Acea parte a zilei de muncă care nu produce decît echivalentul valorii forţei de muncă pe care o plăteşte capitalul am considerat-o pînă acum drept o mărime constantă, ceea ce şi este de fapt în anumite condiţii de producţie date, adică pe o anumită treaptă de dezvoltare economică a societăţii. Peste acest timp de muncă necesar al său, muncitorul putea să muncească 2, 3, 4, 6 etc. ore. De mărimea acestei prelungiri depindeau rata plusvalorii şi mărimea zilei de muncă. Dacă timpul de muncă necesar era constant, ziua totală de muncă era, dimpotrivă, variabilă. Să presupunem acum o zi de muncă a cărei mărime şi a cărei împărţire în muncă necesară şi în supramuncă sînt date. Să presupunem, de pildă, că linia a c, a—————b—c, reprezintă o zi de muncă de douăsprezece ore, fracţiunea a b 10 ore de muncă necesară, iar fracţiunea b c 2 ore de supramuncă. Cum poate fi mărită, în aceste condiţii, producţia de plusvaloare, cu alte cuvinte cum poate fi prelungită supramunca, fără vreo prelungire sau independent de vreo prelungire a lui a c?
Cu toate că limitele zilei de muncă a c sînt date, se pare că b c poate fi prelungit, dacă nu printre extindere dincolo de punctul său final, c, care este în acelaşi timp şi punctul final al zilei de muncă a c, atunci prin mutarea punctului său iniţial b în direcţie opusă, spre a. Să presupunem că b'–b din a————–b'–b—c este egal cu jumătate din b c, deci egal cu o oră de muncă. Dacă înăuntrul zilei de muncă a c, de 12 ore, punctul b este mutat spre b', atunci b c devine b' c, supramunca creşte cu jumătate, de la 2 la 3 ore, cu toate că ziua de muncă numără, ca şi mai înainte, numai 12 ore. Dar această extindere a supramuncii de la b c la b' c, de la 2 la 3 ore, este evident imposibilă fără scurtarea simultană a muncii necesare de la a b la a b', de la 10 la 9 ore. Unei prelungiri a supramuncii îi corespunde reducerea muncii necesare, sau, cu alte cuvinte, o parte din timpul de muncă pe care pînă acum muncitorul îl folosea de fapt pentru sine se transformă în timp de muncă pentru capitalist. Ceea ce s-ar schimba n-ar fi lungimea zilei de muncă, ci proporţia în care ea se împarte în muncă necesară şi supramuncă.
Pe de altă parte, la o mărime dată a zilei de muncă şi a valorii forţei de muncă este dată, evident, însăşi mărimea supramuncii. Valoarea forţei de muncă, adică timpul de muncă necesar pentru producerea ei, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii ei. Dacă o oră de muncă se exprimă într-o cantitate de aur de o jumătate de şiling, adică de 6 pence, şi dacă valoarea pe o zi a forţei de muncă reprezintă 5 şilingi, atunci muncitorul trebuie să muncească zilnic 10 ore pentru a înlocui valoarea pe o zi a forţei sale de muncă, plătită lui de capital, pentru a produce deci un echivalent al valorii mijloacelor de subzistenţă care îi sînt necesare pe o zi. O dată cu valoarea acestor mijloace de subzistenţă este dată valoarea forţei sale de muncă1), o dată cu valoarea forţei de muncă este dată mărimea timpului său de muncă necesar. Mărimea supramuncii se obţine însă prin scăderea timpului de muncă necesar din ziua totală de muncă. Dacă scădem zece ore din douăsprezece rămîn două, şi, în condiţiile date, nu se prea vede cum ar putea fi prelungit timpul de supramuncă peste aceste două ore. Capitalistul ar putea, desigur, să-i plătească muncitorului în loc de 5 şilingi numai 4 şilingi şi 6 pence sau şi mai puţin. Pentru reproducerea acestei valori de 4 şilingi şi 6 pence ar fi suficiente 9 ore de muncă; din cele 12 ore ale zilei de muncă ar fi deci destinate supramuncii 3 ore în loc de 2 ore, iar plusvaloarea însăşi s-ar urca de