La prima vedere, avuția burgheză apare ca o uriașă îngrămădire de mărfuri, iar fiecare marfă în parte — ca existență elementară a acestei avuții. Orice marfă însă se înfățișează sub un dublu aspect : ca valoare de întrebuințare și ca valoare de schimb 1).
Marfa este înainte de orice, după cum se exprimă economiștii englezi, „un obiect oarecare, necesar, folositor sau plăcut pentru viață“, un obiect al necesităților omenești, un mijloc de subzistență în sensul cel mai larg al cuvîntului. Această existență a mărfii ca valoare de întrebuințare și existența ei naturală, palpabilă coincid. Grîul, de exemplu, este o valoare de întrebuințare aparte, spre deosebire de valorile de întrebuințare bumbac, sticlă, hîrtie etc. Valoarea de întrebuințare are valoare numai pentru întrebuințare și se realizează numai în procesul de consumație. Aceeași valoare de întrebuințare poate fi folosită în diferite feluri. Dar totalitatea întrebuințărilor ei posibile este cuprinsă în existența ei ca obiect cu proprietăți determinate. Apoi, valoarea de întrebuințare este determinată nu numai calitativ, ci și cantitativ. Potrivit cu specificul lor natural, diferite valori de întrebuințare posedă unități de măsură diferite, de exemplu o baniță de grîu, un top de hîrtie, un cot de pînză etc.
Oricare ar fi forma socială a avuției, valorile de întrebuințare constituie întotdeauna conținutul ei, care la început este indiferent față de această formă. După gustul grîului nu se poate stabili cine l-a produs : un iobag rus, un țăran francez cu gospodărie mică sau un capitalist englez. Deși formează obiectul unor necesități sociale și de aceea este inclusă în conexiunea socială, valoarea de întrebuințare nu exprimă totuși nici o relație de producție socială. De pildă, o anumită marfă, ca valoare de întrebuințare, este un diamant. Nimic în acest diamant nu ne spune că el este o marfă. Acolo unde el servește ca valoare de întrebuințare, din punct de vedere estetic sau tehnic, la pieptul curtezanei sau în mîna șlefuitorului de sticlă, el este diamant și nu marfă. A fi valoare de întrebuințare apare ca o condiție necesară pentru marfă, dar a fi marfă este o destinație indiferentă pentru valoarea de întrebuințare. Valoarea de întrebuințare în această indiferență a ei față de determinarea economică a formei, adică valoarea de întrebuințare ca valoare de întrebuințare, se află dincolo de sfera preocupărilor economiei politice 2). Valoarea de întrebuințare ține de domeniul acesteia din urmă numai atunci cînd ea însăși apare ca o determinare a formei. În mod nemijlocit ea este baza materială în care se exprimă o relație economică determinată, valoarea de schimb.
Valoarea de schimb apare înainte de orice ca raport cantitativ, în care valori de întrebuințare sînt schimbate una contra celeilalte. Într-un astfel de raport ele constituie aceeași mărime de schimb. Astfel, 1 volum de Properțiu și 8 uncii de tutun de prizat pot avea aceeași valoare de schimb, cu toată deosebirea esențială dintre valoarea de întrebuințare a tutunului și aceea a elegiei. Ca valoare de schimb, o valoare de întrebuințare are aceeași valoare ca oricare alta dacă ele sînt luate în proporție corespunzătoare. Valoarea de schimb a unui palat poate fi exprimată într-un anumit număr de cutii de cremă de ghete, după cum, procedînd invers, fabricanții de cremă de ghete din Londra au exprimat în palate valoarea de schimb a unui mare număr de cutii de cremă de ghete. Prin urmare, cu totul indiferent de forma existenței lor naturale și de natura specifică a necesității pe care ele o satisfac în calitatea lor de valori de întrebuințare, mărfuri luate în anumite cantități sînt egale între ele, se înlocuiesc unele pe altele în cadrul schimbului, contează ca echivalente și reprezintă astfel, în ciuda aparenței lor pestrițe, aceeași unitate.
Valorile de întrebuințare sînt, în mod nemijlocit, mijloace de subzistență. Dar, la rîndul lor, înseși aceste mijloace de subzistență sînt produse ale vieții sociale, un rezultat al forței vitale cheltuite de om, muncă materializată. Ca materializare a muncii sociale, toate mărfurile sînt cristalizarea uneia și aceleiași unități. Să analizăm acum caracterul determinat al acestei unități, adică al muncii reprezentate în valoarea de schimb.
Să presupunem că 1 uncie de aur, 1 tonă de fier, 1 cuarter de grîu și 20 de coți de mătase sînt valori de schimb de mărime egală. Ca asemenea echivalente, în care deosebirea calitativă dintre valorile lor de întrebuințare este ștearsă, ele reprezintă o cantitate egală de muncă identică. Munca materializată în ele în egală măsură trebuie să fie ea însăși muncă omogenă, lipsită de deosebiri, muncă simplă, căreia ii este tot atît de indiferent dacă apare în aur, în fier, în grîu sau în mătase pe cît de indiferent îi este oxigenului dacă se găsește în rugina fierului, în atmosferă, în zeama strugurelui sau în sîngele omului. Dar a extrage aur, a extrage fier din mină, a cultiva grîu și a țese mătase sînt feluri de muncă care diferă calitativ unul de altul. Într-adevăr, ceea ce apare materialmente ca diversitate a valorilor de întrebuințare apare în proces ca diversitate a activității care creează aceste valori de întrebuințare. Deoarece este indiferentă față de substanța specifică a valorilor de întrebuințare, munca creatoare de valori de schimb este indiferentă și față de forma specifică a muncii însăși. Apoi, diferitele valori de întrebuințare sînt produse ale activității unor indivizi diferiți, deci rezultatul unor feluri de muncă individual diferite. Dar ca valori de schimb ele reprezintă muncă identică, lipsită de deosebiri, adică muncă în care individualitatea lucrătorilor este ștearsă. De aceea munca creatoare de valoare de schimb este muncă abstract-generală.
Dacă 1 uncie de aur, 1 tonă de fier, 1 cuarter de grîu și 20 de coți de mătase sînt valori de schimb de mărime egală, sau echivalente, 1 uncie de aur, 1/2 tonă de fier, 3 busheli de grîu și 5 coți de mătase sînt valori de schimb de o mărime cu totul diferită, și această deosebire cantitativă este în genere singura deosebire de care ele sînt susceptibile ca valori de schimb. Ca valori de schimb de mărime diferită, ele reprezintă ceva mai mare sau ceva mai mic, cantități mai mari sau mai mici din acea muncă simplă, omogenă, abstract-generală care constituie substanța valorii de schimb. Se pune întrebarea : cum să măsurăm această cantitate ? Sau, mai bine zis, se pune întrebarea care este existența cantitativă a însăși acestei munci, deoarece deosebirile cantitative dintre mărfuri ca valori de schimb nu sînt altceva decît deosebirile cantitative pe care le prezintă munca materializată în ele. După cum timpul este existența cantitativă a mișcării, tot așa timpul de muncă este existența cantitativă a muncii. Deosebirea în ceea ce privește durata muncii propriu-zise este singura deosebire de care este susceptibilă aceasta din urmă dacă presupunem dată calitatea ei. Ca timp de muncă, munca își găsește unitatea de măsură în măsurile naturale ale timpului : oră, zi, săptămînă etc. Timpul de muncă este existența vie a muncii, indiferent de forma, conținutul și individualitatea ei ; el este existența vie cantitativă a muncii și totodată măsura imanentă a acestei existențe. Timpul de muncă materializat în valorile de întrebuințare ale mărfurilor constituie substanța care face din ele valori de schimb, deci mărfuri, după cum tot el măsoară mărimile determinate ale valorilor lor. Cantități corelative de valori de întrebuințare diferite în care este materializat același timp de muncă sînt echivalente, sau toate valorile de întrebuințare sînt echivalente în proporțiile în care ele cuprind același timp de muncă cheltuit, materializat. Ca valori de schimb, toate mărfurile sînt doar măsuri determinate de timp de muncă solidificat.
Pentru a înțelege determinarea valorii de schimb prin timpul de muncă, trebuie să ținem seama de următoarele puncte principale : reducerea muncii la muncă simplă, lipsită, ca să zicem așa, de calitate ; modul specific în care munca creatoare de valoare de schimb, deci munca producătoare de mărfuri, este muncă socială ; în fine, deosebirea dintre muncă în măsura în care are drept rezultat valori de întrebuințare și muncă în măsura în care are drept rezultat valori de schimb.
Pentru a măsura valorile de schimb ale mărfurilor prin timpul de muncă cuprins în ele, diferitele feluri de muncă trebuie să fie reduse la muncă omogenă, lipsită de deosebiri, la muncă simplă, într-un cuvînt la muncă identică din punct de vedere calitativ și care de aceea diferă numai din punct de vedere cantitativ.
Această reducere apare ca o abstracție, dar ea este o abstracție care are loc zilnic în procesul de producție social» Reducerea tuturor mărfurilor la timp de muncă nu este o abstracție mai mare și totodată nici mai puțin reală ca aceea a transformării tuturor corpurilor organice în aer. Munca, măsurată astfel cu ajutorul timpului, nu apare în fond ca muncă executată de indivizi diferiți ; dimpotrivă, diferiții indivizi care muncesc apar ca simple organe ale acestei munci. Cu alte cuvinte, munca, așa cum este reprezentată în valorile de schimb, ar putea fi numită muncă omenească în general. Această abstracție a muncii omenești în general există în munca mijlocie pe care este în stare s-o execute orice individ mijlociu al unei societăți date și care reprezintă o anumită cheltuire productivă de mușchi, nervi, creier etc. omenești. Este munca simplă 3) pe care o poate învăța orice individ mijlociu și pe care el trebuie s-o execute într-o formă sau alta. Caracterul acestei munci mijlocii este diferit în diferite țări și în epoci de cultură diferite, dar el apare ca ceva dat în fiecare societate existentă. Munca simplă constituie partea covîrșitoare a masei totale a muncii în societatea burgheză, lucru de care ne putem convinge din consultarea oricărei statistici. Fie că A produce timp de 6 ore fier și timp de 6 ore pînză, iar B produce de asemenea timp de 6 ore fier și timp de 6 ore pînză, fie că A produce timp de 12 ore fier și B produce timp de 12 ore pînză, este evident că avem aici doar întrebuințări diferite ale unuia și aceluiași timp de muncă. Dar cum stau lucrurile cu munca complexă, care se ridică deasupra nivelului mijlociu ca fiind o muncă mai intensă, cu o greutate specifică mai mare ? Acest gen de muncă se reduce la muncă simplă adiționată, la muncă simplă potențată, astfel încît, de exemplu, o zi de muncă complexă este egală cu trei zile de muncă simplă. Aici nu este încă locul să examinăm legile care reglează această reducere. Dar că o astfel de reducere are loc este cît se poate de limpede, deoarece, ca valoare de schimb, produsul muncii celei mai complexe constituie într-o anumită proporție un echivalent al produsului muncii mijlocii simple și, prin urmare, este considerat a fi egal cu o anumită cantitate din această muncă simplă.
Determinarea valorii de schimb prin timpul de muncă presupune apoi că într-o marfă oarecare, de exemplu într-o tonă de fier, este materializată aceeași cantitate de muncă, indiferent de faptul că este vorba de munca lui A sau a lui B, sau că indivizi diferiți folosesc un timp de muncă egal pentru a produce aceeași valoare de întrebuințare, determinată din punct de vedere calitativ și cantitativ. Cu alte cuvinte, se presupune că timpul de muncă cuprins într-o marfă este timpul de muncă necesar pentru producerea ei, adică timpul de muncă cerut pentru a produce un nou exemplar din aceeași marfă în condiții generale de producție date.
Condițiile muncii creatoare de valoare de schimb, așa cum rezultă ele din analiza valorii de schimb, sînt determinări sociale ale muncii sau determinări ale muncii sociale, dar sociale nu în general, ci de un fel deosebit. Este o formă specifică a modului de a fi social. În primul rînd, simplitatea nediferențiată a muncii este egalitatea muncii efectuate de indivizi diferiți, raportarea reciprocă a muncilor lor ca munci egale, și anume prin reducerea de fapt a tuturor felurilor de muncă la muncă omogenă. Munca fiecărui individ posedă acest caracter social al egalității în măsura în care ea, această muncă, este reprezentată în valori de schimb, și este reprezentată în valori de schimb numai în măsura în care este raportată la munca tuturor celorlalți indivizi ca la o muncă egală.
