Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cel care cumpără forţa de muncă o consumă punîndu-l pe vînzătorul ei să muncească. Acesta din urmă devine astfel actu*1 forţă de muncă în acţiune. El devine muncitor, calitate pe care înainte o avea doar potentia*2. Pentru a-şi exprima munca în mărfuri, el trebuie s-o exprime înainte de toate în valori de întrebuinţare, în lucruri care servesc la satisfacerea unor trebuinţe oarecare. Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să confecţioneze o valoare de întrebuinţare anumită, un articol determinat. Producţia de valori de întrebuinţare, sau bunuri, nu-şi schimbă natura generală prin faptul că ea se efectuează pentru capitalist şi sub controlul capitalistului. Procesul de muncă trebuie deci privit mai întîi independent de orice formă socială determinată.
Munca este în primul rînd un proces între om şi natură, un proces în care omul mijloceşte, reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de substanţe dintre el şi natură. El însuşi se opune naturii ca una din propriile ei forţe. Forţele naturale care aparţin trupului său, braţele şi picioarele, capul şi mîinile, el le pune în mişcare pentru a lua în stăpînire într-o formă utilă propriei sale vieţi substanţele din natură. Acţionînd astfel asupra naturii exterioare şi transformînd-o, el transformă totodată propria sa natură. El dezvoltă forţele ei latente şi îşi subordonează jocul forţelor ei. Noi nu ne vom ocupa aici de primele forme, animalice, instinctive, ale muncii. Un foarte lung interval de timp desparte stadiul în care munca omenească nu se lepădase încă de forma ei instinctivă, primară, de stadiul în care muncitorul apare pe piaţa de mărfuri ca vînzător al propriei sale forţe de muncă. Noi presupunem munca într-o formă proprie exclusiv omului. Păianjenul efectuează operaţii asemănătoare celor ale ţesătorului, iar albina face de ruşine, prin construcţia celulelor ei de ceară, pe mulţi arhitecţi. Ceea ce deosebeşte însă de la început pe arhitectul cel mai prost de albina cea mai perfectă este faptul că el construieşte celula în cap înainte de a o construi din ceară. La sfîrşitul procesului de muncă apare un rezultat care încă la începutul acestui proces exista ideal în imaginaţia muncitorului. Omul nu se limitează la a modifica forma elementului din natură, ci el îşi realizează totodată scopul său pe care îl cunoaşte, care determină legic modul şi caracterul activităţii lui şi căruia el trebuie să-i subordoneze voinţa sa. Iar această subordonare nu este un act izolat. În afară de efortul organelor care efectuează munca, se cere pentru toată durata muncii o voinţă îndreptată spre un scop bine determinat — voinţă care se manifestă sub forma atenţiei — şi anume cu atît mai mult cu cît munca îl captivează mai puţin pe muncitor prin conţinutul ei propriu şi prin modul în care ea se efectuează, deci cu cît ea îi oferă mai puţină satisfacţie ca joc al propriilor sale forţe fizice şi intelectuale.
Elementele simple ale procesului muncii sînt activitatea îndreptată spre un scop sau munca însăşi, obiectul muncii şi mijloacele ei.
Pămîntul (în care, din punct de vedere economic, este inclusă şi apa), care asigură iniţial omului provizii, mijloace de subzistenţă de-a gata1), există, fără contribuţia omului, ca obiect general al muncii omeneşti. Toate lucrurile pe care munca nu face decît să le rupă de legătura lor directă cu pămîntul sînt obiecte ale muncii date de natură. De pildă, peştele este prins şi scos din elementul în care trăieşte, apa; lemnul este tăiat din pădurea seculară, minereul este extras din adîncurile pămîntului. Dar dacă obiectul muncii a fost filtrat, ca să spunem aşa, prin muncă anterioară, îl numim materie primă. De pildă, minereul extras şi apoi spălat. Orice materie primă este obiect al muncii, dar nu orice obiect al muncii este materie primă. Numai după ce a suferit o schimbare prin intermediul muncii, obiectul muncii devine materie primă.
Mijlocul de muncă este un lucru sau un complex de lucruri pe care muncitorul le intercalează între el şi obiectul muncii şi cu ajutorul căruia el transmite asupra acestui obiect activitatea exercitată. El se foloseşte de însuşirile mecanice, fizice şi chimice ale lucrurilor pentru a le face să acţioneze ca mijloace ale puterii sale asupra altor lucruri, potrivit scopului urmărit de el2). Dacă facem abstracţie de aproprierea mijloacelor de subzistenţă ce se găsesc gata în natură, de pildă a fructelor, în care caz propriile organe ale muncitorului servesc ca mijloace de muncă, ceea ce muncitorul îşi însuşeşte direct nu este obiectul muncii, ci mijlocul de muncă. În felul acesta, elementul natural devine un organ al activităţii lui, organ pe care el îl adaugă propriilor sale organe, prelungindu-şi, în pofida bibliei, trupul său natural. Pămîntul este prima sa magazie de provizii şi totodată primul său arsenal al mijloacelor de muncă. El îi furnizează, de pildă, piatra, pe care o aruncă, cu care freacă, striveşte, taie etc. Pămîntul însuşi este un mijloc de muncă; dar pentru a putea servi ca mijloc de muncă în agricultură, presupune, la rîndul lui, o serie întreagă de alte mijloace de muncă şi o dezvoltare relativ înaltă a forţei de muncă3). În general, în momentul în care a atins un oarecare grad de dezvoltare, procesul muncii are nevoie de mijloace de muncă prelucrate. În peşterile străvechi locuite de oameni găsim unelte şi arme de piatră. Alături de piatra, lemnul, oasele şi scoicile prelucrate, la începutul istoriei omenirii rolul principal ca mijloc de muncă îl joacă animalul domesticit, adică animalul transformat datorită muncii4). Întrebuinţarea şi crearea mijloacelor de muncă, deşi există în germene şi la unele specii de animale, caracterizează procesul de muncă specific omenesc şi de aceea Franklini) îl defineşte pe om ca «a toolmaking animal», un animal care face unelte. Aceeaşi importanţă pe care o au fosilele pentru cunoaşterea speciilor de animale dispărute o au resturile de mijloace de muncă pentru studierea formaţiunilor social-economice dispărute. Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă5).
Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, ci şi relaţiile sociale în cadrul cărora se desfăşoară munca. Dintre mijloacele de muncă înseşi, mijloacele de muncă mecanice, a căror totalitate poate fi denumită sistemul osos şi muscular al producţiei, prezintă mult mai multe elemente caracteristice specifice unei epoci determinate de producţie socială, decît mijloacele de muncă ce servesc doar ca recipiente pentru obiectul muncii şi a căror totalitate poate fi numită în mod cu totul general sistemul vascular al producţiei, ca, de pildă, ţevi, butoaie, coşuri, vase etc. Numai în industria chimică ele au un rol important5a).
În afară de lucrurile prin intermediul cărora munca acţionează asupra obiectului ei şi care servesc deci într-un fel sau altul ca transmiţător al activităţii, într-un sens mai larg, procesul muncii numără printre mijloacele sale toate condiţiile materiale care sînt în general necesare pentru ca procesul să aibă loc. Ele nu intră direct în acest proces, dar fără ele procesul nu se poate desfăşura sau se poate desfăşura doar defectuos. Un asemenea mijloc de muncă general este pămîntul, căci el îi dă muncitorului locus standi*3, şi procesului său cîmpul de acţiune (field of employment). Alte asemenea mijloace de muncă, obţinute însă prin intermediul muncii, sînt, de pildă, clădirile fabricilor, canalele, drumurile etc.
Aşadar, în procesul muncii, activitatea omului efectuează, cu ajutorul mijlocului de muncă, o modificare voită a obiectului muncii. Procesul dispare în produs. Produsul său este o valoare de întrebuinţare, o substanţă din natură adaptată, prin schimbarea formei, trebuinţelor omului. Munca s-a combinat cu obiectul ei. Munca s-a obiectualizat în obiect, iar obiectul a fost prelucrat. Ceea ce a apărut de partea muncitorului sub forma mişcării [Unruhe] apare acum de partea produsului ca o însuşire nemişcată [ruhende Eigenschaft], sub forma existenţei. Muncitorul a tors, iar produsul este firul tors.
