Salariul cu bucata nu este decît o formă transformată a salariului pe unitatea de timp, aşa cum acesta din urmă nu este decît o formă transformată a valorii sau preţului forţei de muncă.
La prima
vedere se pare că la salariul cu bucata valoarea de întrebuinţare pe care o
vinde muncitorul nu este funcţia forţei sale de muncă, nu este muncă vie, ci
munca materializată în produs şi că preţul acestei munci nu este determinat, ca
la salariul pe unitatea de timp, prin raportul 
, ci
prin capacitatea de muncă a producătorului45).
În primul rînd, încrederea acelora care se lasă înşelaţi de această aparenţă ar trebui să fie zdruncinată serios de faptul că ambele forme ale salariului există concomitent una lîngă alta în aceleaşi ramuri de producţie. De pildă:
„Zeţarii din Londra sînt plătiţi, de regulă, cu bucata, salariul pe unitatea de timp constituind o excepţie. Dimpotrivă, la zeţarii din provincie, salariul pe unitatea de timp este o regulă, iar salariul cu bucata constituie o excepţie. În portul Londrei, dulgherii de la şantierele navale sînt plătiţi cu bucata, iar în celelalte porturi engleze pe unitatea de timp“46).
La Londra, în aceleaşi şelarii se întîmplă adesea ca pentru aceeaşi muncă francezii să primească salariul cu bucata, iar englezii salariul pe unitatea de timp. În fabricile propriu-zise, unde în general predomină salariul cu bucata, unele operaţii nu pot fi măsurate din motive tehnice după aceste norme de plată, astfel că se plătesc pe unitatea de timp47). Este însă evident că deosebirile de formă în ceea ce priveşte salariul nu modifică cu nimic esenţa acestuia, cu toate că una dintre aceste forme poate să fie mai favorabilă dezvoltării producţiei capitaliste decît cealaltă.
Să presupunem că ziua obişnuită de muncă este de 12 ore, din care 6 plătite şi 6 neplătite. Valoarea-produs este de 6 şilingi, deci valoarea-produs a unei ore de muncă este de 6 pence. Presupunem, în sfîrşit, că pe bază de experienţă se constată că un muncitor care lucrează cu gradul mediu de intensitate şi iscusinţă, care deci pentru producerea unui articol nu întrebuinţează într-adevăr decît timpul de muncă socialmente necesar, livrează în 12 ore 24 de bucăţi de produs, indiferent dacă este vorba de produse distincte sau de părţi comensurabile ale unui produs indivizibil. În cazul acesta, valoarea celor 24 de bucăţi, după ce s-a scăzut partea constantă de capital pe care o conţin, este de 6 şilingi, iar valoarea fiecărei bucăţi în parte este de 3 pence. Muncitorul primeşte pentru fiecare bucată 11/2 pence şi cîştigă astfel în 12 ore 3 şilingi. Aşa cum la salariul pe unitatea de timp este indiferent dacă se presupune că muncitorul lucrează 6 ore pentru sine şi 6 ore pentru capitalist sau că din fiecare oră el lucrează o jumătate pentru sine şi o jumătate pentru capitalist, tot astfel şi aici este indiferent dacă spunem că fiecare bucată este jumătate plătită şi jumătate neplătită sau că preţul a 12 bucăţi înlocuieşte doar valoarea forţei de muncă în timp ce în celelalte 12 este întruchipată plusvaloarea.
Forma salariului cu bucata este tot atît de iraţională ca şi aceea a salariului pe unitatea de timp. În timp ce, de pildă, două bucăţi de marfă reprezintă produsul unei ore de muncă şi deci, după ce se scade valoarea mijloacelor de producţie consumate pentru producerea lor, costă 6 pence, muncitorul obţine pentru ele numai 3 pence. Salariul cu bucata nu exprimă de fapt, în mod direct, nici un raport valoric. Aici nu valoarea bucăţii de marfă se măsoară prin timpul de muncă întruchipat în ea, ci, dimpotrivă, munca cheltuită de muncitor se măsoară prin numărul bucăţilor de marfă produse de el. În cazul salariului pe unitatea de timp, munca se măsoară nemijlocit prin durata ei; în cazul salariului cu bucata, ea se măsoară prin cantitatea de produs în care se află condensată o muncă de o anumită durată48). Preţul timpului de muncă însuşi este determinat în cele din urmă de ecuaţia: valoarea zilei de muncă = valoarea pe o zi a forţei de muncă. Aşadar, salariul cu bucata nu este decît o formă modificată a salariului pe unitatea de timp.