Mai departe, în valoarea de schimb timpul de muncă al fiecărui individ apare în mod nemijlocit ca timp de muncă general, iar acest caracter general al muncii fiecărui individ în parte apare ca caracter social al acesteia. Timpul de muncă reprezentat în valoarea de schimb este timpul de muncă al individului, dar al individului considerat în afara oricăror deosebiri de alt individ , este timpul de muncă al tuturor indivizilor în măsura în care ei îndeplinesc o muncă egală ; de aceea timpul de muncă de care are nevoie un individ pentru a produce o anumită marfă este timpul de muncă necesar pe care l-ar cheltui pentru producerea aceleiași mărfi oricare alt individ. Acesta este timpul de muncă al individului, este timpul său de muncă, dar numai ca timp de muncă comun tuturor, căruia îi este în consecință indiferent al cui timp de muncă este el. Ca timp de muncă general, el se exprimă într-un produs general, într-un echivalent general, într-o anumită cantitate de timp de muncă materializat, căreia îi este indiferentă forma concretă a valorii de întrebuințare în care ea apare în mod nemijlocit ca produs al unui individ, ea putînd să se transforme după voie în orice altă formă de valoare de întrebuințare în care se exprimă ca produs al oricărui alt individ. Această cantitate de timp de muncă este o mărime socială numai ca mărime generală de acest fel. Pentru ca munca unui individ să aibă ca rezultat o valoare de schimb, ea trebuie să aibă ca rezultat un echivalent general, adică timpul de muncă al individului ea trebuie să-l exprime ca timp de muncă general sau timpul de muncă general ca timp de muncă al individului. E ca și cum diferiții indivizi ar fi pus laolaltă timpul lor de muncă și ar fi exprimat în diferite valori de întrebuințare diferite cantități din timpul de muncă ce stă la dispoziția lor comună. Timpul de muncă al individului este deci, în fond, timpul de muncă de care societatea are nevoie pentru a produce o anumită valoare de întrebuințare, adică pentru a satisface o anumită trebuință. Aici este însă vorba numai de forma specifică în care munca capătă un caracter social. O anumită cantitate de timp de muncă al torcătorului se materializează, de pildă, în 100 de pfunzi de fire de in. Să presupunem că 100 de coți de pînză, produsul țesătorului, reprezintă aceeași cantitate de timp de muncă. Întrucît aceste două produse reprezintă aceeași cantitate de timp de muncă general și, ca atare, constituie echivalente pentru orice valoare de întrebuințare care conține o cantitate egală de timp de muncă, ele sînt echivalente una pentru cealaltă. Numai pentru că timpul de muncă al torcătorului și timpul de muncă al țesătorului reprezintă timp de muncă general, iar produsele lor reprezintă în consecința echivalente generale, numai de aceea munca țesătorului devine aici muncă pentru torcător și munca torcătorului muncă pentru țesător, munca unuia devine o muncă pentru celălalt, adică munca lor dobîndește o existență socială pentru amîndoi. Dimpotrivă, în industria țărănească patriarhală, cînd torcătorul și țesătorul locuiau sub același acoperiș, cînd partea femeiască a familiei torcea, iar partea bărbătească țesea, să zicem, pentru nevoile familiei proprii, firele și pînza erau produse sociale, iar torsul și țesutul erau munci sociale în cadrul familiei. Caracterul lor social nu consta însă în aceea că firele ca echivalent general se schimbau pe pînză ca echivalent general sau că amîndouă produsele se schimbau între ele ca expresii cu semnificație egală, echivalente, ale aceluiași timp de muncă general. Dimpotrivă, legătura de familie, cu diviziunea sa naturală a muncii, a imprimat produsului muncii pecetea sa socială specifică. Sau să luăm claca și dijma din timpul evului mediu. Aici legătura socială o constituie muncile determinate ale indivizilor prestate în forma lor naturală, caracterul specific și nu caracterul general al muncii. Sau să luăm, în sfîrșit, în forma ei primitivă, munca în cadrul comunității, așa cum o găsim în pragul istoriei la toate popoarele civilizate 4). Aici caracterul social al muncii este mijlocit, evident, nu prin aceea că munca individului ia forma abstractă a generalității sau că produsul său ia forma unui echivalent general. Comunitatea, care este o premisă a producției, este aceea care împiedică munca individului să fie muncă privată și produsul său produs privat ; dimpotrivă, ea face ca munca individului să apară nemijlocit ca funcție a unui membru al organismului social. Munca reprezentată în valoarea de schimb este presupusă ca muncă a individului izolat. Ea devine socială datorită faptului că ia forma contrariului său nemijlocit, forma generalității abstracte.
În sfîrșit, munca creatoare de valoare de schimb se caracterizează prin aceea că relația socială dintre persoane apare, ±a să zicem așa, inversată, și anume ca o relație socială între lucruri. Numai în măsura în care o valoare de întrebuințare se raportează la alta ca valoare de schimb, numai în această măsură munca diferitelor persoane se raportează una la alta ca muncă egală și generală. Dacă este deci just să se spună că valoarea de schimb este o relație între persoane 5), nu este mai puțin adevărat însă că trebuie să se adauge ; o relație ascunsă sub un înveliș material. După cum, cu toate proprietățile lor fizice și chimice diferite, un pfund de fier și un pfund de aur reprezintă aceeași greutate, tot astfel valorile de întrebuințare a două mărfuri care cuprind același timp de muncă reprezintă aceeași valoare de schimb. Valoarea de schimb apare astfel ca o determinare socială a valorilor de întrebuințare, ca o determinare care de la natură le este inerentă în calitatea lor de lucruri și datorită căreia în procesul de schimb ele se înlocuiesc reciproc în proporții cantitative determinate și formează echivalente, exact așa cum substanțe chimice simple se combină în raporturi cantitative determinate și formează echivalente chimice. Numai datorită obișnuinței din viața de toate zilele ni se pare ceva banal și de la sine înțeles că o relație socială de producție ia forma unui lucru, astfel incit relația dintre persoane în cadrul muncii lor apare, dimpotrivă, ca o relație între lucruri și între lucruri și persoane. În cadrul mărfii această mistificare este încă foarte simplă. Toată lumea își dă seama, într-o măsură mai mare sau mai mică, că relația dintre mărfuri ca valori de schimb este, dimpotrivă, o relație între persoane în cadrul activității lor productive una pentru alta. Dar, în cadrul unor relații de producție superioare, această aparență de simplicitate dispare. Toate iluziile sistemului monetar se datoresc faptului că nu s-a văzut că banii reprezintă o relație de producție socială, dar o reprezintă sub forma unui lucru natural cu proprietăți determinate. Economiștii moderni, care cu aere de superioritate ironizează iluziile sistemului monetar, păcătuiesc prin aceeași iluzie de îndată ce trec la categorii economice superioare, de exemplu la capital. Această iluzie se manifestă la ei sub forma unei mirări naive, atunci cînd ceea ce ei tocmai definiseră aproximativ drept un lucru le apare dintr-o dată ca relație socială, iar ceea ce abia apucaseră să fixeze ca relație socială îi sîcîie iarăși ca lucru.
Deoarece în realitate valoarea de schimb a mărfurilor nu este nimic altceva decît raportul reciproc dintre munca diferiților indivizi considerată ca egală și generală, nimic altceva decît expresia materială a unei forme specific sociale a muncii, este o tautologie să se spună că munca este unica sursă a valorii de schimb, și deci a avuției, în măsura în care aceasta din urmă constă din valori de schimb. Aceeași tautologie o constituie afirmația că substanța naturii ca atare nu are valoare de schimb 6), fiindcă nu conține muncă, și că valoarea de schimb ca atare nu conține nici o substanță a naturii. Cînd însă William Petty spune că „munca e tatăl avuției, iar pămîntul mama ei“ 16, sau cînd episcopul Berkeley se întreabă :
„Oare cele patru elemente împreună cu munca pe care omul a încorporat-o în ele nu constituie adevărata sursă a avuției ?“ 7),
sau cînd americanul Th. Cooper explică pe înțelesul tuturor :
„Dacă scoți dintr-o pîine munca cheltuită pentru producerea ei, munca brutarului, a morarului, a agricultorului etc., ce mai rămîne din ea ? Cîteva grăunțe de iarbă sălbatică, care nu sînt bune pentru a fi consumate de om 8),
în toate aceste considerații este vorba nu de munca abstractă ca sursă de valoare de schimb, ci de munca concretă ca sursă de avuție materială, într-un cuvînt de muncă în măsura în care produce valori de întrebuințare. Deoarece este presupusă valoarea de întrebuințare a mărfii, este presupusă implicit și utilitatea specifică a muncii cheltuite pentru producerea ei, este presupus că această muncă corespunde unui scop determinat ; cu aceasta însă se epuizează totodată, din punctul de vedere al mărfii, orice interes față de muncă, privită ca muncă utilă. În produsul pîine ca valoare de întrebuințare, ne interesează proprietățile pîinii ca aliment și nicidecum munca agricultorului, a morarului, a brutarului etc. Dacă în urma unei invenții această muncă s-ar reduce cu 19/20, pîinea ar aduce aceleași foloase ca și mai înainte. Chiar dacă pîinea ar cădea de-a gata din cer, tot n-ar pierde nici un atom din valoarea ei de întrebuințare. În timp ce munca creatoare de valoare de schimb se realizează în egalitatea mărfurilor ca echivalente generale, munca în calitate de activitate productivă îndreptată asupra unui scop se realizează în diversitatea infinită a valorilor lor de întrebuințare. În timp ce munca creatoare de valoare de schimb este muncă abstract-generală și egală, munca creatoare de valoare de întrebuințare este muncă concretă și deosebită, care, după formă și material, se subdivide în feluri de muncă infinit de diferite.
În măsura în care munca este creatoare de valori de întrebuințare, este greșit să se spună despre ea că ar fi unica sursă a avuției create de ea, și anume a avuției materiale. Deoarece această muncă este activitatea menită să adapteze elementele materiale unui scop sau altul, ea are nevoie de substanță ca premisă. În diferite valori de întrebuințare, proporția dintre muncă și substanța naturii este foarte diferită, dar valoarea de întrebuințare conține întotdeauna un substrat natural. Ca activitate conștientă avînd drept obiectiv adaptarea pentru diferite scopuri a elementelor naturale sub o formă sau alta, munca constituie o condiție naturală a existenței omenești, o condiție — independentă de orice forme sociale — a schimbului de substanțe dintre om și natură. Munca creatoare de valori de schimb este, dimpotrivă, o formă specific socială a muncii. În determinarea ei materială ca activitate productivă deosebită, munca croitorului, de exemplu, produce haina, dar nu valoarea de schimb a hainei. Pe aceasta din urmă ea o produce nu ca muncă a croitorului, ci ca muncă abstract-generală, și aceasta aparține unei conexiuni sociale pe care nu a creat-o croitorul. Așa, de pildă, în industria casnică antică femeile produceau haina, fără a produce valoarea de schimb a hainei. Munca ca sursă de bogăție materială era tot atît de bine cunoscută legiuitorului Moise ca și funcționarului vamal Adam Smith 9).
Să examinăm acum unele determinări imediate care rezultă din reducerea valorii de schimb la timpul de muncă.
Ca valoare de întrebuințare, marfa acționează ca o cauză [ursachlich]. Grîul, de pildă, acționează ca aliment. O mașină înlocuiește munca în anumite proporții. Această acțiune a mărfii, datorită căreia respectiva marfă este numai valoare de întrebuințare, obiect de consum, poate fi numită serviciul adus de marfă, serviciul pe care îl aduce marfa ca valoare de întrebuințare. Ca valoare de schimb însă, marfa e privită întotdeauna numai din punctul de vedere al rezultatului. Aici nu este vorba de serviciul pe care îl aduce ea, ci de serviciul 10) care i-a fost adus în timpul producerii ei. Prin urmare, valoarea de schimb a unei mașini, de exemplu, nu este determinată de cantitatea de timp de muncă pe care ea o înlocuiește, ci de cantitatea de timp de muncă cheltuită pentru producerea ei și care este deci necesară pentru producerea unei noi mașini de același fel.