Dacă privim întregul proces din punctul de vedere al rezultatului său, al produsului, ambele elemente, adică mijlocul de muncă şi obiectul muncii, apar ca mijloace de producţie6), iar munca însăşi ca muncă productivă7).
Dacă o valoare de întrebuinţare iese din procesul muncii sub formă de produs, alte valori de întrebuinţare, produse ale unor procese de muncă anterioare, intră în acest proces ca mijloace de producţie. Aceeaşi valoare de întrebuinţare care formează produsul unei munci constituie mijlocul de producţie al altei munci. Produsele sînt deci nu numai rezultatul, ci, totodată, o condiţie a procesului de muncă.
Cu excepţia industriei extractive, care-şi găseşte obiectul muncii în natură, cum e cazul cu industria minieră, vînătoarea, pescuitul etc. (agricultura numai în măsura în care se desţelenesc pămînturi virgine), toate ramurile industriei prelucrează un obiect care e materie primă, adică un obiect al muncii trecut prin filtrul muncii, care este deci el însuşi un produs al muncii. Aşa sînt, de pildă, seminţele în agricultură. Animalele şi plantele, care de obicei sînt considerate produse ale naturii, nu sînt numai produse ale muncii depuse poate cu un an în urmă, ci, în formele lor actuale, produse ale unei transformări efectuate timp de multe generaţii, sub controlul omului şi prin intermediul muncii omeneşti. În ceea ce priveşte însă mijloacele de muncă propriu-zise, ele vădesc, în marea lor majoritate, chiar privite superficial, urme ale unei munci trecute.
Materia primă poate să constituie substanţa principală a unui produs, sau să participe la formarea lui numai ca material auxiliar. Materialul auxiliar este consumat de către mijlocul de muncă, de pildă cărbunele de către maşina cu abur, uleiul de către roată, fînul de către calul de tracţiune; sau este adăugat materiei prime, pentru a produce o transformare materială a acesteia — astfel clorul se adaugă pînzei nealbite, cărbunele se adaugă fierului, materia colorantă lînii; sau ajută la efectuarea muncii însăşi, cum e cazul cu materialele folosite la luminatul şi încălzitul localului în care se desfăşoară munca. Deosebirea dintre materialul principal şi cel auxiliar dispare în industria chimică propriu-zisă, întrucît nici una din materiile prime întrebuinţate nu reapare ca substanţă a produsului8).
Întrucît fiecare lucru posedă însuşiri multiple, şi poate fi deci utilizat în diferite scopuri, unul şi acelaşi produs poate servi drept materie primă în procese de muncă foarte diferite. De pildă, cerealele sînt materie primă pentru morar, pentru fabricantul de amidon, pentru distilator, pentru crescătorul de animale etc. Sub formă de seminţe, ele devin materie primă pentru propria lor producţie. Exact la fel cărbunele iese din industria minieră ca produs şi intră în ea ca mijloc de producţie.
Acelaşi produs poate servi în acelaşi proces al muncii atît ca mijloc de muncă, cît şi ca materie primă. La îngrăşatul vitelor, de pildă, vitele, materia primă prelucrată, sînt în acelaşi timp un mijloc pentru obţinerea îngrăşămintelor.
Un produs care există într-o formă finită, într-o formă în care poate fi consumat, poate deveni, la rîndul său, materie primă pentru un alt produs; astfel strugurii devin materie primă pentru vin. Există şi munci ale căror produse pot fi folosite numai ca materie primă. O materie primă care se găseşte în această stare se numeşte semifabricat şi ar putea fi numită mai bine produs intermediar, ca, de pildă, bumbacul, aţa, firele etc. Deşi a ajuns în faza de produs, materia primă iniţială mai poate trece printr-o serie întreagă de procese diferite, în care funcţionează de repetate ori într-o formă mereu nouă ca materie primă, pînă la ultimul proces de muncă, din care iese fie ca mijloc de subzistenţă finit, fie ca mijloc de muncă finit.
Aşadar, faptul că o valoare de întrebuinţare apare sub formă de materie primă, de mijloc de muncă sau de produs depinde întru totul de funcţia sa determinată în procesul muncii, de locul pe care-l ocupă în acest proces; dacă acest loc se schimbă, se schimbă şi determinările ei.
Intrînd sub formă de mijloace de producţie în noi procese de muncă, produsele pierd caracterul de produse. Ele funcţionează aici doar ca factori materiali ai muncii vii. Pentru torcător fusul este numai un mijloc cu ajutorul căruia toarce, iar inul un obiect pe care îl toarce. Fireşte că nu se poate toarce fără materialul de tors şi fără fus. Existenţa acestor produse*4 este deci presupusă atunci cînd începe torsul. Dar pentru acest proces ca atare este tot atît de indiferent faptul că inul şi fusul sînt produse ale unei munci trecute, pe cît este de indiferent în actul de nutriţie faptul că pîinea este produsul muncii trecute a ţăranului, morarului, brutarului etc. Dimpotrivă. În decursul procesului muncii, mijloacele de producţie manifestă caracterul lor de produse ale unei munci trecute numai prin defectele lor. Un cuţit care nu taie, firul care se rupe mereu etc. evocă imaginea vie a tocilarului A şi a torcătorului de fire B. În produsul reuşit dispar urmele muncii trecute datorită căreia el a căpătat însuşiri de întrebuinţare.
O maşină care nu serveşte în procesul muncii este inutilă. În afară de aceasta, ea este victima acţiunii distructive a schimbului natural de substanţe. Fierul rugineşte, lemnul putrezeşte. Firul care nu este ţesut sau tricotat se strică. Munca vie trebuie să pună stăpînire pe aceste lucruri, să le trezească din morţi şi să le transforme din valori de întrebuinţare doar latente în valori de întrebuinţare reale şi active. Prinse în focul muncii, contopindu-se cu ea, căpătînd în cursul procesului funcţii corespunzătoare conţinutului şi menirii lor, ele sînt de asemenea consumate, dar cu un scop determinat, ca elemente care creează noi valori de întrebuinţare, noi produse, capabile să intre sub formă de mijloace de subzistenţă în consumul individual sau sub formă de mijloace de producţie într-un nou proces de muncă.
Aşadar, dacă produsele existente nu sînt numai rezultate ale procesului muncii, ci şi condiţiile lui, pe de altă parte, intrarea lor în procesul muncii, deci contactul lor cu munca vie, constituie singurul mijloc de a conserva şi de a realiza ca valori de întrebuinţare aceste produse ale muncii trecute.
Munca foloseşte elementele sale materiale, obiectul ei şi mijloacele ei, le devorează, fiind astfel un proces de consum. Acest consum productiv se deosebeşte de consumul individual prin faptul că acesta din urmă consumă produsele ca mijloace de subzistenţă ale individului viu, pe cînd primul le consumă ca mijloace de subzistenţă ale muncii, adică ale forţei de muncă în acţiune a individului. Produsul consumului individual este deci consumatorul însuşi; rezultatul consumului productiv este un produs distinct de consumator.
În măsura în care mijlocul de muncă şi obiectul muncii sînt ele înseşi produse, munca consumă produse pentru a crea produse, sau foloseşte produse ca mijloace de producţie a altor produse. Dar aşa cum iniţial procesul de muncă se desfăşoară numai între om şi pămînt, care există fără intervenţia lui, tot aşa şi acum la procesul muncii participă mijloace de producţie date de natură, care nu reprezintă o îmbinare a substanţei dată de natură cu munca omenească.
