La suprafaţa societăţii burgheze salariul muncitorului apare ca preţ al muncii, ca o cantitate determinată de bani care se plăteşte în schimbul unei cantităţi determinate de muncă. Se vorbeşte aici de valoarea muncii şi expresia ei în bani este considerată preţ necesar sau natural al ei. Se vorbeşte, pe de altă parte, de preţurile de piaţă ale muncii, adică de preţuri oscilînd în jurul preţului ei necesar.
Ce este însă valoarea unei mărfi? Forma obiectuală a muncii sociale cheltuite la producerea ei. Şi cu ce măsurăm mărimea valorii ei? Cu mărimea muncii cuprinse în ea. Prin ce ar fi determinată, de pildă, valoarea unei zile de muncă de 12 ore? Prin cele 12 ore de muncă cuprinse într-o zi de muncă de 12 ore, ceea ce este o tautologie plată21).
Pentru a fi vîndută ca marfă pe piaţă, munca ar trebui în orice caz să existe înainte de a fi vîndută. Dar, dacă muncitorul ar putea să dea muncii sale o existenţă independentă, el ar vinde marfă şi nu muncă22).
Abstracţie făcînd de aceste contradicţii, un schimb direct de bani, adică de muncă materializată, pe muncă vie ar desfiinţa fie legea valorii, care se dezvoltă liber tocmai pe baza producţiei capitaliste, fie producţia capitalistă însăşi, care se întemeiază tocmai pe munca salariată. Ziua de muncă de 12 ore se exprimă, de pildă, într-o valoare în bani de 6 şilingi. Dacă se schimbă echivalente, muncitorul primeşte în schimbul unei munci de 12 ore 6 şilingi. Preţul muncii sale ar fi egal cu preţul produsului său. În acest caz, el nu ar produce nici o plusvaloare pentru cumpărătorul muncii sale, cei 6 şilingi nu s-ar transforma în capital, baza producţiei capitaliste ar dispărea; dar tocmai pe această bază el îşi vinde munca şi tocmai pe această bază munca lui este muncă salariată. Sau el primeşte pentru 12 ore de muncă mai puţin de 6 şilingi, adică mai puţin de 12 ore de muncă. Douăsprezece ore de muncă se schimbă deci contra 10, 6 etc. ore de muncă. Această egalizare a unor mărimi neegale nu numai că face imposibilă determinarea valorii, dar asemenea contradicţie, care se desfiinţează pe ea însăşi, nici nu poate fi măcar enunţată sau formulată ca lege23).
Este inutil să deducem schimbul unei cantităţi mai mari de muncă contra unei cantităţi mai mici din deosebirea de formă a muncii, adică din faptul că într-un caz avem muncă materializată şi în celălalt muncă vie24). Un asemenea procedeu este cu atît mai absurd, cu cît valoarea unei mărfi nu este determinată de cantitatea de muncă realmente materializată în ea, ci de cantitatea de muncă vie necesară pentru producerea ei. Să presupunem că o marfă reprezintă 6 ore de muncă. Dacă se fac invenţii în urma cărora ea poate fi produsă în 3 ore, atunci şi valoarea mărfii deja produse se reduce la jumătate. Marfa reprezintă acum 3 ore de muncă socială necesară în loc de 6, cît reprezenta înainte. Prin urmare, mărimea valorii mărfii este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei, şi nu de forma obiectualizată a acestei munci.
Ceea ce se opune direct posesorului de bani pe piaţa de mărfuri nu este de fapt munca, ci muncitorul. Ceea ce vinde acesta din urmă este forţa sa de muncă. Din momentul în care munca lui începe efectiv, ea încetează de a-i aparţine şi deci el nu o mai poate vinde. Munca este substanţa şi măsura imanentă a valorilor; ea însăşi nu are însă valoare25).
În expresia „valoarea muncii“, noţiunea de valoare nu este numai complet desfiinţată, ci şi transformată în opusul ei. Ea este o expresie imaginară, aşa cum ar fi valoarea pămîntului. Aceste expresii imaginare izvorăsc însă din înseşi relaţiile de producţie. Ele sînt categorii care reflectă formele de manifestare a unor relaţii esenţiale. Că în manifestarea lor lucrurile se prezintă de multe ori denaturat este, se pare, un fapt recunoscut în toate ştiinţele, cu excepţia economiei politice26).