De aceea, dacă cantitatea de muncă necesară pentru producerea diferitelor mărfuri ar rămîne constantă, valoarea lor de schimb ar fi invariabilă. Dar caracterul lesnicios sau anevoios al producției variază necontenit. Dacă forța productivă a muncii crește, munca produce într-un timp mai scurt aceeași valoare de întrebuințare. Dacă forța productivă a muncii scade, se cere mai mult timp pentru producerea aceleiași valori de întrebuințare. De aceea cantitatea de timp de muncă cuprins într-o marfă, adică valoarea de schimb a mărfii, este o mărime variabilă, crescînd sau scăzînd în raport invers cu creșterea sau scăderea forței productive a muncii. Forța productivă a muncii, care în industria prelucrătoare se folosește la un grad dinainte determinat, în agricultură și în industria extractivă depinde și de condiții naturale care nu pot fi controlate de om. Aceeași cantitate de muncă poate să extragă o cantitate mai mare sau mai mică de metale diferite, după cum sînt relativ mai bogate sau mai sărace respectivele zăcăminte de metale din scoarța pămîntului. Aceeași cantitate de muncă se va materializa în 2 busheli de grîu într-un an cu recoltă bună, iar într-un an cu recoltă slabă, poate, într-un singur bushel. Aici se creează aparența că raritatea sau abundența, ca condiții naturale, ar determina valoarea de schimb a mărfurilor, pentru că ele determină forța productivă, legată de condiții naturale, a unei munci reale deosebite.
Diferite valori de întrebuințare conțin în volume inegale același timp de muncă sau aceeași valoare de schimb. Cu cit este mai mic, în comparație cu alte valori de întrebuințare, volumul valorii de întrebuințare în care o marfă conține o cantitate determinată de timp de muncă, cu atît este mai mare valoarea ei de schimb specifică. Cînd găsim că în diferite epoci de cultură, îndepărtate unele de altele, anumite valori de întrebuințare formează o serie de valori de schimb specifice, care, chiar dacă nu păstrează una față de alta exact aceeași proporție numerică, mențin totuși raportul general al unei ordini crescînde sau descrescînde, cum ar fi, de pildă, aurul, argintul, arama, fierul sau griul, secara, orzul, ovăzul, aceasta nu înseamnă decît că dezvoltarea progresivă a forțelor de producție sociale a influențat în aceeași măsură, sau aproape în aceeași măsură, timpul de muncă necesar pentru producerea acestor mărfuri diferite.
Valoarea de schimb a unei mărfi nu se manifestă în propria ei valoare de întrebuințare. Dar, ca materializare a timpului de muncă social general, valoarea de întrebuințare a unei mărfi este pusă în anumite raporturi cu valorile de întrebuințare ale altor mărfuri. În felul acesta valoarea de schimb a unei mărfi se manifestă în valorile de întrebuințare ale altor mărfuri. Echivalentul este, de fapt, valoarea de schimb a unei mărfi exprimată în valoarea de întrebuințare a unei alte mărfi. Dacă spun, de exemplu, că 1 cot de pînză valorează 2 pfunzi de cafea, aceasta înseamnă că valoarea de schimb a pînzei este exprimată în valoarea de întrebuințare a cafelei, și anume într-o cantitate determinată din această valoare de întrebuințare. Dacă această proporție este dată, pot exprima în cafea valoarea oricărei cantități de pînză. Este limpede că valoarea de schimb a unei mărfi, de exemplu a pînzei, nu se limitează la proporția în care o altă marfă deosebită, de exemplu cafeaua, formează echivalentul ei. Cantitatea de timp de muncă general reprezentată în 1 cot de pînză se realizează concomitent într-o serie nesfîrșită de volume diferite de valori de întrebuințare ale tuturor celorlalte mărfuri. Valoarea de întrebuințare a oricărei alte mărfi, luată în proporția în care ea reprezintă un timp de muncă de mărime egală, constituie un echivalent al cotului de pînză. De aceea valoarea de schimb a acestei mărfi deosebite se exprimă pe deplin numai în numărul infinit de egalități în care valorile de întrebuințare ale tuturor celorlalte mărfuri formează echivalentul ei. Numai în suma acestor egalități sau în totalitatea diferitelor proporții în care o marfă poate fi schimbată pe orice altă marfă, respectiva marfă este exprimată pe deplin ca echivalent general. De exemplu, seria de egalități:
1 cot de pînză = 1/2 pfund de ceai,
1 cot de pînză = 2 pfunzi de cafea,
1 cot de pînză = 8 pfunzi de pîine,
1 cot de pînză = 6 coți de stambă
poate fi exprimată în felul următor:
1 cot de pînză = 1/8 pfund de ceai + 1/2 pfund de cafea + 2 pfunzi de pîine + 11/2 coți de stambă.
De aceea, dacă am avea înaintea noastră întreaga sumă a egalităților prin care valoarea unui cot de pînză este exprimată pe deplin, am putea înfățișa valoarea ei de schimb sub forma unei serii. În realitate, această serie este nesfîrșită, deoarece sfera mărfurilor nu se închide niciodată definitiv, ci se lărgește într-una. Dar dacă, prin urmare, o marfă își măsoară valoarea de schimb în valorile de întrebuințare ale tuturor celorlalte mărfuri, înseamnă că, invers, valorile de schimb ale tuturor celorlalte mărfuri se măsoară în valoarea de întrebuințare a acestei mărfi care se măsoară în ele 11). Dacă valoarea de schimb a unui cot de pînză se exprimă în 1/2 pfund de ceai, sau în 2 pfunzi de cafea, sau în 6 coți de stambă, sau în 8 pfunzi de pîine etc., înseamnă că în proporțiile în care sînt egale cu o a treia mărime, cu pînza, cafeaua, ceaiul, stamba, pîinea etc., sînt egale între ele și că pînza servește deci ca măsură comună a valorilor lor de schimb. Orice marfă, ca timp de muncă general materializat, deci ca o cantitate determinată de timp de muncă general își exprimă valoarea de schimb, pe rînd, în cantități determinate din valorile de întrebuințare ale tuturor celorlalte mărfuri, și invers, valorile de schimb ale tuturor celorlalte mărfuri se măsoară prin valoarea de întrebuințare a acestei mărfi exclusive. Dar, ca valoare de schimb, fiecare marfă este totodată atît marfa exclusivă care servește ca măsură comună pentru valorile de schimb ale tuturor celorlalte mărfuri cît și numai una dintre numeroasele mărfuri în ale căror sferă totală orice altă marfă reprezintă nemijlocit valoarea ei de schimb.
Mărimea valorii unei mărfi nu depinde de împrejurarea dacă în afară de ea mai există multe sau puține mărfuri de alt soi. Dar de diversitatea mai mare sau mai mică a celorlalte mărfuri depinde dacă este mai mare sau mai mică seria de egalități în care se realizează valoarea ei de schimb. Seria de egalități în care este reprezentată, de exemplu, valoarea cafelei exprimă sfera posibilității sale de a se schimba pe alte mărfuri, limitele în cadrul cărora cafeaua funcționează ca valoare de schimb. Valorii de schimb a unei mărfi ca materializare a timpului de muncă social general îi corespunde expresia echivalenței sale în valori de întrebuințare infinit de variate.
Am văzut că valoarea de schimb a unei mărfi variază o dată cu cantitatea de timp de muncă nemijlocit cuprins în ea însăși. Valoarea ei de schimb realizată, adică exprimată în valorile de întrebuințare ale altor mărfuri, trebuie să depindă de asemenea de proporția în care variază timpul de muncă folosit pentru producerea tuturor celorlalte mărfuri. Dacă, de exemplu, timpul de muncă necesar pentru producerea unei banițe de grîu ar rămîne același, pe cînd timpul de muncă necesar pentru producerea tuturor celorlalte mărfuri s-ar dubla, valoarea de schimb a baniței de grîu, exprimată în echivalentele sale, ar scădea la jumătate. În practică, rezultatul ar fi același ca și cînd timpul de muncă necesar pentru producerea unei banițe de grîu s-ar reduce la jumătate, iar timpul de muncă necesar pentru producerea tuturor celorlalte mărfuri ar rămîne neschimbat. Valoarea mărfurilor este determinată de proporția în care ele pot fi produse în cursul aceluiași timp de muncă. Pentru a urmări variațiile posibile cărora le este supusă această proporție, luăm două mărfuri : A și B. Primul caz. Să admitem că timpul de muncă necesar pentru producerea mărfii B rămîne neschimbat. În acest caz, valoarea de schimb a mărfii A, exprimată în B, scade sau crește direct proporțional cu scăderea sau creșterea timpului de muncă necesar pentru producerea mărfii A. Al doilea caz. Să admitem că timpul de muncă necesar pentru producerea mărfii A rămîne neschimbat. Valoarea de schimb a lui A, exprimată în B, scade sau crește invers proporțional cu scăderea sau creșterea timpului de muncă necesar pentru producerea mărfii B. Al treilea caz. Timpul de muncă necesar pentru producerea mărfurilor A și B scade sau crește în aceeași proporție. În acest caz, exprimarea echivalenței mărfii A în marfa B rămîne neschimbată. Dacă, datorită vreunei împrejurări anumite, forța productivă a tuturor felurilor de muncă s-ar micșora în aceeași măsură, astfel încît producerea tuturor mărfurilor ar cere în aceeași proporție un timp de muncă mai mare, valoarea tuturor mărfurilor ar crește, expresia reală a valorii lor de schimb ar rămîne neschimbată, iar avuția reală a societății ar scădea, deoarece ar fi nevoie de o cantitate mai mare de timp de muncă pentru a produce aceeași masă de valori de întrebuințare. Al patrulea caz. Timpul de muncă necesar pentru producerea mărfurilor A și B crește sau scade pentru ambele mărfuri, dar nu în aceeași măsură, sau timpul de muncă necesar pentru producerea mărfii A crește, pe cînd timpul de muncă necesar pentru producerea mărfii B scade, sau invers. Toate aceste cazuri pot fi reduse pur și simplu la acela că timpul de muncă necesar pentru producerea unei mărfi rămîne neschimbat, pe cînd cel necesar pentru producerea celorlalte mărfuri crește sau scade.
Valoarea de schimb a fiecărei mărfi se exprimă în valoarea de întrebuințare a oricărei alte mărfi, fie în unități întregi, fie în fracțiuni din această valoare de întrebuințare. Ca valoare de schimb, orice marfă este la fel de divizibilă ca și timpul de muncă materializat în ea. Echivalența mărfurilor este însă tot atît de independentă de divizibilitatea lor fizică ca valori de întrebuințare pe cît adiționării valorilor de schimb ale mărfurilor îi este indiferent ce schimbări de formă reale suferă valorile de întrebuințare ale acestor mărfuri cu prilejul transformării lor într-o singură marfă nouă.
Pînă acum marfa a fost examinată dintr-un dublu punct de vedere, ca valoare de întrebuințare și ca valoare de schimb, de fiecare dată unilateral. Dar marfa ca atare reprezintă unitatea nemijlocită a valorii de întrebuințare și a valorii de schimb ; în același timp, ea este marfă numai în raport cu celelalte mărfuri. Raportul real dintre mărfuri este procesul lor de schimb. Acesta este un proces social, în care intră indivizi independenți unii de alții, dar intră în el numai ca posesori de mărfuri ; existența lor reciprocă unul pentru altul este existența mărfurilor lor, și astfel ei apar în fond doar ca purtători conștienți ai procesului de schimb.
Marfa este valoare de întrebuințare : grîu, pînză, diamant, mașină etc., dar ca marfă ea este totodată non-valoare de întrebuințare. Dacă ar fi valoare de întrebuințare pentru posesorul ei, adică dacă ar fi nemijlocit un mijloc pentru satisfacerea trebuințelor lui proprii, ea nu ar fi marfă. Pentru posesorul ei, marfa este mai curînd non-valoare de întrebuințare, și anume ea este doar purtătoarea materială a valorii de schimb, sau pur și simplu mijloc de schimb ; ca purtătoare activă a valorii de schimb, valoarea de întrebuințare devine mijloc de schimb. Pentru posesorul ei, marfa este valoare de întrebuințare numai în calitate de valoare de schimb 12). Valoare de întrebuințare ea trebuie abia să devină, în primul rînd pentru alții. Deoarece ea nu este valoare de întrebuințare pentru propriul ei posesor, marfa este valoare de întrebuințare pentru posesorii altor mărfuri. În caz contrar, munca lui a fost inutilă și, ca atare, rezultatul muncii nu este o marfă. Pe de altă parte, marfa trebuie să devină valoare de întrebuințare pentru propriul ei posesor, deoarece mijloacele lui de subzistență există în afara ei, în valorile de întrebuințare ale unor mărfuri străine. Pentru a deveni valoare de întrebuințare, marfa trebuie să se afle în fața trebuinței determinate pentru a cărei satisfacere servește ea. Prin urmare, valorile de întrebuințare ale mărfurilor devin valori de întrebuințare atunci cînd își schimbă omnilateral locurile, trecînd de la cei în mîinile cărora ele servesc ca mijloace de schimb la cei în mîinile cărora ele servesc ca obiecte de consum. Numai prin această înstrăinare omnilaterală a mărfurilor munca cuprinsă în ele devine muncă utilă. În cadrul acestui proces de raportare reciprocă a mărfurilor ca valori de întrebuințare, ele nu capătă nici o nouă determinare economică de formă. Dimpotrivă, dispare și determinarea de formă care le caracteriza ca mărfuri. Pîinea, de exemplu, trecînd din mîna brutarului în mîna consumatorului, nu-și schimbă existența ei ca pîine. Dimpotrivă, abia consumatorul este acela care se raportează la ea ca la o valoare de întrebuințare, ca la un aliment determinat, pe cînd în mîna brutarului ea era purtătoarea unei relații economice, un obiect suprasenzorial cu caracter senzorial. Singura schimbare de formă pe care o suferă mărfurile în procesul în cadrul căruia ele devin valori de întrebuințare este, așadar, desființarea existenței lor formale, în care ele erau non-valori de întrebuințare pentru posesorul lor și valori de întrebuințare pentru non-posesorul lor. Pentru a deveni valori de întrebuințare, mărfurile trebuie să treacă printr-o înstrăinare omnilaterală, să intre în procesul de schimb, dar existența lor în vederea schimbului este existența lor ca valori de schimb. De aceea, pentru a se realiza ca valori de întrebuințare, ele trebuie să se realizeze ca valori de schimb.