la 1 şiling la 1 şiling şi 6 pence. Dar acest rezultat n-ar pultea fi obţinut decît prin reducerea salariului muncitorului sub valoarea forţei sale de muncă. Cu cei 4 şilingi şi 6 pence pe care îi produce în 9 ore el dispune de o cantitate de mijloace de subzistenţă cu 1/10 mai mică decît înainte, şi, prin urmare, forţa sa de muncă nu va fi reprodusă în întregime. Supramunca ar fi astfel prelungită numai printr-o depăşire a limitelor ei normale, domeniul ei ar fi extins numai prin uzurparea unei părţi din timpul de muncă necesar. Cu tot rolul important pe care această metodă îl are în mişcarea reală a salariului, ea este exclusă aici, întrucît se presupune că mărfurile, deci şi forţa de muncă, se cumpără şi se vînd la valoarea tor integrală. Pornind de la această ipoteză, timpul de muncă necesar pentru producerea forţei de muncă sau pentru reproducerea valorii ei nu poate să fie redus deoarece atunci salariul muncitorului scade sub valoarea forţei sale de muncă; el poate să fie redus numai dacă însăşi această valoare scade. La o lungime daltă a zilei de muncă, prelungirea supramuncii trebuie să rezulte din reducerea timpului de muncă necesar, şi nu invers, reducerea timpului de muncă necesar din prelungirea timpului de supramuncă. În exemplul nostru, pentru ca timpul de muncă necesar să se reducă cu 1/10, de la 10 la 9 ore, şi pentru ca din această cauză timpul de supramuncă să se prelungească de la 2 la 3 ore, valoarea forţei de muncă trebuie efectiv să scadă cu 1/10.
O asemenea scădere a valorii forţei de muncă cu 1/10 presupune însă, la rîndul ei, ca aceeaşi masă de mijloace de subzistenţă, produsă înainte în 10 ore, să fie acum produsă în 9 ore. Lucru imposibil însă fără o creştere a forţei productive a muncii. Cu mijloacele date, un cizmar poate, de pildă, să confecţioneze o pereche de cizme într-o zi de muncă de 12 ore. Pentru ca cizmarul să confecţioneze într-o durată de timp egală două perechi de cizme, forţa productivă a muncii sale trebuie să se dubleze, şi ea nu se poate dubla fără o schimbare intervenită în mijloacele sale de muncă sau în metodele sale de lucru, sau concomitent în amîndouă. Trebuie deci să intervină o revoluţie în condiţiile de producţie ale muncii sale, adică în modul său de a produce, şi, prin urmare, în însuşi procesul muncii. Prin sporirea forţei productive a muncii înţelegem aici, în genere, o schimbare în procesul muncii datorită căreia se reduce timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei mărfi, datorită căreia o cantitate mai mică de muncă dobîndeşte forţa de a produce o cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare2). Prin urmare, în timp ce la producerea plusvalorii în forma analizată pînă acum s-a presupus un mod de producţie dat, pentru producerea plusvalorii prin transformarea muncii necesare în supramuncă nu e de loc suficient ca capitalul să pună stăpînire pe procesul de muncă în forma lui istorică moştenită, sau existentă, şi doar să-i prelungească durata. El trebuie să revoluţioneze condiţiile tehnice şi sociale ale procesului de muncă, adică însuşi modul de a produce, pentru a mări forţa productivă a muncii, pentru a reduce, prin sporirea forţei productive a muncii, valoarea forţei de muncă şi pentru a micşora astfel acea parte a zilei de muncă necesară pentru reproducerea acestei valori.
Plusvaloarea produsă prin prelungirea zilei de muncă o numesc plusvaloare absolută; dimpotrivă, plusvaloarea rezultată din reducerea timpului de muncă necesar şi din schimbarea corespunzătoare a raportului de mărime dintre cele două părţi componente ale zilei de muncă o numesc plusvaloare relativă.
