicată de oamenii civilizați nu reclamă pentru dezvoltarea ei deplină folosirea atîtor cunoștințe și atîtor arte conexe. Dar, deși toate acestea sînt foarte importante pentru miner, ele nu sînt indispensabile pentru căutătorul de aur sau pentru cel care extrage aur prin spălare, care trebuie să se biruie mai ales pe puterea brațelor sale și pe o sănătate de fier... Instrumentele folosite de el trebuie să fie destul de simple pentru a putea fi cărate dintr-un loc în altul și pentru a putea fi reparate cu ușurință, să nu ceară prea multă dibăcie, altfel se cheltuiește mult timp și se obțin cantități mici de aur“ [op. cit., p. 95—97].

„Există o deosebire între nisipurile aurifere care în zilele noastre pot fi exemplificate cel mai bine prin nisipurile aurifere din Siberia, California și Australia și nisipul fin pe care-l cară an de an rîurile și care uneori conține și el aur în cantități industriale. Acesta din urmă se află, bineînțeles, chiar la suprafață, pe cînd cele dintîi se află sub un strat de pămînt, turbă, nisip, prundiș etc. a cărui grosime variază între 1 și 70 de picioare. În ambele cazuri, metodele de exploatare sînt necesarmente, în principiu, identice“ [op. cit., p. 97].

„Pentru căutătorul de aur care exploatează nisipuri aurifere natura a scos din filoane părțile cele mai de sus, mai bune și mai bogate, și a prelucrat și spălat atît de bine minereul, încît partea cea mai dificilă a muncii a fost efectuată de rîu, în timp ce minerul, care are de-a face cu filoanele mai sărace în aur, dar mai constante și mai profunde, trebuie să recurgă la toate resursele tehnicii celei mai subtile“ [op. cit., p. 98]

„Aurul a început să fie pe bună dreptate considerat drept cel mai nobil dintre metale în virtutea diferitelor sale proprietăți fizice și chimice. El nu se alterează în contact cu aerul și nu ruginește“. (Durabilitatea sa este tocmai rezistența față de oxigenul din atmosferă.) „Are o culoare galben-roșietică vie, cînd se prezintă sub formă compactă, și e foarte dens. Este foarte maleabil. Se topește la o temperatură foarte înaltă. Greutatea specifică [19,3]“ [op. cit., p. 72—73].

Există, așadar, trei tipuri de producție auriferă; 1) În nisipul apelor curgătoare. Se descoperă simplu, la suprafață. Spălare. 2) În straturile aluvionare. Săpare. 3) Exploatare minieră. Producția de aur nu reclamă deci o considerabilă dezvoltare a forțelor de producție; natura îndeplinește aici cea mai mare parte a lucrărilor necesare.

{În ceea ce privește rădăcinile cuvintelor aur, argint etc., vezi Grimm ⁶⁶; de aceste metale se leagă nemijlocit noțiunile generale de strălucire, culoare, care trec apoi asupra respectivelor cuvinte. Argintul e alb, aurul e galben; bronzul și aurul, bronzul și fierul își schimbă reciproc denumirile. La germani, bronzul a intrat în uzul cotidian înaintea fierului. Între cuvintele aes și aurum ^*20 există o înrudire directă.}

Arama (bronzul: cositor și aramă) și aurul au intrat în uzul cotidian înaintea argintului și a fierului.

„Aurul a început să fie folosit cu mult înaintea argintului, deoarece se găsește în stare pură sau cu un mic adaos de argint; se obține prin simplă spălare. Argintul se întîlnește de obicei în filoane încastrate în rocile cele mai dure ale straturilor primare ale scoarței terestre; extragerea lui necesită mașini și lucrări complicate. În America de Sud se exploatează nu aurul din filoane, ci aurul risipit sub formă de pulbere și de granule în terenurile aluvionare. La fel a fost și pe vremea lui Herodot. Monumentele cele mai vechi din Grecia, Asia, Europa septentrională şi din Lumea nouă atestă că folosirea aurului ca material pentru confecționarea uneltelor și a bijuteriilor este posibilă și în condiții de semibarbarie, în timp ce folosirea argintului în aceleași scopuri denotă prin sine însăși un stadiu social destul de avansat“ (cf. Dureau de La Malle. „Economie politique des Romains“. Tome I, Paris, 1840, p. 43—49).

Arama ca principal instrument în timp de război și în timp de pace (op. cit., p. 56) (ca bani în Italia, op. cit., p. 57)

b) Oscilaţiile corelației valorilor diferitelor metale

Dacă ne propunem să examinăm în genere folosirea metalelor ca material pentru confecționarea banilor, trebuie să cercetam folosirea relativă a fiecăruia dintre ele, apariția mai timpurie sau mai tîrzie a diferitelor metale și totodată oscilațiile valorii lor relative. (Letronne, Böckh, Jacob ⁶⁷). (În ce măsură această problemă se leagă de cea a masei metalelor aflate în circulație și a raportului dintre ea și prețuri este o chestiune care va trebui examinată ulterior ca o completare istorică la capitolul referitor la raportul dintre bani și prețuri.)

„Schimbarea succesivă a raportului de valoare dintre aur, argint și aramă în diferite epoci a depins în primul rînd de natura zăcămintelor acestor trei metale și de surea lor mai mult sau mai puțin pură; în al doilea rînd, de schimbări politice ca invadarea Asiei și a unei părți a Africii de către perși și macedoneni, iar mai tîrziu cucerirea de către romani a unei părți din fiecare din cele trei continente (orbis Romantis etc.)“ [Dureau ele La Malle. „Economie politique des Romains“. Tome I, Paris, 1840, p. 63—64].

Acest raport depinde deci de puritatea relativă a metalelor care se găsesc în natură și de caracterul zăcămintelor lor.

Raportul de valoare dintre diferitele metale poate fi determinat independent de prețurile lor, prin simpla constatare a raportului cantitativ în care ele se schimbă unele pe altele. Acest procedeu poate fi folosit în general cînd avem de comparat doar un număr mic de mărfuri [I—32] care se măsoară cu aceeași unitate de măsura. De pildă, atîția cuarteri de secară, de orz, de ovăz, pentru atîția cuarteri de grîu. În cadrul trocului, cînd schimbul este încă în genere foarte redus și nu circulă decît puține mărfuri, este folosită această metodă și de aceea încă nu este nevoie de nici un fel de bani.

„Strabon ne relatează că la arabii învecinați cu sabeii, aurul nativ era atît de abundent, încît se dădeau 10 pfunzi de aur pe l pfund de fier și 2 pfunzi de aur pe 1 pfund de argint“ [op. cit., p. 52].

Bogate în aur au fost pămînturile bactriane (Bactria etc., pe scurt: Turkestan) și partea Asiei situată între Paropamisus (Hindukuș) și Imaus (munții Mus-Tag), adică desertum arenosum auro abundans ^*21 (deșertul Gobi). După părerea lui Dureau de La Malle

„este probabil că între secolul al XV-lea și al VI-lea înainte de Hristos raportul de valoare dintre aur și argint era de 6 : 1 sau 8 : 1, raport care s-a menținut în China și în Japonia pînă la începutul secolului al XIX-lea; Herodot arată că, sub Darius Histaspes, în Persia acest raport era de 13 : 1“ [op. cit., p. 54].

„Potrivit legilor lui Manu ⁶⁸, scrise între anii 1300 și 600 î.e.n., raportul dintre aur și argint era de 2 1/2 : 1. Zăcămintele de argint se găsesc exclusiv în rocile arhaice, mai cu seamă în straturile primare, și numai în unele filoane de formație mai tîrzie. Argintul se întîlnește de obicei nu în nisipurile aluvionare, ci în rocile cele mai compacte și mai dure, cum ar fi cuarțul etc. ... Acest metal se găsește mai frecvent în regiunile cu climă rece fie prin latitudinea lor, fie prin altitudinea lor absolută, spre deosebire de aur, care se află în genere în țările calde. Spre deosebire de aur, argintul nu se găsește decît foarte rar în stare pură etc. (frecvent îl găsim în aliaj cu arsenic sau cu sulf)“ (acid clorhidric, acid azotic). „Cît privește gradul de răspîndire a acestor două metale“ (înainte de descoperirea aurului din Australia și din California), „Humboldt, în 1811, evaluează raportul dintre aur și argint la 1 : 46 pentru America și 1 : 40 pentru Europa (inclusiv Rusia asiatică). Mineralogii de la Academia da Științe din Franța îl evaluează acum“ (în 1840) „la 1 : 52; și totuși pfundul de aur valorează numai 15 pfunzi de argint; raportul de valoare este deci de 15 : 1“ [op. cit., p. 54—56].

Arama. Densitatea: 8,9. Are frumoasa culoare roșie a zorilor; duritate destul de mare; nu se topește decît la temperaturi foarte înalte. De obicei se găsește în stare pură, uneori combinată cu oxigen sau cu sulf.

„Zăcămintele de aramă se află în terenurile de veche formație geologică. Dar arama se întîlnește, mai frecvent decît celelalte minerale, și la suprafața pămîntului sau la mică adîncime, aglomerată în blocuri pure, de o greutate considerabilă uneori. A fost folosită înaintea fierului atît în scopuri de război cît și în scopuri pașnice“ (op. cit., p. 56).

(Sub raport istoric, aurul ca material pentru confecționarea banilor este în comparație cu argintul ceea ce arama ca unealtă de muncă este în comparație cu fierul).

„Între secolele I—V arama a circulat în cantități mari în Italia cucerită de romani... Gradul de civilizație al unui popor poate fi determinat apriori numai după felul de metal — aur, aramă, argint sau fier — pe care-l folosește pentru confecționarea armelor, uneltelor sau podoabelor“. În poemul său despre agricultură ⁶⁹ Hesiod spune: „Ei lucrau cu unelte de aramă, căci fierul cel negru nu exista încă“. Lucreţiu: „Arama a intrat în uz înaintea fierului“ ⁷⁰ [op. cit., p. 57].

Jacob menționează existența unor foarte vechi mine de aramă în Nubia și în Siberia (vezi Dureau de La Malle. „Economie politique des Romains“. Tome I, p. 58).

„Herodot afirmă că masageții cunoșteau numai bronzul, nu și fierul. Judecînd după monumentele de la Oxford, fierul era necunoscut pînă în 1431 înainte de Hristos. La Homer, fierul e pomenit arareori, în schimb este foarte frecvent menționată folosirea obiectelor de bronz — acest aliaj de aramă, zinc si cositor pe care grecii și romanii l-au folosit multă vreme chiar și pentru confecționarea securilor și a bricelor“ [op. cit., p. 56].

„Italia a fost destul de bogată în aramă nativă; de aceea moneda de aramă a fost pînă la 247 înainte de Hristos, dacă nu moneda unică, în orice caz moneda curentă, unitatea monetară a Italiei centrale. Coloniile grecești din sudul Italiei primeau direct din Grecia și din Asia, sau prin Tyr și Cartagina, argintat din care băteau monedă începînd din secolul al V-lea și al VI-lea înainte de Hristos“ [op. cit., p. 64].

„Romanii par a fi cunoscut banii de argint încă înainte de alungarea regilor, dar, adaugă Pliniu, «folosirea lor a fost interzisă printr-un vechi decret al senatului, care voia să cruțe Italia»“ (adică minele ei de argint). „(Plintus. «Historia naturalis», cartea a III-a, cap. 24). Senatorii se temeau că un mijloc de circulație prea comod ar putea să atragă după sine luxul, creșterea numărului sclavilor, acumularea și concentrarea proprietății funciare“ [Dureau de La Malle. „Economie politique des Romains“. Tome I, p. 65—66].

Și la etrusci banii de aramă au precedat banii de aur.

Garnier greșește cînd afirmă că

„în regnul mineral, firește, oamenii caută și aleg materialul destinat acumulării“ (G. Garnier. „Histoire de la Monnaie“. Tome I, Paris, 1819, p. 7).

Dimpotrivă, acumularea a început după ce au fost descoperiţi banii de metal (fie ca bani propriu-ziși, fie doar ca mijloc de schimb preferat, folosit prin cîntărire). Asupra acestui punct va trebui insistat în ceea ce privește aurul.

Reitemeier spune pe bună dreptate:

„La popoarele antice, aurul, argintul și arama au fost folosite inițial, în pofida durităţii lor relative, ca material pentru confecționarea unor instrumente de tăiat și de sfărîmat, înaintea fierului și înainte de a fi folosite ca bani“. Uneltele au fost perfecționate atunci cînd oamenii au învățat să dea aramei prin călire duritatea necesară pentru a putea înfrunta roca. Dintr-o aramă bine călită, oamenii au început să confecționeze dălți și ciocane, de care se serveau pentru prelucrarea pietrelor... în sfîrşit, a fost descoperit fierul“ (J. F. Reitemeier. „Geschichte des Bergbaues und Huttenwesens bey den alten Völkern“. Göttingen, 1785, p. 14—16, 32).

Jacob spune:

„În epoca patriarhală, cînd metalele din care se confecționau arme, arama, iar apoi fierul, erau rare și enorm de scumpe în comparație cu hrana și cu îmbrăcămintea din acea vreme, deși practica baterii monedei din metale nobile era încă necunoscută, aurul și argintul încă pe atunci puteau fi schimbate mai ușor și mai convenabil pe alte metale decît cerealele și vitele“ (W. Jacob. „An historical Inquiry into the Production and Consumption of the Precious Metals“. Vol. I, London, 1831, p. 142).

„[I—33]. De altfel, pentru a extrage aur pur sau aproape pur din vastele terenuri aluvionare situate între lanțurile munților Hindukuș și Himalaia, nu era nevoie decît de o simplă spălare. Pe vremea aceea populația acestor regiuni asiatice era numeroasă; mîna de lucru era deci foarte ieftină aici. Din cauza dificultăților“ (tehnice) „pe care le prezenta extracția argintului, acesta era relativ mai scump... O situație diametral opusă s-a creat în Asia și în Grecia în perioada de după moartea lui Alexandru. Nisipurile aurifere s-au epuizat; prețul sclavilor și al mîinii de lucru a crescut; deoarece mecanica și geometria făcuseră mari progrese de la Euclid pînă la Arhimede, au putut fi exploatate cu folos bogatele filoane din minele de argint ale Asiei, Traciei și Spaniei; argintul fiind de 52 de ori mai abundent decît aurul, raportul de valoare dintre cele două metale a trebuit să se schimbe, iar pfundul de aur, care pe vremea lui Xenofon, în anul 350 înainte de nașterea lui Hristos, se schimba pe 10 pfunzi de argint, a ajuns să valoreze 18 pfunzi din același metal în anul 422 după nașterea lui Hristos“ (Dureau de La Malle. „Economie politique des Romains“. Tome I, p. 62—63).

Raportul a crescut deci de la 10:1 la 18:1.

La sfîrșitul secolului al V-lea al erei creștine s-a produs o scădere considerabilă a masei de bani numerar, a încetat exploatarea minelor. În evul mediu, pînă la sfîrșitul secolului al XV-lea, monedele de aur au constituit o parte relativ importantă din masa totală a banilor (scăderea numerarului afectase în special moneda de argint, care era mai răspîndită înainte). În secolul al XV-lea, raportul era de 10:1; în secolul al XVIII-lea — 14:1 pe continent; în Anglia — 15:1.

În Asia contemporană, argintul circulă în comerț mai mult ca marfă; mai ales în China, unde banii de aramă (din tehen — un aliaj de aramă, zinc și plumb) reprezintă moneda națională; în China aurul (și argintul) se vînd la cîntar ca marfă și servesc la echilibrarea balanței comerțului exterior ⁷¹.

În Roma antică, raportul dintre valoarea cuprului și cea a argintului (în monede) a cunoscut mari oscilații.

„Pînă la Servius Tullius, în operațiile de schimb era folosit metalul în bare: aes rude ^*22. Unitatea monetară, asul de aramă, era egal cu un pfund de aramă. Pe vremea lui Servius Tullius raportul dintre argint și aramă era de 279:1; ...înainte de războaiele punice ⁷² — 400:1; în perioada primului război punic — 140:1; în perioada celui de-al doilea război punic — 112:1“ (Dureau de La Malle. „Economie politique des Romains“. Tome I, p. 66—60, 73, 76, 82).

„În Roma antică aurul a fost la început foarte scump, în timp ce argintul se aducea din Cartagina (și din Spania); pînă în anul 547 [de la întemeierea Romei] aurul a fost folosit numai în bare. În comerț, raportul dintre aur şi argint era de 13,71:1; ca moneda — 17,14:1; pe vremea lui Cezar — 12:1 (la începutul războiului civil), iar după jefuirea tezaurului de către Cezar, numai 8,9:1; în timpul domniei împăraților Honorius şi Arcadius (în anul 397 după nașterea lui Hristos) a fost fixat la 14,4:1; pe vremea împăraților Honorius și Theodosiu cel tînăr (în anul 422 după nașterea lui Hristos) — 18:1. Raportul dintre argint și aramă — 100:1; raportul dintre aur și argint — 18:1“ [op. cit., p. 85—91 și 95—96].

„Primele monede de argint au fost bătute la Roma în anul 485 de la întemeierea orașului, iar primele monede de aur în anul 547. După cel de-al doilea război punic, greutatea aurului a fost redusă la 1 uncie și el n-a mai servit decît ca monedă divizionară; sesterțul“ (de argint) „devine unitatea monetară; toate plățile mari se efectuau în argint“. { În schimbul cotidian a rămas ca metal principal arama (iar mai tîrziu fierul). } „În timpul celor două imperii romane (de Est și de Vest) moneda principală a fost solidul“ (aureus. adică moneda de aur) [op. cit., p. 65, 86, 81, 84, 96].

În rezumat avem deci în lumea antică următoarea situație:

În primul rînd, argintul are o valoare relativ mare în raport cu aurul. Cu cîteva rare excepții (ca în cazul arabilor), aurul era mai ieftin decît argintul și chiar mai ieftin decît fierul; în Asia, din secolul al XV-lea pînă în secolul al VI-lea înainte de era creștină, raportul dintre aur și argint era 6:1 sau 8:1 (acest din urmă raport s-a menținut în China și în Japonia pînă la începutul secolului al XIX-lea). În legile lui Manu chiar de 2¹/₂:1. Acest raport mai scăzut se datorește acelorași cauze care au făcut ca aurul să fie descoperit înaintea celorlalte metale. Pe vremea aceea aurul provenea mai cu seamă din Asia și din Egipt. În istoria Italiei, acestei perioade îi corespunde folosirea aramei în calitate de bani, după cum, în genere, arama ca principal instrument în timp de pace și în timp de război îi corespunde aurului ca metal nobil predominant. Chiar și pe vremea lui Xenofon raportul dintre aur și argint era de 10:1.

În al doilea rînd, după moartea lui Alexandru are loc un proces de creștere relativă a valorii aurului în raport cu cea a argintului, datorat epuizării nisipurilor aurifere, precum și progresului tehnicii și al civilizației; începe exploatarea minelor de argint; acum se fac simțite efectele precumpănirii cantitative a argintului asupra aurului în scoarța pămîntului. În special însă exploatarea de către cartaginezi a zăcămintelor de argint din Spania a fost factorul care a revoluționat raportul de valoare dintre aur și argint, în același mod în care a făcut-o descoperirea argintului american la sfîrșitul secolului al XV-lea. Înainte de Cezar, raportul era de 17:1; ulterior — 14:1; în sfîrșit, din anul 422 al erei creștine, raportul a fost de 18:1 (scăderea valorii aurului pe vremea lui Cezar a fost determinată de cauze accidentale). Scăderii valorii argintului în raport cu aurul îl corespunde faptul că fierul devine principalul instrument de producție atît în condiții de război, cît și în condiții de pace.

Dacă în prima perioadă are loc un aflux de aur din ţările Orientului, în cea de-a doua se observă un aflux de argint din țările cu clima mai rece ale Occidentului.

În al treilea rînd, în evul mediu, se statornicește din nou același raport ca pe vremea lui Xenofon — 10:1. (Pe alocuri — 12:1.)

În al patrulea rînd, după descoperirea Americii. Se statornicește iarăși aproape același raport ca pe vremea împăraților Honorius și Arcadius (anul 397 al erei creștine) între 14:1 și 15:1. Deși aproximativ între 1815 și 1844 s-a înregistrat o creștere a extracției de aur, acesta din urmă a beneficiat de prime (în Franța, de pildă).

În al cincilea rînd, descoperirea aurului californian și australian va duce probabil la restabilirea raportului care a existat în timpul Imperiului roman — 18:1, dacă nu chiar a unuia și mai mare ⁷³.

Ieftinirea relativă a argintului are loc paralel cu progresul metodelor de extracție a metalelor nobile, atît în lumea antică cît și în cea modernă, propagîndu-se din Orient spre Occident, pînă cînd în cele din urmă California și Australia vor modifica situația în sens invers. În unele cazuri se constată mari oscilații, dar dacă considerăm schimbările esențiale, vedem că ele se repetă într-un mod surprinzător.

[I—34] La popoarele antice, arama era de trei sau de patru ori mai scumpă decît astăzi (Garnier) ⁷⁴.

***

c) Acum trebuie să examinăm sursele de aprovizionare cu aur și argint, precum și legătura lor cu evoluția istorică.

d) Banii ca monedă. Un scurt istoric al monedelor. Scăderea și urcarea valorii lor etc.

[B) Circulația banilor și circulația mărfurilor]

[1) Caracterul intercondiționat al circulației mărfurilor și circulației banilor]

Circulația banilor corespunde unei circulații în sens invers a mărfurilor. Marfa trece de la A la B, în timp ce banii trec de la B la A etc. Circulația banilor, ca și aceea a mărfurilor, pornește dintr-o infinitate de puncte și se reîntoarce într-o infinitate de puncte. Pe acea treaptă a circulației banilor pe care o examinăm aici, adică în cadrul circulației lor nemijlocite, banii nu pornesc dintr-un singur centru spre diferitele puncte ale periferiei și nu se reîntorc de la toate punctele periferice la același centru. Acest fenomen are loc abia în cadrul circulației mijlocite de bănci. Dar această primă circulație apărută în mod spontan constă dintr-o mulțime de circuite. Circulația propriu-zisă începe numai acolo unde aurul și argintul încetează de a fi mărfuri. Între țările exportatoare de metale nobile și cele importatoare nu are loc o circulație în acest sens, ci un simplu schimb, deoarece aurul și argintul nu figurează aici ca bani, ci ca mărfuri.

În măsura în care banii mijlocesc schimbul de mărfuri, adică — în cazul de față — circulația lor, adică în măsura în care servesc ca mijloc de schimb, banii sînt un instrument de circulație, o roată a circulației ⁷⁵; dar în măsura în care, în cadrul acestui proces, banii circulă ei înșiși și urmează o mișcare a lor proprie, ei au o circulație proprie, numită circulația banilor. Este necesar să stabilim în ce măsură această circulație este determinată de legi speciale. Un lucru e clar de la bun început, și anume că dacă banii sînt o roată a circulației mărfurilor, marfa este în aceeași măsură o roată a circulației banilor. Dacă banii fac să circule mărfurile, mărfurile fac să circule banii. Circulația banilor și circulația mărfurilor se condiționează deci reciproc.

La analiza circulației banilor trebuie să examinăm următoarele trei momente ; 1) însăși forma acestei mișcări, linia pe care o descrie ea (conceptul ei); 2) cantitatea banilor aflați în circulație; 3) viteza cu care banii își efectuează mișcarea, circulă. Toate acestea pot fi examinate numai în legătură cu circulația mărfurilor. Un lucru este clar de la început, și anume că în circulația mărfurilor există unele momente care sînt cu totul independente de circulația banilor și care, dimpotrivă, o condiționează fie direct, fie în așa fel încît aceleași împrejurări care determină viteza circulației mărfurilor, de pildă, determină și viteza circulației banilor. Caracterul general al modului de producție le determină pe amîndouă, dar în mod mai direct determină el circulația mărfurilor.