Dacă, din punctul de vedere al valorii de întrebuințare, marfa izolată apare inițial ca un obiect de sine stătător, apoi ca valoare de schimb ea era, dimpotrivă, din capul locului considerată în raport cu toate celelalte mărfuri. Dar acest raport nu era decît unul teoretic, imaginar. Abia în procesul schimbului el devine un raport real. Este adevărat că, pe de altă parte, marfa este valoare de schimb în măsura în care pentru producerea ei s-a cheltuit o anumită cantitate de timp de muncă, în măsura în care, prin urmare, ea reprezintă timp de muncă materializat. Dar, așa cum se prezintă ea nemijlocit, marfa nu este decît timp de muncă individual materializat, avînd un conținut special și nu timp de muncă general. Ea nu este deci în mod nemijlocit valoare de schimb, ci abia trebuie să devină. În primul rînd, ea poate fi o materializare de timp de muncă general numai în măsura în care ea reprezintă timp de muncă cheltuit în vederea unui anumit scop util, adică pentru crearea unei valori de întrebuințare. Numai sub rezerva acestei condiții materiale timpul de muncă cuprins în mărfuri este considerat timp de muncă general, social. Prin urmare, dacă marfa poate deveni valoare de întrebuințare numai datorită faptului că se realizează ca valoare de schimb, pe de altă parte ea se poate realiza ca valoare de schimb numai datorită faptului că în procesul înstrăinării sale ea se afirmă ca valoare de întrebuințare. O marfă, ca valoare de întrebuințare, poate fi înstrăinată numai aceluia pentru care ea este valoare de întrebuințare, adică obiectul unei trebuințe deosebite. Pe de altă parte, ea se înstrăinează numai în schimbul altei mărfi, sau, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al posesorului celeilalte mărfi, vom vedea că și el își poate înstrăina marfa, adică o poate realiza, numai atunci cînd o pune în contact cu trebuința deosebită pentru a cărei satisfacere servește ea. Prin urmare, în înstrăinarea omnilaterală a mărfurilor ca valori de întrebuințare, mărfurile sînt raportate unele la altele în virtutea deosebirii lor materiale, ca obiecte deosebite care, prin proprietățile lor specifice, satisfac trebuințe deosebite. Dar ca simple valori de întrebuințare ele sînt entități indiferente unele față de altele și nici nu se află măcar în vreun raport între ele. Ca valori de întrebuințare, ele pot fi schimbate numai în cadrul raportării la trebuințe deosebite. Pe de altă parte însă, ele pot fi schimbate numai ca echivalente și sînt echivalente numai în calitate de cantități egale de timp de muncă materializat, astfel încît proprietățile naturale ale mărfurilor ca valori de întrebuințare și deci raportarea lor la trebuințe deosebite nici nu sînt luate în considerare. Ca valoare de schimb, o marfă se realizează, dimpotrivă, prin aceea că, în calitate de echivalent, înlocuiește o cantitate determinată din oricare altă marfă, indiferent dacă pentru posesorul celeilalte mărfi ea este sau nu valoare de întrebuințare. Pentru posesorul celeilalte mărfi însă, ea este marfă numai în măsura în care reprezintă pentru el o valoare de întrebuințare, iar pentru propriul ei posesor ea este valoare de schimb numai în măsura în care reprezintă pentru celălalt o marfă. De aceea, unul și același raport trebuie să fie un raport între mărfuri ca mărimi în esență egale, diferite numai din punct de vedere cantitativ ; el trebuie să fie egalitatea lor ca obiecte în care e materializat timpul de muncă general și, totodată, un raport între mărfuri ca obiecte diferite din punct de vedere calitativ, ca valori de întrebuințare deosebite, care satisfac trebuințe deosebite ; într-un cuvînt, el trebuie să fie un raport în care ele se deosebesc ca valori de întrebuințare reale. Dar această egalitate și această inegalitate se exclud reciproc. În felul acesta se constată că avem aici nu numai un cerc vicios de probleme, deoarece rezolvarea uneia dintre ele presupune rezolvarea prealabilă a celeilalte, ci și un întreg complex de cerințe contradictorii, deoarece îndeplinirea unei condiții este nemijlocit legată de îndeplinirea contrarului ei.
Procesul de schimb al mărfurilor trebuie să reprezinte atît desfășurarea cît și rezolvarea acestor contradicții, care totuși nu pot fi reprezentate în el în acest mod simplu. Pînă aici văzut numai cum sînt raportate mărfurile unele la altele ca valori de întrebuințare, adică în ce mod apar mărfurile ca valori de întrebuințare în cadrul procesului de schimb. Valoarea de schimb, așa cum am considerat-o pînă acum, a existat, dimpotrivă, numai în abstracția noastră, sau, dacă vreți, în abstracția fiecărui posesor de mărfuri la care marfa, ca valoare de întrebuințare, se află în depozit, iar ca valoare de schimb — în conștiință. Dar în cadrul procesului de schimb mărfurile trebuie să existe unele pentru altele nu numai ca valori de întrebuințare, ci și ca valori de schimb, și această existență a lor trebuie să se manifeste ca propriul lor raport reciproc. Dificultatea de care ne-am lovit din capul locului constă în aceea că marfa, pentru a se înfățișa ca valoare de schimb, ca timp de muncă general materializat, trebuie să fie mai întîi înstrăinată, plasată ca valoare de întrebuințare, pe cînd înstrăinarea ei ca valoare de întrebuințare presupune, dimpotrivă, existența ei ca valoare de schimb. Să presupunem însă că această dificultate a fost înlăturată. Să presupunem că marfa s-a lepădat de valoarea ei de întrebuințare specifică și că prin înstrăinarea acesteia a îndeplinit condiția materială de a fi muncă socialmente utilă și nu munca deosebită pe care un individ izolat o depune pentru propriile sale nevoi. În acest caz, în procesul de schimb marfa trebuie să devină pentru celelalte mărfuri valoare de schimb, echivalent general, timp de muncă general materializat, dobîndind astfel, în locul efectului limitat al unei valori de întrebuințare deosebite, capacitatea de a se exprima nemijlocit în toate valorile de întrebuințare ca în echivalente ale ei. Dar fiecare marfă este acea marfă care, în felul acesta, prin înstrăinarea valorii ei de întrebuințare deosebite trebuie să apară ca materializare nemijlocită a timpului de muncă general. Pe de altă parte însă, în procesul de schimb se găsesc față în față numai mărfuri deosebite, munci ale unor indivizi particulari, întruchipate în valori de întrebuințare deosebite. Însuși timpul de muncă general este o abstracție, care, ca atare, nu există pentru mărfuri.
Să examinăm suma egalităților în care valoarea de schimb a unei mărfi își găsește expresia reală ; de exemplu :
1 cot de pînză = 2 pfunzi de cafea,
1 cot de pînză = 1/2 pfund de ceai,
1 cot de pînză = 8 pfunzi de pîine etc.
Aceste egalități nu arată decît că în 1 cot de pînză, în 2 pfunzi de cafea, în 1/2 pfund de ceai etc. sînt materializate cantități egale de timp de muncă social general. În realitate însă, muncile individuale reprezentate în aceste valori de întrebuințare deosebite devin muncă generală și, sub această formă, muncă socială numai datorită faptului că aceste valori de întrebuințare se schimbă realmente între ele proporțional cu durata timpului de muncă cuprins în ele. Timpul de muncă social există în aceste mărfuri, ca să zicem așa, numai în stare latentă și se manifestă abia în procesul lor de schimb. Punctul de plecare îl constituie nu munca indivizilor ca muncă socială, ci, dimpotrivă, muncile deosebite ale indivizilor particulari, munci care abia în procesul schimbului, prin înlăturarea caracterului lor inițial, se dovedesc a fi muncă socială generală. Prin urmare, munca socială generală nu este o premisă gata existentă, ci un rezultat în devenire. În felul acesta se ivește o nouă dificultate, constînd în aceea că, pe de o parte, mărfurile trebuie să intre în procesul de schimb ca timp de muncă general materializat, iar pe de altă parte materializarea timpului de muncă al indivizilor ca timp de muncă general este ea însăși doar un produs al procesului de schimb.
Prin înstrăinarea valorii ei de întrebuințare, adică a existenței sale inițiale, orice marfă trebuie să-și dobîndească existența corespunzătoare ca valoare de schimb. De aceea, în procesul de schimb marfa trebuie să-și dubleze existența. Pe de altă parte, a doua ei existență ca valoare de schimb nu poate fi decît o altă marfă, deoarece în procesul de schimb stau față în față numai mărfuri. Dar cum să înfățișăm nemijlocit ca timp de muncă general materializat o marfă deosebită, sau, ceea ce este același lucru, în ce mod să imprimăm nemijlocit timpului de muncă individual, materializat într-o marfă deosebită, caracterul generalității ? Expresia reală a valorii de schimb a unei mărfi, adică a fiecărei mărfi ca echivalent general, poate fi reprezentată într-un număr infinit de egalități, ca :
1 cot de pînză = 2 pfunzi de cafea,
1 cot de pînză = 1/2 pfund de ceai,
1 cot de pînză = 8 pfunzi de pîine,
1 cot de pînză = 6 coți de stambă,
1 cot de pînză = etc.
Această reprezentare era teoretică atîta timp cît marfa era doar gîndită ca o cantitate determinată de timp de muncă general materializat. Dintr-o abstracție pură, existența unei mărfi deosebite ca echivalent general se transformă într-un rezultat social al procesului de schimb dacă procedăm la o simplă inversare a seriei de egalități de mai sus. De exemplu :
2 pfunzi de cafea = 1 cot de pînză,
1/2 pfund de ceai = 1 cot de pînză,
8 pfunzi de pîine = 1 cot de pînză,
6 coți de stambă = 1 cot de pînză.