Procesul muncii, aşa cum l-am înfăţişat în momentele sale simple şi abstracte, este o activitate care urmăreşte crearea unor valori de întrebuinţare, aproprierea substanţelor date de natură pentru trebuinţele omeneşti, o condiţie generală a schimbului de substanţe între om şi natură, condiţia naturală eternă a vieţii omeneşti, şi, ca atare, el este independent de orice formă a acestei vieţi, fiind, dimpotrivă, comun tuturor formelor ei sociale. De aceea nu a fost necesar să-l înfăţişăm pe muncitor în raport cu alţi muncitori. Omul şi munca sa de o parte, natura şi substanţele ei de cealaltă parte erau suficiente. Aşa cum după gustul pe care îl are grîul nu se poate şti cine l-a semănat, tot astfel procesul muncii nu lasă să se vadă în ce condiţii se desfăşoară el: sub biciul necruţător al supraveghetorului de sclavi sau sub privirile neliniştite ale capitalistului, dacă cel ce-l efectuează este Cincinatusi), care îşi ară cele cîteva jugera*5 ale sale, sau sălbaticul care doboară fiara cu o piatră9).
Să ne întoarcem la capitalistul nostru in spe. L-am părăsit după ce el cumpărase pe piaţa de mărfuri toţi factorii necesari unui proces de muncă, factorii materiali, adică mijloacele de producţie, factorul personal, adică forţa de muncă. Cu ochi de cunoscător, el a ales pentru afacerea sa specială, filatură, fabrică de cizme etc., mijloacele de producţie şi forţa de muncă. Capitalistul nostru începe deci să consume marfa cumpărată de el, forţa de muncă, adică îl pune pe purtătorul forţei de muncă, pe muncitor, să consume, prin munca sa, mijloacele de producţie. Caracterul general al procesului de muncă nu se schimbă, fireşte, prin faptul că muncitorul munceşte pentru capitalist şi nu pentru sine însuşi. Dar nici modul special în care se confecţionează cizmele sau în care se toarce firul nu se poate modifica dintr-o dată prin intervenţia capitalistului. Acesta începe prin a lua forţa de muncă aşa cum o găseşte pe piaţă, deci şi munca ei aşa cum s-a ivit într-o perioadă în care capitaliştii nu existau încă. Transformarea modului de producţie însuşi prin subordonarea muncii faţă de capital nu poate avea loc decît mai tîrziu şi urmează deci să o analizăm mai tîrziu.
Procesul de muncă, aşa cum se desfăşoară el ca un proces de consum al forţei de muncă de către capitalist, prezintă două fenomene specifice.
Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi aparţine munca lui. Capitalistul veghează ca munca să decurgă normal şi ca mijloacele de producţie să fie întrebuinţate raţional, adică să nu se facă risipă de materii prime, iar instrumentul de muncă să fie cruţat, adică să nu fie distrus decît în măsura în care o necesită utilizarea sa în muncă.
În al doilea rînd însă: produsul este proprietatea capitalistului, nu a producătorului direct, a muncitorului. Capitalistul plăteşte, de pildă, valoarea pe o zi a forţei de muncă. Întrebuinţarea ei îi aparţine deci pentru o zi, aşa cum îi aparţine întrebuinţarea oricărei alte mărfi, ca, de pildă, a unui cal pe care l-ar fi închiriat pentru o zi. Cumpărătorului mărfii îi aparţine întrebuinţarea mărfii, dar posesorul forţei de muncă, dîndu-şi munca, nu dă de fapt decît valoarea de întrebuinţare vîndută de el. Din momentul în care el a intrat în atelierul capitalistului, valoarea de întrebuinţare a forţei sale de muncă, deci întrebuinţarea ei, munca, îi aparţine capitalistului. Cumpărînd forţa de muncă, capitalistul a încorporat munca însăşi, ca ferment viu, elementelor constitutive moarte ale produsului, care îi aparţin tot lui. Din punctul lui de vedere, procesul de muncă nu este decît consumarea mărfii cumpărate de el, a forţei de muncă, pe care însă el nu o poate consuma decît adăugîndu-i mijloace de producţie. Procesul muncii este un proces între lucruri pe care capitalistul le-a cumpărat, între lucruri care îi aparţin. Produsul acestui proces îi aparţine deci exact aşa cum îi aparţine produsul procesului de fermentaţie din pivniţa lui de vinuri10).
Produsul — proprietatea capitalistului — este o valoare de întrebuinţare, fire, cizme etc. Dar cu toate că cizmele, de pildă, constituie întrucîtva baza progresului social, iar capitalistul nostru este un partizan hotărît al progresului, el nu fabrică cizmele pur şi simplu pentru a le fabrica. În general, în producţia de mărfuri valoarea de întrebuinţare nu este un lucru qu'on aime pour lui-même*6. În general, aici valorile de întrebuinţare sînt produse numai pentru că, şi în măsura în care ele constituie substratul material, purtătorul valorii de schimb. Iar capitalistul nostru urmăreşte două lucruri. În primul rînd, el vrea să producă o valoare de întrebuinţare care să aibă o valoare de schimb, adică un anumit articol destinat vînzării, o marfă. Iar în al doilea rînd, el vrea să producă o marfă a cărei valoare să fie mai mare decît suma valorilor mărfurilor necesare pentru producerea ei, adică mai mare decît suma valorilor mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă pentru care el a avansat banii pe piaţa de mărfuri. El nu vrea să producă numai valoare de întrebuinţare, ci marfă, nu numai valoare de întrebuinţare, ci valoare, şi nu numai valoare, ci şi plusvaloare.
Într-adevăr, întrucît aici este vorba de producţie de mărfuri, pînă acum am analizat, evident, numai un aspect al procesului. Aşa cum marfa însăşi este unitatea dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, tot astfel procesul ei de producţie trebuie să fie unitatea dintre procesul de muncă şi procesul de formare a valorii.
Să analizăm acum procesul de producţie şi ca proces de formare a valorii.
Ştim că valoarea oricărei mărfi este determinată de cantitatea de muncă materializată în valoarea ei de întrebuinţare, de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei. Acest lucru este valabil şi pentru produsul pe care l-a obţinut capitalistul nostru ca rezultat al procesului de muncă. Trebuie deci calculată în primul rînd munca materializată în acest produs.
Să luăm, de pildă, firele.
Pentru fabricarea firelor a fost nevoie în primul rînd de materii prime, de pildă de 10 pfunzi de bumbac. Nu este necesar să cercetăm care este valoarea bumbacului, deoarece capitalistul l-a cumpărat pe piaţă la valoarea lui, de pildă cu 10 şilingi. În preţul bumbacului, munca necesară pentru producerea lui, este exprimată ca muncă socială generală. Presupunem apoi că masa de fusuri consumată la prelucrarea bumbacului — iar pentru noi ele reprezintă toate mijloacele de muncă întrebuinţate — are o valoare de 2 şilingi. Dacă o cantitate de aur de 12 şilingi este produsul a 24 de ore de muncă, sau a două zile de muncă, rezultă în primul rînd că în fire sînt materializate două zile de muncă.
Faptul că bumbacul şi-a schimbat forma şi că masa de fusuri consumată a dispărut complet nu trebuie să ne deruteze. Dacă valoarea a 40 de pfunzi de fire = valoarea a 40 de pfunzi de bumbac + valoarea unui fus întreg, adică dacă este nevoie de acelaşi timp de muncă pentru a produce ambii termeni ai acestei ecuaţii, potrivit legii generale a valorii, 10 pfunzi de fire, de pildă, reprezintă echivalentul a 10 pfunzi de bumbac + 1/4 de fus. În acest caz, acelaşi timp de muncă se exprimă o dată în valoarea de întrebuinţare fire, iar altă dată în valorile de întrebuinţare bumbac şi fus. Valorii îi este indiferent dacă apare în fire, în fus sau în bumbac. Faptul că fusul şi bumbacul, în loc să stea liniştite unul lîngă altul, intră, în procesul filatului, într-o combinaţie care schimbă formele lor de întrebuinţare, transformîndu-le în fire, nu afectează valoarea lor, aşa cum această valoare nu ar fi afectată dacă, printr-un simplu schimb, ele ar fi fost înlocuite printr-o cantitate echivalentă de fire.
Timpul de muncă necesar pentru producerea bumbacului este o parte din timpul de muncă necesar pentru producerea firelor a căror materie primă o constituie bumbacul, şi este deci cuprins în fire. La fel stau lucrurile şi cu timpul de muncă necesar pentru producerea masei de fusuri, fără a căror uzare, sau consumare bumbacul nu poate fi filat11).