Trebuie luate în considerație de asemenea: masa participanților la schimb (numărul populației) și felul cum e repartizată între oraș și sat; cantitatea absolută a mărfurilor, a produselor și a agenților producției; masa relativă a mărfurilor puse în circulație; dezvoltarea mijloacelor de transport și de comunicație, în dublu sens: determină atît cercul participanților la schimb, al celor care intră în contact reciproc, cît și viteza cu care materia primă ajunge la producător, iar produsul la consumator; în sfîrșit, dezvoltarea industriei, care duce la concentrarea a diferite ramuri de producție, cum ar fi filatura, țesătoria, vopsitoria etc., făcînd astfel ca o serie întreagă de acte intermediare de schimb să devină superflue. Circulația mărfurilor este premisa inițială a circulației banilor, dar rămîne de văzut în ce măsură, la rîndul ei, aceasta din urmă o determină pe cea dintîi.

Să definim mai întîi conceptul general de circulație.

În prealabil însă trebuie menționat că banii fac să circule valori de schimb, deci prețuri. De aceea, la examinarea circulației mărfurilor trebuie să ținem seama nu numai de masa mărfurilor, ci și de prețurile lor. Circulația unei mari mase de mărfuri avînd o valoare de schimb mică, adică un preț mic, reclama, evident, mai puțini bani decît o masă mai mică de mărfuri avînd un preț de două ori mai mare. Înseamnă deci că noțiunea de preț ar trebui propriu-zis examinată înaintea conceptului de circulație. Circulația este afirmarea prețurilor, mișcarea în cadrul căreia mărfurile sînt transformate în prețuri; este realizarea lor ca prețuri. Cele două determinații ale banilor: 1) ca măsură sau element în care marfa se realizează ca valoare de schimb și 2) ca mijloc de schimb, ca instrument de circulație, acționează în sensuri diametral opuse. Banii fac să circule numai mărfuri care în mod ideal — nu numai în mintea individului, ci și în reprezentarea societății (adică nemijlocit în reprezentarea participanților la procesul de vînzare-cumpărare) — au fost deja transformate în bani. Această transformare ideală în bani și transformarea reală nu sînt nicidecum determinate de unele și aceleași legi. Trebuie să examinăm deci raportul dintre ele.

[2) Cele trei funcții principale ale banilor în circulația mărfurilor și a banilor și contradicțiile dintre aceste funcții)

a) [Banii ca măsură a valorii]

a) O trăsătură esențială a circulației este aceea că ea pune în circulație valori de schimb, și anume valori de schimb determinate sub formă de prețuri. De aceea nu se poate spune că orice schimb de mărfuri — cum ar fi trocul, livrările în natură, servituțile feudale etc. — constituie un act de circulație. Ca să aibă loc o circulație sînt necesare următoarele două condiții: în primul rînd, mărfurile (produse sau muncă) trebuie să fie dinainte date ca prețuri; în al doilea rînd, să aibă loc nu acte de schimb izolate, ci o întreagă serie de acte de schimb, o totalitate de schimburi care se desfășoară în flux continuu, mai mult sau mai puțin pe scara întregii societăți; e nevoie deci de un sistem de acte de schimb.

[I—35] Marfa e determinată ca valoare de schimb. Ca valoare de schimb ea este, într-un raport determinat (în funcție de timpul de muncă pe care-l conține ea), echivalent pentru toate celelalte valori (mărfuri). Dar ea nu corespunde nemijlocit acestui mod de a fi determinat al ei. Ca valoare de schimb ea diferă de sine însăși în existența ei naturală. Ea are nevoie de o mijlocire pentru a putea deveni valoare de schimb. De aceea, în bani, valoarea de schimb apare în fața mărfii ca ceva distinct de ea însăși. Numai marfa exprimată în bani este marfa ca pură valoare de schimb, sau marfa ca pură valoare de schimb este bani. În același timp însă banii există acum în afara mărfii și alături de ea; valoarea ei de schimb, valoarea de schimb a tuturor mărfurilor a dobîndit o existență de sine stătătoare, întruchipată într-un material propriu, într-o marfă specifică. Valoarea de schimb a mărfii exprimă ansamblul raporturilor cantitative în care toate celelalte mărfuri se pot schimba pe marfa respectivă și care sînt determinate de cantitățile inegale de mărfuri diferite care pot fi produse în același timp de muncă. În calitate de valoare de schimb a tuturor mărfurilor, banii există acum în afara acestora din urmă și alături de ele.

Ei sînt, mai întîi de toate, substanța universală în care mărfurile trebuie să fie cufundate, adică aurite și argintate, pentru a dobîndi o existență liberă ca valori de schimb. Ele trebuie să fie traduse în limbajul banilor, exprimate în bani; banii devin numitorul comun al valorilor de schimb, al mărfurilor ca valori de schimb. Valoarea de schimb exprimată în bani, adică echivalată cu banii, este prețul. După ce banii s-au statornicit ca ceva de sine stătător față de valorile de schimb, acestea din urmă se exprimă în modul de a fi determinat al banilor care le stau în față ca subiect ⁷⁶. Dar orice valoare de schimb este o mărime determinată, e valoare de schimb cantitativ determinată. Ca atare, ea este egală cu o anumită cantitate de bani. Acest mod de a fi determinat este, potrivit legii generale, dat de timpul de muncă materializat în valoarea de schimb. Prin urmare, o valoare de schimb care este produsul unei zile de muncă, să zicem, își găsește expresia într-o cantitate de aur sau de argint care reprezintă o zi timp de muncă, adică este produsul unei zile de muncă. Măsura generală a valorilor de schimb devine acum măsură în raportul dintre fiecare valoare de schimb și banii cu care ea este echivalată.

{Valoarea aurului și argintului este determinată în primul rînd de cheltuielile de producție ale acestor metale în țările lor de origine.

„În țările producătoare de metale nobile, toate prețurile depind în ultimă instanță de cheltuielile de producție a acestor metale... Salariul minerului... servește drept scară pentru calcularea remunerației tuturor celorlalți producători... Într-o țară neposesoare de mine, valoarea în aur sau în argint a tuturor mărfurilor nemonopolizate depinde de cantitatea de aur și de argint ce se poate obține prin exportarea produsului unei anumite cantități de muncă, de rata curentă a profitului și, în fiecare caz în parte, de salariile plătite și de timpul pentru care au fost plătite“ (N. W. Senior, „Three Lectures on the Cost of Obtaining Money etc.“, London, 1830, p. 15, 13—14).

Cu alte cuvinte, valoarea lor depinde de cantitatea de aur și de argint ce se obține direct sau indirect din țările posesoare de mine, în schimbul unei anumite cantități de muncă (de produse exportabile). Banii sînt mai întîi de toate ceea ce exprimă raportul de egalitate a tuturor valorilor de schimb; în bani toate au același nume.}

Valoarea de schimb exprimată în bani este prețul. În preț, valoarea de schimb este exprimată ca o anumită cantitate de bani, în el banii apar în primul rînd ca unitate a tuturor valorilor de schimb, iar în al doilea rînd, ca unitate de măsură pe care fiecare din ele o conține într-un număr determinat, astfel încît prin comparare cu ei este exprimată determinarea lor cantitativă, raportul lor cantitativ reciproc. Banii apar deci aici ca măsură a valorilor de schimb, iar prețurile ca valori de schimb măsurate în bani. Că banii sînt măsura prețurilor, că deci în bani se compară între ele valorile de schimb, este o definiție care reiese de la sine. Ceea ce este însă deosebit de important pentru teorie este faptul că în preț valoarea de schimb e comparată cu banii. După ce banii s-au statornicit ca valoare de schimb independentă și detașată de celelalte mărfuri, marfa singulară, valoarea de schimb particulară este la rîndul ei echivalată cu banii, adică este echivalată cu o anumită cantitate de bani, este exprimată în bani, tradusă în limbajul lor. Prin echivalarea lor cu banii, mărfurile sînt iarăși raportate unele la altele, după cum, în calitate de valori de schimb, ele se raportau unele la altele în virtutea noțiunii lor, adică în sensul că în anumite proporții ele se acoperă unele pe altele și sînt reciproc comparabile.

Valoarea de schimb particulară, marfa, este exprimată în modul de a fi determinat al valorii de schimb devenite de sine stătătoare al banilor, îi este subordonată, subsumată. Am arătat mai sus ^*23 cum se întîmplă acest lucru (adică cum se stabilește raportul cantitativ dintre valoarea de schimb cantitativ determinată și o anumită cantitate de bani). Deoarece însă banii au o existență de sine stătătoare în afara mărfurilor, prețul mărfii apare ca un raport exterior între valori de schimb (sau mărfuri) și bani; marfa nu este preț așa cum prin substanța ei socială era valoare de schimb; acest mod de a fi determinat nu coincide cu ea direct, ci este mijlocit prin compararea ei cu banii. Marfa este valoare de schimb, dar are preț. Valoarea de schimb se afla în unitate nemijlocită cu marfa, era modul ei nemijlocit de a fi determinată, de care marfa însăși se și distingea tot atît de nemijlocit, astfel încît de o parte se afla marfa, iar de alta (în bani) valoarea ei de schimb, pe cînd acum, în preț, marfa, pe de o parte, se raportează la bani ca la ceva exterior ei, iar pe de alta este ea însăși în mod ideal afirmată ca bani, deoarece banii au o realitate distinctă de ea. Prețul este o proprietate a mărfii, este determinația sub care ea este mental reprezentată ca bani. El nu mai este un mod nemijocit de a fi determinat al mărfii, ci unul reflectat [I—36]. Alături de banii reali, marfa există acum ca bani ideali.

Această determinare a banilor ca măsură și a mărfii ca preț își găsește o ilustrare cît se poate de simplă în deosebirea dintre banii reali și banii de calcul. Ca măsură, banii servesc întotdeauna ca bani de calcul, în timp ce ca preț, marfa este întotdeauna numai în mod ideal transformată în bani.

„Evaluarea mărfii de către vînzător, oferta făcută de către cumpărător, calculele, obligațiile, rentele, inventarele etc., pe scurt, tot ce pregătește și precede actul material al plății trebuie să fie exprimat în bani de calcul. Banii reali nu intervin decît pentru efectuarea plăților și soldarea (lichidarea) conturilor... Dacă am de plătit o sumă de 24 de livre și 12 sous, în bani de calcul aceasta reprezintă 24 de unități de un fel și 12 de un alt fel, pe cînd în realitate vei plăti această sumă cu două piese materiale: o piesă de aur în valoare de 24 de livre și o piesă de argint în valoare de 12 sous... Masa totală a banilor reali este în chip firesc limitată de nevoile circulației. Banii de calcul sînt o măsură ideală, care nu are altă limită decît reprezentarea. Ei sînt folosiți pentru a exprima orice fel de avuție, atunci cînd aceasta din urmă este privită exclusiv prin prisma valorii ei de schimb... Astfel, ei sînt folosiți pentru a exprima avuția națională, venitul statului și al particularilor; valorile de calcul, oricare ar fi forma sub care ar exista ele, se stabilesc după aceeași formulă, astfel încît în întreaga masă a bunurilor de consum nu există nici un obiect care să nu fi fost de mai multe ori transformat mental în bani, pe cînd, în comparație cu această masă a bunurilor de consum, suma totală a banilor efectiv existenți se află într-un raport de cel mult 1:10“ (Garnier. „Histoire de la Monnaie etc.“ Tome I, Paris, 1819, p. 72, 73, 77, 78).

(Acest din urmă raport nu este adecvat; ar fi mai just să se spună de 1 la mai multe milioane. În realitate el este incalculabil.)

Așadar, dacă inițial banii exprimau valoarea de schimb, acum marfa ca preț, ca valoare de schimb ideal afirmată, realizată în minte, exprimă o anumită sumă de bani: bani într-o proporție determinată. Ca prețuri, toate mărfurile sînt, sub forme diferite, reprezentanți ai banilor, pe cînd înainte banii, ca valoare de schimb autonomizată, reprezentau toate mărfurile. După ce banii au devenit în mod real marfă, marfa este în mod ideal considerată bani.

Este clar, în primul rînd, că la această transformare ideală a mărfurilor în bani, sau la stabilirea prețurilor mărfurilor, cantitatea banilor realmente existenți este cu desăvîrșire indiferentă sub un dublu aspect. În primul rînd, transformarea ideală a mărfurilor în bani este evident independentă de masa banilor reali și nu este limitată de aceasta. Pentru acest proces nu e nevoie de nici o piesă în numerar, după cum nu e nevoie să folosim realmente o unitate de lungime (un cot, să zicem) pentru a exprima un număr ideal de coți. Dacă ar fi să evaluăm în bani întreaga avuție națională a Angliei, de pildă, adică daca ar fi s-o exprimăm sub formă de preț, oricine știe că toți banii din lume nu vor fi de ajuns pentru a realiza prețul ei total. Banii sînt necesari aici numai ca o categorie, ca un raport, gîndit de noi. În al doilea rînd, deoarece banii servesc ca unitate, iar marfa este exprimată ca ceva care conține o anumită sumă de părți alicote ale banilor, este măsurată cu ajutorul banilor, înseamnă că drept măsură între mărfuri și bani servește măsura generală a valorilor de schimb — cheltuielile de producție sau timpul de muncă. Dacă deci ¹/₃ de uncie de aur este produsul unei zile de muncă, iar marfa x este produsul a trei zile de muncă, înseamnă că marfa x este egală cu 1 uncie sau cu 3 lire sterline 17 șilingi și 4 pence. La măsurarea banilor și a mărfii reintră în funcțiune măsura inițială a valorilor de schimb. În loc de a fi exprimată în trei zile de muncă, marfa este exprimată în cantitatea de aur sau de argint care se produce în 3 zile de muncă. Cantitatea banilor efectiv existenți nu are, evident, nici o legătură cu această proporție.

(Eroarea lui James Mill: el pierde din vedere faptul ca cheltuielile de producție, și nu cantitatea de metale nobile determină valoarea lor și prețurile mărfurilor, măsurate în valoarea metalelor nobile ⁷⁷).

{„În cadrul schimbului, mărfurile își servesc reciproc drept măsură a valorii... Dar un asemenea mod de a proceda ar reclama tot atîția termeni de comparație cîte mărfuri se află în circulație. Dacă o marfă s-ar schimba numai pe o singură marfă și nu pe două, ea n-ar putea servi drept termen de comparație... De aici necesitatea unui termen de comparație comun... Acest termen poate fi pur ideal... Determinația banilor ca măsură este determinația lor inițială și e mai importantă decît aceea de gaj... În comerțul dintre Rusia și China, argintul servește la evaluarea tuturor mărfurilor și totuși are loc un schimb nemijlocit“. (Storch. „Cours d'Economie Politique etc.“ Tome I, Paris, 1823, p. 81, 83—84, 87, 88).

„Operația de măsurare a mărfii cu ajutorul banilor se aseamănă cu folosirea greutăților la compararea unor mase materiale. Aceeași denumire servește pentru desemnarea celor două unități destinate măsurării greutății si valorii unui lucru. Măsurile de greutate și măsurile de valoare au aceleași denumiri. Un etalon care să aibă întotdeauna aceeași greutate a fost ușor de găsit. În materie de bani a servit ca etalon valoarea pfundului de argint, care este egală cu cheltuielile lui de producție“ (Simonde de Sismondi, „Etudes sur l'Economie Politique“. Tome II, Bruxelles, 1838, p. 264—265, 267, 268).

Aici nu este vorba numai de identitatea denumirilor. La început, aurul și argintul se cîntăreau. Astfel, la romani un as era egal cu un pfund de aramă.}

[I—37] „La Homer și la Hesiod, nu aurul și argintul, ci oile și boii serveau drept bani ca măsura a valorii. În tabăra din fața Troiei se practică schimbul nemijlocit (Jacob. „An historical Inquiry into the Production and Consumption of the Precious Metals“, Vol. I, London, 1831, p. 109). (Tot astfel se practica în evul mediu comerțul de sclavi — op. cit., p. 351.)

Banii se pot manifesta în determinaţia de măsură și de element general al valorilor de schimb fără să se fi realizat în celelalte determinații ale lor; deci și înainte de a fi luat forma de bani de metal. Așa stau lucrurile în cazul trocului simplu. Dar în cazul acesta se presupune că schimburile sînt în genere încă rare, că mărfurile nu s-au dezvoltat încă ca valori de schimb și, deci, nici ca preţuri.

{„Statornicirea unui nivel obișnuit al prețului unui lucru presupune înstrăinarea lui frecventă, ceea ce nu se întîmplă în formațiunile sociale primitive. În țările neindustriale, numeroase obiecte nu au un preț determinat... Numai vînzarea produselor poate determina prețurile lor și numai o vînzare frecventă poate statornici un anumit nivel al prețurilor. Vînzarea frecventă a articolelor de primă necesitate depinde de repartizarea populației între oraș și sat“ etc. (J. Steuart. „An Inquiry into the Principles of Political Economy“. Vol. I, Dublin, 1770, p. 395, 3961.}

Un larg proces de determinare a prețurilor presupune că individul nu produce direct mijloacele de subzistență de care are nevoie și că produsul său nemijlocit este o valoare de schimb, adică trebuie să fie mijlocit printr-un proces social înainte de a deveni pentru el mijloc de subzistență. Între dezvoltarea deplină a acestei temelii a societății industriale și stadiul patriarhal se află numeroase trepte intermediare, o infinitate de nuanțe.

Din cele spuse la punctul a reiese că dacă cheltuielile de producție a metalelor nobile cresc, prețurile tuturor mărfurilor scad. Dacă cheltuielile de producție a metalelor nobile scad, prețurile tuturor mărfurilor cresc. Aceasta este legea generală, care, după cum vom vedea, se modifică în unele chestiuni de amănunt [I—37].

***

[I—38] (La punctul a). „Măsura, folosită ca atribut al banilor, înseamnă indicator al valorii“... E ridicol să se creadă că „prețurile trebuie să scadă pentru că mărfurile sînt evaluate la atîtea și atîtea uncii de aur, în timp ce rezerva de aur din țara respectivă s-a redus... Eficiența aurului ca indicator al valorii nu depinde de împrejurarea că într-o țară sau alta aurul se află într-o cantitate mai mare sau mai mică. Dacă prin operații bancare ar putea fi redusă la jumătate circulația banilor de metal și de hîrtie din țara respectivă, raportul de valoare al aurului și al mărfurilor ar rămîne neschimbat“. Exemple: exportul de aur din Peru în secolul al XVI-lea și scurgerile de aur din Franța în Anglia în secolul al XIX-lea (Hubbard. „The Currency and the Country“. London, 1843. p. 44—46).

„Pe coasta africană nu servesc drept măsură a valorii nici aurul, nici argintul; în locul lor este folosită o măsură ideală, un «lingou» imaginar“ (Jacob. „An historical Inquiry into the Production and Consumption of the Precious Metals“. Vol. II, London, 1831, p. 326—327). [I—38]

b) [Banii ca mijloc de circulație]

[I—37]. Dacă în prețuri valorile de schimb sînt în mod ideal transformate în bani, în cadrul schimbului, al cumpărării și vînzării, ele sînt în mod real transformate in bani, schimbate pe bani, pentru ca apoi, în calitate de bani, să fie la rîndul lor schimbate pe marfă. Valoarea de schimb particulară trebuie să fie schimbată în prealabil pe valoarea de schimb generală, pentru a fi, la rîndul ei, schimbată pe valori de schimb particulare. Marfa ca valoare de schimb se realizează numai prin această mișcare mijlocitoare, în care banii joacă rolul de mijlocitor. Banii circulă deci într-o direcție opusă circulației mărfurilor. Ei apar ca mijlocitor al schimbului de mărfuri, ca mijloc de schimb. Ei sînt un mijloc de circulație, un instrument de circulație pentru rotația mărfurilor; dar ca instrument de circulație, ei au totodată propria lor circulație — rotația sau circulația banilor. Prețul mărfii se realizează numai în schimbul ei pe bani reali, sau în schimbarea ei reală pe bani.

Din cele de mai sus rezultă următoarele. Mărfurile se schimbă realmente pe bani, se transformă în bani reali numai după ce au fost în prealabil transformate în bani în mod ideal, adică după ce au fost determinate ca prețuri. Prețurile sînt deci o premisă a circulației banilor, cu toate că realizarea lor apare ca un rezultat al ei. Împrejurările care provoacă creșterea sau scăderea valorii de schimb și deci a prețurilor mărfurilor peste sau sub valoarea lor mijlocie vor fi examinate în secțiunea referitoare la valoarea de schimb; ele preced procesul realizării lor efective în bani, și de aceea apar la început ca fiind cu totul independente de acest proces. Raporturile dintre numere nu se schimbă de pe urma faptului că le exprimăm prin fracții zecimale. Este doar o altă denumire.

Pentru ca mărfurile să circule efectiv, e nevoie de mijloace de transport, iar banii nu pot face acest lucru. Dacă am cumpărat 1 000 de pfunzi de fier în schimbul unei sume de x l.st., proprietatea asupra fierului a trecut în mîinile mele. Cele x l.st. ale mele au îndeplinit rolul de mijloc de schimb și au circulat la fel ca și titlul de proprietate. Vînzătorul însă, dimpotrivă, a realizat prețul fierului, a realizat fierul ca valoare de schimb. Dar pentru aducerea fierului de la el la mine banii nu pot face nimic: pentru asta e nevoie de o căruță, de cai, de drumuri etc. Circulația reală a mărfurilor în timp și în spațiu nu este realizată de bani. Ei nu realizează decît prețul mărfurilor și nu fac decît să transfere titlul de proprietate asupra mărfii în mîinile cumpărătorului, adică în mîinile aceluia care a oferit mijloacele de schimb. Ceea ce banii fac să circule nu sînt mărfurile, ci titlurile de proprietate asupra lor, și nu mărfurile, ci prețurile lor sînt acelea care în această circulație se realizează în schimbul pe bani, fie la cumpărare, fie la vînzare.

Prin urmare, cantitatea de bani de care are nevoie circulația este determinată în primul rînd de nivelul mai ridicat sau mai scăzut al prețurilor mărfurilor puse în circulație. La rîndul ei, suma totală a acestor prețuri este determinată, în primul rînd, de prețurile diferitelor mărfuri, iar în al doilea rînd, de masa mărfurilor puse în circulație la prețuri determinate. Așa, de pildă, circulația unui cuarter de grîu la prețul de 60 de șilingi cuarterul necesită de două ori mai mulți șilingi decît circulația lui la prețul de 30 de șilingi. Și dacă trebuie să punem în circulație 500 de cuarteri de grîu la prețul de 60 de șilingi, e nevoie de 30 000 de șilingi, în timp ce pentru circulația a 200 de cuarteri nu se cer decît 12 000 de șilingi. Aceasta depinde deci de nivelul mai ridicat sau mai scăzut al prețurilor mărfurilor și de cantitatea mărfurilor la prețul dat.

În al treilea rînd însă, cantitatea de bani de care are nevoie circulația depinde nu numai de suma totală a prețurilor care urmează a fi realizate, ci și de viteza cu care circulă banii și cu care ei efectuează această realizare. Dacă 1 taler efectuează într-o oră 10 cumpărări la prețul de 1 taler fiecare, adică dacă e schimbat de 10 ori, el realizează exact ceea ce ar realiza 10 taleri care n-ar efectua decît 1 cumpărare într-o oră. Viteza este momentul negativ; ea înlocuiește cantitatea; cu ajutorul ei piesa monetară se multiplică.