Pentru a reduce valoarea forţei de muncă, creşterea forţei productive a muncii trebuie să cuprindă acele ramuri industriale ale căror produse determină valoarea forţei de muncă, adică acele ramuri care produc mijloace de subzistenţă uzuale, sau care pot înlocui aceste mijloace. Dar valoarea unei mărfi nu este determinată numai de cantitatea de muncă care îi dă forma ultimă, ci, în egală măsură, şi de cantitatea de muncă cuprinsă în mijloacele ei de producţie. Astfel valoarea unei cizme este determinată nu numai de munca cizmarului, ci şi de valoarea pielii, a smoalei, a aţei etc. Prin urmare, creşterea forţei productive a muncii şi ieftinirea corespunzătoare a mărfurilor din ramurile industriale care furnizează elementele materiale ale capitalului constant — mijloacele de muncă şi materialul de muncă — pentru producerea mijloacelor de subzistenţă necesare provoacă de asemenea o scădere a valorii forţei de muncă. Dimpotrivă, în acele ramuri de producţie care nu furnizează nici mijloace de subzistenţă necesare, nici mijloace de producţie pentru fabricarea lor, creşterea forţei productive a muncii nu afectează valoarea forţei de muncă.
Bineînţeles, ieftinirea mărfurilor face să scadă valoarea forţei de muncă numai pro tanto, adică numai în proporţia în care ea participă la reproducerea forţei de muncă. Astfel cămăşile sînt un mijloc de subzistenţă necesar, dar numai unul din multe altele. Ieftinirea lor reduce doar cheltuiala muncitorului pentru cămăşi. Suma totală a mijloacelor de subzistenţă necesare constă însă din mărfuri diferite, toate produse ale unor industrii diferite, iar valoarea fiecăreia din aceste mărfuri constituie întotdeauna o parte alicotă din valoarea forţei de muncă. Această valoare scade o dată cu timpul de muncă necesar pentru reproducerea ei, reducerea în ansamblu a acestui timp de muncă fiind egală cu suma reducerilor lui în toate ramurile de producţie. Acest rezultat general îl tratăm aici ca şi cum ar fi rezultatul nemijlocit şi scopul nemijlocit în fiecare caz în parte. Dacă un capitalist oarecare ieftineşte, de pildă, cămăşile prin sporirea forţei productive a muncii, el nu urmăreşte nicidecum, cu necesitate, scopul de a reduce pro tanto valoarea forţei de muncă şi deci timpul de muncă necesar; dar în măsura în care contribuie în cele din urmă, la acest rezultat, el contribuie la mărirea ratei generale a plusvalorii3). Tendinţele generale şi necesare ale capitalului trebuie distinse de formele în care ele se manifestă.
Nu vom analiza acum modul cum se manifestă în mişcarea exterioară a capitalurilor legile imanente ale producţiei capitaliste, acţionînd ca legi coercitive ale concurenţei şi devenind astfel, în conştiinţa capitalistului, motive determinante; atît însă reiese limpede de la început: o analiză ştiinţifică a concurenţei devine posibilă numai în momentul în care a fost înţeleasă natura internă a capitalului, aşa cum mişcarea aparentă a corpurilor cereşti nu poate fi înţeleasă decît de acela care cunoaşte mişcarea lor reală, dar insesizabilă pentru simţuri. Cu toarte acestea, pentru înţelegerea producerii plusvalorii relative, şi exclusiv pe baza rezultatelor obţinute pînă acum, trebuie să remarcăm următoarele.