Să analizăm acum ceva mai amănunţit particularităţile caracteristice ale salariului cu bucata.
Calitatea muncii este controlată aici de produsul însuşi, care trebuie să fie de o calitate medie pentru ca preţul pe bucată să fie plătit în întregime. Ca urmare a acestui fapt salariul cu bucata devine o sursă inepuizabilă pentru reţineri din salariu şi pentru înşelătorii capitaliste.
El oferă capitalistului o măsură perfect determinată pentru intensitatea muncii. Numai timpul de muncă întruchipat într-o cantitate de mărfuri determinată anterior şi stabilită prin practică e considerat timp de muncă socialmente necesar şi este plătit ca atare. Din această cauză, în atelierele de croitorie mai mari din Londra, o anumită bucată de produs, de pildă o jiletcă etc., se numeşte oră, jumătate de oră etc., ora de muncă fiind plătită cu 6 pence. Din practică se ştie care este produsul mediu al unei ore. Atunci cînd este vorba de modele noi, de reparaţii etc., se ivesc neînţelegeri între patron şi muncitor asupra chestiunii dacă o anumită bucată de produs este egală cu o oră etc., pînă cînd şi aici experienţa este aceea care hotărăşte. Acelaşi lucru se întîmplă şi în atelierele de mobile din Londra etc. Dacă muncitorul nu posedă capacitatea medie de muncă, dacă el nu este în stare să livreze un anumit minim de produs pe zi, este concediat49).
Întrucît calitatea şi intensitatea muncii sînt controlate aici de însăşi forma salariului, supravegherea muncii devine în mare măsură inutilă. Salariul cu bucata constituie de aceea baza atît pentru munca la domiciliu în perioada modernă descrisă mai sus, cît şi pentru un sistem ierarhic diversificat de exploatare şi de asuprire. Acesta din urmă are două forme principale. Pe de o parte, salariul cu bucata înlesneşte interpunerea unor paraziți între capitalist şi muncitorul salariat prin subarendarea muncii (subletting of labour). Profitul intermediarilor este format exclusiv din diferenţa dintre preţul muncii plătit de capitalist şi partea acestui preţ pe care intermediarii o lasă realmente muncitorului50). Sistemul acesta poartă în Anglia denumirea caracteristică de „sweating-system“ (sistem de stoarcere a sudorii). Pe de altă parte, salariul cu bucata îi permite capitalistului să încheie un contract cu muncitorul principal — în manufactură cu şeful unui grup, în mine cu minerul propriu-zis etc., în fabrică cu muncitorul care lucrează direct la maşină — în care se prevede livrarea unui număr anumit de bucăţi produs la un anumit preţ, muncitorul principal obligîndu-se să angajeze şi să plătească pe muncitorii auxiliari. Exploatarea muncitorilor de către capital se realizează aici prin intermediul exploatării muncitorului de către muncitor51).
Salariul cu bucata odată stabilit, interesul personal îl determină, fireşte, pe muncitor să facă un efort sporit, ceea ce înlesneşte capitalistului ridicarea gradului normal de intensitate a muncii51a). Tot interesul personal îl îndeamnă pe muncitor să-şi prelungească ziua de muncă, căci astfel creşte salariul său pe zi sau pe săptămînă52). Acest lucru provoacă o reacţie identică cu cea descrisă cu prilejul analizării salariului pe unitatea de timp, fără a mai vorbi de faptul că prelungirea zilei de muncă în sine implică o scădere a preţului muncii, chiar dacă salariul cu bucata rămîne constant.