Împrejurările care determină, pe de o parte, masa prețurilor mărfurilor care urmează a fi realizate, iar pe de alta viteza de rotație a banilor vor fi examinate ulterior. Un lucru este clar de pe acum, și anume că prețurile au un nivel ridicat sau scăzut nu pentru că în circulație se află bani mulți sau puțini, ci în circulație se află bani mulți sau puțini pentru că prețurile au un nivel ridicat sau scăzut. Apoi, nu viteza de circulație a banilor depinde de cantitatea lor, ci [I—38] cantitatea mijloacelor de circulație depinde de viteza lor de circulație (în cazul plăților mari banii nu se numără, ci se cîntăresc; astfel se economisește timp).

După cum s-a mai arătat însă ^*24, rotația banilor nu pornește dintr-un singur centru și nici nu se reîntoarce într-un singur centru de la toate punctele periferice (cum se întîmplă la băncile de emisiune și, în parte, la trezoreria statului); ea pornește din nenumărate puncte și se reîntoarce în nenumărate puncte (însăși această reîntoarcere și timpul în care ea se efectuează sînt pur întîmplătoare). De aceea viteza mijloacelor de circulație poate să înlocuiască numai pînă la un anumit punct cantitatea mijloacelor aflate în circulație. (De pildă, fabricanții și fermierii își plătesc muncitorii, aceștia plătesc negustorului etc., de la care banii se reîntorc la fabricanți și la fermieri.)

Oricare ar fi viteza ei de circulație, aceeași cantitate de bani poate efectua numai succesiv o serie de plăți. Dar o anumită masă de plăți trebuie efectuate simultan. Circulația pornește concomitent dintr-o mulțime de puncte. Înseamnă deci că circulația necesită o anumită cantitate de bani, care se va afla mereu în circulație și care este determinată de suma totală a mijloacelor ce pornesc concomitent din punctele de plecare ale circulației și de viteza cu care această sumă își parcurge drumul (se reîntoarce la punctele ei de plecare). Deși această cantitate de mijloace de circulație este supusă acțiunii unor fluxuri și refluxuri, se statornicește totuși un oarecare nivel mediu, deoarece schimbările de durată nu se produc decât foarte lent, în decursul unor perioade îndelungate, și sînt mereu paralizate, după cum vom vedea, de o mulțime de împrejurări de ordin secundar.

În determinația lor ca măsură a valorii, banii sînt indiferenți față de cantitatea lor, sau cantitatea existentă de bani este indiferentă din punctul de vedere al acestei determinații. Ca mijloc de schimb însă, ca instrument de circulație, cantitatea lor este strict determinată. Mai tîrziu va trebui să elucidăm problema dacă aceste două determinații ale banilor pot intra în contradicție una cu alta.

{Noțiunea de circulație forțată, impusă (vezi Steuart ⁷⁸) nu este cazul să fie examinată aici.}

Esențial pentru circulație e faptul că schimbul apare ca un proces, ca un ansamblu fluid de cumpărări și de vînzări. Prima ei premisă este circulația mărfurilor înseși, ca o circulație care pornește în permanență din mai multe părți. Condiția circulației mărfurilor este ca mărfurile să fie produse ca valori de schimb, nu ca valori de întrebuințare nemijlocite, ci ca valori de întrebuințare mijlocite prin valoarea de schimb. Însușirea prin intermediul înstrăinării și al vînzării constituie premisa fundamentală. Circulația ca realizare a valorilor de schimb presupune: 1) că produsul meu este un produs numai în măsura în care se prezintă ca atare pentru altul, deci în măsura în care e singularul suprimat și conservat, adică generalul; 2) că pentru mine e produs numai în măsura în care e înstrăinat și devine produs pentru altul; 3) că pentru altul e produs numai în măsura în care, la rîndul său, acest altul își vinde produsul său; toate acestea implică faptul 4) că pentru mine producția nu constituie un scop în sine, ci un mijloc.

Circulația este acea mișcare în cadrul căreia înstrăinarea generală apare ca însușire generală, iar însușirea generală ca înstrăinare generală. Deși în ansamblu această mișcare apare ca un proces social, iar diferitele momente ale acestei mișcări izvorăsc din voința conștientă și din scopurile particulare ale indivizilor, totalitatea procesului apare totuși ca o conexiune obiectivă, care se naște în mod spontan; deși rezultă din interacțiunea indivizilor conștienți, ea nu rezidă totuși în conștiința lor și în ansamblu nu le este subordonată. Propria lor ciocnire reciprocă creează o putere socială care le e străină și care-i domină; interacțiunea lor apare ca un proces și ca o putere care nu depind de ei. Fiind o totalitate a procesului social, circulația este totodată prima formă în care apare, ca ceva independent de indivizi, nu pur și simplu o relație socială, ca, de pildă, în piesa monetară sau în valoarea de schimb, ci însăși mișcarea socială în ansamblu. Legătura socială dintre indivizi, ca forță devenita independentă, care-i domină pe indivizi, indiferent că ne-o reprezentăm ca o forță naturală, ca rod al întîmplării sau sub oricare altă formă, este un rezultat necesar al faptului că nu individul social liber constituie aici punctul de plecare. Circulația ca primă totalitate printre categoriile economice este foarte potrivită pentru ilustrarea acestei teze.

[I—39] La prima vedere, circulația apare ca un proces infinit, în sensul de infinitate rea ⁷⁹. Marfa se schimbă pe bani; banii se schimbă pe marfă, și aceasta se repetă la infinit. Această reluare neîncetată a aceluiași proces constituie într-adevăr un moment esențial al circulației. Dar dacă o examinăm mai îndeaproape, descoperim în ea și alte fenomene, și anume fenomenele de circuit închis sau de reîntoarcere la punctul de plecare. Marfa se schimbă pe bani, banii se schimbă pe marfă. În felul acesta o marfă se schimbă pe altă marfă, dar schimbul acesta este un schimb mijlocit. Cumpărătorul redevine vînzător, iar vînzătorul cumpărător. Fiecare din ei apare astfel într-o dublă determinare opusă, și în felul acesta se creează unitatea vie a acestor două determinări.

Ar fi însă complet eronat dacă, așa cum fac economiștii, de îndată ce se manifestă contradicțiile inerente banilor, am sesiza imediat numai rezultatele finale, fără procesul care le mijlocește, dacă am reține numai unitatea fără diversitate, numai afirmația fără negație. În cadrul circulației, marfa se schimbă pe marfă; dar în măsura în care se schimbă pe bani, ea nu se schimbă pe altă marfă. Cu alte cuvinte, cumpărarea și vînzarea apar ca două acte reciproc indiferente, care nu coincid în timp și spațiu. Dacă se spune că cel ce vinde e totodată și cumpărător, deoarece cumpără bani, și că cel ce cumpără e totodată și vînzător, deoarece vinde bani, se pierde din vedere tocmai deosebirea specifică dintre marfă și bani.

După ce ne-au demonstrat cît se poate de convingător că schimbul nemijlocit, în care cele două acte coincid, nu corespunde unei forme sociale mai dezvoltate și unui mod de producție mai dezvoltat, economiștii încep deodată să considere drept nemijlocit schimbul mijlocit prin intermediul banilor, făcînd abstracție de caracterul specific al acestei tranzacții. După ce ne-au arătat că e nevoie de bani distincți de marfă, ei afirmă deodată că nu există nici o deosebire între bani și marfă. Ei recurg la această abstracție pentru că în dezvoltarea reală a banilor apar contradicții neplăcute apologeticii bunului-simț burghez și care de aceea trebuie escamotate. Întrucît cumpărarea și vînzarea, cele două momente esențiale ale circulației, sînt reciproc indiferente și separate în timp și spațiu, nu e cîtuși de puțin obligatoriu ca ele să coincidă. Indiferența lor reciprocă poate să ducă la consolidarea aparentei lor autonomii una față de alta. Deoarece însă amîndouă constituie elemente esențiale ale unui tot unic, survine necesarmente un moment în care forma de sine stătătoare este înlăturată în mod violent și în care unitatea lăuntrică se restabilește din exterior printr-o explozie puternică. Prin urmare, în însăși determinarea banilor ca mijlocitor, în scindarea schimbului în două acte separate rezidă germenul crizelor sau cel puțin posibilitatea lor, care nu se poate realiza decît acolo unde există condițiile fundamentale ale unei circulații dezvoltate în forma ei clasică, corespunzătoare conceptului ei.

S-a văzut apoi că în cadrul circulației banii nu fac decît să realizeze prețurile. Prețul apare în primul rînd ca determinare ideală a mărfii, dar banii primiți în schimbul ei reprezintă prețul ei realizat, prețul ei real. De aceea prețul apare în aceeași măsură ca preț exterior mărfii, independent de ea și alături de ea, cît și ca preț care există în mod ideal în marfă. Cînd nu poate fi realizată în bani, marfa își pierde aptitudinea de a circula, iar prețul ei devine pur imaginar, după cum inițial produsul transformat în valoare de schimb încetează de a fi produs dacă nu e schimbat în realitate. (Aici nu vorbim de urcarea și scăderea prețurilor.)

La punctul a, prețul a apărut ca determinare existentă înăuntrul mărfurilor; la punctul b, banii apar ca preț existent în afara mărfii. Nu e de ajuns să existe o cerere de mărfuri, mai trebuie ca ea să fie o cerere solvabilă. Prin urmare, dacă prețul mărfii nu poate fi realizat, dacă marfa nu poate fi transformată în bani, ea se devalorizează, se depreciază. Valoarea de schimb exprimată în prețul ei trebuie să fie sacrificată atunci cînd această specifică transformare în bani devine necesară. De aici lamentările lui Boisguillebert, de pildă, că banii sînt călăul tuturor lucrurilor, Molohul căruia trebuie să i se jertfească totul, tiranul mărfurilor ⁸⁰.

În perioada instituirii monarhiei absolute, cînd toate dările au fost transformate în impozite în bani, banii apar efectiv în postura de Moloh căruia i se sacrifică avuția reală. Un rol asemănător au banii ori de cîte ori se produce o panică monetară. Dintr-o slugă a comerțului, spune Boisguillebert, banii s-au transformat în tiranul lui. În fapt însă, chiar determinarea prețurilor conține într-o formă latentă ceea ce iese la iveală în schimbul pe bani, și anume că banii au încetat să mai reprezinte marfa, și acuma marfa reprezintă banii. Lamentări pe tema ilegitimității comerțului bazat pe bani se întîlnesc atît la unii autori care marchează trecerea de la feudalism la epoca modernă, cît și — mai tîrziu — la socialiști.

α) Pe măsură ce se dezvoltă diviziunea muncii, produsul încetează de a fi mijloc de schimb. Apare necesitatea unui mijloc de schimb general, independent de producția specifică a fiecăruia. În cadrul producției orientate spre asigurarea nemijlocită a mijloacelor de subzistență nu orice articol poate fi schimbat pe orice alt articol, iar o activitate determinată sau alta poate fi schimbată numai [I—40] pe anumite produse bine determinate. Cu cît produsele devin mai specializate, mai variate și mai lipsite de independență, cu atît mai necesar devine un mijloc general de schimb. La început, produsul muncii sau munca însăși este mijlocul general de schimb, dar pe măsură ce produsul se specializează, el joacă din ce în ce mai puțin acest rol. O diviziune a muncii cît de cît dezvoltată presupune ca trebuințele fiecăruia au devenit multilaterale, iar produsul său a devenit unilateral. Nevoia de schimb și mijlocul direct de schimb se dezvoltă invers proporțional. De aici se naște necesitatea unui mijloc general de schimb, în condițiile căruia produsul determinat și munca determinată trebuie să fie schimbate pe capacitatea de schimb. Valoarea de schimb a unui lucru nu este nimic altceva decît expresia cantitativ specificată a capacității lui de a servi ca mijloc de schimb. În bani, însuși mijlocul de schimb devine lucru, sau, cu alte cuvinte, valoarea de schimb a lucrului dobîndește o existență de sine stătătoare, în afara lucrului. Deoarece în raport cu banii marfa nu e decît un mijloc de schimb cu putere limitată, ea poate să înceteze de a fi mijloc de schimb în raport cu banii.

β) Scindarea schimbului în cumpărare și vînzare creează posibilitatea de a cumpăra fără a vinde (acaparare de mărfuri), sau de a vinde fără a cumpăra (acumulare de bani). Ea face posibilă specula și transformă schimbul într-o ocupație aparte, adică creează negustorimea ca stare socială. Această scindare a făcut posibilă intercalarea unei mulțimi de tranzacții intermediare între actul inițial și cel definitiv al schimbului mărfii; ea oferă pentru numeroase persoane posibilitatea de a exploata această scindare. Ea a făcut posibilă o serie întreagă de pseudotranzacții. Rînd pe rînd iese la iveală că ceea ce păruse a fi un act esențialmente scindat este în realitate esențialmente unitar, iar ceea ce păruse a fi un act esențialmente unitar este în fond esențialmente scindat. Ori de cîte ori cumpărarea și vînzarea se afirmă ca două acte esențialmente diferite, are loc o depreciere generală a tuturor mărfurilor. Și, dimpotrivă, ori de cîte ori iese la iveală că banii nu sînt decît un mijloc de schimb, se produce o depreciere a banilor. Scădere sau urcare generală a prețurilor.

{O dată cu banii este dată posibilitatea mei diviziuni absolute a muncii, deoarece datorită lor munca devine independentă de produsul ei specific, de nemijlocita valoare de întrebuințare pe care o are pentru ea produsul ei.}

Creșterea generală a prețurilor în perioada de speculă nu poate fi atribuită unei creșteri generale a valorii de schimb sau a cheltuielilor de producție a mărfurilor, căci dacă valoarea de schimb sau cheltuielile de producție a aurului ar crește în aceeași măsură ca și cele ale tuturor celorlalte mărfuri, valorile lor de schimb exprimate în bani, adică prețurile lor, ar rămîne neschimbate. Ea nu poate fi atribuită nici unei scăderi a prețului de producție ⁸¹ a aurului. (De credit nu ne ocupăm încă aici.) Deoarece însă banii nu sînt numai o marfă generală, ci și o marfă particulară, supusă ca atare legii cererii și ofertei, cererea generală de mărfuri particulare în opoziție cu banii trebuie sa provoace o scădere a acestora din urmă.

Vedem, așadar, că este in însăși natura banilor ca ei să rezolve contradicțiile inerente schimbului nemijlocit și valorii de schimb numai generalizîndu-le. În cadrul schimbului nemijlocit era ceva pur întîmplător dacă cutare mijloc de schimb particular se schimba sau nu pe altul; acum însă marfa trebuie să se schimbe pe mijlocul general de schimb, față de care particularitatea ei se află într-o contradicție și mai mare. Pentru a asigura capacitatea de schimb a mărfii, însăși capacitatea de schimb îi este opusă ca o marfă de sine stătătoare. (Aici mijlocul devine scop.) În cadrul schimbului nemijlocit se punea problema dacă marfa particulară dată va găsi o altă marfă particulară. Banii însă transformă însuși actul schimbului în două acte indiferente unul față de altul.

(Înainte de a examina în continuare problemele circulației intense, slabe etc., și în special controversata problemă a cantității banilor aflați în circulație și a prețurilor, trebuie să examinăm banii în cea de-a treia determinație a lor.)

Unul dintre momentele circulației este acela în care o marfă se schimbă pe altă marfă prin intermediul banilor. Dar tot astfel are loc și celălalt moment, adică nu numai acela în care marfa se schimbă pe bani și banii pe marfă, ci și acela în care banii se schimbă pe marfă și marfa se schimbă pe bani; banii sînt deci mijlociți cu ei înșiși prin intermediul mărfii și apar astfel ca moment inițial și moment final al propriei lor rotații. Ei nu mai apar ca mijloc, ci ca scop al circulației (ca, de pildă, în rîndurile negustorimii) (și în comerț în general). Dacă privim circulația nu numai ca o alternare permanentă a mărfii și a banilor, ci și în circuitele pe care le parcurge ea în sine însăși, vedem că acest circuit se prezintă sub un dublu aspect: pe de o parte, „marfă — bani — bani — marfă“, iar pe de alta, „bani — marfă — marfă — bani“; cu alte cuvinte, dacă vînd pentru a cumpăra, pot tot atît de bine să cumpăr pentru a vinde. În primul caz, banii nu sînt decît un mijloc pentru a obține marfa, iar marfa este scopul; în cel de-al doilea, marfa nu este decît un mijloc pentru a obține bani, iar banii reprezintă scopul. La aceasta se ajunge pur și simplu prin faptul că momentele circulației sînt luate în conexiunea lor. Dacă privim circulația ca circulație pur și simplu, trebuie să fie indiferent ce punct alegem ca punct de plecare.

Există totuși o deosebire specifică între marfa aflată în circulație și banii aflați în circulație. La un moment dat, marfa este eliminată din sfera circulației și-și îndeplinește menirea finală abia atunci cînd e definitiv retrasă din această sferă, spre a fi consumată fie în actul producției, fie în consumul propriu-zis. Menirea banilor e, dimpotrivă, aceea de a rămîne în sfera circulației ca roată a ei, spre a-și relua mereu rotația asemenea unui perpetuum mobile.

Nu-i mai puțin adevărat totuși că această a doua formă de mișcare are loc ca și prima formă în cadrul circulației. S-ar putea spune însă: a schimba o marfă pe alta are rost, căci mărfurile, deși sînt echivalente ca prețuri, sînt calitativ diferite, astfel încît schimbul lor satisface în cele din urmă trebuințe calitativ diferite. Dar a schimba bani pe bani n-are nici un rost, afară de cazul cînd se obține o diferență cantitativă, cînd se schimbă bani mai puțini pe bani mai mulți, cînd se vinde mai scump decît s-a cumpărat; dar cu categoria profit n-avem încă de-a face aici. Formula „bani — marfă — marfă — bani“, pe care o deducem din analiza circulației, ar apărea, așadar, ca o abstracție arbitrară și lipsită de sens; ar fi ca și cum cineva ar vrea să descrie ciclul vital cu ajutorul formulei: „moarte — viață — moarte“; deși în acest din urmă caz nu se poate tăgădui totuși că dizolvarea neîncetată a individualului în elementar este și ea un moment al procesului natural, ca și individualizarea neîncetată a elementarului. Tot astfel, în actul circulației are loc o neîncetată transformare a mărfurilor în bani și a banilor în mărfuri. În procesul real al cumpărării în vederea vînzării, motivul e, desigur, profitul ce se realizează cu acest prilej, iar scopul final este acela de a schimba prin intermediul mărfii bani mai puțini pe bani mai mulți, deoarece nu există nici o deosebire calitativă între bani și bani (aici nu vorbim nici de diferitele feluri de bani de metal, nici de diferitele feluri de monede). Nu se poate nega însă că această operație poate să eșueze și de aceea chiar și în realitatea vie se întîmplă adesea ca schimbul de bani pe bani să se soldeze fără nici o diferență cantitativă, ceea ce înseamnă că asta se poate întîmpla. Dar pentru ca acest proces, care stă la baza comerțului și care de aceea e și prin frecvența sa unul dintre principalele fenomene ale circulației, să fie în genere posibil, este necesar ca circuitul „bani — marfă — marfă — bani“ să fie recunoscut ca o formă particulară a circulației. Aceasta formă se deosebește în mod specific de aceea în care banii apar ca simplu mijloc de schimb al mărfurilor, ca termen mediu, ca premisa minoră a silogismului. Pe lîngă aspectul cantitativ pe care acest circuit îl are în comerț, trebuie sa distingem și forma sa pur calitativă, mișcarea sa specifică.

Mai departe circuitul „bani — marfă — marfă — bani“ presupune că banii funcționează aici nu numai ca etalon sau ca mijloc de schimb și nici numai ca amîndouă laolaltă, ci mai au și o a treia determinație. Și anume, ei apar aici, în primul rînd, ca scop în sine, la a cărui exclusivă realizare servesc comerțul de mărfuri și schimbul de mărfuri. În al doilea rînd, deoarece cu banii se încheie aici circuitul, ei îl părăsesc pe acesta, așa cum marfa este eliminată din sfera circulației după ce prin intermediul banilor a fost schimbată pe echivalentul ei. Este foarte adevărat că banii, atîta timp cît operează numai ca agenți ai circulației, nu părăsesc niciodată sfera ei. Dar aici se vădește că ei mai sînt și altceva în afară de un astfel de instrument de circulație, că ei posedă și o existență de sine stătătoare în afara sferei circulației, și în această nouă determinație a lor ei de asemenea pot fi retrași din circulație, după cum și marfa trebuie mereu retrasă definitiv din sfera circulației. De aceea este necesar să examinăm banii în cea de-a treia determinație a lor, în care ei le înglobează și pe primele două, și anume aceea de a servi ca măsură a valorii, precum și aceea de a fi mijlocul general de schimb și, ca atare, realizarea preţurilor mărfurilor.

În prealabil însă trebuie să examinăm rolul banilor ca substanță generală a contractelor etc.

c) Banii ca reprezentant material al avuției (acumularea banilor)

[α) Cu privire la corelația dintre valoarea de schimb și preț. Contradicția dintre funcția banilor ca măsură a valorii și funcția lor ca mijloc de circulație]

Este în însăși natura circuitului ca fiecare punct al lui să apară în același timp ca punct inițial și ca punct final, ba chiar să apară ca punct inițial numai în măsura în care apare ca punct final. De aceea determinarea formei B — M — M — B este tot atît de justă ca și cealaltă, M — B — B — M, care apare ca inițială. Dificultatea rezidă în faptul că mărfurile care se schimbă sînt calitativ diferite, în timp ce banii nu se deosebesc decît cantitativ.

Dacă privim banii ca măsură a valorii, substanța lor materială este esențială, deși prezența lor și îndeosebi cantitatea lor, adică numărul de porțiuni de aur sau de argint care servesc drept unitate sînt cu desăvîrșire indiferente pentru bani în această determinație a lor, și în general aici banii sînt folosiți numai ca unitate reprezentată mental, inexistentă. În această determinație a lor, banii trebuie să fie prezenți ca unitate, și nu ca număr. Dacă spun că un pfund de bumbac valorează 8 pence, înseamnă că un pfund de bumbac este egal cu ¹/₁₁₆ dintr-o uncie de aur (uncia de aur valorînd 3 l.st. 17 șilingi și 7 pence, sau 931 pence). Aceasta exprimă totodată determinarea pfundului de bumbac ca valoare de schimb în raport cu toate celelalte mărfuri, ca echivalent al tuturor celorlalte mărfuri, care conțin aceeași cantitate de aur, căci, la rîndul lor, și ele se compară cu uncia de aur. [I—42] Acest raport inițial dintre pfundul de bumbac și aur, raport care determină cantitatea de aur pe care o conține un pfund de bumbac, este în funcție de cuantumul timpului de muncă materializat în fiecare din ei, adică în funcție de substanța comună reală a valorilor de schimb. Această idee trebuie dezvoltată în prealabil, pe baza materialului din capitolul referitor la valoarea de schimb ca atare ⁸².

Stabilirea relației de egalitate dintre aur și o marfă oarecare nu este atît de dificilă pe cît pare. De pildă, în munca direct producătoare de aur, o anumită cantitate de aur este produsul nemijlocit al unei zile de muncă. Concurența egalizează, direct sau indirect, modificandis modificatis ^*25, celelalte zile de muncă cu aceea despre care vorbim aici. Într-un cuvînt, în producția de aur o anumită cantitate din acest metal apare nemijlocit ca produs și deci ca valoare, ca echivalent al unui anumit timp de muncă. Este de ajuns, așadar, să stabilim timpul de muncă materializat în diferitele mărfuri și să-l echivalăm cu timpul de muncă direct producător de aur, pentru a putea spune cît aur conține o anumită marfă.