Aşadar, în măsura în care se are în vedere valoarea firelor, adică timpul de muncă necesar pentru producerea lor, diferitele procese de muncă speciale, separate în timp şi în spaţiu, care trebuie efectuate pentru a se produce bumbacul şi fusurile consumate şi în sfîrşit pentru a se face, din bumbac şi fusuri, fire, pot fi considerate ca faze succesive ale unuia şi aceluiaşi proces de muncă. Toată munca pe care o conţin firele este muncă trecută. Faptul că timpul de muncă necesar pentru producerea elementelor lor constitutive a trecut, este la mai mult ca perfect, iar munca folosită direct pentru procesul final, pentru filat, este mai aproape de prezent, adică la perfect, este cu totul lipsit de importanţă. Dacă pentru construirea unei case este necesară o anumită cantitate de muncă, de pildă 30 de zile de muncă, cantitatea totală a timpului de muncă întruchipat în această casă nu se schimbă de loc prin faptul că a 30-a zi a intrat în producţie cu 29 de zile mai tîrziu decît prima zi. De aceea timpul de muncă cuprins în materialul de muncă şi în mijlocul de muncă poarte fi considerat ca şi cum ar fi fost cheltuit într-o fază anterioară a procesului filatului, înaintea muncii adăugate la sfîrşit sub forma filatului.
Valorile mijloacelor de producţie, valoarea bumbacului şi aceea a fusului, exprimate în preţul de 12 şilingi, constituie deci elemente componente ale valorii firelor, adică ale valorii produsului.
Pentru aceasta trebuie însă îndeplinite două condiţii. În primul rînd, bumbacul şi fusul trebuie să fi servit într-adevăr la producerea unei valori de întrebuinţare. În cazul nostru, ele trebuie să fi devenit fire. Valorii îi este indiferent care valoare de întrebuinţare este purtătoarea ei, dar purtătoarea ei trebuie să fie o valoare de întrebuinţare. În al doilea rînd, se presupune că nu a fost folosit decît timpul de muncă necesar în condiţiile sociale de producţie date. Prin urmare, dacă pentru a se fila un pfund de fire ar fi fost nevoie numai de 1 pfund de bumbac, pentru obţinerea unui pfund de fire ar fi trebuit să se consume numai 1 pfund de bumbac. La fel stau lucrurile şi cu fusurile. Dacă capitalistul ar avea fantezia să folosească fusuri de aur în locul fusurilor de fier, valoarea firelor nu ar fi determinată totuşi decît de munca socialmente necesară, adică de timpul de muncă necesar pentru producerea fusurilor de fier.
Acum ştim care este partea din valoarea firelor pe care o constituie mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul. Ea este egală cu 12 şilingi, sau cu materializarea a două zile de muncă. Prin urmare acum este vorba de acea parte a valorii pe care munca filatorului o adaugă bumbacului.
Trebuie să examinăm acum această muncă dintr-un punct de vedere cu totul diferit de cel pe care ne-am situat la examinarea procesului de muncă. Acolo era vorba de o activitate eficientă îndreptată spre un scop anumit, transformarea bumbacului în fire. Cu cît munca este mai adecvată scopului, cu atît firele vor fi mai bune, presupunînd că celelalte condiţii rămîn neschimbate. Munca filatorului era specific diferită de alte munci productive, iar deosebirea se manifesta, atît din punct de vedere subiectiv cît şi din punct de vedere obiectiv, prin scopul special al filatului, prin caracterul special al operaţiilor, prin natura specială a mijloacelor sale de producţie, prin valoarea de întrebuinţare specială a produsului său. Bumbacul şi fusurile sînt necesare pentru filat, dar cu ele nu se pot face tunuri ghintuite. Dimpotrivă, în măsura în care munca filatorului este creatoare de valoare, adică sursă de valoare, ea nu se deosebeşte de loc de munca armurierului sau, ca să rămînem la ceea ce ne preocupă acum mai mult, de munca celui care a plantat bumbacul şi a celui care a făcut fusurile, materializată în mijloacele de producţie ale firelor. Numai datorită acestei identităţi plantarea bumbacului, confecţionarea fusurilor şi filatul pot forma părţi, deosebite doar din punct de vedere cantitativ, ale aceleiaşi valori totale, ale valorii firelor. Aici nu mai este vorba de calitatea, de felul şi de conţinutul muncii, ci numai de cantitatea ei. Aceasta din urmă este uşor de calculat. Presupunem că munca filatorului este muncă simplă, muncă socială medie. Vom vedea mai tîrziu că presupunerea contrară nu schimbă nimic.
În decursul procesului de muncă, munca trece continuu de la forma devenire (Unruhe) la forma existenţă, de la forma mişcare la forma obiectualitate. După trecerea unei ore, acţiunea filatului se exprimă într-o cantitate anumită de fire, prin urmare o cantitate anumită de muncă, o oră de muncă este obiectualizată în bumbac. Spunem oră de muncă, adică cheltuirea forţei vitale a filatorului în decursul unei ore, căci filatul contează aici numai pentru că este cheltuire de forţă de muncă, şi nu pentru că este munca specifică a filatului.
O importanţă hotărîtoare prezintă aici faptul că în cursul procesului, adică în cursul transformării bumbacului în fire, să nu fie consumat decît timpul de muncă socialmente necesar. Dacă în condiţii de producţie normale, adică condiţii de producţie sociale medii, a pfunzi de bumbac trebuie transformaţi în b pfunzi de fire în cursul unei ore de muncă, este considerată zi de muncă de 12 ore numai acea zi de muncă în cursul căreia 12 × a pfunzi de bumbac sînt transformaţi în 12 × b pfunzi de fire. Căci numai timpul de muncă socialmente necesar contează la formarea valorii.
Ca şi munca însăşi, materiile prime şi produsul apar aici într-o cu totul altă lumină decît dacă sînt privite din punctul de vedere al procesului muncii propriu-zis. Materiile prime nu fac decît să absoarbă o anumită cantitate de muncă. Prin această absorbire ele se transformă realmente în fire, deoarece forţa de muncă a fost cheltuită şi le-a fost adăugată sub forma filatului. Dar produsul, firele, nu este acum decît o măsurătoare a muncii absorbite de bumbac. Dacă într-o oră se filează 12/3 pfunzi de bumbac, sau această cantitate de bumbac se transformă în 12/3 pfunzi de fire, atunci 10 pfunzi de fire indică 6 ore de muncă absorbite. Cantităţi de produs determinate şi stabilite prin experienţă nu mai reprezintă acum decît cantităţi de muncă determinate, mase determinate de timp de muncă solidificat. Ele nu mai sînt decît materializarea unei ore, a două ore sau a unei zile de muncă socială.
Faptul că munca este tocmai filatul, că materialul ei este bumbacul şi că produsul ei este firul, este aici tot atît de indiferent ca şi faptul că obiectul muncii este el însuşi un produs, adică materie primă. Dacă muncitorul nu ar lucra într-o filatură, ci într-o mină de cărbune, obiectul muncii, cărbunele, ar fi furnizat de natură. Cu toate acestea, o cantitate determinată de cărbune extras, de pildă, un zentner, ar reprezenta o cantitate determinată de muncă absorbită.
La vînzarea forţei de muncă am presupus că valoarea ei pe o zi este de 3 şilingi, în care sînt întruchipate 6 ore de muncă, că, prin urmare, această cantitate de muncă este necesară pentru a produce cantitatea medie de mijloace de subzistenţă necesare muncitorului în timp de o zi. Dacă filatorul nostru transformă într-o oră de muncă 12/3 pfunzi de bumbac în 12/3 pfunzi de fire12), în 6 ore el va transforma 10 pfunzi de bumbac în 10 pfunzi de fire. Aşadar, în cursul procesului filatului bumbacul absoarbe 6 ore de muncă. Acelaşi timp de muncă este exprimat într-o cantitate de aur de 3 şilingi. Prin filat bumbacului i se adaugă deci o valoare de 3 şilingi.