Dacă o oră de muncă se exprimă printr-o cantitate de aur de 6 pence, adică 1/2 şiling, într-o zi de muncă de 12 ore se produce o valoare de 6 şilingi. Să presupunem că la nivelul dat al forţei productive a muncii, în aceste 12 ore de muncă se execută 12 bucăţi de marfă. Valoarea mijloacelor de producţie, a materiilor prime etc. consumate pentru fiecare bucată este, să zicem, de 6 pence. În acest caz, o bucată de marfă va costa 1 şiling, anume 6 pence pentru valoarea mijloacelor de producţie şi 6 pence pentru valoarea nouă ce i-a fost adăugată prin prelucrare. Să presupunem acum că un capitalist ar reuşi să dubleze forţa productivă a muncii şi în consecinţă să producă, în decursul zilei de muncă de 12 ore, 24 de bucăţi din acest fel de marfă, în loc de 12. La o valoare neschimbata a mijloacelor de producţie valoarea unei bucăţi de marfă scade acum la 9 pence, şi anume 6 pence pentru valoarea mijloacelor de producţie şi 3 pence pentru valoarea nouă adăugată prin ultima operaţie. În pofida dublării forţei productive a muncii, ziua de muncă creează, ca şi înainte, o valoare nouă de numai 6 şilingi, dar care se repartizează acum asupra unei cantităţi duble de produse. Deci fiecărui produs în parte nu-i mai revine acum decît 1/24 în loc de 1/12 din această valoare totală, 3 pence în loc de 6 pence, sau, cu alte cuvinte, mijloacelor de producţie nu li se mai adaugă acum, la transformarea lor în produs, calculînd fiecare bucată în parte, decît o jumătate de oră de muncă în loc de o oră întreagă, cum se întîmpla înainte. Valoarea individuală a acestei mărfi este acum inferioară valorii ei sociale, adică marfa costă mai puţin timp de muncă decît marea masă a aceloraşi articole produse în condiţiile sociale medii. Bucata costă în medie 1 şiling, adică reprezintă 2 ore de muncă socială; datorită schimbării modului de a produce, ea nu costă decît 9 pence, adică nu reprezintă decît 11/2 ore de muncă. Valoarea reală a unei mărfi nu o constituie însă valoarea ei individuală, ci valoarea ei socială, cu alte cuvinte ea nu se măsoară cu timpul de muncă pe care l-a cheltuit de fapt producătorul într-un caz izolat, ci cu timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei. Prin urmare, dacă capitalistul care aplică noua metodă îşi vinde marfa la valoarea ei socială de 1 şiling, atunci el o vinde cu 3 pence peste valoarea ei individuală şi realizează astfel o plusvaloare suplimentară de 3 pence. Pe de altă parte însă, pentru el ziua de muncă de 12 ore o reprezintă acum 24 bucăţi de marfă, şi nu 12, ca înainte. Pentru a vinde, aşadar, produsul unei zile de muncă, el trebuie să desfacă de două ori atîta marfă, să aibă un debuşeu de două ori mai mare. Cînd celelalte condiţii rămîn neschimbate, mărfurile sale îşi cuceresc un debuşeu mai mare numai prin reducerea preţurilor lor. El le va vinde deci cu un preţ peste valoarea lor individuală, dar sub valoarea lor socială, să zicem cu 10 pence bucata. În felul acesta el realizează totuşi la fiecare bucată o plusvaloare suplimentară de 1 penny. De această creştere a plusvalorii el beneficiază indiferent dacă marfa sa aparţine sau nu sferei mijloacelor de subzistenţă necesare şi dacă intră sau nu ca element determinant în valoarea generală a forţei de muncă. Abstracţie făcînd de această ultimă împrejurare, fiecare capitalist în parte este interesat prin urmare să-şi ieftinească marfa prin mărirea forţei productive a muncii.
Dar şi în acest caz sporirea producţiei de plusvaloare rezultă din reducerea timpului de muncă necesar şi din prelungirea corespunzătoare a timpului de supramuncă3a). Să presupunem că timpul de muncă necesar este de 10 ore, deci valoarea pe o zi a forţei de muncă 5 şilingi, iar supramunca 2 ore, astfel încît plusvaloarea produsă zilnic să reprezinte 1 şiling. Capitalistul nostru produce însă acum 24 de bucăţi, pe care le vinde cu 10 pence bucata, adică în total cu 20 de şilingi. Întrucît valoarea mijloacelor de producţie este egală cu 12 şilingi, 142/5 bucăţi de marfă nu fac decît să înlocuiască capitalul constant avansat. Ziua de muncă de 12 ore o reprezintă restul de 93/5 bucăţi. Deoarece preţul forţei de muncă = 5 şilingi, 6 bucăţi din produs reprezintă timpul de muncă necesar, iar 3/5 bucăţi supramuncă. Raportul