Determinarea tuturor mărfurilor ca prețuri — ca valori de schimb măsurate — este un proces care se desfășoară numai treptat, care presupune un schimb frecvent și deci o comparare frecventă a mărfurilor ca valori de schimb; de îndată însă ce existența mărfurilor ca prețuri a devenit premisă — o premisă care, la rîndul ei, este și ea un produs al procesului social, un rezultat al procesului de producție social —, stabilirea noilor prețuri apare ca o operație simplă, deoarece atunci elementele cheltuielilor de producție există deja sub formă de prețuri și ca atare trebuie pur și simplu adunate. {Înstrăinare frecventă, vînzare, vînzare frecventă (Steuart ^*26). Mai bine zis, toate acestea sînt necesare pentru ca prețurile să capete o anumită regularitate, să aibă o anumită continuitate.}

Dar chestiunea pe care am vrut s-o lămurim aici este următoarea: întrucît aurul urmează a fi fixat ca unitate de măsură, raportul dintre el și alte mărfuri este determinat prin troc, prin schimb nemijlocit, ca și raportul reciproc dintre toate celelalte mărfuri. În cadrul trocului însă, produsul e valoare de schimb numai în mod potențial; aceasta este prima formă de manifestare a valorii de schimb, dar produsul nu apare deocamdată ca valoare de schimb. În primul rînd, această determinare [valoarea de schimb] nu afectează încă întreaga producție, ci numai surplusul ei, și de aceea este ea însăși mai mult sau mai puțin superfluă (ca și schimbul însuși); ea se referă la o lărgire accidentală a sferei trebuințelor și delectărilor (o legătură cu obiecte noi). De aceea schimbul se desfășoară doar în puține puncte (inițial, la hotarele dintre comunitățile primitive, în contactul lor cu străinii), e limitat la o sferă restrînsă și constituie pentru producție ceva trecător, accesoriu; el încetează tot atît de accidental, pe cît de accidental apare. Trocul, în cadrul căruia excedentul producției proprii se schimbă întîmplător pe excedentul unei producții străine, nu e decît prima apariție a produsului ca valoare de schimb în general și este determinat de trebuințe întîmplătoare, de capricii etc. Dar dacă schimbul continuă și devine un act repetat, care conține în sine însuși mijloacele pentru reînnoirea sa permanentă, treptat apare — într-un mod tot atît de exterior și de întîmplător — reglarea schimbului reciproc prin reglarea producției reciproce, și în felul acesta cheltuielile de producție, care în ultimă analiză se reduc toate la timp de muncă, devin măsura schimbului. Aceasta ne arată cum se naște schimbul și valoarea de schimb a mărfii.

Dar împrejurările în cadrul cărora un raport apare pentru prima oară nu ni-l arată încă nicidecum în toată puritatea și integritatea sa. Un produs care apare ca valoare de schimb nu mai e determinat, în esență, ca simplu produs, ci apare într-o calitate diferită de calitatea sa naturală; el apare ca raport, și anume ca raport general, nu numai față de o marfă, ci față de orice marfă, față de orice produs eventual. El exprimă deci un raport general; el este un produs care se raportează la sine însuși ca la materializarea unei anumite cantități de muncă generală, de timp de muncă social, și în acest sens este echivalentul oricărui alt produs în proporția exprimată în valoarea sa de schimb. Valoarea de schimb presupune munca socială ca substanță a tuturor produselor, indiferent de proprietățile lor naturale. Nimic nu poate exprima un raport fără a se raporta la ceva singular, și nu poate exprima un raport general fără a se raporta la ceva general. Deoarece munca e mișcare, măsura ei firească este timpul. Chiar și sub forma sa cea mai primitivă, trocul presupune ca substanță munca și ca măsură a mărfurilor timpul de muncă, ceea ce și iese la iveală ulterior, de îndată ce el devine regulat și permanent și trebuie să conțină în sine însuși condițiile multilaterale ale reînnoirii sale.

Marfa e valoare de schimb numai în măsura în care e exprimată într-o altă marfă, deci ca raport. O baniță de grîu valorează atîtea banițe de secară; în cazul de față grîul este valoare de schimb în măsura în care este exprimat în secară, iar secara este valoare de schimb în măsura în care este exprimată în grîu. În măsura în care fiecare din aceste cereale se raportează numai la sine însăși, nici una dintre ele nu este valoare de schimb. Pe cînd în raportul în care banii apar ca măsură a valorii, ei nu sînt exprimați nici ca raport și nici ca valoare de schimb, ci ca o cantitate naturală dintr-o anumită materie, ca o porțiune din greutatea naturală a aurului sau argintului. În general, marfa în care se exprimă valoarea de schimb a unei alte mărfi nu e niciodată exprimată ca valoare de schimb, ca raport, ci ca o anumită cantitate de marfă în substanța ei naturală. Cînd spunem că 1 baniță de grîu valorează 3 banițe de secară, numai banița de grîu este exprimată ca valoare, nu și banițele de secară. Implicit, ce-i drept, este determinată și valoarea baniței de secară, căci 1 baniță de secară este atunci egală cu 1/3 dintr-o baniță de grîu; dar acest raport nu este [I—43] formulat explicit, ci e numai un al doilea raport, pe care-l conține nemijlocit, ce-i drept, primul raport. Cînd o marfă este exprimată într-o altă marfă, ea este luată ca raport, pe cînd cealaltă e luată ca o simplă cantitate dintr-o anumită materie. În sine, trei banițe de secară nu sînt valoare, ci secară care umple un anumit spațiu și care se măsoară cu unități de volum.

La fel stau lucrurile și cu banii ca măsură, ca unitate cu care se măsoară valorile de schimb ale celorlalte mărfuri. Ei reprezintă o anumită greutate a substanței naturale în care sînt întruchipați: aur, argint etc. Dacă 1 baniță de grîu are prețul de 77 șilingi și 7 pence, înseamnă că ea este exprimată ca altceva, cu care este egală, adică este exprimată ca 1 uncie de aur, ca un raport, ca valoare de schimb. Dar în sine această uncie de aur nu este luată aici ca valoare de schimb, nu este exprimată ca valoare de schimb, ci ca o anumită cantitate din sine însăși, din substanța ei naturală — aurul. Dacă 1 baniță de grîu are prețul de 77 șilingi și 7 pence, sau de 1 uncie de aur, acest preț poate să exprime o valoare mai mare sau mai mică, deoarece valoarea unei uncii de aur poate să crească sau să scadă în funcție de cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei. Dar pentru determinarea prețului ei ca atare, acest lucru este indiferent, deoarece prețul ei de 77 șilingi și 7 pence exprimă exact raportul în care banița de grîu este echivalentul tuturor celorlalte mărfuri, adică raportul în care le poate cumpăra. Caracterul determinat al prețului, indiferent dacă banița valorează 77 sau 1 780 de șilingi, depășește în general cadrul categoriei preț, adică cadrul afirmării grîului ca preț: el are preț indiferent dacă valorează 100 de șilingi sau 1 șiling. Prețul nu face decît să exprime valoarea lui de schimb într-o unitate comună tuturor mărfurilor, presupunînd, așadar, că această valoare de schimb e deja condiționată de alte raporturi.

Firește, faptul că 1 baniță de grîu are prețul de 1 uncie de aur — cu toate că între aur și grîu ca obiecte naturale nu există nici un raport și de aceea aurul și grîul ca atare nu-și pot servi reciproc ca măsură, sînt reciproc indiferente — a fost stabilit prin aceea că, la rîndul ei, uncia de aur a fost și ea pusă în raport cu timpul de muncă necesar pentru producerea ei și că în felul acesta atît grîul cît și aurul au fost puse în raport cu un al treilea element, cu munca, iar în cadrul acestui raport au fost echivalate, fiind comparate între ele ca valori de schimb. Dar aceasta ne arată numai cum se stabilește prețul grîului, cantitatea de aur cu care el este echivalat. În cadrul acestui raport, în care banii apar ca preț al grîului, ei înșiși nu sînt luați ca raport, ca valoare de schimb, ci ca o anumită cantitate de substanță naturală.

În valoarea de schimb, mărfurile (produsele) sînt raportate la substanța lor socială — munca, dar ca prețuri ele sînt exprimate în anumite cantități de alte produse, luate în substanța lor naturală. Se poate spune, ce-i drept, că și prețul banilor este exprimat ca egal cu 1 baniță de grîu, cu 3 banițe de secară sau cu toate celelalte cantități de mărfuri diferite al căror preț este 1 uncie de aur. Dar pentru a exprima astfel prețul banilor ar trebui enumerate absolut toate mărfurile, fiecare luată în cantitatea în care este egală cu 1 uncie de aur. Banii ar avea deci tot atîtea prețuri cîte mărfuri își au prețul exprimat în ei. Determinația esențială a prețului, unitatea, ar dispărea. Nici o marfă nu exprimă prețul banilor, deoarece nici una dintre ele nu exprimă raportul banilor față de toate celelalte mărfuri, valoarea lor de schimb generală. Specificul prețului este însă acela că însăși valoarea de schimb trebuie să fie exprimată în generalitatea ei și totuși într-o anumită marfă determinată. Dar chiar și acest lucru este indiferent. În măsura în care banii apar ca material în care se exprimă și se măsoară prețul tuturor mărfurilor, banii înșiși sînt luați ca o anumită cantitate de aur, argint etc., într-un cuvînt ca o anumită cantitate din substanța lor naturală; pur și simplu ca o anumită cantitate dintr-o substanță determinată, și nu ca valoare de schimb, ca raport. Tot astfel fiecare marfă care servește pentru exprimarea prețului alteia nu este pusă ea însăși ca valoare de schimb, ci ca o simplă cantitate din propria ei substanță.

În determinarea banilor ca unitate, măsură și termen general de comparație a valorilor de schimb are o importanță esențială materialul lor natural — aurul, argintul, deoarece ca preț al mărfii banii nu sînt valoare de schimb, nu sînt un raport, ci o anumită cantitate de aur sau de argint, de pildă un pfund și subdiviziunile lui; tocmai de aceea la început banii apar ca pfund, ca aes grave ^*27. Și tocmai prin aceasta se deosebește prețul de valoarea de schimb; or, noi am văzut că valoarea de schimb duce în mod necesar la determinarea prețului. De aici se vede cît de absurzi sînt cei care vor să confere timpului de muncă ca atare rolul de bani, adică vor să stabilească și totodată să nu stabilească deosebirea dintre preț și valoarea de schimb.

Banii ca măsură, ca element al determinării prețului, ca unitate de măsură a valorilor de schimb, se disting, așadar, prin următoarele două particularități: 1) odată stabilită valoarea de schimb a unei uncii de aur în comparație cu o marfă oarecare, banii sînt necesari numai ca unitate reprezentată mental; prezența lor efectivă este superfluă, și cu atît mai puțin importă în ce cantitate se află ei efectiv prezenți; pentru bani ca indicator al valorii puțin importă în ce cantitate se găsesc ei într-o țară sau alta; ei sînt necesari numai ca unitate de calcul; 2) în timp ce e de ajuns ca ei să fie luați numai în mod ideal, și de fapt, ca preț al mărfii, chiar sînt luați numai în mod ideal pe marfă, banii servesc totodată drept termen de comparație, unitate și măsură pur și simplu ca o anumită cantitate din substanța naturală în care sînt ei reprezentați, ca o anumită cantitate de aur sau de argint etc., luată drept unitate. Valorile de schimb (mărfurile) sînt transformate mental în anumite cantități de aur sau de argint și sînt în mod ideal echivalate cu aceste cantități de aur reprezentate în minte etc. ca expresii ale lor.

[I—44] Dar dacă trecem la cea de-a doua determinație a banilor, la bani ca mijloc de schimb și de realizare a prețurilor, vedem că aici e necesară prezența lor efectivă într-o anumită cantitate, că pentru a putea corespunde acestei destinații este necesară prezența efectivă a unui anumit număr de greutăți de aur sau de argint care servesc ca unitate. Daca este dată, pe de o parte, suma prețurilor care urmează a fi realizate — și care depinde de prețul respectivei mărfi și de cantitatea ei —, iar pe de altă parte viteza circulației banilor, va fi nevoie de o anumită cantitate de mijloace de circulație. Dar dacă examinăm mai îndeaproape forma inițială, forma nemijlocită în care se prezintă circulația, forma M — B — B — M, vedem ca în ea banii apar exclusiv ca mijloc de schimb. Marfa se schimbă pe marfă, iar banii apar doar ca mijloc de schimb. Prețul primei mărfi este realizat în bani, pentru a se putea realiza cu acești bani prețul celei de-a doua mărfi și a o obține astfel în schimbul celei dintîi. După ce prețul primei mărfi este realizat, acela care a obținut prețul ei în bani nu-și propune să obțină prețul celei de-a doua mărfi, ci plătește acest preț pentru a obține marfa, în fond deci, banii i-au servit pentru a schimba prima marfă pe cea de-a doua. Ca simplu mijloc de circulație, banii nu au alt scop. Omul care și-a vîndut marfa pe bani vrea la rîndul său să-și cumpere o marfă, iar acela de la care o cumpără are și el nevoie de bani pentru a cumpăra marfă etc.

În această determinație ca simplu mijloc de circulație, banii nu au altă menire decît această circulație, pe care ei o efectuează datorită faptului că cuantumul lor, numărul lor, e dinainte determinat. Prețurile mărfurilor determină anticipat numărul de unități monetare pe care le conțin mărfurile, iar ca instrument de circulație, banii apar doar ca un anumit număr de asemenea unități dinainte stabilite. Întrucît banii realizează prețurile mărfurilor, marfa se schimbă pe echivalentul ei real în aur sau argint; valoarea ei de schimb este efectiv schimbată pe bani ca pe o altă marfă; dar deoarece acest proces are loc numai pentru a putea retransforma banii în marfă, adică pentru a schimba prima marfă pe cea de-a doua, banii nu au decît o apariție efemeră, sau, cu alte cuvinte, esența lor se rezumă la aceea de a fi mereu această efemeritate, acest purtător al mijlocirii. Banii care funcționează ca mijloc de circulație sînt numai mijloc de circulație. Unica lor determinație esențială pentru a putea servi ca asemenea mijloc este cea a cantității, a numărului în care circulă ei. (Deoarece cantitatea necesară de bani este determinată și de viteza de circulație a banilor, aceasta din urmă nu trebuie menționată aici în mod special.) În măsura în care banii realizează prețul, existența lor materială ca aur și argint este esențială; dar în măsura în care această realizare este doar efemeră și trebuie să se auto-suprime, existența lor materială este indiferentă; e doar o simplă aparență că ar fi vorba aici de schimbarea unei mărfi pe aur sau pe argint ca marfă specială, și această aparență dispare cînd procesul se încheie, de îndată ce banii de aur sau de argint sînt, la rîndul lor, schimbați pe marfă, și în felul acesta marfa e schimbată pe marfă. De aceea, aurul și argintul ca simplu mijloc de circulație, sau mijlocul de circulație ca aur și argint este indiferent față de proprietățile lor ca marfă naturală particulară.

Să presupunem că prețul total al mărfurilor aflate în circulație este egal cu 10 000 de taleri. Măsura lor este deci 1 taler = x unități de greutate de argint. Să admitem că e nevoie de 100 de taleri pentru a pune în circulație aceste mărfuri în decurs de 6 ore, ceea ce înseamnă că fiecare taler plătește prețul a 100 de taleri în 6 ore. Esențial este aici că sînt efectiv prezenți 100 de taleri, 100 de unități metalice cu care se măsoară suma totală a prețurilor mărfurilor; 100 de astfel de unități. Pentru procesul ca atare este indiferent că aceste unități sînt de argint. Aceasta se manifestă deja în faptul că un taler reprezintă în procesul de circulație o masă de argint de 100 de ori mai mare decît aceea pe care o conține în realitate, deși în fiecare act de schimb el reprezintă numai greutatea de argint pe care o conține 1 taler.

Considerat în ansamblul circulației, așadar, 1 taler reprezintă 100 de taleri, adică o greutate de argint de 100 de ori mai mare decît aceea pe care o conține el în realitate. El este în fapt numai un semn pentru cantitatea de argint pe care o conțin 100 de taleri. El realizează un preț de 100 de ori mai mare decît cel pe care-l realizează efectiv dacă-l considerăm ca o anumită cantitate de argint.

Să presupunem că o liră sterlină este egală cu 1/3 dintr-o uncie de aur (în realitate este mai puțin). Cînd avem în vedere plata prețului unei mărfi de 1 l.st., adică realizarea prețului ei de 1 l.st. și schimbarea mărfii pe 1 l.st., hotărîtor este faptul că lira sterlină conține efectiv 1/3 dintr-o uncie de aur. Dacă ar fi o liră sterlină falsă, făcută dintr-un metal nenobil, dacă ar fi numai o aparență de liră sterlină, în realitate prețul mărfii nu s-ar realiza; pentru a-l realiza, ar fi necesar ca marfa să fie plătită cu o cantitate de metal nenobil care să valoreze 1/3 dintr-o uncie de aur.

Prin urmare, dacă privim lucrurile prin prisma acestui moment izolat al circulației, este esențial ca unitatea monetară să reprezinte efectiv o anumită cantitate de aur sau de argint. Dar dacă considerăm circulația în ansamblu ca proces cu circuit închis, M — B — B — M, lucrurile se prezintă altfel. În primul caz, realizarea prețului n-ar fi decît aparentă: s-ar realiza numai o parte din prețul mărfii. Prețul ce i s-a fixat în mod ideal nu s-ar obține efectiv. Pentru marfa care în mod ideal a fost echivalată cu cutare cantitate de aur s-ar obține în schimbul real o cantitate mai mică de aur. Dar dacă o liră sterlină falsă ar înlocui în circulație lira veritabilă, în ansamblul procesului de circulație ea ar îndeplini exact același serviciu ca și cum ar fi veritabilă. Dacă o marfă a cu prețul de 1 l.st. se schimbă pe 1 liră sterlină falsă, iar aceasta din urmă, la rîndul ei, se schimbă pe marfa b cu prețul de 1 l.st., înseamnă că lira falsă a îndeplinit exact același serviciu ca și cînd [I—45] ar fi fost o liră veritabilă.

În fapt deci, lira sterlină reală nu este în acest proces altceva decît un semn, dacă luăm în considerație nu momentul în virtutea căruia ea realizează prețurile, ci procesul în ansamblu, în cadrul căruia ea servește numai ca mijloc de circulație și în care realizarea prețurilor nu este decît aparență și mijlocire efemeră. Aici lira sterlină de aur nu servește decît pentru efectuarea schimbului mărfii a pe marfa b, care are același preț cu ea. Adevărata realizare a prețului mărfii a este aici marfa b, iar adevărata realizare a prețului mărfii b este marfa a sau c sau d, ceea ce e totuna pentru forma unui raport în care conținutul particular al mărfurilor e cu desăvîrșire indiferent, deoarece se schimbă mărfuri care au același preț. În loc de a schimba direct marfa a pe marfa b, se schimbă prețul mărfii a pe marfa b și prețul mărfii b pe marfa a.

În raport cu marfa, așadar, banii nu reprezintă decît prețul ei. Mărfurile se schimbă unele pe altele la prețul lor. La rîndul său, prețul mărfii exprimă în ea în mod ideal faptul că ea este un anumit număr de unități naturale (unități de măsurare a greutății) de aur sau de argint, adică din materialul în care sînt întruchipați banii. În bani, sau în prețul realizat al mărfii, acesteia i se opune un număr real de asemenea unități. Dar întrucît realizarea prețului nu este actul final, iar scopul urmărit nu este acela de a avea prețul mărfii ca preț, ci de a-l avea ca preț al unei alte mărfi, înseamnă că materialul din care sînt făcuți banii — aurul, argintul — nu are nici o importanță. Banii devin aici subiect ca instrument de circulație, ca mijloc de schimb, iar materialul natural în care sînt ei întruchipați apare ca ceva accidental, a cărui însemnătate dispare în însuși actul schimbului, căci marfa schimbată pe bani urmează a se realiza în cele din urmă nu în acest material, ci în substanța celeilalte mărfi.

Aceasta înseamnă deci că, pe lîngă cele două momente de mai sus, și anume că în cadrul circulației banii 1) realizează prețurile și 2) pun în circulație titlurile de proprietate, 3) avem acum și faptul că prin intermediul circulației se obține ceea ce nu se putea obține direct, și anume că valoarea de schimb a mărfii se exprimă în orice altă marfă. Dacă un cot de pînză costă 2 șilingi și un pfund de zahăr costă 1 șiling, înseamnă că prin intermediul celor 2 șilingi cotul de pînză se realizează în 2 pfunzi de zahăr, astfel încît zahărul se transformă în substanță a valorii de schimb a pînzei, în substanța în care se realizează valoarea de schimb a cotului de pînză.

Ca simplu mijloc de circulație, în rolul pe care-l au în procesul de circulație ca flux neîntrerupt, banii nu sînt nici măsură a prețurilor, întrucît ca atare ei sînt deja fixați în prețuri, nici mijloc de realizare a prețurilor, căci ca atare ei există într-un singur moment al circulației, dar dispar în totalitatea momentelor ei; ei sînt aici numai reprezentantul prețului față de toate mărfurile și nu servesc decît ca mijloc pentru efectuarea schimbului de mărfuri la prețuri egale. Banii se schimbă pe cutare sau cutare marfă pentru că sînt reprezentantul general al valorii ei de schimb și, ca atare, reprezentantul oricărei alte mărfi cu o valoare de schimb egală; ei sînt reprezentant general, și in această calitate se află în circulație. Ei reprezintă prețul unei mărfi față de toate celelalte mărfuri, sau prețul tuturor mărfurilor față de una dintre ele. În această privință ei nu sînt numai reprezentantul prețurilor mărfurilor, ci propriul lor semn, ceea ce înseamnă că în actul circulației, materialul lor — aurul, argintul — nu are nici o importanță.

Banii sînt prețul, ei sînt o anumită cantitate de aur sau de argint. Dar în măsura în care această realitate a prețului este aici numai efemeră, menită să dispară neîncetat, să fie mereu suprimată, să nu fie considerată realizare definitivă, ci mereu doar intermediară, mijlocitoare, în măsura în care aici este în genere vorba nu de realizarea prețului, ci de realizarea valorii de schimb a unei mărfi particulare în materialul unei alte mărfi, în aceeași măsură materialul din care sînt confecționați banii este indiferent; el este efemer ca realizare a prețului, căci efemeră este însăși această realizare. De aceea banii, în măsura în care se află în această mișcare permanentă, nu sînt decît reprezentantul valorii de schimb, care devine reală numai datorită faptului că valoarea de schimb reală ia mereu locul reprezentantului ei, își schimbă mereu locul cu el, se schimbă mereu pe el.

Prin urmare, în acest proces, realitatea banilor nu rezidă în faptul că sînt prețul, ci în faptul că reprezintă prețul, că sînt reprezentantul material al prețului, deci propriul lor reprezentant și deci reprezentantul valorii de schimb a mărfurilor. În calitate de mijloc de schimb banii realizează prețurile mărfurilor numai pentru a exprima valoarea de schimb a unei mărfi în cealaltă marfă ca echivalent al ei, pentru a realiza valoarea ei de schimb în cealaltă marfă adică pentru a prezenta cealaltă marfă drept material al valorii de schimb a celei dintîi.