În timp ce cafeaua, ceaiul, pîinea, stamba, într-un cuvînt toate mărfurile, își exprimă în pînză timpul de muncă cuprins în ele, valoarea de schimb a pînzei se manifestă, invers, în toate celelalte mărfuri ca în echivalente ale ei, iar timpul de muncă materializat în ea devine nemijlocit timp de muncă general, care se exprimă deopotrivă în diferite cantități din toate celelalte mărfuri. Pînza devine aici echivalent general datorită acțiunii omnilaterale pe care toate celelalte mărfuri o exercită asupra ei. Ca valoare de schimb, fiecare marfă a devenit măsura valorilor tuturor celorlalte mărfuri. Aici însă, dimpotrivă, deoarece toate mărfurile își măsoară valoarea de schimb într-o singură marfă specială, această marfă exclusă din rîndul celorlalte mărfuri devine existența adecvată a valorii de schimb, existența ei ca echivalent general. Seria infinită sau numărul infinit de egalități în care se exprima valoarea de schimb a fiecărei mărfi se reduce la o singură egalitate, care nu cuprinde decît 2 membri. Egalitatea : 2 pfunzi de cafea = 1 cot de pînză este acum expresia completă a valorii de schimb a cafelei, deoarece în această expresie valoarea de schimb a cafelei apare în mod nemijlocit ca echivalent al unei cantități determinate din orice altă marfă. Prin urmare, acum în însuși procesul de schimb mărfurile există unele pentru altele sau apar unele față de altele ca valori de schimb sub formă de pînză. Faptul că, în calitate de valori de schimb, toate mărfurile se raportează între ele numai ca diferite cantități de timp de muncă general materializat apare acum în așa fel că, în calitate de valori de schimb, ele nu reprezintă decît cantități diferite ale unuia și aceluiași obiect : pînza. De aceea timpul de muncă general apare la rîndul lui ca un obiect special, ca o marfă existentă alături și în afară de toate celelalte mărfuri. În același timp însă, egalitatea în care o marfă apare față de o altă marfă ca valoare de schimb, de exemplu 2 pfunzi de cafea = 1 cot de pînză, este o egalitate care urmează abia să fie realizată. Numai prin înstrăinarea mărfii ca valoare de întrebuințare, înstrăinare care depinde de faptul dacă în procesul de schimb ea se dovedește a fi un obiect care poate să satisfacă vreo trebuință, marfa se transformă cu adevărat din existența ei sub forma cafea în existența ei sub forma pînză, luînd astfel forma de echivalent general și devenind cu adevărat valoare de schimb pentru toate celelalte mărfuri. Invers, întrucît prin înstrăinarea lor ca valori de întrebuințare toate mărfurile se transformă în pînză, pînza devine existența transformată a tuturor celorlalte mărfuri, și numai datorită faptului că toate celelalte mărfuri se transformă astfel în pînză, aceasta din urmă devine nemijlocit materializare a timpului de muncă general, adică produs al înstrăinării omnilaterale, al suprimării felurilor individuale de muncă. Dacă, prin urmare, pentru a apărea ca valori de schimb unele pentru altele mărfurile își dedublează existența, marfa exclusă din rîndul celorlalte mărfuri ca echivalent general își dedublează valoarea de întrebuințare. În afară de valoarea ei de întrebuințare specifică ca marfă deosebită, ea capătă și o valoare de întrebuințare generală. Această valoare de întrebuințare a ei este ea însăși o determinare de formă, adică rezultă din rolul specific pe care această marfă îl are datorită acțiunii omnilaterale exercitate asupra ei de celelalte mărfuri în procesul de schimb. Valoarea de întrebuințare a fiecărei mărfi ca obiect al unei trebuințe deosebite are o valoare diferită în mîini diferite ; de exemplu, una este valoarea ei în mina aceluia care o înstrăinează și alta în mina aceluia care o dobîndește. Marfa care servește ca echivalent general este acum obiectul unei trebuințe generale, rezultate din însuși procesul de schimb, și are pentru toată lumea aceeași valoare de întrebuințare, aceea de a fi purtătoarea valorii de schimb, mijloc general de schimb. Astfel, în această marfă și numai în ea este rezolvată contradicția cuprinsă în marfă ca atare, și anume aceea de a fi valoare de întrebuințare deosebită și în același timp echivalent general, deci și valoare de întrebuințare pentru fiecare, valoare de întrebuințare generală. Prin urmare, în timp ce toate celelalte mărfuri își exprimă acum valoarea de schimb într-o egalitate ideală — care urmează abia să fie realizată — cu marfa exclusă din rîndul celorlalte mărfuri, valoarea de întrebuințare a acesteia din urmă, deși există în mod real, apare în procesul însuși numai ca o simplă existență formală, care trebuie realizată abia prin transformare în valori de întrebuințare reale. Inițial marfa a apărut ca marfă în general, ca timp de muncă general, materializat într-o valoare de întrebuințare deosebită. În procesul de schimb toate mărfurile se raportează la marfa exclusivă ca la marfă în genere, ca la marfa mărfurilor, existență a timpului de munca general într-o valoare de întrebuințare deosebită. De aceea, ca mărfuri deosebite, ele sînt opuse unei singure mărfi deosebite ca marfă generală *1. Prin urmare, faptul că posesorii de mărfuri se comportă unul față de munca celuilalt ca față de muncă socială generală se prezintă în așa fel că ei se comportă față de mărfurile lor ca față de valori de schimb ; raportarea mărfurilor unele la altele ca valori de schimb apare în procesul de schimb sub forma raportării lor omnilaterale la o singură marfă deosebită, ca expresie adecvata a valorii lor de schimb, ceea ce la rîndul său apare, invers. ca raportare specifică a acestei mărfi deosebite la toate celelalte mărfuri și deci ca caracter social, determinat, apărut pe cale naturală, al unui obiect. Marfa deosebită care reprezintă astfel existența adecvată a valorii de schimb a tuturor mărfurilor, sau valoarea de schimb a mărfurilor ca o marfă deosebită, exclusivă, constituie banii. Banii sînt o cristalizare a valorii de schimb a mărfurilor, cristalizare pe care acestea o creează chiar în cadrul procesului de schimb. De aceea, în timp ce în cadrul procesului de schimb mărfurile devin unele pentru altele valori de întrebuințare, întrucît se debarasează de orice determinare de formă și se raportează unele la altele sub înfățișarea lor materială nemijlocită, — aceleași mărfuri, pentru a se manifesta unele față de altele ca valori de schimb, trebuie să capete o nouă determinare de formă, să treacă la forma bani. Banii nu sînt un simbol, după cum nici existența ca marfă a unei valori de întrebuințare nu e un simbol. Faptul că o relație de producție socială se înfățișează ca un obiect existent în afara indivizilor și că relațiile determinate în care intră aceștia în procesul de producție a vieții lor sociale se înfățișează ca proprietăți specifice ale unui obiect este o denaturare ; această mistificare prozaic-reală și nu imaginară caracterizează toate formele sociale ale muncii creatoare de valoare de schimb. În bani acest lucru apare doar mai izbitor decît în marfă.
Proprietățile fizice necesare ale mărfii deosebite în care trebuie să se cristalizeze existența bănească a tuturor mărfurilor, în măsura în care aceste proprietăți rezultă nemijlocit din natura valorii de schimb, sînt : divizibilitatea după voie, omogenitatea părților și lipsa de deosebiri între toate exemplarele acestei mărfi. Ca materializare a timpului de muncă general, ea trebuie să fie omogenă și capabilă să prezinte doar deosebiri cantitative. Cealaltă proprietate necesară este durabilitatea valorii ei de întrebuințare, deoarece ea trebuie să se păstreze în cadrul procesului de schimb. Metalele nobile posedă într-un grad înalt aceste proprietăți. Deoarece banii nu sînt produsul conștiinței sau al unui acord prealabil, ci se creează instinctiv în procesul de schimb, funcția banilor a fost îndeplinită pe rînd de mărfuri foarte diferite, mai mult sau mai puțin necorespunzătoare. Apărută pe o anumită treaptă de dezvoltare a procesului de schimb, necesitatea unei împărțiri polare a mărfurilor, potrivit destinației lor, ca valoare de schimb și valoare de întrebuințare, astfel încît o marfă, de exemplu, să figureze ca mijloc de schimb în timp ce alta să fie înstrăinată ca valoare de întrebuințare, face ca pretutindeni marfa sau chiar cîteva mărfuri care posedă cea mai generală valoare de întrebuințare să îndeplinească, la început în mod întîmplător, rolul de bani. În cazul cînd aceste mărfuri nu formează obiectul unei necesități imediate, împrejurarea că ele formează materialmente partea cea mai importantă a avuției le asigură un caracter mai general decît celorlalte valori de întrebuințare.
Trocul, forma primitivă a procesului de schimb, reprezintă mai curînd începutul transformării valorilor de întrebuințare în mărfuri decît transformarea mărfurilor în bani. Valoarea de schimb nu capătă încă nici o formă de sine stătătoare ; ea este încă nemijlocit legată de valoarea de întrebuințare. Acest lucru se manifestă în două feluri. Prin întreaga ei structură, producția însăși este orientată spre crearea de valori de întrebuințare și nu de valori de schimb ; de aceea, numai datorită faptului că se produce mai mult decît e necesar pentru a acoperi nevoile consumului, surplusul valorilor de întrebuințare încetează a mai fi valori de întrebuințare și devin mijloace de schimb, mărfuri. Pe de altă parte, ele devin mărfuri numai în limitele valorii de întrebuințare nemijlocite, cu toate că se polarizează, astfel încît mărfurile pe care posesorii de mărfuri le schimbă între ei trebuie să fie pentru amîndoi valori de întrebuințare, dar fiecare dintre ele trebuie să fie valoare de întrebuințare pentru non-posesorul ei. În realitate, procesul schimbului de mărfuri apare mai întîi nu în sînul comunităților primitive 13), ci acolo unde acestea iau sfîrșit, la hotarele lor, în puținele puncte unde ele intră în contact cu alte comunități. Aici începe trocul și de aici el pătrunde în sînul comunității, asupra căreia el are un efect dizolvant. De aceea valorile de întrebuințare deosebite care în trocul dintre diferitele comunități devin mărfuri, de pildă sclavii, vitele, metalele, constituie de cele mai multe ori primii bani chiar în cadrul comunității. Am văzut că valoarea de schimb a unei mărfi apare ca valoare de schimb într-o măsură cu atît mai mare, cu cît seria echivalentelor ei este mai lungă sau cu cît e mai mare sfera de schimb a mărfii. De aceea extinderea treptată a trocului, înmulțirea schimburilor și creșterea varietății mărfurilor care sînt schimbate în cadrul trocului fac ca marfa să se dezvolte ca valoare de schimb, duc în mod necesar la formarea banilor și în felul acesta exercită o acțiune dizolvantă asupra trocului. Economiștii au obiceiul de a deduce banii din dificultățile exterioare de care se lovește trocul dezvoltat, dar ei uită că aceste dificultăți se nasc din dezvoltarea valorii de schimb și deci din dezvoltarea muncii sociale ca muncă generală. De exemplu, mărfurile ca valori de întrebuințare nu sînt divizibile după voie, cum ar trebui să fie ca valori de schimb. Sau : marfa lui A poate fi valoare de întrebuințare pentru B, pe cînd marfa lui B nu este valoare de întrebuințare pentru A. Sau : s-ar putea ca, schimbînd reciproc mărfuri indivizibile, posesorii de mărfuri să aibă nevoie de ele în proporții de valoare inegale. Cu alte cuvinte, sub pretextul cercetării trocului simplu, economiștii își dau seama de anumite laturi ale contradicției care se ascunde în existența mărfii ca unitate nemijlocită a valorii de întrebuințare și a valorii de schimb. Pe de altă parte, ei promovează apoi în mod consecvent ideea că trocul este forma adecvată a procesului de schimb al mărfurilor, dar că este legat de anumite inconveniente tehnice, pentru înlăturarea cărora banii constituie un mijloc cît se poate de ingenios. Pornind de la acest punct de vedere cu totul superficial, un economist englez spiritual a afirmat pe bună dreptate că banii nu ar fi decît un instrument material, ca o navă sau ca o mașină cu aburi, iar nu expresia unei relații de producție sociale, și că prin urmare ei nu constituie o categorie economică. De aceea, după părerea sa, numai printr-o eroare banii sînt studiaţi în economia politică, care în realitate nu are nimic comun cu tehnologia 14).
În lumea mărfurilor se presupune o diviziune dezvoltată a muncii, sau, mai bine zis, aceasta din urmă se manifesta nemijlocit în varietatea valorilor de întrebuințare care stau față în față ca mărfuri deosebite și în care sînt cuprinse feluri de muncă la fel de variate. Diviziunea muncii, ca ansamblu al tuturor felurilor deosebite de activitate productivă, este starea generală a muncii sociale, considerate sub aspectul ei material ca muncă producătoare de valori de întrebuințare. Însă ca atare diviziunea muncii există, din punctul de vedere al mărfurilor și în cadrul procesului de schimb, numai în rezultatul ei, în faptul că mărfurile înseși diferă unele de altele.
Schimbul de mărfuri este procesul în care schimbul social de substanțe, adică schimbul produselor deosebite ale indivizilor particulari, reprezintă totodată crearea unor relații de producție sociale determinate, în care indivizii intră în cadrul acestui schimb de substanțe. Raportările reciproce de mărfuri, devenind tot mai frecvente, se cristalizează ca determinări diferite ale echivalentului general, și astfel procesul de schimb este totodată procesul de formare a banilor. În ansamblu, acest proces, care apare ca o desfășurare de procese diferite, este circulația.