Economia politică clasică a preluat necritic noţiunea de „preţ al muncii“ din viaţa de toate zilele, pentru ca apoi să-şi pună întrebarea cum e determinat acest preţ. Ea s-a convins curînd că o modificare în raportul dintre cerere şi ofertă nu explică nimic în ceea ce priveşte preţul muncii, ca de altfel nici în ceea ce priveşte preţul oricărei alte mărfi, afară de modificarea acestui preţ, adică oscilaţiile preţurilor de piaţă în jurul unei anumite mărimi. Dacă cererea şi oferta se acoperă în acest caz, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, oscilaţia preţurilor încetează. Dar atunci cererea şi oferta încetează a mai explica ceva. Dacă cererea şi oferta se acoperă, preţul muncii este preţul ei stabilit independent de raportul dintre cerere şi ofertă, este preţul ei natural, care se dovedeşte astfel a fi obiectul care de fapt urmează a fi analizat. Sau se considerau oscilaţiile preţului de piaţă pe o perioadă mai lungă, de pildă un an, şi se constata că abaterile într-o direcţie sau alta se compensează şi rezultă o mărime medie, o mărime constantă. Această mărime constantă trebuia, bineînţeles, determinată altfel decît abaterile de la ea care se compensează reciproc. Acest preţ al muncii care domină preţurile de piaţă întîmplătoare şi le reglementează aşa-numitul „preţ necesar“ (fiziocraţii) sau „preţ natural“ al muncii (Adam Smithi)) nu poate fi decît valoarea ei exprimată în bani, aşa cum e cazul şi la alte mărfuri. În acest fel, economia politică voia să răzbească prin preţurile întîmplătoare ale muncii şi să ajungă la valoarea ei. Ca şi la celelalte mărfuri, această valoare a fost apoi determinată prin cheltuielile de producţie. Ce reprezintă însă cheltuielile de producţie ale muncitorului, adică cheltuielile necesare pentru a-l produce sau a-l reproduce pe muncitorul însuşi? Economia politică a substituit în mod inconştient această întrebare întrebării iniţiale, pentru că, operînd cu cheltuielile de producţie ale muncii ca atare, ea se învîrtea într-un cerc vicios. Prin urmare, ceea ce ea numeşte valoare a muncii (value of labour) este de fapt valoarea forţei de muncă care există în persoana muncitorului şi se deosebeşte de funcţia ei, munca, aşa cum maşina se deosebeşte de operaţiile pe care le efectuează. Ocupîndu-se de deosebirile dintre preţurile de piaţă ale muncii şi aşa-zisa valoare a ei, de raportul dintre această valoare şi rata profitului sau de raportul dintre această valoare şi valorile mărfurilor produse de muncă etc., economiştii n-au observat niciodată că analiza nu duce numai de la preţurile de piaţă ale muncii la pretinsa ei valoare, dar că ea face ca această valoare a muncii să fie, la rîndul ei, redusă la valoarea forţei de muncă. Fiind inconştientă de aceste rezultate ale propriei ei analize, preluînd necritic categoriile „valoarea muncii“, „preţul natural al muncii“ etc., ca ultime expresii adecvate ale relaţiei de valoare analizate, economia politică clasică s-a încurcat, aşa cum vom vedea mai tîrziu, în confuzii şi contradicţii de nerezolvat, oferind în acelaşi timp o bază de operaţii sigură pentru platitudinile economiei politice vulgare, care din principiu se ocupă numai de aparenţa fenomenelor.
Să vedem în primul rînd cum se prezintă valoarea şi preţul forţei de muncă în forma lor transformată, adică în forma salariului.