Așadar, banii au rolul unui asemenea semn material numai în cadrul circulației; odată retrași din sfera acesteia, redevin preț realizat; dar în cadrul procesului, după cum am văzut, cuantumul sau numărul acestor semne materiale ale unității monetare este esențialmente determinat. Prin urmare, daca în cadrul circulației, unde banii apar față de mărfuri ca ceva existent, substanța lor materială, substratul lor ca cuantum determinat de aur sau de argint este indiferent, iar numărul lor este, dimpotrivă, esențialmente determinat, căci ei sînt aici doar semn pentru un anumit număr de asemenea unități, în schimb, în determinația lor ca măsură, în care ei au fost puși numai în mod ideal, substratul lor material este esențial, în timp ce cuantumul și existența lor în general sînt indiferente. De aici reiese că banii ca aur sau argint, în măsura în care sînt numai mijloc de circulație, mijloc de schimb, pot fi înlocuiți cu orice alt semn [I—46] care exprimă un anumit număr de unități monetare; în felul acesta banii simbolici pot înlocui banii reali, deoarece, în calitate de simplu mijloc de schimb, banii materiali sînt ei înșiși simbolici.

Prin aceste determinații contradictorii ale banilor ca măsură, ca realizare a prețurilor și ca simplu mijloc de schimb se explică fenomenul, altminteri inexplicabil, că, pe de o parte, atunci cînd banii de metal — de aur, de argint — sînt falsificați printr-un adaos de metal mai ieftin, ei se depreciază și prețurile cresc, iar pe de altă parte, cînd substratul banilor (aur, argint) e cu desăvîrșire suprimat și înlocuit cu hîrtii care poartă denumirea unor anumite cuantumuri de bani reali în cantitatea cerută de nevoile circulației, aceste hîrtii circulă la un curs egal cu respectiva valoare deplină a aurului și argintului. Totul se explică prin aceea că, în primul caz, mijlocul de circulație este totodată și materialul banilor ca măsură și materialul în care prețul se realizează ca definitiv, pe cînd în cel de-al doilea banii apar numai în determinația lor ca mijloc de circulație. În primul caz servește ca măsură a prețurilor nu cheltuielile de producție ale unei uncii de aur, ci, să zicem, ale unei uncii de aliaj conținînd în proporție de 2/3 aramă etc. Dacă falsificarea monedelor se rezumă la falsificarea sau modificarea denumirilor respectivelor părți alicote de greutate a metalelor nobile (astfel încît, de exemplu, 1/8 de uncie de aur capătă denumirea de sovereign), aceasta nu afectează cîtuşi de puțin măsura, ci schimbă doar denumirea. Dacă înainte se numea sovereign o monedă care conținea 1/4 de uncie de aur, iar acum se numește astfel moneda care conține 1/8 de uncie de aur, prețul de 1 sovereign exprimă acum doar 1/8 de uncie de aur și de aceea va fi nevoie acum de (circa) 2 sovereigni pentru a exprima același preț pe care înainte îl exprima 1 sovereign. Cu alte cuvinte, dacă se falsifică numai denumirea părților alicote de greutate a metalului nobil, măsura rămîne aceeași, dar respectiva parte alicotă se exprimă în de două ori mai mulți franci, sovereigni etc. decît înainte.

Un exemplu de eroare grosolană constînd în confundarea determinațiilor contradictorii ale banilor:

„Prețul este determinat cu exactitate de cantitatea de bani disponibilă pentru cumpărări. Toate mărfurile din lume nu pot fi vîndute pentru mai mulți bani decît există în lume“. („Weekly Dispatch“ ⁸³, Loudon, 8 noiembrie [1857]).

În primul rînd, determinarea prețurilor nu are nimic comun cu vînzarea efectivă: la determinarea prețurilor banii servesc numai ca măsură. În al doilea rînd, toate mărfurile (aflate în circulație) pot fi vîndute pentru o cantitate de bani de o mie de ori mai mare decît cea existentă în lume, dacă fiecare piesă monetară ar circula de o mie de ori.

Deoarece suma totală a prețurilor care urmează a fi realizate în circulație variază în funcție de prețurile mărfurilor și de masa mărfurilor puse în circulație, și deoarece, pe de altă parte, viteza mijloacelor de circulație aflate în circuit este și ea determinată de cauze independente de acesta din urmă, cantitatea mijloacelor de circulație trebuie sa aibă posibilitatea de a varia, de a se extinde și de a se reduce — contracția și expansiunea circulației.

Despre bani ca simplu mijloc de circulație se poate spune că încetează de a fi o marfă (o marfă particulară), deoarece materialul lor este indiferent și ei satisfac numai nevoile schimbului însuși, și nu vreo altă trebuință nemijlocită: aurul și argintul încetează de a fi mărfuri atunci cînd circulă ca bani. Pe de altă parte, se poate spune despre bani că ei sînt numai marfă (marfă generală), marfa în forma ei pură, indiferentă față de particularitățile ei naturale și de aceea indiferentă față de toate trebuințele imediate, fără o legătură naturală cu vreo anumită trebuință ca atare. Adepții sistemului monetar și în parte chiar adepții sistemului protecționist (vezi, de pildă, Ferrier, p. 2 ⁸⁴) au avut în vedere primul aspect al banilor, în timp ce economiștii moderni îl au în vedere pe cel de-al doilea. Say, de pildă, spune că banii sînt o marfă „particulară“, o marfă ca toate celelalte ⁸⁵.

Ca mijloc de schimb, banii sînt mijlocitorul necesar între producție și consum. Într-un sistem de relații bănești dezvoltate, oamenii produc numai în vederea schimbului, sau, mai bine zis, produc schimbînd. Dacă banii ar fi suprimați, lumea sau ar fi readusă pe o treaptă inferioară a producției (căreia îi corespunde trocul practicat ca ceva accesoriu), sau ar trece pe o treaptă superioară, pe care valoarea de schimb n-ar mai fi prima determinație a mărfii, deoarece munca generală, al cărei reprezentant este ea, n-ar mai apărea ca muncă privată care numai pe cale mijlocită dobîndește un caracter social.

Tot atît de simplu se rezolvă și problema dacă banii ca mijloc de circulație sînt sau nu productivi. După părerea lui Adam Smith, banii sînt neproductivi ⁸⁶. Ferrier însă, de pildă, spune:

„Banii creează valorile, căci fără ei n-ar exista valori“ (Ferrier. „Du gouvernement considéré dans ses rapports avec le Commerce“, p. 52). Trebuie să ținem seama nu numai de „valoarea lor ca metal, ci și de proprietatea lor ca bani“ (op. cit., p. 18).

Adam Smith are dreptate în măsura în care banii nu sînt instrumentul unei ramuri de producție aparte; Ferrier are dreptate, [I—47] pentru că unul dintre momentele producției generale bazate pe valoarea de schimb constă în a pune produsul și factorul producției în determinația de bani, determinație care la rîndul ei presupune bani distincți de produs, căci relația bănească este ea însăși un raport de producție, dacă considerăm producția în totalitatea ei.

Dacă descompunem M — B — B — M în cele două momente ale sale, cu toate că prețurile mărfurilor sînt date ca premisă (și tocmai aceasta constituie principala deosebire față de schimbul de produse nemijlocit), circulația nu mai reprezintă decît două acte de schimb nemijlocit. M — B: valoarea de schimb a mărfii se exprimă într-o altă marfă particulară, în materialul banilor, după cum și valoarea de schimb a banilor se exprimă în această marfă; la fel se petrec lucrurile în B — M. În această privință are dreptate Adam Smith cînd spune că banii ca mijloc de schimb nu sînt decît o varietate mai complexă de troc ⁸⁷. Dar dacă luăm în considerație procesul în ansamblu, și nu realizarea mărfii în bani și a banilor în marfă ca două acte reciproc indiferente, au dreptate adversarii lui Adam Smith, care spun că el n-a înțeles natura banilor și că circulația banilor elimină trocul, deoarece banii servesc numai la soldarea „diviziunii aritmetice“ pe care o generează diviziunea muncii. Aceste „cifre aritmetice“ trebuie tot atît de puțin să fie de aur sau de argint, pe cît de puțin este necesar ca măsurile de lungime să fie de aur sau de argint (vezi Solly. „The Present Distress, in Relation to the Theory of Money“. London, 1830, p. 5—6).

Mărfurile se transformă din marchandises în denrées, intră în sfera consumului; nu același lucru se întîmplă cu banii ca mijloc de circulație; atîta timp cît rămîn în această determinație, ei nici o clipă nu încetează să fie marfă.

[β) Ieșirea banilor din sfera circulației simple în funcția lor de reprezentant material al avuției. Banii ca scop în sine. Banii ca mijloc de plată. Trecerea la bani ca capital]

Trecem acum la cea de-a treia determinație a banilor, care rezultă nemijlocit din cea de-a doua formă a circulației: B — M — M — B. Aici banii nu mai apar nici ca mijloc și nici ca măsură, ci ca scop în sine, și de aceea ies din sfera circulației asemenea oricărei alte mărfi care și-a efectuat circuitul și s-a transformat din marchandise în denrée.

În prealabil mai trebuie remarcat că, odată presupusă determinaţia banilor ca relație imanentă producției care se sprijină pe baza generală a valorii de schimb, pot fi relevate și unele aspecte ale rolului lor ca instrument de producție.

„Utilitatea aurului și a argintului se datorește faptului că ele înlocuiesc munca“ (Lauderdale. „Recherches sur la nature et l'origine de la richesse publigue“. Paris, 1808, p. 140).

„Fără bani ar fi nevoie de o mulțime de trocuri pentru a se obține prin schimb obiectul dorit. În plus, la fiecare act de schimb ar trebui întreprinsă o cercetare pentru stabilirea valorii relative a mărfurilor. De primul inconvenient ne scapă banii ca instrument de schimb (instrument de comerț), iar de cel de-al doilea — banii ca măsură a valorii și ca reprezentant al tuturor mărfurilor“ (op. cit., p. 142, 140, 144).

Afirmația contrară, că banii nu sînt productivi ^*28, înseamnă pur și simplu că, în afara determinațiilor în care sînt productivi ca măsură, instrument de circulație și reprezentant al valorilor, banii sînt neproductivi, sau, cu alte cuvinte, productivă e numai cantitatea de bani necesară pentru îndeplinirea acestor funcții. Că ei devin nu numai neproductivi, ci chiar faux frais de production ^*29 de îndată ce se folosesc mai mulți bani decît e nevoie pentru această destinație productivă a lor, acesta este un adevăr valabil și pentru orice alt instrument de producție sau de schimb, pentru mașină, ca și pentru mijlocul de transport. Dar dacă prin aceasta se subînțelege că prin intermediul banilor se schimbă numai avuție reală deja existentă, este greșit, căci pe bani se schimbă și se cumpără și muncă, activitate productivă, deci avuție potențială.

Cea de-a treia determinație a banilor în plenitudinea dezvoltării ei le presupune pe primele două și reprezintă unitatea lor. Banii au, așadar, o existență de sine stătătoare în afara circulației; ei au ieșit din sfera circulației. Ca marfă particulară, banii se pot transforma din forma lor monetară în cea de obiecte de lux, de bijuterii de aur și argint (atîta timp cît arta giuvaergiului este foarte simplă, ca, bunăoară, în vremuri de demult în Anglia, banii de argint se retransformă mereu în argintărie, și viceversa. Vezi Taylor ⁸⁸); ei pot fi, de asemenea, acumulaţi ca bani și, ca atare, tezaurizați. Deoarece în existența lor de sine stătătoare banii provin din circulație, ei apar în această existență a lor drept rezultat al circulației; prin intermediul acesteia din urmă, banii își încheie circuitul cu ei înșiși. Acest mod de a fi determinat conține deja într-o formă latentă capitalul. Aici banii sînt negați ca simplu mijloc de schimb. Deoarece însă istoricește ei pot funcționa ca măsură înainte de a fi mijloc de schimb și pot funcționa ca mijloc de schimb înainte de a servi ca măsură — în acest din urmă caz ei ar fi mijloc de schimb numai ca marfă preferată —, ei pot apărea istoricește și în cea de-a treia determinație a lor înainte de a se fi manifestat în primele două. Dar ca bani aurul și argintul se pot acumula numai dacă funcționează deja într-una din primele două determinații, iar în cea de-a treia determinație pot apărea într-o formă dezvoltată numai dacă s-au dezvoltat în primele două. În caz contrar, acumularea lor nu este decît o acumulare de aur și de argint, și nu acumulare de bani. [I—48] (Ca exemplu deosebit de interesant trebuie citată aici acumularea de bani de aramă la începuturile republicii romane.)

Deoarece banii ca reprezentant material universal al avuției provin din circulație și ca atare sînt ei înșiși un produs al circulației, care este totodată schimb ridicat pe o treaptă superioară și o formă de schimb particulară, ei se află în legătură cu circulația și în această a treia determinație a lor. Ei se opun ca ceva independent circulației, dar această independență a lor nu este decît procesul propriu al circulației. Banii ies din sfera circulației tot așa după cum reintră în ea. În afara oricărei legături cu circulația, ei n-ar mai fi bani, ci un simplu obiect natural, aur și argint. În această determinație a lor, banii sînt în aceeași măsură o premisă, ca și un rezultat al circulației. Însăși independența lor nu este o încetare a legăturii cu circulația, ci o legătură negativă cu ea, ceea ce rezidă în această independență, care este rezultatul procesului B — M — M — B.

În calitate de capital, banii exprimă faptul 1) că ei sînt atît premisa cît și rezultat al circulației; 2) că de aceea însăși independența lor nu este decît o legătură negativă, dar întotdeauna o legătură cu circulația; 3) că ei apar chiar ca unealtă de producţie, întrucît circulația nu mai apare în simplitatea ei inițială ca schimb cantitativ, ci ca proces de producție, ca un schimb real de substanțe. În felul acesta banii înșiși sînt determinați ca un moment particular al acestui proces de producție. În producție nu este vorba număr de o simplă determinare a prețurilor, adică de reducerea valorilor de schimb ale mărfurilor la o unitate comună, ci de crearea valorilor de schimb, deci și de crearea modului de a fi determinat al prețurilor. Aici este vorba de relevarea nu numai a formei, ci și a conținutului. De aceea, dacă în cadrul circulației simple banii apar în general ca productivi în măsura în care circulația însăși este în genere un moment al sistemului de producție, această determinație există deocamdată numai pentru noi, și nu este încă fixată în bani. 4) De aceea, în calitate de capital, banii apar și ca raport față de ei înșiși prin intermediul circulației, în raportul dintre dobîndă și capital. Dar aici încă nu avem de-a face cu aceste determinări ale lor, ci trebuie să examinăm pur și simplu banii așa cum provin ei — în cea de-a treia determinație a lor —, ca ceva independent din circulație, și anume din primele lor două determinații.

{„Înmulțirea banilor nu înseamnă decît înmulțirea mijloacelor de cont“ (Simonde de Sismondi. „Etudes sur l'Economie Politique“. Tome II, Bruxelles, 1838, p. 278).

Acest lucru este adevărat numai în măsura în care banii sînt determinați doar ca mijloc de schimb. În cealaltă calitate a lor, aceasta înseamnă și o înmulțire a mijloacelor de plată.}

„Comerțul a separat umbra de corp și a creat posibilitatea de a poseda pe fiecare în parte“ (op. cit., p. 300).

Așadar, banii sînt acum valoarea de schimb autonomizată (în această calitate, banii ca mijloc de schimb nu apar decît efemer) sub forma ei generală. Ei posedă, ce-i drept, o corporalitate sau o substanță aparte ca aur sau argint, și tocmai aceasta le conferă independența, căci ceea ce există numai în altceva, ca determinație sau relație a acelui altceva, nu este independent. Pe de altă parte, în această independență corporală ca aur și argint, banii reprezintă nu numai valoarea de schimb a unei mărfi față de altă marfă, ci și valoarea de schimb față de toate mărfurile, și în timp ce ei înșiși posedă o substanță, în existența lor particulară ca aur sau argint ei apar totodată ca valoarea de schimb generală a celorlalte mărfuri. De o parte, banii sînt posedați ca valoare de schimb a mărfurilor, iar de cealaltă, stau mărfurile ca tot atîtea substanțe particulare ale valorii de schimb, astfel încît prin schimb aceasta din urmă se poate transforma în oricare dintre aceste substanțe în aceeași măsură în care e indiferentă față de determinarea și de particularitatea lor, fiind mai presus de această determinare și particularitate a lor. De aceea mărfurile nu sînt decît forme de existență accidentale. Banii sînt „chintesența tuturor lucrurilor“ ⁸⁹, în care acestea din urmă pierd orice caracter particular; ei sînt avuția generală rezumată și sintetizată, în opoziție cu răspîndirea și fărîmițarea ei în lumea mărfurilor. În timp ce în marfa particulară avuția apare ca un moment al acesteia, sau marfa apare ca un moment particular al avuției, în aur și argint avuția generală apare concentrată într-un material particular.

În măsura în care este valoare de schimb și are preț, la rîndul ei fiecare marfă particulară exprimă o anumită cantitate de bani într-o formă imperfectă, căci pentru a fi realizată ea trebuie mai întîi pusă în circulație, și în virtutea caracterului ei particular realizarea sau nerealizarea ei este pur întîmplătoare. Dar considerată nu ca preț, ci în determinarea ei naturală, marfa este un element al avuției numai în virtutea legăturii ei cu o trebuință particulară pe care o satisface, iar în cadrul acestei legături ea exprimă 1) numai avuția de consum; 2) numai o latură cu totul particulară a acestei avuții. Banii, dimpotrivă, abstracție făcînd de utilitatea lor particulară ca marfă prețioasă, 1) sînt prețul realizat și 2) satisfac orice trebuință, deoarece pot fi schimbați pe obiectul oricărei trebuințe, indiferent de orice particularitate. Marfa posedă această proprietate numai prin intermediul banilor. Banii o posedă direct față de toate mărfurile, deci față de întreaga lume a avuției, față de avuție ca atare. În bani, avuția generală este nu numai o formă, ci totodată și conținutul însuși. Conceptul de avuție este, ca să spunem așa, realizat, individualizat într-un obiect particular. În orice marfă particulară, [II—1] în măsura în care este preț, avuția este exprimată numai ca o formă ideală, nerealizată încă, iar în măsura în care are o anumită valoare de întrebuințare, ea reprezintă doar un aspect cu totul singular al avuției. În bani, dimpotrivă, prețul este realizat, iar substanța lor este avuția însăși, atît în abstracția ei de toate modurile ei de existență particulare, cît și în totalitatea ei.

Valoarea de schimb constituie substanța banilor și este totodată avuție. De aceea banii sînt, pe de altă parte, și forma întruchipată a avuției față de toate substanțele particulare din care este alcătuită ea. Prin urmare, dacă, pe de o parte, în bani considerați ca atare forma și conținutul avuției sînt identice, pe de altă parte, în opoziție cu toate celelalte mărfuri, ei sînt față de mărfuri forma generală a avuției, în timp ce totalitatea acestor particularități formează substanța avuției. Dacă, potrivit primei determinări, banii sînt avuția însăși, potrivit celei de-a doua ei sînt reprezentantul ei material general. În bani, această totalitate există ca ansamblu reprezentat al mărfurilor. Avuția (valoarea de schimb atît ca totalitate cît și ca abstracție) există deci, cu excluderea tuturor celorlalte mărfuri, individualizată ca atare, numai în aur și argint, ca obiect palpabil singularizat. De aceea banii sînt dumnezeu printre mărfuri.

De aceea, ca obiect palpabil singularizat, banii pot fi căutați, găsiți, furați sau descoperiți din întîmplare, și avuția generală poate ajunge în mod palpabil în posesiunea individului. Din postura lor umilă în care apar ca simplu mijloc de circulație, banii se transformă deodată în stăpînitor și dumnezeu în lumea mărfurilor. Ei reprezintă existența celestă a mărfurilor, în timp ce mărfurile reprezintă existența terestră a banilor. Orice formă de avuție naturală, atîta timp cît n-a fost înlocuită prin valoare de schimb, implică o relație esențială între individ și obiect, astfel încît, printr-una din laturile activității sale, individul însuși se obiectivează în respectivul lucru, iar a sa posedare a lucrului apare totodată ca o anumită dezvoltare a individualității sale; de pildă, avuția întruchipată în oi apare ca dezvoltare a individului în calitate de păstor, avuția în grîne — ca dezvoltare a sa în calitate de agricultor etc. Banii însă, ca individualizare a avuției generale, ca ceva care provine din circulație și care reprezintă doar generalul, ca rezultat pur social, nu implică cîtuși de puțin vreo relație individuală cu posesorul lor; posedarea lor nu înseamnă dezvoltarea vreuneia dintre laturile esențiale ale individualității posesorului, ci, dimpotrivă, posedarea a ceva lipsit de individualitate, deoarece această relație socială există totodată ca obiect sensibil, exterior, care poate fi luat în stăpînire în mod mecanic, dar care poate fi pierdut în același mod.

Relația dintre bani și individ apare deci ca fiind pur întîmplătoare, în timp ce această relație cu un lucru complet nelegat de individualitatea lui asigură totodată individului, datorită caracterului acestui lucru, dominația generală asupra societății, asupra întregii lumi a plăcerilor, a muncii etc. E ca și cum găsirea unei pietre, de pildă, mi-ar asigura, cu totul independent de individualitatea mea, stăpînirea tuturor științelor. Posesiunea banilor mă pune în ceea ce privește avuția (socială) exact în situația în care posesiunea pietrei filozofale m-ar pune în ceea ce privește științele.

De aceea banul nu este numai unul dintre obiectele setei de îmbogățire, ci este adevăratul ei obiect. Această sete este în fond auri sacra fames ^*30. Setea de îmbogățire ca atare, ca formă particulară de patimă, adică ca ceva distinct de patima pentru o avuție specială, cum ar fi patima pentru veșminte, arme, bijuterii, femei, vin etc., devine posibilă numai atunci cînd avuția generală, avuția ca atare, este individualizată într-un lucru anumit, adică atunci cînd banii figurează în cea de-a treia determinație a lor. Banii sînt, așadar, nu numai obiectul setei de îmbogățire, ci totodată și izvorul ei. Cupiditatea este posibilă și fără bani; setea de îmbogățire este ea însăși produsul unei anumite dezvoltări sociale, ea nu este ceva dat de natură, în opoziție cu istoricul. De aici lamentările anticilor pe tema că banii sînt izvorul tuturor relelor. Setea de plăceri în forma ei generală și avariția sînt cele două forme particulare ale setei de bani. Setea abstractă de plăceri presupune un obiect care să conțină posibilitatea tuturor plăcerilor. Setea abstractă de plăceri se realizează prin intermediul banilor în determinația lor de reprezentant material al avuției; avariția se realizează prin intermediul lor în măsura în care ei sînt numai forma generală a avuției, în opoziție cu mărfurile, care sînt substanța ei particulară. Pentru a-i păstra ca atare, avariția trebuie să sacrifice orice legătură cu obiectele trebuințelor particulare, să renunțe la ele, pentru a satisface trebuința setei de bani ca atare. Setea de bani sau de îmbogățire marchează necesarmente apusul străvechilor formații sociale. De aici reacția față de ea. Banii sînt ei înșiși legătura socială și nu pot tolera nici o altă legătură deasupra lor. Aceasta implică însă dezvoltarea deplină a valorilor de schimb, deci a unei organizări corespunzătoare a societății.