Să vedem acum valoarea totală a produsului, a celor 10 pfunzi de fire. În ei sînt întruchipate 21/2 zile de muncă; 2 zile sînt cuprinse în bumbac şi în masa de fusuri, 1/2 zi de muncă a fost absorbită în timpul filatului. Acelaşi timp de muncă este exprimat într-o masă de aur de 15 şilingi. Preţul corespunzător valorii celor 10 pfunzi de fire este deci de 15 şilingi, iar preţul unui pfund de fire este de 1 şiling şi 6 pence.
Capitalistul nostru este uluit. Valoarea produsului este egală cu valoarea capitalului avansat. Valoarea avansată nu s-a valorificat, nu a produs plusvaloare, banii nu s-au transformat deci în capital. Preţul celor 10 pfunzi de fire este de 15 şilingi, şi tot 15 şilingi au fost cheltuiţi pe piaţa de mărfuri pentru elementele constitutive ale produsului, adică pentru factorii procesului de muncă: 10 şilingi pentru bumbac, 2 şilingi pentru masa de fusuri folosită şi 3 şilingi pentru forţa de muncă. Valoarea umflată a firelor nu ajută la nimic, căci valoarea lor nu este decît suma valorilor care înainte erau repartizate între bumbac, fusuri şi forţa de muncă, iar dintr-o simplă adiţie a unor valori existente nu poate rezulta niciodată plusvaloare13). Aceste valori sînt acum concentrate într-un singur obiect, dar ele au fost concentrate şi în suma de bani de 15 şilingi înainte ea aceasta să fi fost fracţionată prin cumpărarea a trei mărfuri diferite.
În sine acest rezultat nu este de loc straniu. Valoarea unui pfund de fire este de 1 şiling şi 6 pence, iar pentru 10 pfunzi de fire capitalistul nostru ar trebui deci să plătească pe piaţa de mărfuri 15 şilingi. Fie că îşi cumpără o casă gata construită, fie că şi-o construieşte singur, nici una din aceste operaţii nu va spori banii cheltuiţi pentru achiziţionarea casei.
Capitalistul, care ştie ceva economie vulgară, va spune, probabil, că a avansat banii cu intenţia de a face din ei mai mulţi bani. Dar drumul spre iad este pavat cu intenţii bune, şi el ar fi putut tot atît de bine să aibă intenţia de a face bani fără să producă14). El ameninţă. Jură că nu va mai fi luat prin surprindere. Că pe viitor el va cumpăra marfa gata pe piaţă, în loc s-o producă el însuşi. Dar dacă toţi confraţii lui vor face la fel, unde va mai găsi el marfă pe piaţă? Iar banii nu pot fi mîncaţi. El începe să ţină predici. Trebuie, spune el, să se ţină seama de abstinenţa lui. Ar fi putut să risipească în chefuri cei 15 şilingi ai săi. În loc să facă acest lucru, el i-a consumat în mod productiv, făcînd din ei fire. Dar de aceea are fire, şi nu mustrări de conştiinţă. El nu trebuie nicidecum să ajungă din nou în rolul tezaurizatorului, care ne-a arătat unde duce ascetismul. Pe de altă parte, de unde nu e, nici dumnezeu nu cere. Oricît de mare ar fi meritul renunţării sale, nu există nimic care să o poată răsplăti în mod special, deoarece valoarea produsului care iese din procesul de producţie nu este decît egală cu suma valorilor mărfurilor care au intrat în acest proces. Capitalistul va trebui deci să se consoleze cu ideea că virtutea este răsplata virtuţii. În loc să facă însă acest lucru, el devine importun. Firele îi sînt inutile. El le-a produs pentru a le vinde. Ei bine, să le vîndă sau, şi mai simplu, pe viitor să nu producă decît lucruri destinate uzului său propriu, ceea ce i-a şi prescris medicul său de casă MacCullochi), ca un remediu excelent împotriva epidemiei de supraproducţie. Dar el se încăpăţînează şi mai mult. Poate oare muncitorul să creeze produse avînd numai propriile sale mîini, poate el să producă mărfuri din nimic? Nu a dat oare el, capitalistul, materialul în care şi prin care muncitorul poate să-şi materializeze munca? Şi întrucît cea mai mare parte a societăţii este compusă din asemenea coate-goale, nu a adus el oare prin mijloacele sale de producţie, prin bumbacul său şi prin fusurile sale, un serviciu enorm societăţii, şi muncitorului însuşi, căruia, pe deasupra, i-a dat şi mijloace de subzistenţă? Şi serviciul acesta să nu-l pună la socoteală? Dar oare muncitorul nu i-a făcut un contraserviciu transformîndu-i bumbacul şi fusurile în fire? De altfel aici nici nu este vorba de servicii15). Un serviciu nu este decît efectul util al unei valori de întrebuinţare, fie a mărfii, fie a muncii16). Aici însă este vorba despre valoarea de schimb. Capitalistul i-a plătit muncitorului valoarea de 3 şilingi. În valoarea de 3 şilingi adăugată bumbacului, muncitorul i-a restituit un echivalent exact, valoare pentru valoare. Prietenul nostru, pînă acum atît de mîndru de capitalul său, adoptă subit atitudinea modestă a propriului său muncitor. Oare el n-a muncit? N-a făcut el oare munca de pază şi de supraveghere a filatorului? Oare această muncă a lui nu creează valoare? Aici însă propriul său over-looker*7 şi manager*8-ul lui ridică din umeri. Între timp însă faţa omului nostru este din nou luminată de un zîmbet voios. Cu întreaga litanie el n-a făcut decît să-şi bată joc de noi. Toate astea nu fac doi bani. El lasă tertipurile şi manevrele lipsite de conţinut în seama profesorilor de economie politică, anume plătiţi în acest scop. În ceea ce-l priveşte, el este un om practic, şi dacă atunci cînd vorbeşte despre lucruri care nu au contingenţă cu afacerile nu chibzuieşte întotdeauna, în schimb ştie întotdeauna ce face cînd este vorba de afaceri.
Să privim însă mai îndeaproape. Valoarea pe o zi a forţei de muncă era de 3 şilingi, pentru că în ea este materializată o jumătate de zi de muncă, adică pentru că mijloacele de subzistenţă necesare zilnic pentru producerea forţei de muncă costă o jumătate de zi de muncă. Dar munca trecută care e cuprinsă în forţa de muncă şi munca vie pe care ea poate s-o efectueze, cheltuielile zilnice pentru întreţinerea ei şi cheltuirea ei zilnică, sînt două mărimi cu totul diferite. Prima determină valoarea ei de schimb, cealaltă constituie valoarea ei de întrebuinţare. Faptul că pentru menţinerea în viaţă a muncitorului pe timp de 24 de ore este nevoie de o jumătate de zi de muncă nu-l împiedică de loc pe muncitor să muncească o zi întreagă. Valoarea forţei de muncă şi valoarea creată de ea în procesul muncii sînt două mărimi diferite. Această diferenţă de valoare a avut-o în vedere capitalistul atunci cînd a cumpărat forţa de muncă. Însuşirea ei utilă de a face fire sau cizme nu era decît o conditio sine qua non, căci munca trebuie cheltuită într-o formă utilă, de vreme ce trebuie să creeze valoare. Importanţă hotărîtoare a avut valoarea de întrebuinţare specifică a acestei mărfi, însuşirea ei de a fi sursă de valoare, şi anume de valoare mai mare decît valoarea ei. Acesta este serviciul specific pe care capitalistul îl aşteaptă de la ea. Şi el procedează în conformitate cu legile eterne ale schimbului de mărfuri. Într-adevăr, ca şi vînzătorul oricărei alte mărfi, vînzătorul forţei de muncă realizează valoarea ei de schimb şi înstrăinează valoarea ei de întrebuinţare. El nu o poate obţine pe cea dintîi fără a ceda pe cea de-a doua. Valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă, munca însăşi, aparţine tot atît de puţin vînzătorului ei pe cît îi aparţine negustorului de ulei valoarea de întrebuinţare a uleiului pe care l-a vîndut. Posesorul de bani a plătit valoarea pe timp de o zi a forţei de muncă; lui îi aparţine deci întrebuinţarea ei în decursul zilei, munca pe timp de o zi. Faptul că întreţinerea pe o zi a forţei de muncă nu costă decît o jumătate de zi de muncă, cu toate că forţa de muncă poate să acţioneze, să muncească o zi întreagă, că deci valoarea pe care o creează întrebuinţarea ei în decursul unei zile este de două ori mai mare decît propria ei valoare pe timp de o zi, constituie un noroc deosebit pentru cumpărător, dar nicidecum o nedreptate faţă de vînzător.