Se ştie că valoarea pe o zi a forţei de muncă este calculată luîndu-se ca bază o durată anumită a vieţii muncitorului căreia îi corespunde o anumită durată a zilei de muncă. Să presupunem că ziua de muncă obişnuită este de 12 ore, iar valoarea pe o zi a forţei de muncă de 3 şilingi, care reprezintă expresia în bani a unei valori în care se întruchipează 6 ore de muncă. Dacă muncitorul primeşte 3 şilingi, el primeşte valoarea forţei sale de muncă care funcţionează timp de 12 ore. Dacă această valoare pe o zi a forţei de muncă este exprimată acum ca valoare a unei munci de o zi se obţine formula: munca de 12 ore are o valoare de 3 şilingi. Valoarea forţei de muncă determină astfel valoarea muncii sau, exprimată în bani, preţul ei necesar. Dacă însă preţul forţei de muncă se abate de la valoarea ei, se abate şi preţul muncii de la aşa-zisa valoare a muncii.
Întrucît valoarea muncii nu este decît o expresie iraţională pentru valoarea forţei de muncă, rezultă de la sine că valoarea muncii trebuie să fie întotdeauna mai mică decît valoarea nou creată de muncă, deoarece capitalistul pune întotdeauna forţa de muncă să funcţioneze mai mult decît este necesar pentru reprodu cerea valorii ei proprii. În exemplul de mai sus, valoarea forţei de muncă care funcţionează timp de 12 ore este de 3 şilingi, o valoare pentru reproducerea căreia forţa de muncă trebuie să funcţioneze 6 ore. Valoarea nou creată este însă de 6 şilingi, pentru că forţa de muncă a funcţionat de fapt timp de 12 ore şi pentru că valoarea nouă creată de ea depinde nu de valoarea ei proprie, ci de durata funcţionării ei. Ajungem astfel la rezultatul, absurd la prima vedere, că munca care creează o valoare de 6 şilingi posedă o valoare de 3 şilingi27).
Vedem apoi că valoarea de 3 şilingi în care se exprimă partea plătită a zilei de muncă, adică munca de 6 ore, apare ca valoare sau preţ al întregii zile de muncă de 12 ore, care conţine 6 ore neplătite. Forma de salariu şterge deci orice urmă a împărţirii zilei de muncă în muncă necesară şi supramuncă, în muncă plătită şi în muncă neplătită. Întreaga muncă apare ca muncă plătită. În' cazul muncii de clacă, între munca pe care clăcaşul o face pentru sine şi munca pe care el este constrîns s-o facă pentru proprietarul funciar există o deosebire radicală în spaţiu şi în timp. În cazul muncii sclavilor, chiar şi acea parte a zilei de muncă în care sclavul nu face decît să înlocuiască valoarea propriilor sale mijloace de subzistenţă, în care el munceşte deci de fapt pentru sine însuşi, apare ca muncă pentru stăpînul său. Întreaga sa muncă apare ca muncă neplătită28). În cazul muncii salariate, dimpotrivă, chiar şi supramunca, adică munca neplătită, apare ca muncă plătită. Acolo relaţiile de proprietate ascund munca pe care sclavul o face pentru sine însuşi; aici relaţiile băneşti ascund munca pe care muncitorul salariat o face în mod gratuit.
Se înţelege, prin urmare, importanţa hotărîtoare a transformării valorii şi a preţului forţei de muncă în forma salariului, adică în valoare şi preţ al muncii însăşi. Pe această formă de manifestare care ascunde relaţia reală şi creează aparenţa unei relaţii exact contrare ei se întemeiază toate concepţiile juridice ale muncitorului şi ale capitalistului, toate mistificările modului de producţie capitalist, toate iluziile de libertate generate de el, toate fantasmagoriile apologetice ale economiei politice vulgare.
Dacă istoria universală a avut nevoie de mult timp pentru a descoperi misterul salariului, nu este nimic mai uşor de înţeles decît necesitatea, decît raisons d'être*9 a acestei forme de manifestare.
Schimbul dintre capital şi muncă apare la prima vedere ca fiind de aceeaşi natură ca şi cumpărarea şi vînzarea tuturor celorlalte mărfuri. Cumpărătorul dă o anumită sumă de bani, vînzătorul un articol diferit de bani. Aici conştiinţa juridică recunoaşte cel mult o deosebire materială, care se exprimă în formule echivalente din punct de vedere juridic: do ut des, do ut facias, facio ut des şi facio ut facias*10.