În antichitate, valoarea de schimb nu era nexus rerum ⁹⁰; ea apare în acest rol numai la popoarele de negustori, care însă nu produceau ele însele, ci făceau numai comerț de intermediere. Cel puțin la fenicieni, la cartaginezi etc. producția era ceva secundar. Ei au putut trăi în interstițiile lumii antice asemenea evreilor în Polonia sau în evul mediu. Mai bine zis, însăși această lume constituia premisa existenței unor asemenea popoare de negustori. De aceea ele și pier ori de cîte ori intră într-un conflict serios cu societățile antice.

La romani, la greci etc., banii apar mai întîi nemijlocit în primele lor două determinații, ca măsură și ca mijloc de circulație, și în ambele nu într-o formă foarte dezvoltată. Dar îndată ce la aceste popoare se dezvoltă comerțul, sau, cum a fost la romani, îndată ce cuceririle încep să le aducă masive cantități de bani [II—2] subit, pe o anumită treaptă a dezvoltării economice a țărilor respective, banii apar necesarmente în cea de-a treia determinație a lor și, pe măsură ce se dezvoltă în această de terminație, exprimă tot mai pregnant pieirea orînduirii sociale respective. Pentru a funcționa în mod productiv, banii în cea de-a treia determinație a lor trebuie să fie, după cum am văzut, nu numai o premisă a circulației, ci în aceeași măsură și rezultatul ei, și în calitate de premisă este necesar ca, la rîndul lor, să fie și ei un moment al circulației, un moment pus de ea. Altfel au stat însă lucrurile la romani, de pildă, unde banii proveneau din jefuirea lumii întregi.

Chiar din simpla definiție a banilor reiese că ei nu pot constitui un moment dezvoltat al producției decît acolo unde există munca salariată; că, prin urmare, în acest caz ei nu numai că nu dizolvă forma de societate, ci sînt, dimpotrivă, o condiție a dezvoltării ei și o forță motrice a dezvoltării tuturor forțelor de producție, materiale și spirituale. Și în zilele noastre e posibil ca un individ să intre în mod întîmplător în posesia unei mari sume de bani, iar posedarea lor poate avea asupra lui efecte tot atît de dizolvante ca și cele pe care le-a avut asupra societăților antice. Dar în societatea modernă descompunerea acestui individ nu înseamnă decît îmbogățirea părții ei productive. Posesorul de bani în sens antic este înlăturat de procesul industrial, căruia el îi slujește împotriva voinței și conștiinței sale. Descompunerea afectează numai persoana sa. În calitate de reprezentant material al avuției generale, în calitate de valoare de schimb individualizată, banii trebuie să fie nemijlocit obiectul, scopul și produsul muncii generale, al muncii tuturor indivizilor. Munca trebuie să producă nemijlocit valoare de schimb, adică bani. De aceea ea trebuie să fie muncă salariată.

Numai avuția generală creează setea de îmbogățire ca năzuință a tuturor indivizilor, căci fiecare vrea să facă bani. Numai astfel poate setea generală de îmbogățire să devină izvorul avuției generale care se reproduce mereu. Cînd munca devine muncă salariată, iar scopul ei îl constituie nemijlocit banii, avuția generală se statornicește ca scop și obiect al muncii. (În legătură cu aceasta trebuie să se vorbească de structura armatei antice, atunci cînd aceasta devine o armată de mercenari.) Banii ca scop devin aici un mijloc al hărniciei generale: se produce avuție generală pentru a pune stăpînire pe reprezentantul ei. În felul acesta se deschid adevăratele izvoare ale avuției.

Deoarece scopul muncii nu este crearea unui produs particular, care se află într-un raport aparte cu trebuințele particulare ale individului, ci banii, avuția în forma ei generală, hărnicia individului, în primul rînd, nu mai cunoaște margini; ea este indiferentă față de propria ei particularitate și îmbracă orice formă care servește acestui scop; ea devine inventivă în crearea de noi obiecte care satisfac trebuința socială etc. De aceea este clar că acolo unde la bază se află munca salariată, banii acționează nu în mod dizolvant, ci în mod productiv, în timp ce societatea antică se află, prin însuși caracterul ei, în contradicție cu munca salariată ca bază generală. O producție industrială generală este posibilă numai acolo unde fiecare muncă produce avuție în general, și nu o anumită formă de avuție, deci acolo unde și salariul individului este bani. În caz contrar, sînt posibile numai unele forme particulare de activitate industrială în domeniul producției de obiecte de artă. Valoarea de schimb ca produs nemijlocit al muncii este bani ca produs direct al ei. De aceea munca direct producătoare de valoare de schimb ca atare este muncă salariată. Acolo unde banii nu constituie baza legăturii sociale, ei duc inevitabil la dizolvarea societății existente.

În societatea antică se putea cumpăra nemijlocit muncă, se putea cumpăra un sclav, dar sclavul nu putea cumpăra bani cu munca sa. Înmulțirea banilor putea scumpi prețul sclavilor, dar nu putea face mai productivă munca lor. Sclavia negrilor — această sclavie pur industrială, care este incompatibilă cu dezvoltarea societății burgheze și dispare pe măsura dezvoltării ei — presupune societatea burgheză, și dacă alături de statele sclavagiste n-ar exista alte state, libere, în care se practică munca salariată, dacă statele sclavagiste ar fi izolate, toate rînduielile lor sociale ar reveni curînd la forme premergătoare civilizației.

Banii ca valoare de schimb individualizată, și deci ca avuție întruchipată, au constituit obiectul căutărilor în alchimie; în aceeași determinație figurează ei și în sistemul monetar (mercantilist). Epoca direct premergătoare dezvoltării societății industriale moderne începe cu o sete generală de bani, de care sînt cuprinși atît indivizii, cît și statele. Apărînd ca mijloc de a pune stăpînire pe reprezentantul avuției, dezvoltarea reala a izvoarelor avuției se desfășoară oarecum fără știrea persoanelor și a statelor cuprinse de sete de bani. Acolo unde banii nu provin din circulație, ci sînt găsiți în forma lor corporală, ca în Spania de pildă, națiunea sărăcește, în timp ce națiunile care sînt nevoite să muncească pentru a-i pompa de la spanioli dezvoltă izvoarele avuției și se îmbogățesc efectiv. Găsirea, descoperirea aurului în noi țări și continente are un rol atît de mare în istoria revoluției pentru că aici colonizarea se dezvoltă rapid, ca în condiții de seră ⁹¹.

Goana după aur în toate țările duce la descoperirea de noi țări, la formarea unor state noi, și mai întîi de toate la lărgirea sortimentelor de mărfuri care intră în circulație, generînd noi trebuințe și atrăgînd în procesul schimbului de mărfuri și de substanțe continente îndepărtate. Sub acest aspect deci, banii, ca reprezentant general al avuției, ca valoare de schimb individualizată, au constituit un mijloc pentru obținerea unui dublu rezultat: avuția a căpătat un caracter general, iar schimbul a fost extins pe întregul glob. Cu alte cuvinte, aici a fost pentru prima oară creată adevărata generalitate a valorii de schimb, atît din punctul de vedere al materialului supus schimbului, cît și din cel al spațiului în cuprinsul căruia se efectuează acest schimb. Dar acestei determinații a banilor pe care o examinăm aici i se datorește faptul că iluzia cu privire la natura lor, adică luarea în considerație a uneia dintre determinațiile lor, în abstracția ei, și ignorarea contradicțiilor inerente acestei determinații, le conferă, fără știrea indivizilor, această semnificație cu adevărat magică. Într-adevăr, datorită acestei determinații lăuntric contradictorii și ca atare iluzorii, datorită acestei abstracții, banii devin un instrument atît de puternic ^*31 [II—3] în dezvoltarea reală a forțelor de producție sociale.

O premisă elementară a societății burgheze este aceea că munca produce nemijlocit valoare de schimb, deci bani, și că apoi banii cumpără atît de nemijlocit munca, adică îl cumpără pe muncitor, numai în măsura în care el însuși își înstrăinează activitatea în cadrul schimbului. Prin urmare, munca salariată, de o parte, și capitalul, de alta, nu sînt decît alte forme ale valorii de schimb dezvoltate și ale banilor ca întruchipare a ei. Prin aceasta banii sînt nemijlocit legătura socială [Gemeinwesen] reală, deoarece sînt pentru toți indivizii substanța generală a existenței și produsul comun al tuturor. În bani însă, după cum am văzut, legătura socială este totodată doar o abstracție, ceva doar întîmplător și exterior individului, și în același timp doar un mijloc pentru satisfacerea lui ca individ izolat. Societatea antică presupune pentru ea o cu totul altă atitudine din partea individului. Tocmai de aceea dezvoltarea banilor în cea de-a treia determinație a lor duce la destrămarea acestei societăți. Orice producție este o obiectivare a individului. Dar în bani (în valoarea de schimb) obiectivarea individului nu are loc în cadrul modului său natural de a fi determinat, ci este obiectivarea lui într-o determinație (relație) socială care-i este totodată exterioară.

***

Banii considerați ca mijloc de circulație sînt monedă. Ca monedă, banii își pierd însăși valoarea lor de întrebuințare; valoarea lor de întrebuințare coincide cu determinația lor ca mijloc de circulație. Așa, de pildă, pentru a putea servi drept bani, ei trebuie mai intîi retopiți, demonetizați. De aceea, sub formă de monedă, ei nu sînt decît un semn și le este indiferent materialul din care sînt făcuți. Dar ca monedă ei își pierd totodată caracterul universal și capătă unul național, local. Banii se împart în monede de diferite feluri, în funcție de metalul din care sînt făcuți — aur, aramă, argint etc. Ei capătă o denumire politică și vorbesc, ca să zicem așa, limbi diferite în țări diferite. În sfîrșit, în aceeași țară ei capătă denumiri diferite etc. De aceea banii în cea de-a treia determinație a lor, ca bani care ies din sfera circulației în calitate de ceva de sine stătător și opus ei, își neagă caracterul de monedă. Ei reapar sub formă de aur și argint, indiferent dacă se retopesc sub formă de lingouri sau dacă se evaluează potrivit greutății de aur și argint pe care o conțin. Ei își pierd din nou și caracterul național și servesc ca mijloc de schimb între națiuni, ca mijloc de schimb universal, dar de data aceasta nu ca semn, ci ca o anumită cantitate de aur și argint. De aceea, în cel mai dezvoltat sistem de schimb internațional, aurul și argintul reapar sub aceeași formă în care joacă un rol anumit încă în schimbul inițial. După cum s-a mai arătat, aurul și argintul, ca și însuși schimbul, apar inițial nu în cadrul comunității, ci acolo unde ea încetează, la hotarele ei, în puținele ei puncte de contact cu alte comunități. Ei apar acum, așadar, în calitate de marfă ca atare, în calitate de marfă universală, care-și păstrează pretutindeni caracterul de marfă. Sub această formă determinată banii se bucură pretutindeni de aceeași recunoaștere. Numai sub această formă sînt ei reprezentantul material al avuției generale. De aceea în sistemul mercantilist aurul și argintul sînt considerate drept măsură a puterii diferitelor colectivități.

„De îndată ce metalele prețioase devin obiecte de comerț, echivalentul universal al tuturor lucrurilor, ele devin totodată și măsura puterii diferitelor națiuni. De aici sistemul mercantilist“. (Steuart. „An Inquiry into the Principlcs of Political Oeconomy“. Vol. I, Dublin, 1770, p. 327).

Deși economiștii moderni consideră că se află la un nivel mult superior celui atins de sistemul mercantilist, adevărul e că în perioade de criză generală, aurul și argintul apar exclusiv în această determinație, în 1857 ⁹² la fel ca în 1600. În această calitate, aurul și argintul joacă un rol important în crearea pieței mondiale. Așa, de exemplu, circulația argintului american de la vest spre est; legătura stabilită prin intermediul banilor de metal între America și Europa, de o parte, și Asia, de alta, de la începuturile epocii moderne. În comunitățile primitive, acest comerț cu aur și argint nu are decît un rol secundar; ca și întregul schimb în general, el nu afecta decît surplusul. Dar în cadrul comerțului dezvoltat, el constituie un moment esențialmente legat de întreaga producție etc. Banii nu mai servesc la schimbul de surplusuri, ci la soldarea excedentului în procesul de ansamblu al schimbului internațional de mărfuri. Ei sînt acum monedă numai ca monedă universală. Dar în această calitate banii sînt în fond indiferenți față de forma determinată pe care o au ei ca mijloc de circulație, în timp ce materialul lor reprezintă totul. Ca formă, aurul și argintul rămîn în această determinație marfă cu circulație universală, marfă ca atare.

***

(În această primă secțiune ⁹³, în care sînt examinate valorile de schimb, banii, prețurile, mărfurile apar întotdeauna ca mărfuri disponibile. Determinarea formei este simplă. Știm că ele exprimă determinații ale producției sociale, dar însăși această producție e permisă. Mărfurile nu apar însă în această determinație. Ca urmare, în realitate, schimbul inițial apare ca un schimb de surplusuri, care nu cuprinde și nu determină producția în ansamblu. Este vorba de surplusul disponibil al unei producții de ansamblu care se află în afara lumii valorilor de schimb. Așa și în societatea dezvoltată acest surplus apare la suprafață ca lume nemijlocit disponibilă a mărfurilor. Dar, prin ea însăși, această lume a mărfurilor își depășește cadrul, indicînd existența unor relații economice care apar ca relaţii de producție. De aceea, structura internă a producției constituie obiectul secțiunii a doua, expresia concentrată (a societății burgheze) în stat — obiectul secțiunii a treia, relațiile internaționale — secțiunea a patra, piața mondială — încheierea, în care producția, precum și fiecare dintre momentele ei sînt considerate ca o totalitate, dar în care totodată se desfășoară toate contradicțiile. Atunci piața mondială se dovedește a fi, la rîndul el, premisa și suportul întregului tot. Crizele constituie atunci expresia generală a necesității de a depăși cadrul acestei premise și tendința spre adoptarea unei noi forme istorice.)

***

{„Cantitatea de mărfuri și cantitatea de bani pot rămîne neschimbate, sar preţurile pot totuși să urce sau să scadă“ (și anume ca urmare a creșterii cheltuielilor capitaliștilor posesori de bani, rentierilor, funcționarilor de stat etc.) Malthus. X, 43 ⁹⁴.}

[II—4] Precum am văzut, banii, ca ceva care în mod de sine stătător ies din sfera circulației și se opun ei, sînt negarea (unitatea negativă) a determinației lor ca mijloc de circulație și ca măsură ^*32.

Pînă aici am stabilit așadar că:

În primul rînd, banii sînt negația mijlocului de circulație ca atare, a monedei. Dar în același timp ei o conțin ca determinație a lor: în mod negativ — pentru că pot fi oricînd retransformați în monedă, și în mod pozitiv — ca moneda universală; dar ca asemenea monedă ei sînt indiferenți față de determinarea formei lor, și sînt esențialmente marfă ca atare, marfă omniprezentă și independentă de condițiile de loc. Această indiferență se exprimă în două feluri: întîi, în faptul că banii sînt acum bani numai ca aur și argint, și nu ca semn, nu sub formă de monedă. Ceea ce are valoare în acest caz nu este forma pe care o dă statul banilor în chip de monedă, ci numai conținutul lor metalic. Nici în comerțul interior ea nu are decît o valoare temporară, locală,

„căci nu este mai folositoare celui care o posedă decît celui căruia îi aparțin mărfurile ce urmează a fi cumpărate cu ea“ (Storch, op. cit., p. 175).

Cu cît comerțul interior e mai multilateral condiționat de comerțul exterior, cu atît mai mult dispare și valoarea acestei forme: ea nu există în cadrul schimbului privat, ci apare numai ca impozit. Apoi, pentru aur și argint, ca o asemenea marfă generală, ca monedă universală, reîntoarcerea la punctul lor de plecare, și în genere circulația ca atare, nu este obligatorie. Exemplu: Asia și Europa. De aici lamentările adepților sistemului monetar că la păgîni banii dispar, nu se reîntorc (vezi Misselden ⁹⁵, pe la 1600). Cu cît circulația externă este mai condiționată și înglobată de către circulația internă, cu atît mai mult moneda universală ca atare intră în circulație (în circuit). Această fază superioară nu ne interesează încă aici, ea depășește cadrul relației simple pe care o examinăm în secțiunea de față.

În al doilea rînd, banii sînt propria lor negație ca simplă realizare a prețurilor mărfurilor, în cadrul căreia marfa particulară rămîne întotdeauna elementul esențial. Ei devin, dimpotrivă, prețul realizat în sine însuși și, ca atare, reprezentantul material al avuției, ca și forma generală a avuției în raport cu toate mărfurile, care nu sînt decît substanțe particulare ale acesteia; dar,

în al treilea rînd, banii sînt negați și în determinația în care nu sînt decît măsură a valorilor de schimb. Ca formă generala a avuției și ca reprezentant material al ei, banii nu mai sînt măsura ideală a altceva, a valorilor de schimb. Căci ei înșiși sînt realitatea adecvată a valorii de schimb, realitate pe care ei o reprezintă în existența lor metalică. Aici determinarea măsurii trebuie să fie pusă în ei înșiși. Ei se dovedesc a fi propria lor unitate și măsura propriei lor valori, măsura lor ca avuție, ca valoare de schimb, sînt cantitatea pe care ei o reprezintă de la sine, sînt numărul în care e prezentă o anumită cantitate din ei înșiși care servește drept unitate. Pentru bani ca măsură, numărul lor este indiferent, ca mijloc de circulație, le este indiferentă substanța lor, materia unității monetare; pentru bani în această a treia determinație a lor, esențial este numărul lor ca multiplu al unei anumite mase materiale. În calitate de avuție generală, banii nu mai prezintă nici o deosebire în afară de cea cantitativă. Ei reprezintă o cantitate mai mare sau mai mică din avuția generală, după cum se posedă în proporție mai mare sau mai mică o anumită cantitate din această avuție.

Dacă banii sînt avuția generală, un individ este cu atît mai bogat cu cît posedă mai mulți bani, și atît pentru individul izolat cît și pentru națiuni singurul proces important este acumularea banilor. Potrivit determmației lor, banii apar aici ca bani care ies din circulație. Acum retragerea lor din circulație și acumularea lor apar ca obiect esențial al setei de îmbogăţire și ca proces esențial al îmbogățirii. În aur și argint eu posed avuția generală sub forma ei pură, și cu cît acumulez mai mult aur și argint, cu atît îmi însușesc mai multă avuție generală. Dacă aurul și argintul reprezintă avuția generală, înseamnă că în cantități determinate ei o reprezintă numai într-o măsură determinată, care poate fi extinsă fără limită. Această acumulare a aurului și argintului, care se prezintă ca o repetată retragere a lor din circulație, este totodată punerea la adăpost a avuției generale împotriva circulației, în procesul căreia ea se pierde mereu în schimbul pe cutare sau cutare avuție particulară, care în cele din urmă dispare în consum.

La toate popoarele antice, acumularea aurului și argintului constituie la început un privilegiu al preoțimii și al regalității, deoarece zeul și regele mărfurilor nu poate reveni decît zeilor și regilor, singurii demni de a poseda avuția ca atare. Această acumulare este, pe de o parte, doar o etalare a prisosului, adică a avuției ca bun extraordinar, de zile mari: pentru daruri destinate templelor și zeilor lor, pentru obiecte de artă de interes public și, în sfîrșit, ca mijloc de asigurare pentru cazuri excepționale, spre a servi la cumpărare de arme etc. Mai tîrziu acumularea devine la popoarele antice o politică. Tezaurul statului, ca fond de rezervă, și templul sînt primele bănci în care e păstrată această sfîntă a sfintelor. Strîngerea și acumularea banilor se dezvoltă la maximum în băncile moderne, dar aici [II—5] ele capătă o determinație nouă, mai evoluată. Pe de altă parte, la persoanele particulare, acumularea înseamnă punerea la adăpost a avuției sub forma ei pură, spre a o feri de vicisitudinile lumii exterioare; sub această formă avuția poate fi îngropată etc., adică, pe scurt, apare într-un raport absolut misterios cu individul. În Asia, acest fenomen are loc și astăzi pe o largă scară istorică. El reapare în toate cazurile de panică, război etc. în societatea burgheză, care recade atunci în stare de barbarie. Tot astfel și acumularea aurului etc. sub formă de bijuterii și alte podoabe la semibarbari. Dar și în cea mai dezvoltată societate burgheză o parte foarte mare și mereu crescîndă a aurului e retrasă din circulație sub forma unor obiecte ele lux (vezi Jacob ⁹⁶ etc.).

Deoarece aurul este reprezentantul avuției generale, tocmai păstrarea lui, fără a-l pune in circulație și fără a-l folosi pentru satisfacerea diferitelor trebuințe, constituie o dovadă a bogăției indivizilor, și pe măsură ce banii se dezvoltă în diferitele lor determinații, adică pe măsură ce avuția ca atare devine criteriul general al valorii individului, se dezvoltă tendința de a o etala, tendința de a etala aurul și argintul ca reprezentanți ai avuției, așa cum a procedat d-l de Rotschild, de pildă, care a pus să se atîrne în biroul său, drept blazon, după cîte știu, două bilete de bancă de cîte 100 000 l.st, înrămate separat. Etalarea aurului etc. la barbari este doar o formă mai naivă a celei contemporane, căci vizează într-o măsură mai mică aurul ca bani. Aici [la barbari] contează pur și simplu strălucirea aurului. Dincolo [la Rotschild] este reflectată esența lucrurilor, care constă în faptul că aurul nu e folosit ca bani. Ceea ce importă aici este forma opusă circulației.

Acumularea tuturor celorlalte mărfuri a început mai tîrziu decît cea a aurului și argintului:

1) din cauza perisabilității lor. Metalele reprezintă în sine durabilitate în raport cu celelalte mărfuri; ele sînt acumulate de preferință și pentru că se găsesc mai rar și pentru proprietățile lor excepționale ca instrumente de producție par excellence. La rîndul lor, metalele nobile, neoxidîndu-se în contact cu aerul etc., sînt mai durabile decît cele nenobile. Ceea ce-i perisabil în celelalte mărfuri e forma lor; dar tocmai această formă le conferă valoarea de schimb, în timp ce valoarea lor de întrebuințare constă în suprimarea acestei forme în consumare. La bani însă, substanța, materialitatea lor este însăși forma în care ei reprezintă avuția. Dacă banii apar ca marfă generală pretutindeni, în spațiu, acum apar ca marfă generală și în timp. Ei se păstrează ca avuție în toate timpurile. Durabilitatea specifică a banilor. Ei reprezintă un tezaur pe care nu-l strică nici moliile și nici rugina ⁹⁷. Toate mărfurile nu sînt decît bani efemeri; banii sînt marfa nepieritoare. Banii sînt marfa omniprezentă, pe cînd marfa reprezintă numai bani locali. Acumularea însă este în esență un proces care se desfășoară în timp. În această privință Petty spune:

„Marele rezultat final al comerțului nu este avuția în general, ci de preferință surplusul de argint, aur și bijuterii, care sînt nepieritoare și mai puțin alterabile decît celelalte mărfuri, și reprezintă avuție în toate timpurile și în toate locurile. Un surplus de vin, cereale, păsări, carne etc. e și el avuție, dar avuție numai hic et nunc ^*33... De aceea producerea unor mărfuri și rezultatele unui comerț care procură țării aur și argint sînt mai avantajoase decît orice alte activități“ [Petty. „Several Essays in Political Arithmetick“. London, 1699, p. 178—179]. „Dacă prin intermediul impozitelor banii se iau de la o persoană care-i cheltuiește pe mîncare și băutură și se dau uneia care-i investește în îmbunătățiri funciare, în pescuit, în exploatări minere, în manufacturi sau chiar în îmbrăcăminte, pentru colectivitate aceasta reprezintă întotdeauna un avantaj, căci pînă și îmbrăcămintea rezistă mai mult decît alimentele; dacă se cheltuiesc pentru amenajarea de locuințe, avantajul e ceva mai mare; e și mai mare dacă se investesc în construcții de imobile, și mult mai mare dacă se investesc în îmbunătățiri funciare, exploatări minere, pescuit; avantajul e maxim cînd banii sînt folosiți pentru a aduce în țară aur și argint, căci numai aceste obiecte sînt nepieritoare și sînt întotdeauna și pretutindeni prețuite ca avuție“ (op. cit., p. 105—196).