Capitalistul nostru a prevăzut faptul acesta, care îl face să rîdă67. Muncitorul găseşte prin urmare în atelier mijloacele de producţie necesare nu numai pentru un proces de muncă de 6 ore, ci pentru unul de 12 ore. Dacă 10 pfunzi de bumbac au absorbit 6 ore de muncă şi s-au transformat în 10 pfunzi de fire, 20 de pfunzi de bumbac vor absorbi 12 ore de muncă şi se vor transforma în 20 de pfunzi de fire. Să examinăm produsul procesului de muncă prelungit. În cei 20 de pfunzi de fire sînt acum materializate 5 zile de muncă, 4 în masa de bumbac şi de fusuri consumată şi una pe care a absorbit-o bumbacul în decursul procesului filatului. Expresia în aur a 5 zile de muncă este însă 30 de şilingi sau 1 l. st. şi 10 şilingi. Acesta este deci preţul celor 20 de pfunzi de fire. Pfundul de fire costă, ca şi înainte, 1 şiling şi 6 pence. Dar suma valorilor mărfurilor care au intrat în proces a fost de 27 de şilingi. Valoarea firelor este de 30 de şilingi. Valoarea produsului a crescut cu 1/9 faţă de valoarea avansată pentru producerea lui. Astfel 27 de şilingi s-au transformat în 30 de şilingi. Ei au produs o plusvaloare de 3 şilingi. În sfîrşit, scamatoria a reuşit. Banii s-au transformat în capital.
Toate condiţiile problemei au fost rezolvate, iar legile schimbului de mărfuri nu au fost întru nimic încălcate. S-a schimbat un echivalent contra altui echivalent. Capitalistul, în calitate de cumpărător, a plătit fiecare marfă la valoarea ei: bumbacul, fusurile şi forţa de muncă. Apoi a făcut ceea ce face oricare alt cumpărător de mărfuri. A consumat valoarea lor de întrebuinţare. Procesul de consumare a forţei de muncă, proces care este în acelaşi timp procesul de producţie a mărfii, a avut drept rezultat un produs de 20 de pfunzi de fire în valoare de 30 de şilingi. Acum capitalistul se întoarce la piaţă şi vinde marfa, după ce cumpărase marfă. El vinde pfundul de fire cu 1 şiling şi 6 pence, nici un ban peste sau sub valoarea lui. Şi totuşi el scoate din circulaţie cu 3 şilingi mai mult decît pusese în ea iniţial. Tot acest proces, transformarea banilor săi în capital, are şi nu are loc în sfera circulaţiei: prin intermediul circulaţiei, deoarece procesul este condiţionat de cumpărarea forţei de muncă pe piaţa de mărfuri; în afara circulaţiei, deoarece aceasta nu face decît să pregătească procesul de valorificare, care are loc în sfera producţiei. Şi astfel este „tout pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles“68.
Transformînd banii în mărfuri care servesc drept elemente materiale ale unui produs nou, sau ca factori ai procesului muncii, adăugînd obiectualităţii lor moarte forţă de muncă vie, capitalistul transformă valoarea, adică munca trecută, obiectualizată, moartă, în capital, în valoare care se autovalorifică, într-un monstru însufleţit, care începe „să lucreze“ ca şi cînd ar avea foc în vine69.
Dacă comparăm procesul de formare a valorii cu procesul de valorificare, vedem că procesul de valorificare nu este nimic altceva decît un proces de formare a valorii prelungit dincolo de nu anumit punct. Dacă acest proces durează numai pînă la punctul în care valoarea forţei de muncă plătită de capital este înlocuită printr-un echivalent nou, el este un simplu proces de formare a valorii. Dacă procesul de formare a valorii se prelungeşte dincolo de acest punct, el devine proces de valorificare.
Mai departe, dacă comparăm procesul de formare a valorii cu procesul de muncă, vedem că acesta din urmă constă din munca utilă care produce valori de întrebuinţare. Mişcarea este privită aici din punct de vedere calitativ, după caracterul ei special, după scopul şi conţinutul ei. În procesul de formare a valorii, acelaşi proces de muncă apare exclusiv sub aspect cantitativ. Nu mai este vorba decît de timpul de care are nevoie munca pentru a-şi efectua operaţia, sau de durata perioadei în care forţa de muncă este cheltuită în mod util. Mai mult, mărfurile care intră in procesul muncii nu sînt considerate aici ca factori materiali, funcţional determinaţi, ai forţei de muncă, ce acţionează în vederea unui scop. Ele sînt considerate pur şi simplu cantităţi determinate de muncă materializată. Fie că este cuprinsă in mijloacele de producţie, fie că este adăugată de forţa de muncă, munca este considerată doar după durata ei în timp. Ea reprezintă atîtea ore, atîtea zile etc.
Ea contează însă numai în măsura în care timpul folosit pentru producerea valorii de întrebuinţare este socialmente necesar. Aici există diferite aspecte. Forţa de muncă trebuie să funcţioneze în condiţii normale. Dacă pentru filatură maşina de filat este mijlocul de muncă socialmente dominant, nu trebuie să i se dea muncitorului o roată de tors. În loc de bumbac de calitate normală, nu trebuie să i se dea bumbac de calitate proastă, care se rupe la tot pasul. În ambele cazuri, pentru producerea unui pfund de fire, el ar cheltui mai mult decît timpul de muncă socialmente necesar, iar acest timp cheltuit în plus nu ar crea valoare sau bani. Caracterul normal al factorilor materiali ai muncii nu depinde însă de muncitor, ci de capitalist. O altă condiţie este caracterul normal al forţei de muncă însăşi. În specialitatea în care este folosită, ea trebuie să dispună de priceperea, îndemînarea şi agilitatea medie statornicită. Dar capitalistul nostru a cumpărat pe piaţa muncii forţă de muncă de calitate normală. Această forţă trebuie cheltuită cu efortul mediu obişnuit, cu gradul de intensitate socialmente obişnuit. La acest lucru capitalistul veghează cu aceeaşi grijă cu care veghează să nu se piardă timp fără a se munci. El a cumpărat forţa de muncă pentru o durată de timp determinată. El vrea să i se dea ce-i aparţine. Nu vrea să fie furat. În sfîrşit — şi în acest scop acelaşi domn are un code pénal propriu — nu se admite un consum inutil de materii prime şi de mijloace de muncă, pentru că materialul sau mijloacele de muncă irosite reprezintă cantităţi de muncă materializată cheltuită neraţional, prin urmare nu sînt luate în consideraţie şi nu participă la formarea valorii produsului17).
Vedem deci că deosebirea pe care am constatat-o mai înainte analizînd marfa, deosebirea dintre munca creatoare de valoare de întrebuinţare şi aceeaşi muncă creatoare de valoare, apare acum ca o deosebire între diferitele laturi ale procesului de producţie.
Ca unitate a procesului de muncă şi a procesului de formare a valorii, procesul de producţie este un proces de producţie de mărfuri; ca unitate a procesului de muncă şi a procesului de valorificare, el este un proces de producţie capitalist, forma capitalistă a producţiei de mărfuri.