Mai departe: întrucît valoarea de schimb şi valoarea de întrebuinţare sînt în sine mărimi incomensurabile, expresiile „valoare a muncii“ şi „preţ al muncii“ nu apar mai iraţionale decît expresiile „valoare a bumbacului“ şi „preţ al bumbacului“. La aceasta se adaugă faptul că muncitorul este plătit după ce a furnizat munca. În funcţia lor ca mijloc de plată, banii realizează ulterior valoarea sau preţul articolului furnizat, în speţă valoarea sau preţul muncii furnizate. În sfîrşit „valoarea de întrebuinţare“ pe care muncitorul o furnizează capitalistului nu este de fapt forţa lui de muncă, ci funcţiunea ei, o anumită muncă utilă, munca de croitor, de cizmar, de torcător etc. Că aceeaşi muncă este, pe de altă parte, un element general creator de valoare, o însuşire prin care ea se deosebeşte de toate celelalte mărfuri, depăşeşte sfera conştiinţei obişnuite.
Dacă ne plasăm pe punctul de vedere al muncitorului care primeşte, de pildă, pentru munca de douăsprezece ore valoarea-produs a unei munci de 6 ore, să zicem 3 şilingi, pentru el munca lui de douăsprezece ore este de fapt mijlocul de cumpărare a celor 3 şilingi. Valoarea forţei sale de muncă poate să varieze o dată cu valoarea mijloacelor sale de subzistenţă obişnuite, să crească de la 3 şilingi la 4 şilingi sau să scadă la 2 şilingi; sau, dacă valoarea forţei sale de muncă rămîne neschimbată, preţul ei poate să crească la 4 şilingi sau poate să scadă la 2 şilingi ca urmare a unei schimbări în raportul dintre cerere şi ofertă; în toate aceste cazuri, muncitorul prestează 12 ore de muncă. Orice schimbare în mărimea echivalentului primit îi apare deci în mod necesar ca o schimbare în valoarea sau în preţul celor 12 ore de muncă ale sale. Această împrejurare l-a dus pe Adam Smith, care consideră ziua de muncă o mărime constantă29), la afirmaţia că, dimpotrivă, valoarea muncii este constantă, cu toate că valoarea mijloacelor de subzistenţă variază şi cu toate că aceeaşi zi de muncă se exprimă deci pentru muncitor într-o sumă de bani mai mare sau mai mică.
Să luăm, pe de altă parte, pe capitalist. El vrea, ce-i drept, să obţină cît mai multă muncă pentru cît mai puţini bani. De aceea pe el practic nu-l interesează decît diferenţa dintre preţul forţei de muncă şi valoarea pe care o creează funcţionarea ei. Dar el caută să cumpere toate mărfurile cît mai ieftin şi-şi explică întotdeauna profitul său prin simplă înşelăciune, prin cumpărare sub valoare şi prin vînzare peste valoare. Din această cauză el nu-şi dă seama că, dacă ar exista într-adevăr o valoare a muncii şi el ar trebui să plătească într-adevăr această valoare, nu ar exista capital, banii lui nu s-ar transforma în capital.
În plus, mişcarea reală a salariului prezintă fenomene care par să dovedească că ceea ce se plăteşte nu este valoarea forţei de muncă, ci valoarea funcţiei ei, adică a muncii însăşi. Aceste fenomene pot fi reduse la două grupe mari. Întîi: schimbarea salariului o dată cu schimbarea duratei zilei de muncă. S-ar putea conchide la fel de bine că ceea ce se plăteşte nu este valoarea maşinii, ci valoarea operaţiilor ei, pentru că chiria ce se plăteşte pentru o maşină pe timp de o săptămînă este mai mare decît chiria pe timp de o zi. Al doilea: deosebirile individuale dintre salariile a diferiţi muncitori care îndeplinesc aceeaşi funcţie. Deosebiri individuale găsim şi în sistemul sclavagist; aici însă, unde însăşi forţa de muncă se vinde în mod deschis şi liber, fără ascunzişuri, ele nu dau loc la iluzii. Numai că avantajul unei forţe de muncă care se ridică peste medie sau dezavantajul unei forţe de muncă care este sub medie aparţine în sistemul sclavagist stăpînului de sclavi, iar în sistemul muncii salariate muncitorului însuşi, pentru că forţa lui de muncă este vîndută chiar de el însuşi, iar în primul caz de o terţă persoană.