Așa scrie un autor din secolul al XVII-lea. Vedem, așadar, că acumularea aurului și argintului capătă un adevărat impuls atunci cînd aceste metale încep să fie considerate reprezentant material și formă generală a avuției. Cultul banilor își are ascetismul său, renunțările și sacrificiile sale: spiritul de economie și cumpătare, disprețul pentru plăcerile lumești, temporare și trecătoare, goana după comoara veșnică. De aici legătura dintre puritanismul englez — sau de asemenea protestantismul olandez — și facerea de bani. Un autor de la începutul secolului al XVII-lea (Misseiden) exprimă acest fapt într-o manieră destul de naivă în felul următor:

„Materialul firesc al comerțului este marfa, materialul său artificial îl constituie banii. Deși atît prin natura lucrurilor, cît și în timp, banii apar după marfă, în prezent însă ei au devenit în practică elementul primordial“. El compară marfa și banii cu cei doi fii ai bătrînului Iacob, care „și-a pus dreapta pe capul mezinului și stînga pe capul fiului mai mare“ ⁹⁸ ([Misselden] „Free Trade“. London, 1622, p. 7).

„Noi consumăm în ţară mult prea multe vinuri din Spania, Franţa, Renania, Levant și din insule, stafide din Spania, stafide negre din Levant, batist din Henault ^*34 și din Țările de Jos, mătăsuri din Italia, zahăr și tutun din Indiile occidentale, mirodenii din Indiile orientale; toate acestea nu ne sînt absolut necesare și totuși le cumpărăm pe bani sunători... Dacă s-ar vinde mai multe produse indigene și s-ar cumpăra mai puține produse străine, excedentul sub formă de aur și argint ar aflua în țara noastră și ar putea fi tezaurizat“ (op. cit., p. 12, 13).

În partea generală a lucrărilor lor de economie politică, economiștii moderni persiflează, firește, acest mod de a vedea lucrurile. Dar cînd ne gîndim la timiditatea de care dau dovadă economiștii în special în teoria banilor și la teama febrilă cu care sînt urmărite în practică afluxul și refluxul de aur și argint în perioade de criză, ajungem la concluzia că banii, în determinația în care cu naivă unilateralitate îl concepeau partizanii sistemului monetar și ai celui mercantilist, își mai păstrează pe deplin toate drepturile nu numai ca reprezentare, ci și ca o categorie economică reală.

[II—6] Punctul de vedere opus, care exprimă cerințele reale ale producției în opoziție cu această supremație a banilor, este în modul cel mai pregnant conturat la Boisguillebert (vezi pasajele caracteristice în caietul meu ⁹⁹).

2) Acumularea altor mărfuri, în afară de faptul că e o acumulare de bunuri pieritoare, se deosebește esențial, sub un dublu aspect, de acumularea aurului și argintului, care aici sînt identici cu banii. Pe de o parte, acumularea altor mărfuri nu are caracterul unei acumulări de avuție în general, ci al unei acumulări de avuție cu caracter particular, și de aceea este un act de producție particular, în care lucrurile nu se reduc la o simplă acumulare. Înmagazinarea de cereale reclamă instalații speciale etc. Acumularea de oi încă nu face din posesorul lor un cioban; acumularea de sclavi sau de terenuri implică relații de dominație și subordonare etc. Toate acestea reclamă deci acte distincte de simpla acumulare, de simpla înmulțire a avuției, precum și relații determinate. Pe de altă parte, pentru a realiza marfa acumulată ca avuție generală, pentru a-mi însuși avuția sub toate formele ei particulare, trebuie să fac comerț cu marfa particulară pe care am acumulat-o, trebuie să devin negustor de cereale, de vite etc. Banii ca reprezentant general al avuției mă scutesc de toate acestea.

Acumularea de aur și de argint, de bani, este istoricește prima apariție a fenomenului strîngerii de capital și primul mijloc puternic pentru strîngerea acestuia. Dar, ca atare, ea nu este încă acumulare de capital. Pentru aceasta ar trebui ca reintrarea în circulație a bunurilor acumulate să fie ea însăși un moment și un mijloc al acumulării.

În determinația lor ultimă, desăvîrșită, banii apar în toate privințele ca o contradicție care se suprimă de la sine, care duce la propria ei suprimare. Ca formă generală a avuției, ei au în fața lor întreaga lume a avuțiilor reale. Ei sînt abstracția pură a acestora din urmă; de aceea, reținuți sub această formă, ei sînt pură închipuire. Acolo unde avuția pare să existe într-o formă cu totul materială, palpabilă ca atare, ea nu există decît în mintea mea, e pură himeră, Midas ¹⁰⁰. Pe de altă parte, ca reprezentant material al avuției generale, banii se realizează numai prin aceea că se repun în circulație, că dispar în schimbul pe diferitele forme particulare ale avuției. În circulație, ei rămîn ca mijloc de circulație; dar pentru tezaurizator sînt pierduți, și această dispariție este singurul mod posibil de a-i folosi ca avuție. Dizolvarea avuției acumulate în acte singulare de consum constituie realizarea ei. Acum banii pot fi din nou acumulați de alți indivizi, dar atunci reîncepe același proces. Eu pot afirma efectiv ființarea lor pentru mine numai cedîndu-i ca simplă ființare pentru alții. Dacă-i rețin, ei se transformă pe nesimțite într-o simplă fantomă a avuției reale.

Apoi, înmulțirea banilor prin acumularea lor, ideea că propria lor cantitate constituie măsura valorii lor se dovedesc a fi, la rîndul lor, ceva fals. Dacă celelalte avuții nu se acumulează, banii își pierd valoarea pe măsură ce sînt acumulați. Ceea ce apare ca înmulțire a lor este de fapt o diminuare a lor. Autonomia lor e pură aparență: independența lor față de circulație constă doar în necesitatea de a ține seama de ea, necesitate care înseamnă dependență față de circulație.

Banii se prezintă drept marfă generală, dar în virtutea particularității lor naturale ei sînt, la rîndul lor, o marfă particulară, a cărei valoare depinde de cerere și ofertă și variază o dată cu variația cheltuielilor lor de producție specifice. Și deoarece se întruchipează în aur și argint, ei devin în orice formă reală unilaterali, astfel încît atunci cînd unul din aceste metale apare ca bani, celalalt se prezintă ca marfă particulară și viceversa; în felul acesta fiecare din ele apare în ambele determinări.

Ca avuție absolut sigură și cu totul independentă de individualitatea mea, banii sînt totodată ceva exterior persoanei mele, ceva absolut nesigur, pe care orice întîmplare îl poate despărți de mine. Tot astfel stau lucrurile cu determinațiile lor întru totul contradictorii ca măsură, ca mijloc de circulație și banii propriu-ziși. În sfîrșit, în această din urmă determinație, ei se contrazic și prin aceea că trebuie să reprezinte valoarea ca atare, pe cînd în realitate nu reprezintă decît o cantitate identică [de aur sau argint] de valoare variabilă. De aceea, ca valoare de schimb desăvîrșită, banii se suprimă pe ei înșiși.

Ca simplă măsură, ei sînt negați în sine ca mijloc de circulație; ca mijloc de circulație și măsură, ei sînt negați în sine ca bani. Negarea lor în această din urmă determinație este deci totodată negarea ambelor determinații precedente. De aceea, cînd sînt negați doar ca formă generală a avuției, banii trebuie să se realizeze în substanțele particulare ale avuției reale; dar justificîndu-și astfel efectiv rolul lor de reprezentant material al totalității avuției, ei trebuie totodată să se păstreze ca formă generală. Intrarea lor în circulație trebuie să fie ea însăși un moment al rămînerii lor în această formă, iar această rămînere a lor trebuie să fie totodată o intrare în circulație. Aceasta înseamnă că în calitate de valoare de schimb realizată, ei trebuie să constituie totodată un proces în care valoarea de schimb se realizează. În același timp, banii sînt negația lor înșiși ca formă pur obiectuală, ca formă de avuție care are un caracter întîmplător și exterior în raport cu indivizii. Ei trebuie să apară, dimpotrivă, ca producție de avuție, iar aceasta din urmă — ca rezultat al relațiilor dintre indivizi în procesul de producție.

În felul acesta valoarea de schimb nu mai apare determinată acum ca un lucru simplu, pentru care circulația este doar o mișcare exterioară sau care, ca obiect individual, există într-o substanță particulară, ci ca un proces, ca raportare la sine însăși prin intermediul procesului de circulație. Pe de altă parte, nici circulația nu mai este doar simplu proces de schimb al mărfurilor pe bani și al banilor pe mărfuri, nu mai este doar mișcarea mijlocitoare menită să realizeze prețurile diferitelor mărfuri, să le echivaleze reciproc ca valori de schimb, mișcare în care atît marfa cît și banii apar exterioare circulației: 1) valoarea de schimb pusă ca premisă a circulației, retragerea finală a mărfii în sfera consumului, adică distrugerea valorii de schimb, și 2) retragerea banilor din circulație, autonomizarea valorii de schimb față de substanța ei, ceea ce nu este decît o altă formă de suprimare a valorii de schimb.

Însăși valoarea de schimb, dar de astă dată nu [II—7] valoare de schimb în general, ci valoare de schimb strict determinată, trebuie, ca premisă, să apară ca fiind pusă de către circulație, iar în această calitate trebuie să apară ca premisă a circulației ei. Procesul de circulație trebuie să apară în aceeași măsură ca un proces de producție a valorilor de schimb. Aceasta este, deci, pe de o parte, retransformarea valorii de schimb în muncă, iar pe de altă parte, retransformarea banilor în valoare de schimb, acum însă într-o determinație aprofundată, în cadrul circulației, prețul determinat constituie o premisă, și circulația sub formă de bani nu face decît să-l pună în mod formal. Caracterul determinat al valorii de schimb înseși, sau măsura prețurilor, trebuie să apară acum ca un act de circulație. Pusă astfel, valoarea de schimb este capital, iar circulația apare ca un act de producție.

***

A se adăuga la cele de mai sus:

În cadrul circulației, așa cum apare ea ca circulație monetară, simultaneitatea celor doi poli ai schimbului este întotdeauna presupusă. Dar poate să intervină o nesimultaneitate în existența mărfurilor ce urmează a fi schimbate. Din însăși natura livrărilor reciproce poate să decurgă necesitatea ca una din livrări să se efectueze azi, iar cealaltă abia peste un an.

„În majoritatea tranzacțiilor — spune Senior — numai una din părțile contractante dispune de obiectul ei într-o formă finită și-l dă cu împrumut; și pentru ca schimbul să aibă loc, acest obiect trebuie cedat imediat, cu condiția ca echivalentul lui să fie primit abia mai tîrziu. Deoarece însă valoarea tuturor lucrurilor se schimbă după o anumită scurgere de timp, este adoptat ca mijloc de plată acel lucru a cărui valoare prezintă variații minime și care păstrează la maximum o anumită capacitate medie de a cumpăra lucruri. Astfel devin banii expresia sau reprezentanfuf valorii“ (Senior. „Principes fondamentaux de l'économie politique, tirés de leçons édites et inédites“. Paris, 1836, p. 116, 117).

Potrivit acestei păreri, determinația ultimă a banilor nu are nici o contingență cu determinațiile lor precedente. Dar această părere este greșită. Abia atunci cînd banii devin reprezentant de sine stătător al valorii, obligațiile contractuale încetează de a mai fi evaluate în cantități de cereale, de pildă, sau în prestații care urmează a fi îndeplinite. (Aceasta din urmă, de pildă, era ceva curent pe vremea iobăgiei.) Cînd d-l Senior afirmă că banii posedă „o mai îndelungată capacitate medie“ de a-și păstra valoarea, aceasta nu este decît o reflecție a sa. Fapt este că ei sînt adoptați ca material general al contractelor (ca „marfă generală a contractelor“, spune Bailey ¹⁰¹) tocmai în calitatea lor de marfă generală, de „reprezentant al avuției generale“ (cum spune Storch ¹⁰²), în calitate de valoare de schimb autonomizată. Banii trebuie să fie deja foarte dezvoltați în primele lor două determinații, pentru a se putea manifesta în chip general în acest rol în cea de-a treia determinație a lor. Aici se constată în fapt că, deși cantitatea banilor rămîne cu totul neschimbată, valoarea lor variază; că în general banii, ca anumită cantitate, sînt supuși variabilității tuturor valorilor. Aici se face simțită natura lor de marfă particulară, în opoziție cu determinația lor generală. Această variație a valorii nu afectează banii în calitatea lor de măsură, căci

„două raporturi diferite faţă de unul și același etalon pot fi tot atît de bine exprimate cu ajutorul unui etalon variabil, ca și cu cel al unuia constant“ ¹⁰³.

Banii ca mijloc de circulație rămîn de asemenea indiferenți față de această variație a valorii, deoarece cantitatea lor ca mijloc de circulație este determinată de măsură; dar pentru bani în calitatea lor de bani, așa cum apar în contracte, variația valorii lor are o importanță esențială, după cum în general în această determinație ies la iveală contradicțiile ce le sînt proprii.

Trebuie adăugate secțiuni speciale despre:

1) Banii ca monedă. Foarte sumar despre monedă în general. 2) Date istorice cu privire la sursele de exploatare a aurului și argintului. Descoperirea lor etc. Istoria exploatării lor. 3) Cauzele variațiilor valorii metalelor nobile și, deci, a banilor de metal; efectele acestor variații asupra industriei și a diferitelor clase. 4) Înainte de toate: cantitatea mijloacelor de circulație în legătură cu urcarea și scăderea prețurilor (secolul al XVI-lea, secolul al XIX-lea). Totodată însă trebuie cercetat ce influență exercită asupra banilor ca măsură sporirea cantității mijloacelor de circulație etc. 5) Despre circulație: viteza, cantitatea necesară, influența circulației în funcție de gradul ei de dezvoltare: mai dezvoltată, mai puțin dezvoltată etc. 6) Efectul dizolvant al banilor.

(Aceasta trebuie adăugat la cele de mai sus.) (Aici trebuie inserate cercetările cu caracter pur economic.)

(Greutatea specifică a aurului și argintului: proprietatea lor de a conține o greutate mare într-un volum relativ mic în comparație cu alte metale se repetă în lumea valorilor în sensul că ele conțin o valoare mare (mult timp de muncă) într-un volum relativ mic. Timpul de muncă materializat în aur și argint, valoarea de schimb, reprezintă greutatea specifică a mărfurilor. Asta face ca metalele nobile sa fie deosebit de indicate pentru deservirea circulației (căci datorită lor omul poate purta în buzunar valori considerabile) și pentru acumulare, deoarece o valoare mare poate fi pusă la adăpost și acumulată într-un spațiu restrîns. Apoi aurul nu se alterează în cursul acumulării, așa cum se întîmplă cu fierul, plumbul etc. El rămîne ceea ce este.)

„Dacă Spania n-ar fi posedat niciodată minele din Mexic și din Peru, ea n-ar fi avut nevoie niciodată de cerealele din Polonia“ (P. Ravenstone. „Thoughts on the Funding System, and its Effects“. London, 1824, p. 20).

„Aceștia au un singur cuget și puterea și stăpînirea lor o dau fiarei... Încît nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără, numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei“ („Apocalipsul“ ¹⁰⁴).

„Cantitățile corelative de mărfuri care se cedează unele în schimbul altora constituie prețul mărfurilor“ (H. Storch. „Cours d'économie politique“, Tome I, Paris, 1823, p. 72).

„Prețul este gradul valorii de schimb“ (op. cit., p. 73).

***

După cum am văzut, în circulația simplă ca atare (în valoarea de schimb privită în mișcarea ei) acțiunea pe care indivizii o exercită unii asupra altora este, prin conținutul ei, doar expresia interesului fiecărui individ de a-și satisface trebuințele, iar prin forma ei nu este altceva decît schimb, echivalare (stabilire de echivalente); de aceea și proprietatea mai apare aici doar ca apropriere a produsului muncii prin muncă și a produsului muncii altuia prin muncă proprie, în măsura în care produsul muncii proprii este cumpărat cu munca altuia. Proprietatea asupra muncii altuia este mijlocită prin echivalentul muncii proprii. Această formă de proprietate — ca și libertatea și egalitatea — este pusă în acest raport simplu. În dezvoltarea ulterioară a valorii de schimb această stare de lucruri se va schimba radical, iar în cele din urmă va reieși că proprietatea privată asupra produsului muncii proprii este identică cu separația dintre muncă și proprietate, astfel încît munca va însemna creare de proprietate străină, iar proprietatea — puterea de a dispune de munca altuia.

*1. La Darimon figurează greșit 101 000 000 în loc de 108 000 000. — Nota red.

*2. — Ce idee! — Nota trad.

*3. — Ce prăbușire! — Nota trad.

*4. — „proprietatea este un furt“. — Nota trad.

*5. — „proteste vehemente“. — Nota trad.

*6. — „vii dezbateri“. — Nota trad.

*7. — La Darimon, titlul acestei secțiuni e următorul: „Scurtă istorie a băncilor de circulație“ (A. Darimon. De la réforme des banques, Paris, 1856, p. 20). — Nota red.

*8. — monede de aur engleze în valoare de 1 l.st. fiecare (cu efigia regelui sau a reginei). — Nota trad.

*9. — de la cuvîntul englez „bullion“, care înseamnă lingou de aur sau de argint. — Nota trad.

*10. — curățirea pămînturilor. — Nota trad.

*11. — potențial. — Nota trad.

*12. Vezi volumul de față, p. 70—71. — Nota red.

*13. [II—8] „De la primii lor pași pe calea civilizației, oamenii s-au obișnuit să stabilească valoarea de schimb a produselor muncii lor nu prin comparare cu produsele ce li se oferă în schimb într-un caz sau altul, ci prin compararea lor cu un produs care era preferat de toată lumea“ (Ganilh. „Des systèmes d'économie politique“. Tome second. Paris, 1809, p. 64—65) ⁴⁴. [II—8]

*14. — rodul unei asocieri. — Nota trad.

*15. — blestemata sete de aur. — Nota trad.

*16. — marfa ca obiect de consum și marfa ca obiect al comerțului. — Nota trad.

*17. Vezi volumul de față, p. 77—78. — Nota red.

*18. Vezi volumul de față, p. 164—165. — Nota red.

*19. — purtătorul. — Nota red.

*20. — aramă şi aur. — Nota trad.

*21. — deșertul nisipos bogat în aur. — Nota trad.

*22. — aramă brută. — Nota trad.

*23. Vezi volumul de față, p. 75—81. — Nota red.

*24. Vezi volumul de faţă, p. 120—121. — Nota red.

*25. — cu modificările corespunzătoare. — Nota trad.

*26. Vezi volumul de faţă, p. 127. — Nota red.

*27. — aramă în bare (de o greutate determinată). — Nota trad.

*28. Vezi volumul de față, p. 148. — Nota red.

*29. — cheltuieli de producție neproductive. — Nota trad.

*30. — blestemata sete de aur (Virgiliu. „Eneida“, cartea a III-a, versul 57). — Nota trad.

*31. În colțul din dreapta, sus, al acestei pagini figurează următoarea însemnare făcută de Marx: „barter, sale, commerce“ (schimbul, vînzarea-cumpărarea, comerțul. — Nota trad.) — iată cele trei etape ale schimbului (Steuart)“. — Nota red.

*32. În măsura în care banii sînt mijloc de circulație, „cantitatea banilor aflați în circulație nu poate fi folosită niciodată pentru consumul individual; ea trebuie să se afle mereu în circulație“ (H. Storch. „Cours d'Economie Politique“. Tome II, Paris, 1623, p. 113—114). Individul nu poate folosi banii decît înstrăinîndu-i, punîndu-i ca existență pentru altul, în determinația lor socială. Aceasta, după cum remarcă pe bună dreptate Storch, constituie unul dintre motivele pentru care materialul banilor „nu trebuie să fie indispensabil pentru existența omului“ (op. cit., p. 113), cum sînt, de pildă, pieile, sarea etc., care la unele popoare servesc ca bani. Căci cantitatea de material bănesc aflată în circulație este pierdută pentru consum. De aceea ca material bănesc sînt preferate metalele în locul altor mărfuri, iar dintre metale sînt preferate cele nobile în locul metalelor care servesc la confecționarea uneltelor de producție. Caracteristic pentru economiști este faptul că Storch exprimă această idee în modul următor: materialul bănesc trebuie „să aibă o valoare directă, dar bazată pe o trebuință artificială“ (op. cit., p. 114), Trebuință artificială numește economistul, în primul rînd, trebuințele izvorîte din existența socială a individului, iar în al doilea rînd, pe cele care nu derivă din simpla lui existență ca obiect al naturii. Aceasta denotă dezolanta sărăcie lăuntrică care constituie temelia avuției burgheze și a științei ei.

*33. — aici și acum. — Nota trad.

*34. — una dintre provinciile Țărilor de Jos de sub stăpînire spaniolă (actuala Belgie). — Nota red.

29. Aluzie ironică la cuvintele lui Egmont din tragedia cu același nume, scrisă de Goethe (actul cinci, închisoare, dialogul cu Ferdinand) vezi Goethe. Teatru, București, E.L.U., 1904, p. 412.

30. Este vorba de expoziția industrială universală deschisă la Paris în perioada mai-noiembrie 1855.

31. În ceea ce privește „Crédit Mobilier“ vezi adnotarea 26.

32. Este vorba de războiul Crimeii din 1853—1856.

33. Teza „proprietatea este un furt“ stă la baza cărții lui Proudhon „Qu'est-ce que la propriété?“ (Paris, 1840). Teoria „creditului gratuit“ a fost expusă de Proudhon în lucrarea „Gratuité du crédit. Discussion entre M. Fr. Bastiat et M. Proudhon“ (Paris 1850). În legătură cu această din urmă teorie vezi K. Marx. „Teorii asupra plusvalorii“, partea a II-a, București, Editura politică, 1960, p. 580—581, precum și K. Marx — F. Engels. Werke. Band 26, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1968, S. 512—516.

34. Este vorba de legea cu privire la reforma Băncii Angliei. Referitor la conținutul și importanța reformei bancare din 1844 vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. III, partea a II-a, București, E.S.P.L.P., 1955, p. 532—534.

35. Collège de France — instituție de învățămînt superior din Franța, întemeiată la Paris în 1530.

36. Este vorba de lucrarea lui Ricardo „The High Price of Bullion a Proof of the Depreciation of Bank-Notes“. The fourth edition, corrected. London, 1811. Prima ediție a acestei lucrări a apărut la Londra în 1810.

37. Aici, ca și într-o serie de alte locuri, termenul „cheltuieli de producție“ este folosit de Marx în sensul de „cheltuieli de producție imanente ale mărfii, egale cu valoarea ei“ (vezi K. Marx — F. Engels. Werke, Band 26, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1968, S. 76), în sensul de „cheltuieli de producție reale pentru marfa însăși“ (op. cit., p. 503), iar nu pentru capitalist, care plătește numai o parte din timpul de muncă pe care-l conține marfa.