Constatarea că marfa se reduce la muncă sub forma ei dublă, și anume valoarea de întrebuințare se reduce la muncă reală, sau la activitate productivă îndreptată asupra unui scop, iar valoarea de schimb se reduce la timp de muncă, sau la muncă socială egală, această constatare este rezultatul critic final a peste 150 de ani de cercetări ale economiei politice clasice, care în Anglia începe cu William Petty, în Franța cu Boisguillebert 15) și se încheie în Anglia cu Ricardo, iar în Franța cu Sismondi.
Petty reduce valoarea de întrebuințare la muncă, fără a se înșela cîtuși de puțin asupra condiționării naturale a forței ei creatoare. Din capul locului munca reală este concepută de el sub înfățișarea ei socială de ansamblu ca diviziune a muncii 16). Această concepție asupra sursei avuției materiale nu rămîne, ca la contemporanul său Hobbes, mai mult sau mai puțin sterilă, ci îl conduce la aritmetica politică, prima formă sub care economia politică se separă ca o știință de sine stătătoare. Cît privește însă valoarea de schimb, el o ia așa cum apare în procesul de schimb al mărfurilor, o ia ca bani, care la rîndul lor sînt luați ca marfă existentă, ca aur și argint. Prizonier al ideilor sistemului monetar, el consideră că felul deosebit de muncă reală prin care se extrage aur și argint constituie munca creatoare de valoare de schimb. În fond el socoate că munca în societatea burgheză nu trebuie să producă valoare de întrebuințare nemijlocită, ci marfă, o valoare de întrebuințare care, prin înstrăinarea ei în procesul de schimb, e capabilă să se înfățișeze ca aur și argint, deci ca bani, deci ca valoare de schimb, deci ca muncă generală materializată. Exemplul său arată de altfel foarte limpede că recunoașterea muncii ca sursă a avuției materiale nu exclude cîtuși de puțin neînțelegerea formei sociale determinate în care munca este sursa valorii de schimb.
La rîndul său, Boisguillebert reduce — dacă nu în mod conștient, în orice caz reduce în fapt — valoarea de schimb a mărfii la timpul de muncă, determinînd „adevărata valoare“ (la juste valeur) prin proporția justă în care timpul de muncă al indivizilor se repartizează între diferitele ramuri de producție, și prezintă concurența liberă ca fiind procesul social care creează această proporție justă. În același timp însă și în opoziție cu Petty, el luptă cu fanatism împotriva banilor, care, după părerea sa, tulbură prin interpunerea lor echilibrul natural al schimbului de mărfuri sau armonia lui și, asemenea unui Moloh fantastic, cer să li se jertfească toată avuția naturală. Dacă, pe de o parte, această polemică împotriva banilor este legată de anumite împrejurări istorice, întrucît Boisguillebert atacă oarba și ruinătoarea lăcomie de aur a curții lui Ludovic al XIV-lea, a intendenților generali ai finanțelor și a nobilimii 17), în timp ce Petty laudă lăcomia de aur, văzînd în ea un stimulent puternic care determină un popor să pornească pe calea dezvoltării industriale și a cuceririi pieței mondiale, în același timp aici iese la iveală opoziția principială mai profundă, care se repetă ca contrast permanent, dintre economia politică autentic engleză și cea autentic franceză 18). Boisguillebert vede de fapt numai conținutul material al avuției, valoarea de întrebuințare, consumul 19), și consideră forma burgheză a muncii, producția de valori de întrebuințare ca mărfuri și procesul de schimb al mărfurilor, ca formă socială naturală în care munca individuală atinge scopul arătat. De aceea, acolo unde el se lovește de particularitatea specifică a avuției burgheze, ca, de pildă, la bani, el crede că este vorba de intervenția unor elemente străine uzurpatoare și, ridicîndu-se împotriva muncii burgheze sub o formă a ei, o idealizează totodată, într-o manieră utopică, sub cealaltă formă 20). Boisguillebert ne oferă un exemplu de felul cum timpul de muncă poate fi considerat ca măsură a mărimii valorii mărfurilor, cu toate că munca materializată în valoarea de schimb a mărfurilor și măsurată cu ajutorul timpului este confundată cu activitatea naturală nemijlocită a indivizilor.
Prima analiză în care valoarea de schimb este redusă în mod conștient, aproape trivial de clar, la timpul de muncă aparține unui om din Lumea Nouă, unde relațiile de producție burgheze, importate o dată cu purtătorii lor, s-au dezvoltat cu repeziciune pe un teren pe care lipsa unei tradiții istorice se compensa printr-un prisos de humus. Acest om este Benjamin Franklin, care, în prima sa lucrare de tinerețe, scrisă în 1729 și tipărită în 1731, a formulat legea fundamentală a economiei politice moderne 21). El declară că trebuie căutată o altă măsură a valorilor decît metalele nobile. Această măsură este munca.
„Prin muncă putem măsura tot atît de bine valoarea argintului ca și aceea a oricărui alt lucru. Să presupunem, de exemplu, că un om produce grîu, în timp ce un altul extrage argint și îl rafinează. La sfîrșitul anului sau al unei alte perioade de timp determinate, produsul finit grîu și produsul finit argint reprezintă fiecare prețul natural al celuilalt, și dacă s-au produs 20 de busheli de grîu și 20 de uncii de argint, o uncie de argint valorează o cantitate de muncă egală cu cea cheltuită pentru producerea unui bushel de grîu. Dacă însă, în urma descoperirii unor mine mai apropiate, mai ușor accesibile și mai bogate, un om poate produce acum 40 de uncii de argint cu aceeași ușurință cu care producea înainte 20, în timp ce producerea a 20 de busheli de grîu necesită aceeași cantitate de muică ca și înainte, 2 uncii de argint nu vor valora mai mult decît aceeași muncă care s-a cheltuit pentru producerea unui bushel de grîu, iar bushelul care valora înainte 1 uncie va valora acum, caeteris paribus *2, 2 uncii de argint. De aceea avuția unei țări poate fi apreciată după cantitatea de muncă pe care locuitorii ei sînt în stare s-o cumpere“ 22).
La Franklin, timpul de muncă apare din capul locului sub aspectul economicește unilateral de măsură a valorilor. Transformarea produselor reale în valori de schimb este la el de la sine înțeleasă, și de aceea este vorba numai de găsirea unei măsuri a mărimii valorii lor.
„Întrucît comerțul — spune el — nu este în genere altceva decît schimbul de muncă pe muncă, valoarea tuturor lucrurilor se evaluează cel mai just prin muncă“ 23).
Dacă în locul cuvîntului „muncă“ punem aici muncă reală, iese îndată la iveală confuzia care se face între munca sub o formă și munca sub cealaltă formă. Deoarece comerțul constă în schimbul ce se face, de exemplu, între munca cizmarului, aceea a minerului, a torcătorului, a pictorului etc., nu este oare evident că valoarea cizmelor se evaluează cel mai just în munca pictorului ? Franklin susținea contrariul, și anume că valoarea cizmelor, a produselor miniere, a firelor toarse, a picturilor etc. este determinată de munca abstractă, care nu posedă nici o calitate specială și de aceea poate fi măsurată numai sub raport cantitativ 24). Deoarece însă noțiunea de muncă cuprinsă în valoarea de schimb el nu o dezvoltă ca muncă socială abstract-generală care rezultă din înstrăinarea omnilaterală a muncilor individuale, în mod necesar el nu înțelege că banii reprezintă forma nemijlocită de existență a acestei munci înstrăinate. De aceea între bani și munca creatoare de valori de schimb nu există la el nici un fel de legătură lăuntrică ; în concepția sa, banii sînt mai curînd un instrument introdus din afară în procesul de schimb din considerente de comoditate tehnică 25). Analiza valorii de schimb făcută de Franklin a rămas fără influență directă asupra evoluției generale a științei, deoarece el nu s-a ocupat decît de unele probleme ale economiei politice în legătură cu chestiuni practice determinate.
Opoziția dintre munca utilă reală și munca creatoare de valoare de schimb a frămîntat Europa în cursul secolului al XVIII-lea sub forma următoarei probleme : care fel deosebit de muncă reală constituie sursa avuției burgheze ? Prin aceasta se presupunea că nu orice muncă ce se realizează în valori de întrebuințare sau furnizează produse este, implicit, direct creatoare de avuție. Pentru fiziocrați însă, ca și pentru adversarii lor, problema aprig controversată nu era aceea de a ști care muncă creează valoare, ci care creează plusvaloare. De aceea ei au examinat această problemă într-o formă complicată, înainte de a o fi soluționat sub forma ei elementară ; la fel cum dezvoltarea istorică a tuturor științelor duce la punctele lor de plecare reale abia după ce parcurge nenumărate căi întortocheate, care se întretaie reciproc. Spre deosebire de alți arhitecţi, știința nu se limitează numai să zugrăvească castele aeriene, ci și zidește unele etaje locuibile ale edificiului înainte de a-i pune temelia. Fără a ne opri aici îndelung asupra fiziocraților și trecînd peste o serie întreagă de economiști italieni care, în formulări mai mult sau mai puțin reușite, se apropie de analiza justă a mărfii 26), trecem acum la examinarea ideilor lui sir James Steuart, primul autor britanic care a elaborat sistemul complet al economiei politice burgheze 27). Așa cum la el categoriile abstracte ale economiei politice se află încă în procesul separării de conținutul lor material și de aceea apar fluctuante și oscilante, tot așa stau lucrurile la el și cu categoria valoare de schimb. Într-un loc el determină valoarea reală (what a workman can perform in a day *3) prin timpul de muncă, dar alături figurează în mod confuz salariul și materia primă 28). Într-alt loc, lupta sa cu conținutul material iese la iveală într-un mod și mai izbitor. Materialul natural cuprins într-o marfă, de exemplu argintul dintr-o împletitură de argint, este numit de el valoarea intrinsecă (intrinsic worth) a mărfii, pe cînd timpul de muncă cuprins în ea este numit valoarea ei de întrebuințare (useful value).
„Prima — spune el — este în sine ceva real... Valoarea de întrebuințare, dimpotrivă, trebuie evaluată după munca care a fost cheltuită pentru producerea ei. Munca folosită pentru transformarea materialului reprezintă o parte din timpul unui om etc.“ 29)
Ceea ce îl deosebește pe Steuart de predecesorii și succesorii săi este faptul că el face o distincție netă între munca specific socială care apare în valoarea de schimb și munca reală care creează valori de întrebuințare. Munca, spune el, care prin înstrăinarea ei (alienation) creează un echivalent general (universal equivalent) eu o numesc industrie. În concepția sa, munca-industrie se deosebește nu numai de munca reală, ci și de alte forme sociale de muncă. Această muncă este pentru el forma burgheză de muncă în opoziție cu formele ei antice și medievale. În mod special îl interesează pe el deosebirea dintre munca burgheză și cea feudală ; pe aceasta din urmă el a avut prilejul s-o observe în faza declinului ei atît în Scoția propriu-zisă cît și în cursul lungilor sale călătorii pe continent. Steuart, bineînțeles, știa foarte bine că și în epocile premergătoare celei burgheze produsul ia formă de marfă, iar marfa ia formă de bani, dar el demonstrează amănunțit că marfa ca formă elementară de bază a avuției și înstrăinarea ca formă dominantă de însușire aparțin numai perioadei burgheze a producției și că deci caracterul muncii creatoare de valoare de schimb este specific burghez 30).
După ce diferitele forme de muncă reală — agricultura, manufactura, navigația, comerțul etc. — au fost declarate pe rînd ca fiind adevăratele surse ale avuției, Adam Smith a proclamat munca în genere, — și anume munca în totalitatea ei socială, privită ca diviziune a muncii, — drept singura sursă a avuției materiale, sau a valorilor de întrebuințare. În timp ce aici el pierde cu totul din vedere elementul natural, acesta din urmă îl urmărește pe el în sfera avuției pur sociale, în sfera valorii de schimb. Adam, ce-i drept, determină valoarea mărfii prin timpul de muncă cuprins în ea, dar după aceea declară din nou că această determinare a valorii este valabilă pentru timpurile dinaintea lui Adam. Cu alte cuvinte, ceea ce îi apare just din punctul de vedere al mărfii simple devine pentru el neclar de îndată ce locul ei a fost luat de forme superioare, mai complicate, cum sînt : capitalul, munca salariată, renta funciară etc. Acest lucru el îl exprimă în termeni din care rezultă că măsurarea valorii mărfurilor prin timpul de muncă cuprins în ele avea loc în the paradise lost *4 al burgheziei, unde oamenii încă nu stăteau față în față în calitate de capitaliști, muncitori salariați, proprietari funciari, arendași, cămătari etc., ci numai ca simpli producători de mărfuri și ca persoane care fac schimb de mărfuri. El confundă mereu determinarea valorii mărfurilor prin timpul de muncă cuprins în ele cu determinarea valorii lor prin valoarea muncii, dă dovadă de inconsecvență în analiza detaliată și greșește luînd drept egalizare subiectivă a muncilor individuale egalitatea obiectivă pe care procesul social o stabilește forțat între muncile inegale 31). Trecerea de la munca reală la munca creatoare de valoare de schimb, adică la munca burgheză sub forma ei de bază, el încearcă s-o realizeze prin intermediul diviziunii muncii. Dar pe cît e de adevărat că schimbul privat presupune diviziunea muncii, pe atît de fals e că diviziunea muncii presupune schimbul privat. La peruvieni, de exemplu, diviziunea muncii era extrem de dezvoltată, cu toate că la ei nu a existat nici un schimb privat, nici un schimb de produse sub formă de mărfuri.