De altfel, despre formele de manifestare ca „valoare şi preţ al muncii“ sau „salariu“, spre deosebire de relaţia esenţială pe care această formă de manifestare o reprezintă — spre deosebire de valoarea şi preţul forţei de muncă —, se poate spune acelaşi lucru ca despre toate formele de manifestare şi substratul lor ascuns. Primele se reproduc spontan şi nemijlocit, ca forme de gîndire curente, în timp ce acesta din urmă poate fi descoperit numai cu ajutorul ştiinţei. Economia politică clasică se apropie foarte mult de starea reală a lucrurilor, dar nu o formulează conştient. Ea nu poate să facă acest lucru atîta timp cît nu şi-a lepădat pielea ei burgheză.
21) „D-l Ricardoi) ocoleşte destul de ingenios o dificultate care, la prima vedere, ameninţă să-i răstoarne teoria potrivit căreia valoarea depinde de cantitatea de muncă folosită în producţie. Dacă se adoptă acest principiu în mod riguros, rezultă că valoarea muncii depinde de cantitatea de muncă folosită pentru producerea ei — ceea ce, evident, este o absurditate. De aceea, printr-o manevră dibace, d-l Ricardo face ca valoarea muncii să depindă de cantitatea de muncă necesară pentru producerea salariului; cu alte cuvinte, el susţine, ca să întrebuinţăm propriul său limbaj, că valoarea muncii trebuie evaluată după cantitatea de muncă necesară pentru producerea salariului, ceea ce pentru el înseamnă cantitatea de muncă necesară pentru a produce banii sau mărfurile care i se dau muncitorului. Tot atît de bine s-ar putea spune că valoarea postavului nu se evaluează după cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea lui, ci după cantitatea de muncă folosită pentru producerea argintului care s-a dat în schimbul postavului“. ([S. Baileyi)], „A Critical Dissertation on the Nature etc. of Value“, p. 50, 51.)
22) „Dacă consideraţi munca drept o marfă, ea nu e totuşi identică cu o marfă, care mai întîi este produsă pentru a fi schimbată şi apoi este adusă pe piaţă unde e schimbată, în proporţii anumite, cu alte mărfuri existente concomitent acolo; munca se creează în momentul în care este adusă pe piaţă; mai mult, ea este adusă pe piaţă înainte de a fi fost creată“. („Observations on some verbal disputes etc.“, p. 75, 76.)
23) „Dacă munca este considerată ca marfă, iar capitalul, produs al muncii, ca altă marfă, în acest caz, în ipoteza că valorile celor două mărfuri ar fi determinate de cantităţi egale de muncă, o cantitate de muncă dată... s-ar schimba contra unei cantităţi de capital care ar fi fost produsă de o cantitate egală de muncă; munca trecută ar fi... schimbată contra aceleiaşi cantităţi de muncă prezentă. Dar valoarea muncii... nu e determinată de aceeaşi cantitate de muncă ca valoarea altor mărfuri“. (E. G. Wakefieldi) într-o notă la lucrarea: A. Smith. „Wealth of Nations“, Lond. 1836, v. I, p. 230, 231, editată de el.)
24) „A trebuit să se convină“ (o nouă variantă a „contrat social“*1) „că ori de cîte ori se va schimba munca prestată contra unei munci care abia urmează să fie prestată, acesta din urmă“ (le capitaliste*2) „va primi o valoare mai mare decît primul“ (le travailileur*3). (Simondei) (i.e. Sismondi), „De la Richesse Commerciale“, Genève 1803, t. I, p. 37.)