Am arătat mai sus că pentru procesul de valorificare este absolut indiferent dacă munca însuşită de către capitalist este muncă socială medie simplă sau o muncă mai complexă, o muncă cu o greutate specifică mai mare. Munca considerată drept muncă superioară, mai complexă în comparaţie cu munca socială medie, este manifestarea unei forţe de muncă în care intră cheltuieli de calificare mai mari, a cărei producere costă un timp de muncă mai îndelungat şi care are, din această cauză, o valoare mai mare decît forţa de muncă simplă. Dacă valoarea acestei forţe este mai mare, ea se şi manifestă într-o muncă superioară şi se materializează deci, în aceeaşi durată de timp, în valori relativ mai mari. Dar oricare ar fi deosebirea dintre munca filatorului şi cea a giuvaergiului, cantitatea de muncă prin care giuvaergiul nu face decît să înlocuiască valoarea propriei sale forţe de muncă nu se deosebeşte, din punct de vedere calitativ, prin nimic de cantitatea suplimentară de muncă, prin care el creează plusvaloare. În ambele cazuri, plusvaloarea nu rezultă decît dintr-un surplus cantitativ de muncă, din durata mai mare a aceluiaşi proces de muncă, într-un caz a procesului de producţie a firelor, în al doilea caz a procesului de producţie a giuvaerelor18).
Pe de altă parte, în fiecare proces de formare a valorii, munca superioară trebuie întotdeauna redusă la munca socială medie, de pildă o zi de muncă superioară la x zile de muncă simplă19). Evităm astfel o operaţie inutilă şi simplificăm analiza, presupunînd că muncitorul folosit de capital efectuează muncă socială medie simplă.
1) „Produsele naturale ale pămîntului, care există în cantităţi reduse şi cu totul independent de om, par să fie date de natură aşa cum i se dă unui tînăr o sumă mică de bani, cu scopul de a se lansa în afaceri şi de a face avere. (James Steuarti), „Principles of Polit. Econ.“, edit. Dublin 1770, v. I, p. 116.)
2) „Raţiunea este tot atît de vicleană pe cît e de puternică. Viclenia ei constă în genere în activitatea mijlocitoare care — în timp ce lasă obiectele să acţioneze potrivit naturii lor proprii unele asupra altora şi să se uzeze unul pe celălalt, fără ca ea să se amestece în mod nemijlocit în acest proces — îşi înfăptuieşte totuşi numai scopul ei“. (Hegeli), „Enzyklopädie“, partea întîi, „Die Logik“, Berlin 1840, p. 382.)
3) În lucrarea, de altfel lamentabilă: „Théorie de l'Écon. Polit.“, Paris 1815. Ganilhi) enumeră în mod just, polemizînd cu fiziocraţii, numeroasele procese de muncă care constituie premisa agriculturii propriu-zise.
4) În „Réflexions sur la Formation et la Distribution des Richesses“ (1766), Turgoti) scoate bine în evidenţă importanţa pe care o are animalul domesticit pentru începuturile agriculturii.
5) Dintre toate mărfurile, mărfurile de lux propriu-zise prezintă cea mai mică importanţă la compararea tehnologică a diferitelor epoci de producţie.
5a) Notă la ediţia a 2-a. Oricît de puţin cunoaşte istoriografia de pînă acum evoluţia producţiei materiale, deci baza oricărei vieţi sociale şi, prin urmare, a oricărei istorii adevărate, dar cel puţin epoca preistorică a fost împărţită, pe baza cercetărilor în domeniul ştiinţelor naturii, şi nu pe baza unor cercetări aşa-zise istorice, în epoca de piatră, de bronz şi de fier, după materialul din care erau făcute uneltele şi armele.
6) Pare paradoxal să spui, de pildă, că peştele care n-a fost încă prins este mijloc de producţie pentru pescuit. Dar pînă în prezent nu s-a descoperit arta de a prinde peştele în ape în care nu există.
7) Această definiţie a muncii productive, aşa cum rezultă ea din punctul de vedere al procesului de muncă simplu, este cu totul insuficientă pentru procesul de producţie capitalist.
8) Storchi) deosebeşte materia primă propriu-zisă, pe care o numeşte „matière“, de materialele auxiliare, pe care le numeşte „matériaux“65; Cherbuliezi) denumeşte materialele auxiliare „matières instrumentales“66.
9) Probabil că pe această bază extrem de logică colonelul Torrensi) a ajuns să descopere în piatra omului sălbatic... originea capitalului. „În prima piatră pe care sălbaticul o aruncă asupra fiarei pe care o urmăreşte, în primul băţ pe care îl apucă pentru a lua fructul la care nu poate ajunge cu mîna, vedem aproprierea unui obiect cu scopul de a obţine un altul şi descoperim astfel... originea capitalului“. (R. Torrens, „An Essay on the Production of Wealth etc.“, p. 70, 71.) Existenţa acestui prim băţ [Stock] ne explică probabil de ce în englezeşte stock este sinonim cu capital.
10) „Produsele sînt apropriate înainte de a fi transformate în capital; această transformare nu le scapă de apropriere“. (Cherbuliez, „Richesse ou Pauvreté“, édit. Paris 1841, p. 54.) „Vînzîndu-şi munca în schimbul unei anumite cantităţi de mijloace de subzistenţă (approvisionnement), proletarul renunţă complet la orice parte din produs. Aproprierea produselor rămîne aceeaşi ca şi înainte; ea nu se schimbă întru nimic prin convenţia amintită. Produsul aparţine exclusiv capitalistului, care a furnizat materiile prime şi mijloacele de subzistenţă. Aceasta este o consecinţă obligatorie a legii aproprierii, al cărei principiu fundamental era, dimpotrivă, dreptul de proprietate exclusiv al fiecărui muncitor asupra produsului său“. (Ibid., p. 58.) James Milli), „Elements of Pol. Econ. etc.“, p. 70, 71: „Cînd muncitorii lucrează în schimbul unui salariu, capitalistul este proprietar nu numai al capitalului“ (aici în sens de mijloace de producţie), „ci şi al muncii (of the labour also). Dacă ceea ce se plăteşte ca salariu se înglobează, aşa cum se obişnuieşte, în noţiunea de capital, este absurd ca munca să fie considerată separat de capital. Cuvîntul capital în acest sens le cuprinde pe amîndouă, capitalul şi munca“.
11) „Nu numai munca întrebuinţată direct la producerea mărfurilor influenţează valoarea acestora, ci şi munca întrebuinţată la producerea de unelte, instrumente şi clădiri necesare pentru desfăşurarea muncii“. (Ricardoi), l. c., p. 16.)
12) Aici cifrele sînt cu totul arbitrare.
13) Aceasta este teza fundamentală pe care se întemeiază doctrina fiziocraţilor despre neproductivitatea oricărei munci neagricole, teză incontestabilă pentru economistul de profesie. „Acest fel de a adăuga unui singur lucru valoarea mai multor altor lucruri“ (de pildă de a adăuga pînzei valoarea obiectelor consumate de ţesător), „adică de a aşeza în straturi, ca să zicem aşa, diferite valori pe una singură, face ca valoarea să crească în mod corespunzător... Termenul adiţie exprimă foarte bine felul în care se formează preţul produselor muncii; acest preţ nu este decît suma totală a mai multor valori consumate şi adiţionate; a adiţiona nu înseamnă însă a multiplica“. (Mercier de la Rivièrei), l. c., p. 599.)
14) Astfel, de pildă, în 1844 şi 1847 el a retras din producţie o parte din capitalul său pentru a face speculaţii cu acţiunile căilor ferate. Astfel, în timpul războiului civil din America, el a închis fabrica, aruncîndu-i pe muncitori în stradă, pentru a face speculaţii la bursa de bumbac din Liverpool.
15) „Poţi să slăveşti, să lauzi şi să împodobeşti... Dar cel ce ia mai mult sau mai bun“ (decît i se dă) „este cămătar; şi el nu face aproapelui un serviciu, ci o pagubă, aşa cum ar face şi cel ce fură sau jefuieşte. Nu tot ce se numeşte serviciu şi binefacere este serviciu şi binefacere. Căci bărbatul adulter şi femeia adulteră îşi fac unul altuia un mare serviciu şi o mare plăcere. Un călăreţ face un mare serviciu unui tîlhar dacă îl ajută să jefuiască la drumul mare, să prade ţara şi oamenii. Papistaşii le fac alor noştri un mare serviciu că nu-i îneacă, nu-i omoară, nu-i ard pe rug pe toţi, nu-i lasă pe toţi să putrezească în închisori, ci pe unii îi lasă în viaţă, mulţumindu-se să-i alunge sau să le ia avutul. Chiar şi diavolul aduce servicii enorme slujitorilor săi... Pe scurt, lumea este în fiecare zi plină de servicii şi de binefaceri mari şi frumoase“. (Martin Lutheri), „An die Pfarrherrn, wider den Wucher zu predigen etc.“, Wittenberg 1540.)