dintre munca necesară şi supramuncă, care în condiţiile sociale medii era de 5 : 1, nu mai este acum decît de 5 : 3. Acelaşi rezultat se obţine şi astfel: valoarea produsului zilei de muncă de 12 ore = 20 de şilingi. Din această sumă, 12 şilingi reprezintă valoarea mijloacelor de producţie, care nu fac decît să reapară în valoarea produsului. Rămîn deci 8 şilingi ca expresie în bani a valorii în care este reprezentată ziua de muncă. Această expresie în bani este mai ridicată decît expresia în bani a muncii sociale medii de aceeaşi categorie, din care 12 ore se exprimă în numai 6 şilingi. Munca de o forţă productivă excepţională acţionează ca muncă potenţată, creează adică în aceleaşi fracţiuni de timp valori mai mari decît munca socială medie de acelaşi fel. Dar capitalistul nostru plăteşte ca şi înainte, numai 5 şilingi pentru valoarea pe o zi a forţei de muncă. Muncitorului îi sînt deci necesare 71/2 ore pentru reproducerea acestei valori, în loc de 10, ca înainte. Prin urmare, supramunca sa creşte cu 21/2 ore, iar plusvaloarea produsă de el, de la 1 la 3 şilingi. Capitalistul care aplică metode de producţie perfecţionate îşi însuşeşte deci, sub formă de supramuncă, o parte mai mare a zilei de muncă decît ceilalţi capitalişti din aceeaşi ramură. El realizează în mic ceea ce capitalul realizează în mare la producerea plusvalorii relative. Pe de altă parte însă, această plusvaloare suplimentară dispare îndată ce se generalizează noul mod de a produce, şi în consecinţă dispare diferenţa dintre valoarea individuală a mărfurilor produse mai ieftin şi valoarea lor socială. Aceeaşi lege a determinării valorii prin timpul de muncă, resimţită de capitalistul care aplică metoda nouă prin aceea că e obligat să-si vîndă marfa sub valoarea ei socială, îl sileşte, ca lege coercitivă a concurenţei, pe concurenţii lui să introducă noul mod de a produce4). Rata generală a plusvalorii ajunge deci să fie influenţată de întregul proces numai dacă creşterea forţei productive a muncii cuprinde ramuri de producţie şi ieftineşte astfel mărfuri care fac parte din sfera mijloacelor de subzistenţă necesare şi care formează deci elemente ale valorii forţei de muncă.
Valoarea mărfurilor este invers proporţională cu forţa productivă a muncii. La fel stau lucrurile şi cu valoarea forţei de muncă, deoarece ea e determinată de valorile mărfurilor. În schimb, plusvaloarea relativă se află într-un raport direct proporţional cu forţa productivă a muncii. Ea creşte o dată cu creşterea şi scade o dată cu scăderea forţei productive a muncii. O zi socială medie de muncă de 12 ore, presupunînd că valoarea ei în bani nu variază, produce mereu aceeaşi valoare nouă de 6 şilingi, oricum s-ar diviza această sumă de valoare în echivalent al valorii forţei de muncă şi în plusvaloare. Dar dacă, în urma creşterii forţei productive a muncii, valoarea mijloacelor zilnice de subzistenţă şi deci valoarea pe o zi a forţei de muncă scade de la 5 şilingi la 3 şilingi, plusvaloarea creşte de la 1 şiling la 3 şilingi. Pentru a reproduce valoarea forţei de muncă erau necesare 10 ore de muncă, iar acum numai 6 ore de muncă. Patru ore de muncă au devenit libere şi pot fi adăugate supramuncii. Capitalul are deci tendinţa imanentă şi constantă de a mări forţa productivă a muncii pentru a ieftini marfa şi, ieftinind marfa, pentru a-l ieftini şi pe muncitor5).
Valoarea absolută a mărfii îi este în sine indiferentă capitalistului care o produce. Pe el îl interesează numai plusvaloarea cuprinsă în marfă şi realizabilă prin vînzarea ei. Realizarea plusvalorii implică de la sine înlocuirea valorii avansate. Or, întrucît plusvaloarea relativă creşte direct proporţional cu dezvoltarea forţei productive a muncii, în timp ce valoarea mărfurilor scade invers proporţional cu această dezvoltare, întrucît deci unul şi acelaşi proces ieftineşte mărfurile şi sporeşte plusvaloarea cuprinsă în ele, se rezolvă enigma pe care o constituia faptul că întreprinzătorul capitalist, interesat numai în producerea de valoare de schimb, tinde mereu să reducă valoarea de schimb a mărfurilor, o contradicţie cu care unul dintre întemeietorii economiei politice, Quesnayi), îşi tortura adversarii, care i-au rămas însă datori cu răspunsul.