38. Este vorba de perioada în care a fost în vigoare Bank Restriction Act, care a introdus cursul forțat al bancnotelor și a suspendat convertibilitatea lor în aur, în 1819 a fost adoptată o lege care a restabilit convertibilitatea bancnotelor. De fapt, aceasta din urmă a fost restabilită complet în 1821.

39. Vezi adnotarea 34.

40. În ceea ce privește „curățirea“ domeniilor vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 23, București, Editura politică, 1966, p. 733—735.

41. Teoria banilor-muncă a lui W. Weitling este expusă în cartea: W. Weitling. „Garantien der Harmonie und Freiheit“, Vivis, 1842. În legătură cu această teorie a lui Weitling vezi, de asemenea, K. Marx şi F. Enghels. Opere, vol. 20, București, Editura politică, 1964, p. 298.

42. Este vorba de lucrarea lui Marx „Mizeria filozofiei. Răspuns la «Filozofia mizeriei» a d-lui Proudhon“. Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 4, București, Editura politică, 1960, p. 93—100.

43. Pusul (das Gesetzte) — termen din filozofia hegeliană, care înseamnă ceva condiționat, spre deosebire de ceea ce este necondiționat, existent dintotdeauna, primar, ceva care își are temeiul nu în sine însuși, ci în altceva. Cf. K. Marx — F. Engels. Werke, Band 26, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1968, S. 126: „În calitate de valoare de întrebuințare, marfa apare ca ceva de sine stătător. În calitate de valoare, ea apare, dimpotrivă, ca ceva doar pus, determinat doar de raportul dintre ea și timpul de muncă socialmente necesar, uniform, simplu“.

44. Aici, ca și în multe alte locuri din manuscrisul său, Marx face trimitere nu la paginile cărții citate de el (în cazul de față, la cartea lui Ganilh), ci la paginile caietelor sale de extrase. În volumul de față, toate trimiterile la paginile caietelor de extrase ale lui Marx au fost înlocuite cu trimiteri la paginile cărților și publicațiilor citate de el.

45. Aici, ca şi în alte locuri, Marx folosește termenul „subiect“ în sensul lui prekantian, de purtător al predicatelor, însușirilor, determinațiilor, trăsăturilor, relațiilor.

46. „The Economist“ — săptămînal englez pentru probleme de economie și politică, apare la Londra din 1843; organ de presă al marii burghezii industriale.

47. „The Morning Star“ — cotidian englez, organ de presă al adepţilor liberului schimb Cobden și Bright din Manchester; a apărut la Londra în perioada 1856—1869.

48. Aici Marx face aluzie la argumentarea cvasihegeliană folosită de Proudhon în cartea sa „Filozofia mizeriei“, argumentare care a fost analizată și ridiculizată de Marx în „Mizeria filozofiei“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 4, București, Editura politică, 1960, p. 125—129).

49. Aici Marx redă pe scurt raționamentul lui J. Locke (din tratatul său „Further Considerations concerning Raising the Value of Money“, scris în 1695) cu privire la deosebirea principială dintre argint ca măsură a valorilor și diverse unități de măsură ca iardul (măsură de lungime) sau cuartetul (măsură de capacitate): dacă iardul sau cuartetul pot rămîne tot timpul fie în mîinile cumpărătorului, fie în cele ale vînzătorului, în schimb moneda de argint nu numai că servește ca măsură a valorii lucrului cumpărat, dar trece neapărat de la cumpărător la vînzător (The Works of John Locke, in four volumes. The seventh edition. Volume II. London, 1768, p. 92). Acest pasaj este ulterior citat de Marx în întregime (caietul VII, p. 34).

50. Marx se referă la raționamentul lui A. Smith (de la începutul capitolului al 6-lea din cartea I a „Avuției națiunilor“) potrivit căruia „în acel stadiu primitiv al societății care precede acumularea de capital și apariția proprietății asupra pămîntului, valoarea de schimb a mărfurilor este determinată prin timpul de muncă necesar pentru producerea lor“ (vezi K. Marx. „Teorii asupra plusvalorii“, partea I, București, Editura politică, 1962, p. 37).

Termenul „cheltuieli de producție“ este folosit aici de Marx în sensul de „cheltuieli de producție imanente ale mărfii, egale cu valoarea ei, adică egale cu cuantumul total al timpului de muncă necesar pentru producerea ei“ (K. Marx — F. Engels, Werke, Band 26, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1968, S. 76, 503).

51. Bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor) — expresie folosită de filozoful englez Thomas Hobbes în tratatul său „De cive“ (1642; în volumul I al ediției din 1668, de la Amsterdam, a Operelor lui Hobbes, p. 7) și în traducerea în limba latină a cărții sale „Leviathan, or the Matter, Form and Power of a Commonwealth, ecclesiastical and civil“, scrisă în limba engleză și apărută la Londra in 1651 (Thomae Hobbes opera philosophica. Tomus I. Amstelodami, 1668, p. 83).

52. Acest caiet al lui Marx nu s-a păstrat.

53. Acest manuscris al lui Marx nu s-a păstrat.

54. Numind banii „gaj“ (sau „gaj socialmente recunoscut“), Marx a avut în vedere, pe de o parte, un pasaj din „Etica Nicomahică“ a lui Aristotel (cartea I, capitolul 8, § 14), iar pe de alta parte definiția pe care a dat-o banilor economistul englez Bellers în lucrarea sa „Essays about the Poor, Manufactures, Trade, Plantations, and Immorality“, London, 1699, p. 13. Marx se referă la Aristotel în al său „Indice la caietele I—VII“, care se publică în partea a II-a a volumului de față, iar la Bellers — în volumul I al „Capitalului“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 23, București, Editura politică, 1966, p. 144).

55. Potrivit legendei, patricianul roman Menenius Agrippa i-a convins pe plebeii, care în anul 494 î.e.n. se răsculaseră și în semn de protest împotriva asupririi patriciene se retrăseseră pe Muntele Sfînt, să se supună, istorisindu-le fabula cu părțile corpului omenesc care s-au răzvrătit împotriva stomacului. Menenius Agrippa compara societatea din vremea sa cu organismul viu ale cărui mîini erau plebeii, care hrăneau stomacul acestui organism, pe patricieni. Aşa cum separarea mîinilor de stomac duce inevitabil la moartea organismului, tot așa refuzul plebeilor de a-și îndeplini obligațiile ar fi dus la pieirea statului Romei antice.

56. Shakespeare, „Timon din Atena“, actul IV, scena 3. Cf. K. Marx și F. Engels. „Scrieri din tinerețe“, București, Editura politică, 1968, p. 602—606, și K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 3, București, Editura politică, 1958, p. 227—228.

57. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“, Book I, Chapter V: „Labour was the price, the original purchase-money that was paid for all things“ (vezi și Adam Smith. „Avuția națiunilor“, vol. I, București, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 25).

58. În ceea ce privește faptul că la A. Smith valoarea de schimb apare determinată în două feluri: prin cantitatea produsului particular al muncii și prin cantitatea de marfă generală, vezi A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the wealth of Nations“, Book I, Chapter IV, chiar la începutul capitolului (vezi și op. cit., p. 19).

59. În lucrarea sa „An Inquiry into the Principles of Political Oeconomy“ (vol. I, Dublin, 1770, p. 88), James Steuart face distincție între „agriculture exercised as o trade“ și „agriculture exercised as a direct means of subsisting“ („agricultura practicată ca producție de marfă“ și „agricultura practicată ca producție de mijloace de subzistentă pentru uzul direct“ al respectivului mic agricultor și al familiei sale).

60. Este vorba de descoperirea unor bogate zăcăminte de aur în California, în 1848, și în Australia, în 1851.

61. Xenophon. „De reditibus, sive vectigalibus civitatis Atheniensis augendis“, caput 1, § 4 et 5. În ediția: Xenophontis quae extant. Recensuit Jo. Gottlob Schneider. Tomus VI. Lipsiae, 1815, p. 143.

62. Vezi adnotarea 58.

63. Strabonis rerum geographicarum libri XVII. Editio stereotypa. Tomus II. Lipsiae, 1829. Liber XI, caput IV, p. 415—416.

Albanii — locuitori ai Albaniei antice, țară situată pe țărmul de sud-vest al Mării Caspice, pe rîurile Kura și Arax.

64. Sursa acestui citat în limba engleză nu a putut fi stabilită. Marx îl reproduce și în textul inițial al cărții I din „Contribuții la critica economiei politice“.

65. Sursa acestui citat în limba germană nu a putut fi stabilită. În continuare, textul manuscrisului lui Marx, deși nu e pus în ghilimele, pare a reprezenta și el extrase făcute dintr-o sursă germană și în parte prescurtate de Marx.

66. J. Grimm. „Geschichte der deutschen Sprache“. Erster Band. Leipzig, 1848, S. 12—14 (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 143).

67. Marx se referă la următoarele cărți citate de Dureau de La Malle: J. A. Letronne, „Considérations générales sur l'évaluation des Monnaies grecques et romaines, et sur la valeur de l'or et de l'argent avant la découverte de l'Amérique“. Paris, 1817 , A. Bockh. „Die Staatshaus-haltung der Athener“, Berlin, 1817; W, Jacob. „An historical Inquiry into the Production and Consumption of The Precious Metals“, London, 1831.

68. „Legile lui Manu“ („Manavadharmașastra“) — culegere de vechi legi și prescripții hinduse, care reprezintă una dintre primele încercări de codificare a dreptului uzual în concordanță cu cerințele statului sclavagist din India și cu dogmele religiei brahmane. Întocmirea culegerii era atribuită strămoșului mitic al omului — Manu (în sanscrită — „om“). Materialele culegerii au fost adunate de-a lungul secolelor și au primit o formă mai mult sau mai puțin definitivă aproximativ la începutul erei noastre. „Legile lui Manu“ reflectau particularitățile de dezvoltare a societății sclavagiste în India, în care se păstrau numeroase rămășițe ale orînduirii comunei primitive.

69. Este vorba de poemul lui Hesiod „Munci și zile“, versul 151.

70. Lucrețiu. „Poemul naturii“, cartea a V-a, versul 1 287.

71. Datele cu privire la banii chinezești sînt luate din cartea: Gülich. „Geschicht-liche Darstellung des Handels, der Gewerbe und des Ackerbaus der bedeutendsten handeltreibenden Staaten unsrer Zeit“. Band V. Jena, 1845, S. 131.

72. Războaiele punice (264—241, 218—201 și 149—146 î.e.n.) — au avut loc între două din cele mai mari state sclavagiste din antichitate — Roma și Cartagina — pentru hegemonie asupra bazinului occidental al Mării Mediterane, pentru dobîndirea de noi teritorii și sclavi. Războaiele s-au încheiat cu înfrîngerea Cartaginei.

73. La Marx s-a strecurat aici o greșeală, deoarece, după propriile lui cuvinte, „descoperirea minelor de aur din Australia, California și Columbia face să fie probabilă o nouă scădere a valorii aurului“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 145). În alineatul următor, Marx vorbește despre ieftinirea relativă a argintului, arătînd că ea a fost determinată de perfecționarea metodelor de extracție şi că va continua „pînă cînd California și Australia vor modifica situația în direcția contrară“, adică în direcția unei relative ieftiniri a aurului.

74. Garnier, „Histoire de la Monnaie, depuis les temps de la plus haute antiquité jusqu'au règne de Charlemagne“. Tome I, Paris, 1819, p. 253.

75. „Roata circulației“ („the great wheel of circulation“) — așa numește Adam Smith banii. Vezi A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“, Book II, chapter II (vezi și Adam Smith. „Avuția națiunilor“, vol. II, București, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 193 și 195).

76. Vezi adnotarea 45.

77. Marx se referă la teoria cantitativă a banilor, expusă de James Mill în secțiunile a VII-a și a VIII-a din capitolul al treilea al cărții sale „Elements of Political Economy“ (London, 1821). Pasaje ample din aceste secțiuni ale cărții lui Mill au fost reproduse de Marx în cartea I a „Contribuțiilor la critica economiei politice“, însoțite de o critică a concepțiilor lui Mill (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 167—170). Formularea erorii lui James Mill, așa cum e dată în text, a fost luată de Marx din cartea: Thomas Tooke. „An Inquiry into the Currency Principie“. Second edition. London, 1844, p. 136.

78. J. Steuart, „An Inquiry into the Principles of Political Oeconomy“. Vol. II. Dublin, 1770, p. 389. Steuart numește „circulație impusă“ plățile obligatorii, ca, de pildă, plata unei datorii bănești la termenul fixat pentru debitor. Spre deosebire de această „circulație impusă“, el numește „circulație voluntară“ orice cheltuire de bani pentru cumpărări de obiecte de un fel sau altul.

79. Infinitatea rea — termen folosit în filozofia hegeliană și care înseamnă repetarea infinită a uneia și aceleiași formule: „ceva“ devine „altceva“, acest „altceva“ este el însuși „ceva“, care la rîndul său devine „altceva“ și așa mai departe la infinit.

80. Marx se referă la lucrarea lui Boisguillebert „Dissertation sur la nature nes richesses, de l'argent et des tributs“, apărută pentru prima oară între anii 1697 și 1707 şi retipărită în culegerea: „Economistes financiers du XVIII-e siècle. Précédés de notices historiques sur chaque auteur, et accompagnés de commentaires et de notes explicatives, par E. Daire“, Paris, 1843. Expresia lui Boisguillebert „banii sînt călăul tuturor lucrurilor“ se află la p. 413 a acestei culegeri. Despre bani ca „tiran“ și „idol“ se vorbește la pag. 395 și 417. Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 114.

81. Prin „preț de producție“ Marx înțelege aici același lucru ca și prin „valoare de schimb sau cheltuieli de producție“ în fraza precedentă. Termenul „cheltuieli de producție“ este luat aici în sensul de „cheltuieli de producție imanente ale mărfii, egale cu valoarea ei, adică egale cu cuantumul total al timpului de muncă necesar pentru producerea ei“ (vezi K. Marx — F. Engels. Werke, Band 26, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1968, S. 76, 503). Cuvîntul „Produktionspreis“ se întîlnește la Marx încă în caietele sale de însemnări din anii '40. Astfel, într-unul din caietele de la Bruxelles din 1845, făcînd extrase din cartea lui Louis Say „Principales causes de la richesse ou de la misère des peuples et des particuliers“ (Paris, 1818), Marx traduce prin cuvîntul german „Produktionspreis“ expresia „coût de production“ folosită de Say, care îi dă următoarea explicație: „coût de production, c'est-à-dire, le temps et la peine consacrés à les [sc. l'or et l'argent] extraire et à les affiner“ (p. 32 din cartea lui Say): „cheltuieli de producție, adică timpul și munca cheltuite pentru a le extrage (pentru a extrage aurul și argintul) din adîncurile pămîntului și a le rafina.

82. Capitolul despre valoarea de schimb încă nu era scris în acel moment, deoarece Marx își începuse lucrarea cu capitolul al doilea, care tratează despre bani, începutul capitolului despre valoare a fost schițat de Marx la sfîrșitul manuscrisului din 1857—1858. Curînd după aceasta el a ajuns la concluzia că primul capitol al lucrării sale trebuie să se numească „Capitol despre marfă“, și nu „Capitol despre valoare“.

83. „Weekly Dispatch“ — săptămînal englez; sub această denumire a apărut la Londra în perioada 1801—1926; în deceniul al șaselea al secolului trecut a avut o orientare radicală.

84. Marx se referă la pagina a 2-a din caietul său de însemnări completat la Bruxelles prin martie-aprilie 1845. Această pagină conține extrase din p. 31—73 ale cărții lui Ferrier „Du gouvernement considere dans ses rapports avec le commerce“, Paris, 1805. Ferrier spune aici despre argint că, acolo unde este extras, el este o marfă, deoarece constituie obiectul cererii directe a acelora care-l cumpără. Dar, continuă Ferrier, „argintul încetează să fie marfă de îndată ce devine bani, căci în acest caz el devine mijlocitorul necesar dintre producție și consum și nu mai poate satisface nemijlocit nici o trebuință“ (Ferrier, p. 33 și 35).

85. J. B. Say. „Traité d'économie politique“, Troisième édition. Tome second, Paris, 1817, p. 432—433, 461: „Banii sînt o marfă care se află întotdeauna în circulație, este întotdeauna afectată schimbului... Sporirea sau scăderea cantității acestei mărfi, ca și a oricărei altei mărfi, nu înseamnă neapărat sporirea sau scăderea capriciului total al unei țări..., deoarece scăderea cantității unei mărfi poate fi compensată prin sporirea cantității alteia“.

86. A. Smith, „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“. Book II, chapter II; book IV, chapter I (vezi și Adam Smith. „Avuția națiunilor“, vol. I, București, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 191—195; p. 293).

87. Cuvintele „banii... nu sînt decît o varietate de troc mai complexă“ îi aparțin lui E. Solly, care în cartea sa „The Present Distress, in relation to the Theory of Money“ (London, 1830, p. 3) formulează în felul acesta punctul de vedere exprimat de Adam Smith în capitolul al 4-lea din cartea I a lucrării sale „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“.

88. J. Taylor. „A View of the Money System of England, from the Conquest; with proposals for establishing a secure and equable Credit Currency“. London, 1828.

89. P. Boisguillebert. „Dissertalion sur la Nature des Richesses, de l'Argent et des Tributs“. În culegerea: „Economistes financiers du XVIII-e siècle“. Ed. E. Daire. Paris, 1343, p. 399. Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 113, și K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 23, București, Editura politică, 1962, p. 154. Boisguillebert spune: „précis de toutes les denrées“ („chintesența tuturor mărfurilor“).

90. „Nexus rerum“ — „legătura dintre lucruri, principiul care leagă“. Într-unul din caietele lui de însemnări din 1851, intitulat „Sistemul desăvîrșit al relațiilor bănești“, Marx (la p. 41): caracterizează banii ca „nexus rerum et hominum“ („legătura dintre lucruri și dintre oameni“). Totodată el face trimitere la p. 34. Nu s-a putut stabili la ce anume s-a referit el, deoarece paginile precedente din caietul de însemnări nu s-au păstrat. Caracterizînd banii ca „legătura dintre lucruri și dintre oameni“, Marx are în vedere acea stare a relațiilor sociale dintre oameni care a rezultat din destrămarea tuturor legăturilor patriarhale, feudale, familiale, religioase care domniseră pînă atunci și care fuseseră nevoite să cedeze locul domniei „banului“.

91. Marx se referă la descoperirea zăcămintelor de aur din California (1848) și din Australia (1851), care a contribuit la „trecerea Europei de la zguduiri revoluționare la febră industrială“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 531). Încă în ianuarie 1850, după 18 luni de la descoperirea zăcămintelor de aur din California, Marx și Engels au relevat marea însemnătate a acestui eveniment pentru dezvoltarea comercială și industrială a întregii societăți burgheze atît în Europa, cît și în America și Asia, precum și în special pentru colonizarea de noi țări (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 7, București, Editura politică, 1960, p. 238—239, precum și 472—476).

92. „Capitolul despre bani“ a fost scris de Marx în octombrie—noiembrie 1857, într-un moment cînd începea să se facă puternic simțită prima criză economică mondială din istoria capitalismului, cea din 1857—1858, care, după ce a izbucnit în S.U.A., a cuprins toate marile țări europene.

93. Marx se referă la structurarea obiectului cercetării sale, pe care el a schițat-o pentru prima oară la sfîrșitul paragrafului al treilea din „Introducerea“ sa (vezi volumul de față, p. 41), unde conținutul primei secțiuni a lucrării sale economice este formulat în cuvintele: „Determinaţiie abstracte generale, care de aceea sînt mai mult sau mai puțin inerente tuturor formelor de societate, dar în sensul specificat mai sus“.

94. Marx se referă la p. 43 din cel de-al X-lea caiet de extrase al său. Citatul reprodus acolo este luat din cartea lui Malthus „Principles of Political Economy“, second edition, London, 1836, p. 391, dar în realitate aceste cuvinte nu-i aparțin lui Malthus, ci redactorului ediției a doua (postume) a cărții lui, care le-a introdus cu scopul de a preciza raționamentul autorului.

95. [E. Misselden.] „Free Trade, or, The Meanes to Make Trade Florish“. London, 1622, p. 19—24. Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 119. Misselden vorbește despre comerțul dintre Europa creștină și țări asiatice necreștine ca Turcia, Persia, India.

96. W. Jacob. „An Historical Inquiry into the Production and Consumption of the Precious Metals“. Vol. II, London, 1831, p. 270—323. Vezi K. Marx și F. Engels, Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 123—124.

97. Biblia. Evanghelia de la Matei, cap. 6, versetul 19.

98. Este vorba de legenda biblică potrivit căreia Iacob, strămoșul mitic al evreilor, ajungînd la adînci bătrînețe și presimțind apropierea morții, a chemat la el pe cei doi fii ai fiului său Iosif ca să-i binecuvînteze. Contrar obiceiului care a existat la vechii evrei, binecuvîntîndu-și nepoții, Iacob a acordat preferință celui mai mic (punîndu-și dreapta pe capul lui), și nu celui mai mare dintre ei, motivîndu-și gestul prin aceea că feciorului mai mic îi este hărăzit un viitor mai glorios (Biblia. Facerea, cap. 48, versetele 13—21).

99. Marx se referă la caietul său de însemnări completat în vara anului 1845, în timp ce se afla la Bruxelles. Numeroase extrase din lucrările lui Bolsguillebert au fost făcute aici de Marx după culegerea lui E. Daire „Economistes financiers du XVIII-e siècle“ (Paris, 1843). Unele dintre aceste extrase sînt însoțite de comentarii ale lui Marx. Toate aceste extrase sînt publicate în limba originalului în cartea „Marx—Engels Gesamtausgabe“, Erste Abteilung, Band 3, Berlin, 1932, S. 563—583. O mică parte din aceste extrase au fost reproduse de Marx în cartea I a „Contribuțiilor la critica economiei politice“ și în primul volum al „Capitalului“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 113—115, și K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, București, Editura politică, 1966, p. 154).

100. Este vorba de mitul antic al regelui Midas al Frigiei, cunoscut prin uriașele lui bogății. Potrivit acestui mit, Midas a cerut lui Dionisos să-l înzestreze cu darul miraculos de a transforma în aur tot ce atingea cu mîna. Curînd Midas s-a convins că riscă să moară de foame, deoarece în mîinile lui hrana se transforma în aur. Chinuit de foame și de sete în mijlocul grămezilor de aur, el i-a cerut lui Dionisos să-l scape de acest dar primejdios.

101. [S. Bailey.] „Money and its Vicissitudes in Value“. London, 1837, p. 3. Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 132.

102. H. Storch. „Cours d'Economie Politique“. Tome II. Paris, 1823, p. 135. Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 122.

103. Marx expune aici într-o formă rezumată unele considerații făcute de S. Bailey în cartea „Money and its Vicissitudes in Value“ (London, 1837, p. 9—10). Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 60.

104. Biblia. Apocalipsul Sf. Ioan Teologul, cap. 17, versetul 13, și cap. 13, versetul 17.

Apocalipsul — una dintre scrierile apărute în epoca creștinismului primitiv; face parte din Noul testament. A fost scris în secolul I. Autorul Apocalipsului exprimă ura generală împotriva Imperiului roman, pe care-l numește „fiară“ și în care vede o întruchipare a diavolului.

Citatele din Apocalips sînt date de Marx după textul apărut în așa-numita „Vulgata“ — versiunea latinească a Bibliei, larg folosită de catolici.

Bazele criticii economiei politice
<< | >>
Marx/Engels