În opoziție cu Adam Smith, David Ricardo a elaborat determinarea riguroasă a valorii mărfii prin timpul de muncă și a arătat că această lege guvernează și relațiile de producție burgheze, care în aparență o contrazic cel mai mult. Cercetările lui Ricardo se limitează exclusiv la mărimea valorii, dar în legătură cu aceasta el intuiește, cel puțin, că acțiunea acestei legi depinde de premise istorice determinate. El spune, într-adevăr, că determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă e valabilă numai pentru mărfurile
„a căror cantitate poate fi sporită după plac cu ajutorul industriei și a căror producție e dominată de o concurență nelimitată“ 32).
În realitate, aceasta nu înseamnă decît că dezvoltarea deplină a legii valorii presupune o societate în care există marea producție industrială și în care acționează libera concurență, adică presupune societatea burgheză modernă. În rest, Ricardo vede în forma burgheză de muncă forma naturală veșnică a muncii sociale. Ca posesori de mărfuri, pescarul primitiv și vînătorul primitiv sînt puși de Ricardo să schimbe de la început peștele și vînatul proporțional cu timpul de muncă materializat în aceste valori de schimb. În același timp el comite un anacronism, presupunînd că, la evaluarea uneltelor lor de muncă, pescarul primitiv și vînătorul primitiv consultă tabelele de anuități care erau în vigoare în 1817 la bursa din Londra. „Paralelogramele d-lui Owen“ 19 par să fie singura formă de societate pe care o cunoștea în afară de cea burgheză. Deși limitat de acest orizont burghez, Ricardo analizează economia burgheză — care în adîncurile ei arată cu totul altfel decît pare la suprafață — cu o asemenea putere de pătrundere teoretică, încît lordul Brougham a putut spune despre el :
„D-l Ricardo pare a fi căzut din altă planetă“.
Într-o polemică directă cu Ricardo, Sismondi a subliniat caracterul specific social al muncii creatoare de valoare de schimb 33), arătînd totodată că „trăsătura caracteristică a progresului nostru economic“ constă în faptul că mărimea valorii se reduce la timpul de muncă necesar, la
„raportul dintre nevoia întregii societăți și cantitatea de muncă suficientă pentru a satisface această nevoie“ 34).
Sismondi nu mai împărtășește ideea lui Boisguillebert că banii denaturează munca creatoare de valoare de schimb, dar el atacă marele capital industrial, așa cum Boisguillebert atacă banii. Dacă în persoana lui Ricardo economia politică trage implacabil ultimele consecințe și prin aceasta ajunge la încheiere, Sismondi completează această încheiere prin faptul că reprezintă în propria sa persoană îndoielile economiei politice.
Deoarece Ricardo, ca unul care a desăvîrșit economia politică clasică, a formulat și a dezvoltat în modul cel mai consecvent determinarea valorii de schimb prin timpul de muncă, e firesc ca polemica economiștilor să se îndrepte împotriva lui. Dacă degajăm această polemică de forma ei de cele mai multe ori stupidă 35), ea se reduce la următoarele puncte :
În primul rînd: Munca însăși are valoare de schimb și diferitele feluri de muncă au valori de schimb diferite. A face din valoarea de schimb măsura valorii de schimb înseamnă a crea un cerc vicios, deoarece valoarea de schimb care servește ca măsură trebuie, la rîndul ei, să fie măsurată. Această obiecție se reduce la următoarea problemă : timpul de muncă ca măsură imanentă a valorii de schimb fiind dat, trebuie dezvoltat pe această bază salariul. Teoria muncii salariate ne dă răspunsul.
În al doilea rînd: Dacă valoarea de schimb a unui produs este egală cu timpul de muncă cuprins în el, valoarea de schimb a unei zile de muncă este egală cu produsul acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, salariul trebuie să fie egal cu produsul muncii 36). Or, în realitate lucrurile stau invers. Ergo *5, această obiecție se reduce la următoarea problemă : cum se explică faptul că producția pe baza valorii de schimb determinate exclusiv prin timpul de muncă duce la rezultatul că valoarea de schimb a muncii e mai mică decît valoarea de schimb a produsului ei ? Această problemă o rezolvăm în cadrul analizei capitalului.
În al treilea rînd: Prețul de piață al mărfurilor scade sub sau crește peste valoarea lor de schimb o dată cu schimbarea raportului dintre cerere și ofertă. De aceea valoarea de schimb a mărfurilor este determinată de raportul dintre cerere și ofertă și nu de timpul de muncă cuprins în aceste mărfuri. În realitate, această concluzie stranie nu face decît să pună problema în ce mod se dezvoltă pe baza valorii de schimb un preț pe piață diferit de aceasta, sau, mai bine zis, în ce mod legea valorii de schimb se realizează numai în propriul său contrariu. Această problemă este rezolvată în teoria concurenței.
În al patrulea rînd: Ultima contradicție și, după cîte se pare, cea mai flagrantă, deși nu e prezentată, ca de obicei, sub forma unor exemple ciudate : dacă valoarea de schimb nu este altceva decît timpul de muncă cuprins într-o marfă, cum pot poseda valoare de schimb mărfuri care nu conțin nici un fel de muncă, sau, cu alte cuvinte, de unde provine valoarea de schimb a ceea ce este creat exclusiv de forțe naturale? Această problemă este rezolvată în teoria rentei funciare.
1) Aristot. d. Rep. L. 1, C. 9 (edit. I. Bekkeri, Oxonii, 1837) [Aristotel. „Politica“, cartea 1, cap. 1, pag. 13 (ed. I. Bekker, Oxford, 1837)]. „Fiecare bun poate fi folosit în două feluri... Într-un caz lucrul este folosit potrivit destinației sale proprii, iar în celălalt este folosit într-un scop străin destinației sale ; de pildă, o sandală poate fi folosită și ca încălțăminte, dar și pentru a fi schimbată pe un alt obiect. Și într-un caz, și în celălalt, sandala este obiect de folosință, căci și acela care schimbă sandala cu cineva care are nevoie de ea, primind în schimb bani sau alimente, o folosește tot ca sandală, dar nu potrivit destinației ei proprii, căci ea nu este menită să servească drept obiect de schimb. La fel stau lucrurile și cu celelalte bunuri“.
2) Tocmai din acest motiv compilatorii germani preferă să se ocupe de valoarea de întrebuințare, pe care ei o numesc „bun“. Vezi, de pildă, L. Stein. „System der Staatswissenschaften“, vol. I, secțiunea despre „bunuri“. Lămuriri asupra „bunurilor“ trebuie căutate în „îndreptarele de merceologie“.
3) Economiștii englezi o numesc „unskilled labour“ [„muncă necalificată“].
4) În ultimul timp s-a răspîndit prejudecata ridicolă că forma proprietății comunitare primitive ar fi o formă specific slavă sau chiar exclusiv rusă. Ea este forma primitivă a cărei evoluție o putem urmări la romani, la germani și la celți ; o serie întreagă de diverse tipuri ale ei, deși în parte pe cale de descompunere, se mai întîlnesc și astăzi la indieni. Un studiu mai aprofundat al formelor de proprietate comunitară la asiatici, în special la indieni, ar arăta cum din forme diferite de proprietate comunitară primitivă rezultă forme diferite de descompunere a ei. Așa, de pildă, tipurile diferite, originale de proprietate privată romană și germanică pot fi deduse din forme diferite de proprietate comunitară indiană.
5) „Avuția este o relație între două persoane“ (Galiani. „Della Moneta“, pag. 221, în vol. III al culegerii apărute sub îngrijirea lui Custodi : „Scrittori clasici italiani di economia politica. Parte moderna“. Milano, 1803).
6) „În starea sa naturală, substanța este întotdeauna lipsită de valoare“. MacCulloch. „Discours sur l’origine de l'économie politique etc.“, traduit par Prévost. Geneva, 1825, pag. 57. De aici se vede că pînă și un MacCulloch este mult mai presus de fetișismul „gînditorilor“ germani, la care „substanța“ și încă o jumătate de duzină de alte substanțe sînt declarate elemente ale valorii. Comp., de pildă, L. Stein, op. cit., vol I, pag. 170.
7) Berkeley „The Querist“. Londra, 1750 : „Whether the four elements and man's labour therein be not the true source of wealth ?“
8) Th. Cooper. „Lectures on the elements of Political Economy. Londra, 1831 (Columbia, 1826), pag. 99.
9) F. List, care n-a putut înțelege niciodată — căci mintea sa practică și interesată era în genere departe de a pricepe ceva — deosebirea dintre muncă în măsura în care servește la crearea utilului, a unei valori de întrebuințare, și muncă în măsura în care produce o formă socială determinată a avuției, valoarea de schimb, vedea de aceea în economiștii englezi moderni niște simpli plagiatori ai lui Moise din Egipt.
10) Este lesne de înțeles ce „servicii“ trebuie să aducă categoria „serviciu“ („service“) unor economiști ca J.-B. Say și F. Bastiat, a căror înțelepciune de moraliști, după cum just a remarcat încă Malthus, face peste tot abstracție de modul specific determinat al formei relațiilor economice.
11) „O altă proprietate a măsurii este de a se afla într-un asemenea raport față de obiectul măsurat, încît obiectul măsurat devine într-un anumit fel măsura obiectului care măsoară“. Montanari. „Della Moneta“, pag. 41, în ediția Custodi, vol. III. Parte antica.
12) Acesta este modul în care Aristotel concepe valoarea de schimb (vezi pasajul citat la începutul acestui capitol).
13) Aristotel spune același lucru despre familia privată ca formă inițială de colectivitate. Dar forma inițială a familiei este familia gentilică și abia din descompunerea istorică a acesteia se naște familia privată. „Căci, în prima formă de colectivitate (adică în familie), schimbul era, evident, cu totul de prisos“ (Aristotel, op. cit., pag. 14).
14) „Banii nu sînt în fond decît instrumentul pentru mijlocirea vînzărilor și cumpărărilor“ (dar ce înțelegeți, mă rog, prin vînzări și cumpărări ?), „iar studierea lor ține tot atît de puțin de domeniul economiei politice ca și studiul navelor, al mașinilor cu aburi sau al oricărui alt instrument folosit pentru a înlesni producția și repartiția avuției“ (Th. Hodgskin. „Popular political economy etc.“ Londra, 1827, pag. 178—179).
15) Un studiu comparativ asupra scrierilor și personalității lui Petty și Boisguillebert, pe lîngă faptul că ar arunca o lumină vie asupra deosebirii radicale dintre starea socială a Angliei și cea a Franței de la sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, ar constitui și o expunere genetică a contrastului național dintre economia politică engleză și cea franceză. Același contrast se repetă în încheiere la Ricardo și la Sismondi.