16) În această privinţă am scris, între altele, în „Zur Kritik der Pol. Oek.“, p. 14: „Este lesne de înţeles ce «servicii» trebuie să aducă categoria «serviciu» (service) unor economişti ca J. B. Sayi) şi F. Bastiati)“. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 25. — Nota trad.)
17) Aceasta este una din împrejurările care scumpesc producţia bazată pe sclavie. Aici muncitorul se deosebeşte, după expresia plastică a anticilor, doar ca instrumentum vocale*9 de animal, instrumentum semivocale*10 şi de mijloacele de muncă neînsufleţite, instrumentum mutum*11. Sclavul însuşi face însă ca animalul şi unealta să simtă că el nu este din lumea lor, ci este om. El dobîndeşte sentimentul de superioritate faţă de ele, maltratîndu-le şi distrugîndu-le con amore*12. De aceea principiul economic al acestui mod de producţie este de a se utiliza numai unelte de muncă dintre cele mai rudimentare şi mai grosolane, care tocmai din această cauză cu greu pot fi distruse. Iată de ce pînă la izbucnirea războiului civil, în statele sclavagiste situate la Golful Mexic se foloseau pluguri de tip vechi chinezesc, care scormonesc pămîntul aşa cum face porcul sau cîrtiţa, dar nu-l brăzdează şi nu-l întorc. Comp. J. E. Cairnesi), „The Slave Power“, London 1862, p. 46 şi urm. În lucrarea sa „Seaboard Slave States“ [p. 46, 47], Olmstedi) relatează între altele: „Mi s-au arătat aici unelte cu care, la noi, nici un om cu mintea întreagă nu l-ar împovăra pe muncitorul căruia îi plăteşte salariu; fiind excesiv de grele şi de grosolane, ele fac, după părerea mea, ca munca să fie cel puţin cu 10% mai dificilă decît este cu uneltele care se folosesc de obicei la noi. Mi s-a spus însă că sclavii folosesc uneltele atît de neglijent şi de grosolan, încît nu ar fi rentabil să li se încredinţeze altele mai uşoare sau mai puţin grosolane; unelte de felul acelora pe care noi le încredinţăm de obicei muncitorilor noştri, spre folosul nostru, nu ar rezista mai mult de o zi pe ogoarele din Virginia, cu toate că acolo solul este mai uşor şi mai puţin pietros decît al nostru. De asemenea, cînd am întrebat de ce la toate fermele caii au fost înlocuiţi cu catîri, mi s-a spus că un prim motiv, hotărîtor, este acela că negrii maltratează caii. Întotdeauna caii sînt schilodiţi în scurt timp de către negri, în timp ce catîrii rezistă bătăii şi subalimentării. De asemenea ei nu răcesc şi nu se îmbolnăvesc atunci cînd nu sînt îngrijiţi cum trebuie şi cînd sînt folosiţi pînă la extenuare. De altfel este suficient să privesc pe fereastra camerei în care scriu, pentru a vedea aproape în fiecare moment tratamentul aplicat vitelor, tratament pentru care orice fermier din nord l-ar concedia în mod sigur pe muncitor“.
18) Deosebirea dintre munca complexă şi munca simplă, „skilled“ şi „unskilled labour“*13 se bazează în parte pe simple iluzii, sau cel puţin pe deosebiri care au încetat de mult să fie reale şi care continuă să existe datorită tradiţiei; în parte pe situaţia mai precară a unor anumite pături ale clasei muncitoare care, spre deosebire de celelalte pături ale ei, nu reuşesc să obţină valoarea forţei lor de muncă. Aici întîmplarea joacă un rol atît de important, încît aceleaşi feluri de muncă îşi schimbă locul. De pildă, acolo unde substanţa fizică a clasei muncitoare este slăbită şi relativ epuizată, ca în toate ţările cu producţie capitalistă dezvoltată, muncile brute, care necesită mai multă forţă musculară, se transformă în general în munci superioare în comparaţie cu alte munci mult mai fine, care decad la rangul de munci simple; astfel în Anglia munca unui bricklayer (zidar) stă pe o treaptă mult mai înaltă decît cea a unui ţesător de damasc. Pe de altă parte, munca unui fustian cutter (muncitorul care tunde catifeaua de bumbac), cu toate că cere un mare efort fizic şi dăunează foarte mult sănătăţii, este considerată muncă „simplă“. De altfel, nu trebuie să credem că aşa-numita „skilled labour“ cuprinde un loc important din punct de vedere cantitativ în munca naţională. Laing a calculat că în Anglia (şi Wales) existenţa a peste 11.000.000 de oameni se bazează pe munca simplă. Dacă din cele 18.000.000, la cît se cifra populaţia în momentul în care Laing şi-a scris lucrarea, scădem 1.000.000 de aristocraţi şi 1.500.000 de pauperi, vagabonzi, criminali, prostituate etc., mai rămîn 4.650.000 de persoane din clasa de mijloc, cuprinzînd pe micii rentieri, funcţionarii, scriitorii, artiştii, învăţătorii etc. Pentru a ajunge la cifra de 42/3 milioane, el include în pătura muncitoare a clasei de mijloc, în afară de bancheri etc., pe toţi „muncitorii de fabrică“ mai bine retribuiţi! Pînă şi bricklayers sînt incluşi în categoria aceasta. Astfel îi rămîn cele 11.000.000 amintite. (S. Laingi), „National Distress etc.“, London 1844 [49—52 şi urm.].) „Marea clasă care nu poate să dea în schimbul mijloacelor de subzistenţă decît muncă simplă formează marea masă a poporului“. (James Mill, în art. „Colony“. „Supplement to the Encyclop. Brit.“, 1831.)
19) „Ori de cîte ori se vorbeşte despre muncă în sensul de măsură a valorii, se înţelege, în mod necesar, o muncă de un anumit fel... raportul dintre această muncă şi celelalte feluri de muncă poate fi stabilit cu uşurinţă“. ([J. Cazenovei),] „Outlines of Polit. Economy“, London 1832, p. 22, 23.)
*1 — în fapt. — Nota trad.
*2 — potenţial. — Nota trad.
*3 — locul pe care stă. — Nota trad.
*4 În ediţia a 4-a germană: acestui produs. — Nota red.
*5 — iugăre. — Nota trad.
*6 — pe care-l iubeşti de dragul lui. — Nota trad.
*7 — supraveghetor. — Nota trad.
*8 — director. — Nota trad.
*9 — unealtă cuvîntătoare. — Nota trad.
*10 — unealtă semicuvîntătoare. — Nota trad.
*11 — unealtă necuvîntătoare. — Nota trad.
*12 — cu pasiune. — Nota trad.
*13 — „calificată şi necalificată“. — Nota trad.
65. H. Storch. „Cours d'économie politique, ou Exposition des principes, qui determinent la prospérité des nations“, Tome I, St.-Petersburg, 1815, p. 2 (Curs de economie politică sau expunere a principiilor care determină prosperitatea naţiunilor). — Nota red.
66. A. Cherbuliez. „Richesse ou pauvrété. Exposition des causes et des effets de la distribution actuelle des richesses sociales“, Paris, 1841, p. 14 (Avuţie sau sărăcie. Expunerea cauzelor şi efectelor actualei distribuiri a avuţiei sociale). — Nota red.
67. Parafrazare a cuvintelor lui Faust din tragedia cu acelaşi nume a lui Goethe, partea I, scena a III-a („Odaie de studiu“). — Nota red.
68. „Tout pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles“ („Totul este cît se poate de bine în cea mai bună dintre lumile posibile“). Aforism din romanul satiric „Candid sau Optimismul“ al lui Voltairei). — Nota red.
69. Goethei), „Faust“, partea I, scena a 5-a (Pivniţa lui Auerbach, la Lipsca). — Nota red.