„Voi consideraţi — spunea Quesnay — că cu cît se pot face, fără a prejudicia producţia, mai multe economii la cheltuielile sau operaţiile costisitoare în procesul de fabricare a produselor industriale, cu atît mai avantajoase vor fi aceste economii, pentru că ele reduc preţul acestor produse. Şi totuşi voi credeţi ca producerea avuţiei ce rezultă din munca industriaşilor constă în mărirea valorii de schimb a produselor lor“6).
În producţia capitalistă, economisirea de muncă prin dezvoltarea forţei productive a muncii7) nu urmăreşte deci nicidecum reducerea zilei de muncă. Ea urmăreşte doar reducerea timpului de muncă necesar pentru producerea unei anumite cantităţi de mărfuri. Faptul că muncitorul, ca urmare a sporirii forţei productive a muncii sale, produce să zicem, într-o oră de zece ori mai multă marfă ca înainte, că nu are deci nevoie pentru fiecare bucată de marfă decît de a zecea parte din timpul de muncă de altădată, nu-l împiedică de loc pe capitalist să-l pună să muncească tot 12 ore, ca mai înainte, pentru a produce în aceste 12 ore 1 200 de bucăţi în loc de 120. Ba, ziua sa de muncă poate fi simultan chiar prelungită, astfel încît să se producă în 14 ore 1 400 de bucăţi etc. Iată de ce la economişti de teapa unui MacCullochi), Urei), Seniori) şi tutti quanti*1, pe o pagină putem citi că muncitorul trebuie să fie recunoscător capitalului pentru dezvoltarea forţelor de producţie, deoarece aceasta reduce timpul de muncă necesar, iar pe pagina următoare că trebuie să-şi dovedească această recunoştinţă muncind pe viitor 15 ore în loc de 10. În cadrul producţiei capitaliste, dezvoltarea forţei productive a muncii are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în decursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine, prelungind tocmai astfel cealaltă parte a zilei de muncă, în decursul căreia el poate munci gratuit pentru capitalist. În ce măsură acest rezultat poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor, va reieşi din examinarea metodelor speciale de producţie a plusvalorii relative, la care vom trece acum.
1) Valoarea salariului mediu zilnic este determinată de ceea ce îi trebuie muncitorului „pentru a trăi, a munci şi a se perpetua“. (William Pettyi), „Political Anatomy of Ireland“, 1672, p. 64.) „Preţul muncii este întotdeauna determinat de preţul mijloacelor de subzistenţă necesare“. Muncitorul nu primeşte salariul corespunzător „ori de cîte ori... salariul muncitorului nu ajunge pentru a hrăni potrivit cu condiţia sa socială modestă, de om care munceşte, o familie atît de numeroasă, cum se întîmplă de multe ori să aibă“. (J. Vanderlinti), l.c, p. 15.) „Muncitorul de rînd, care nu posedă nimic altceva decît braţele şi sîrguinţa sa, dobîndeşte ceva numai atunci cînd reuşeşte să-şi vîndă altora munca... În orice fel de muncă trebuie să se ajungă, şi se ajunge de fapt, la o limitare a salariului muncitorului la necesarul pentru subzistenţă“. (Turgoti), „Réflexions etc.“, „Oeuvres“, éd. Dairei), t. I, p. 10.) „Preţul mijloacelor de subzistenţă este de fapt egal cu cheltuielile de producţie a muncii“. (Malthusi), „Inquiry into etc. Rent“, Lond. 1815, p. 48, notă.)
2) „Perfecţionarea meşteşugului arată că au fost descoperite noi căi de a produce o marfă cu muncitori mai puţini sau (ceea ce este acelaşi lucru) într-un timp mai scurt decît înainte“. (Galianii), l.c, p. 158, 159.) „Economii la cheltuielile de producţie nu înseamnă altceva decît economii la cantitatea de muncă folosită în producţie“. (Sismondii), „Études etc.“, t. I, p. 22.)