16) Petty a scos la iveală însemnătatea pe care diviziunea muncii o are și ca forță productivă și chiar pe un plan mai larg decît a făcut-o Adam Smith. Vezi „An Essay concerning the multiplication of mankind etc.“, 3, edition, 1686, pag. 35—36, Vorbind despre diviziunea muncii, el arată aici avantajele ei pentru producție nu numai invocînd exemplul fabricării ceasurilor de buzunar, cum a făcut mai tîrziu Adam Smith invocînd exemplul fabricării acelor cu gămălie, ci și pe scara unui oraș și a unei țări întregi considerate ca mari întreprinderi industriale. „Spectator“ 17 din 26 noiembrie 1711 se referă la această „illustration of the admirable Sir William Petty“ [„exemplificare a admirabilului sir William Petty“]. Greșit deci socoate MacCulloch că revista „Spectator“ l-a confundat pe Petty cu un scriitor care era cu 40 de ani mai tînăr ca el (vezi MacCulloch. „The Litterature of Political Economy, a classified catalogue“. Londra, 1845, pag. 102), Petty își dă seama că este fondatorul unei științe noi. Metoda sa, spune el, „nu este cea tradițională“. În loc să înșire termeni comparativi și superlativi și argumente speculative, el s-a hotărît să folosească terms of number, weight or measure [limbajul cifrelor, al greutăților și măsurilor], să recurgă exclusiv la argumente bazate pe experiența simțurilor și să ia în considerare numai cauze as have visible foundations in nature [care au temeiuri vizibile în natură]. El lasă altora cercetarea cauzelor care depind de mutable minds, opinions, appetites and passions of particular men [aptitudinile intelectuale, opiniile, poftele și pasiunile schimbătoare ale indivizilor] („Political Arithmetic etc.“ Londra, 1699. Preface). Cutezanța sa genială se vădește, de exemplu, în propunerea ca toți locuitorii Irlandei și ai regiunii muntoase a Scoției să fie mutați, împreună cu toate bunurile lor mobile, în partea disponibilă a Marii Britanii. Prin aceasta s-ar economisi timp de muncă, forța productivă a muncii ar spori, iar „regele și supușii săi ar deveni mai bogaţi și mai puternici“ (op. cit., cap. 4). Sau, de pildă, în capitolul din „Political Arithmetic“ în care, pe vremea cînd Olanda mai juca încă un rol predominant ca națiune comercială, iar Franța părea că este pe cale de a deveni o putere comercială dominantă, el demonstrează că Anglia este menită să cucerească piața mondială, „that the king of England's subjects have stock competent and convenient to drive the trade of the whole commercial world“ [„că supușii regelui Angliei au mijloace suficiente și potrivite pentru a-și desfășura activitatea în întreaga lume comercială“] (op. cit., cap. 10), „that the impediments of England's greatness are but contingent and removable“ [„că piedicile care stau în calea măreției Angliei sînt întîmplătoare și pot fi înlăturate“], pap. 247 și urm. Un umor original străbate toate scrierile sale. Așa, de pildă, arată el că cucerirea pieței mondiale de către Olanda, care pe vremea aceea reprezenta pentru economiștii englezi o țară model, la fel cum azi Anglia reprezintă o țară model pentru economiștii de pe continent, s-a produs pe cale naturală, „without such angelical wits and judgments, as some attribute to the Hollanders“ [„fără acea inteligență și chibzuință divină pe care unii o atribuie olandezilor“] (op. cit., pag. 175—176). El apără libertatea conștiinței ca fiind o condiție a comerțului, „pentru că săracii sînt harnici și consideră munca și sîrguința ca pe o datorie față de dumnezeu, atîta timp cit li se îngăduie să creadă că, avînd mai puțină bogăție, ei au mai mult spirit și mai multă pricepere în cele divine, pe care ei le consideră ca aparținînd exclusiv săracilor“. De aceea comerțul nu este „legat de vreo religie oarecare, ci mai curînd de partea eterodoxă a populației (op. cit., pag. 183—186). El preconizează instituirea unui impozit public în favoarea pungașilor, pentru că e mai bine pentru public să plătească de bunăvoie un impozit în folosul pungașilor decît să se lase impus de ei (op. cit., pag. 199). În schimb, el condamnă impozitele care fac ca avuția să treacă din mîinile populației active în mîinile acelora care „nu fac decît să mănînce, să bea, să cînte, să joace, să danseze și să se ocupe de metafizică“. Scrierile lui Petty au devenit aproape niște rarități bibliografice și există numai risipite în ediții vechi și proaste, ceea ce este cu atît mai surprinzător cu cît William Petty nu este numai părintele economiei politice engleze, ci totodată și strămoșul lui Henry Petty, alias marchiz de Lansdowne, acest Nestor al whigilor englezi. De altfel e greu de presupus că familia Lansdowne ar putea publica o ediție completă a operelor lui Petty fără a pune în fruntea ei o biografie a acestuia ; or, în acest caz, ca întotdeauna cînd este vorba de originea celor mai multe familii de vază din tabăra whigilor, e valabil principiul : the less said of them the better [cu cît se vorbește mai puțin de ei, cu atît mai bine]. Cugetător plin de cutezanță, dar extrem de frivol chirurg militar, la fel de înclinat să jefuiască Irlanda sub egida lui Cromwell ca și să cerșească de la Carol al II-lea titlul de baronet pentru acest jaf, el nu este o figură de strămoș care să-ți convină s-o expui în public. În afară de aceasta, în majoritatea scrierilor pe care le-a publicat în timpul vieții sale, Petty caută să demonstreze că epoca de înflorire a Angliei coincide cu domnia lui Carol al II-lea, ceea ce constituie o idee eretică pentru niște profitori ereditari ai „glorioasei revoluții“ 18.
17) În opoziție cu „magia neagră financiară“ a acelei epoci, Boisguillebert spune ; „Știința financiară nu este decît cunoașterea aprofundată a intereselor agriculturii și ale comerțului“. „Le détail de la France“. 1697. Apărută sub îngrijirea lui Eugène Daire în „Economistes financiers du XVIII siècle“. Paris, 1843, vol. I, pag. 241.
18) Dar nu economia politică romanică, căci italienii din ambele școli, atît cea napolitană cit și cea milaneză, reeditează opoziția dintre economia politică engleză și cea franceză, în timp ce spaniolii din epoca anterioară fie că sînt pur și simplu mercantiliști sau mercantiliști modificați, ca Uztariz, fie că, asemenea lui Jovellanos (vezi lucrarea sa Obras. Barcelona, 1839—1840), se mențin împreună cu Adam Smith pe linia de mijloc.
19) „Adevărata avuție... constă în a te bucura pe deplin nu numai de obiectele de strictă necesitate, ci și de toate prisosințele și de tot ce poate procura o plăcere simțurilor“. Boisguillebert, „Dissertation sur la nature de la richesse etc.“, l.c., pag. 403. Dar în timp ce Petty era un aventurier frivol, lipsit de caracter și pornit pe jaf, Boisguillebert, deși a fost unul dintre intendenții lui Ludovic al XIV-lea, a luat atitudine în favoarea claselor asuprite, dînd dovadă de multă inteligență și de un mare curaj în apărarea lor.
20) Socialismul francez în forma preconizată de Proudhon suferă de aceeași boală națională ereditară.
21) Franklin, B. The Works of etc., ed. by J. Sparks, vol. II. Boston, 1836 : „A modest inquiry into the nature and necessity of a paper currency“.
22) Op. cit., pag. 265 : „Thus the riches of a country are to be valued by the quantity of labour its inhabitants are able to purchase“.
23) „Trade in general being nothing else but the exchange of labour for labour, the value of all things is, as I have said before, most justly measured by labour“, op. cit., pag. 267.
24) L. c. : „Remarks and facts relative to the American paper money“, 1764.
25) Vezi „Papers on American politics“. „Remarks and facts relative to the American“ paper money“, 1764 (op. cit.).
26) Vezi, de pildă, Galiani. „Della Moneta“, vol. III, în „Scrittori classici italiani di economia politica“ (ed. Custodi). Parte moderna, Milano, 1803 : „Osteneala [la fatica] — spune el — este singura care dă valoare unui lucru“, pag. 74. Desemnarea muncii prin cuvîntul fatica este caracteristică meridionalilor.
27) Lucrarea lui Steuart „An inquiry into the principles of political economy, being an essay on the sciece of domestic policy in free nations“ a apărut pentru prima oară în 1767, în două volume in-cvarto, la Londra, cu 10 ani înaintea lucrării „Wealth of nations“ a lui Adam Smith. Citez după ediția din Dublin, apărută în 1770.
28) Steuart, op, cit., vol. I, pag. 181—183.
29) Steuart, op. cit., vol. I, pag. 361—362 : „represents a portion of a man's time“.
30) De aceea, vorbind despre agricultura patriarhală, care are ca scop nemijlocit producerea de valori de întrebuințare pentru stăpînul pămîntului, el o califică drept un „abuz“, ce-i drept nu în Sparta, la Roma sau chiar la Atena, ci în țările industriale din secolul al XVIII-lea. Această „abusive agriculture“ [„agricultură abuzivă“] nu este „trade“ [„o activitate productivă“], ci „un simplu mijloc de existență“. Așa cum agricultura burgheză elimină din sat gurile de prisos, tot așa manufactura burgheză elimină din fabrică brațele de prisos.
31) Așa, de pildă, Adam Smith spune : „Cantități egale de muncă trebuie să aibă întotdeauna și pretutindeni o valoare egală pentru cel care muncește. În starea sa normală de sănătate, forță și activitate și cu gradul mijlociu de îndemînare pe care o posedă, el trebuie să sacrifice totdeauna aceeași parte din odihna, libertatea și fericirea sa. Oricare ar fi deci cantitatea de mărfuri pe care o primește ca răsplată pentru munca sa, prețul pe care îl plătește este întotdeauna același. Ce-i drept, cu acest preț se poate cumpăra cînd o cantitate mai mare, cînd una mai mică din aceste mărfuri, dar numai fiindcă se schimbă valoarea lor și nu valoarea muncii care le cumpără. Prin urmare, numai munca nu-și schimbă niciodată propria ei valoare. Ea este, așadar, prețul real al mărfurilor“ etc.
32) Ricardo, David. „On the principles of political economy and taxation“, 3. edition. Londra, 1821, pag. 3.
33) Sismondi. „Etudes sur l'économie politique“, t. 2, pag, 162. Bruxelles, 1838 : „Comerțul a redus orice lucru la opoziția dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb“ etc.
34) Sismondi, op. cit,, pag. 163—166 și urm.
35) În forma ei cea mai stupidă, această polemică apare în adnotările lui J.-B. Say la traducerea franceză a lui Ricardo, făcută de Constancio ; în forma cea mai pretențioasă și mai pedantă, în cartea recent apărută a d-lui Macleod : „Theory of Exchange“ 20, Londra, 1858.
36) Această obiecție, formulată de economiștii burghezi împotriva lui Ricardo, a fost adoptată mai tîrziu de socialiști. Admițînd justețea teoretică a formulei, ei acuzau practica de a fi în contradicție cu teoria și cereau societății burgheze să tragă în practică pretinsele consecințe ale principiului ei teoretic. În orice caz, în felul acesta au întors socialiștii englezi formula ricardiană a valorii de schimb împotriva economiei politice. D-lui Proudhon i-a rămas nu numai să proclame principiul de bază al vechii societăți ca fiind principiul unei noi societăți, ci să se și proclame totodată creatorul formulei în care Ricardo a rezumat rezultatul total al economiei politice clasice engleze. S-a demonstrat că pînă și interpretarea utopistă a formulei lui Ricardo dispăruse de mult în Anglia cînd de partea cealaltă a canalului a „descoperit-o“ d-l Proudhon (comp. lucrarea mea „Misère de la Philosophie etc.“ Paris, 1847, paragraful referitor la la valeur constituée [valoarea constituită]).
*1 Însemnare făcută de Marx în exemplarul său personal : Această expresie se întîlnește la Genovesi“. — Nota red.
*2 — celelalte condiții rămînînd neschimbate. — Nota trad.
*3 — ceea ce un lucrător poate să producă într-o zi. — Nota trad.
*4 — paradisul pierdut. — Nota trad.
*5 — Prin urmare. — Nota trad.
16 Marx citează cartea lui W. Petty : „A Treatise of Taxes and Contributions". Londra, 1667, apărută anonim. — 24. [Nota red.]
17 „The Spectator“ — revistă literară engleză care a apărut la Londra între anii 1711 și 1714. — 41. [Nota red.]
18 „Glorious revolution“ — denumirea de „revoluție glorioasă” a fost dată de istoriografia engleză burgheză loviturii de stat din 1688. Această lovitură de stat a consolidat în Anglia monarhia constituțională, bazată pe un compromis între aristocrația funciară și burghezie. — 43. [Nota red.]
19 Paralelogramele lui Owen sînt menționate de Ricardo în lucrarea sa „On protection to agriculture". Fourth ed., Londra, 1822, pag. 21. Dezvoltîndu-și proiectul utopic de transformări sociale, Owen demonstra că, din punct de vedere economic, precum și din punctul de vedere al organizării vieții casnice, cel mai util este ca așezările să aibă forma de paralelogram sau de pătrat. De aici expresia „paralelogramele lui Owen“. — 50. [Nota red.]
20 Lucrarea „Theory of Exchanges“, menționată de K. Marx, reprezintă capitolul al 4-lea din cartea lui H. D. Macleod „The Elements of Political Economy“, Londra, 1858. — 50. [Nota red.]