25) „Munca, măsura exclusivă a valorii..., creatoarea oricărei avuţii, nu este marfă“. (Th. Hodgskini), l.c., p. 186.)
26) Dimpotrivă, a considera asemenea expresii drept simple licentia poetica*4 dovedeşte doar incapacitatea de a analiza lucrurile. În ceea ce priveşte fraza lui Proudhoni): „Se afirmă că munca are valoare nu din cauză că ea însăşi e o marfă, ci din cauza valorilor pe care se presupune că le conţine în stare potenţială. Valoarea muncii este o expresie figurată etc.“, fac următoarea remarcă: „În munca-marfă, această realitate înspăimîntătoare, el nu vede decît o elipsă gramaticală. Prin urmare, toată societatea actuală, bazată pe munca-marfă, se întemeiază de acum încolo pe o licenţă poetică, pe o expresie figurată. Dacă societatea vrea «să elimine toate inconvenientele» care o supără, ei bine, nu are decît să elimine termenii care sună urît, să-şi schimbe limbajul, şi pentru acest scop nu are decît să se adreseze Academiei spre a-i cere o nouă ediţie a dicţionarului ei“. (K. Marx, „Misère de la Philosophie“, p. 34, 35 [vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 90—91. — Nota trad.].) Este însă şi mai comod, fireşte, ca prin termenul de valoare să nu se înţeleagă nimic. În acest caz putem foarte uşor să includem în această noţiune tot ce vrem. Aşa procedează, de pildă, J. B. Sayi). Ce este „valeur*5“ ? Răspuns: „Ceea ce valorează un lucru“. Şi ce este „prix*6“ ? Răspuns: „Valoarea unui lucru exprimată în bani“. Şi de ce „munca pămîntului... are valoare? Pentru că i se atribuie un preţ“. Valoarea este deci ceea ce valorează un lucru, iar pămîntul are o „valoare“ pentru că valoarea lui este „exprimată în bani“. Iată, în orice caz, o metodă foarte simplă de a explica why*7 şi wherefore*8 al lucrurilor.
27) Comp. „Zur Kritik der politischen Oekonomie“, p. 40, unde afirm că studierea capitalului trebuie să rezolve următoarea problemă: „n ce mod producţia pe baza valorii de schimb determinate exclusiv prin timpul de muncă duce la rezultatul că valoarea de schimb a muncii este mai mică decît valoarea de schimb a produsului ei?“ (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 51. — Nota trad.)
28) „Morning Star“, organul de presă din Londra al adepţilor liberului schimb, naiv pînă la prostie, în timpul războiului civil din America afirma, cu orice prilej, exprimînd toată indignarea morală posibilă, că negrii din „Statele Confederate“157 muncesc absolut gratuit. Ar fi fost bine ca această gazetă să binevoiască să compare cheltuielile zilnice ale unui negru cu cele ale unui muncitor liber din East End-ul Londrei, de pildă.
29) A. Smith nu menţionează decît întîmplător schimbările ce pot interveni în mărimea zilei de muncă, şi anume atunci cînd vorbeşte de salariul cu bucata.
*1 — „contractului social“. — Nota trad.
*2 — capitalistul. — Nota trad.
*3 — muncitorul. — Nota trad.
*4 — licenţe poetice. — Nota trad.
*5 — valoarea. — Nota trad.
*6 — preţul. — Nota trad.
*7 — de ce. — Nota trad.
*8 — pentru ce. — Nota trad.
*9 — raţiunea de a fi. — Nota trad.
*10 — dau ca să dai; dau ca să faci; fac ca să dai și fac ca să faci. — Nota trad.
157. Este vorba de Confederaţia celor unsprezece state sclavagiste din sudul S.U.A. care a existat în 1861—1865, şi a fost creată în urma rebeliunii proprietarilor de sclavi. Proclamînd un stat separat, rebelii şi-au pus drept scop menţinerea sclaviei şi extinderea ei pe întregul teritoriu al S.U.A. Confederaţia a fost lichidată în 1865 în urma înfrîngerii proprietarilor de sclavi în războiul civil. — Nota red.