3) „Dacă fabricantul îşi dublează cantitatea de produse prin perfecţionarea maşinilor..., el cîştigă (în cele din urmă) numai în măsura în care aceasta îi îngăduie să-şi îmbrace muncitorul cu mai puţină cheltuială..., în măsura în care muncitorului îi revine acum o parte mai mică din produsul total“. (Ramsayi), l.c., p. 168, 169.)
3a) „Profitul unui individ nu depinde de dominaţia acestui individ asupra produsului muncii altora, ci de dominaţia lui asupra muncii înseşi. Dacă el îşi poate vinde mărfurile la un preţ mai ridicat, în timp ce salariile muncitorilor săi rămîn neschimbate, evident, el va trage de aici profit... O parte mai mică din ceea ce produce e suficientă pentru a pune în funcţiune munca şi astfel lui îi rămîne o parte mai mare“. ([J. Cazenovei),] „Outlines of Polit. Econ.“, London 1832, p. 49, 50.)
4) „Dacă vecinul meu poate vinde ieftin pentru că produce mult cu muncă puţină, eu trebuie să ajung să vînd tot atît de ieftin ca şi dînsul. Astfel orice artă, orice metodă sau orice maşină care permite să se producă cu mai puţine braţe, şi deci mai ieftin, determină pe ceilalţi cu necesitate şi la o întrecere, fie în a recurge la aceeaşi artă, la aceleaşi metode sau aceeaşi maşină, fie în a inventa ceva asemănător, pentru ca toţi să stea pe picior de egalitate şi nimeni să nu poată vinde mai ieftin decît vecinul său“. („The Advantages of the East-India Trade to England“, Lond. 1720, p. 67.)
5) „Oricare ar fi proporţia în care ar scădea cheltuielile unui muncitor, salariul său va scădea în aceeaşi proporţie dacă restricţiile impuse industriei ar fi concomitent desfiinţate“. („Considerations concerning taking off the Bounty on Corn exported etc.“, Lond. 1753, p. 7.) „Interesul industriei cere ca cerealele şi toate alimentele să fie cît mai ieftine cu putinţă, căci ceea ce le scumpeşte pe ele trebuie să scumpească şi munca... în toate ţările în care industria nu este supusă restricţiilor, preţul alimentelor trebuie să influenţeze preţul muncii. Acesta din urmă scade ori de cîte ori mijloacele de subzistenţă se ieftinesc“. (L.c., p. 3.) „Salariile scad în aceeaşi proporţie în care creşte forţa productivă. Ce-i drept, maşina ieftineşte mijloacele de subzistenţă necesare, dar osebit de aceasta, ea îl ieftineşte şi pe muncitor“. („A Prize Essay on the comparative merits of Competition and Cooperation“, London 1834, p. 27.)
6) „Ils conviennent que plus on peut, sans préjudice, épargner de frais ou de travaux dispendieux dans la fabrication des ouvrages des artisans, plus cette épargne est profitable par la diminution des prix de ces ouvrages. Cependant ils croient que la production de richesse qui résulte des travaux des artisans consiste dans l'augmentation de la valeur vénale, de leurs ouvrages“. (Quesnay. „Dialogues sur le Commerce et sur les Travaux dés Artisans“, p. 188, 189.)
7) „Aceşti speculanţi, atît de economi cînd e vorba de munca lucrătorilor pe care ar trebui să o plătească“. (J. N. Bidauti), „Du Monopole qui s'établit dans les arts industriels et le commerce“, Paris 1828, p. 13.) „Întreprinzătorul se va strădui întotdeauna să economisească timp şi muncă“. (Dugald Stewarti), „Works“, ed. by Sir W. Hamiltoni), v. VIII, Edinburgh 1855, „Lectures on Polit. Econ.“, p. 318.) „Interesul lor“ (al capitaliştilor) „este ca forţele productive ale muncitorilor pe care îi folosesc să fie cît se poate mai mari. Atenţia lor se îndreaptă, şi în mod aproape exclusiv, asupra sporirii acestei forţe“. (R. Jonesi), l.c., Lecture III.)
*1 — toţi ceilalţi. — Nota trad.