În cazul salariului pe unitatea de timp, pentru aceleaşi funcţii salariul este, cu puţine excepţii, acelaşi, în timp ce în cazul salariului cu bucata preţul timpului de muncă se măsoară, ce-i drept, cu o anumită cantitate de produs, dar salariul pe zi sau pe săptămînă variază în funcţie de deosebirile individuale dintre muncitori, unul livrînd într-un timp dat numai minimul de produs, altul media, ai treilea mai mult decît media. În ceea ce priveşte venitul real, există deci diferenţe mari în funcţie de îndemînarea, forţa, energia, rezistenţa etc. fiecărui muncitor53). Faptul acesta nu schimbă, bineînţeles, cu nimic relaţia generală dintre capital şi munca salariată. În primul rînd, deosebirile individuale se compensează atunci cînd luăm atelierul în ansamblu, întrucît acesta livrează într-un timp de muncă dat o cantitate medie de produs, iar salariul total plătit muncitorilor este salariul mediu în ramura de producţie respectivă. În al doilea rînd, raportul dintre salariu şi plusvaloare rămîne neschimbat, deoarece salariului individual al fiecărui muncitor în parte îi corespunde masa de plusvaloare produsă individual. Dar posibilităţile mai mari pe care salariul cu bucata le oferă individului tind să dezvolte, pe de o parte, individualitatea şi deci spiritul de libertate, de independenţă şi de autocontrol al muncitorilor, iar pe de altă parte, concurenţa dintre ei. El are deci tendinţa ca o dată cu ridicarea salariilor individuale peste nivelul mediu să scadă însuşi acest nivel mediu. Acolo însă unde un anumit salariu cu bucata s-a statornicit prin tradiţii îndelungate şi de aceea reducerea lui prezintă dificultăţi deosebite, patronii recurg uneori la transformarea forţată a salariului cu bucata în salariu pe unitatea de timp. Un asemenea procedeu a provocat, de pildă, în 1860 o mare grevă a muncitorilor de la fabricile de panglici din Coventry54). În sfîrşit, salariul cu bucata este unul dintre elementele principale pe care se bazează sistemul de muncă cu ora descris mai sus55).
Din cele de mai sus rezultă că salariul cu bucata este forma de salariu cea mai adecvată modului de producţie capitalist. Deşi nu constituie o noutate — salariul cu bucata figurează oficial alături de salariul pe unitatea de timp, printre altele, în statutele muncitoreşti franceze şi engleze din secolul al XIV-lea — el este aplicat pe scară largă abia în perioada manufacturieră propriu-zisă. În perioada de „Sturm und Drang“ a marii industrii, anume în perioada 1797—1815, salariul cu bucata serveşte ca pîrghie pentru prelungirea timpului de muncă şi pentru reducerea salariului. Un material foarte important privind mişcarea salariului în această perioadă găsim în Cărţile Albastre: „Report and Evidence from the Select Committee on Petitions respecting the Corn Laws“ (sesiunea parlamentară 1813—1814) şi „Reports from the Lords' Committee, on the state of the Growth, Commerce, and Consumption of Grain, and all Laws relating thereto“ (sesiunea 1814—1815). Aceste publicaţii conţin dovezi bazate pe documente în ceea ce priveşte scăderea continuă a preţului muncii din momentul începerii războiului antiiacobin. Astfel, în ţesătorii, salariul cu bucata a scăzut atît de mult, încît, deşi ziua de muncă a fost mult prelungită, salariul pe zi este mai scăzut decît înainte.
„Venitul real al ţesătorului este acum cu mult mai scăzut decît în trecut; avantajele sale faţă de muncitorul necalificat, care cîndva erau foarte mari, au dispărut aproape complet. Într-adevăr, deosebirea dintre salariul pentru o muncă calificată şi salariul pentru o muncă necalificată este acum mult mai mică decît în oricare altă perioadă anterioară“56).
Din următorul pasaj luat dintr-o lucrare care apără cu părtinire interesele landlorzilor şi arendaşilor se poate vedea ce puţine foloase a avut proletariatul agricol de pe urma sporirii intensităţii şi duratei muncii datorită salariului cu bucata:
„Majoritatea covîrşitoare a operaţiilor agricole este efectuată de oameni angajaţi cu ziua sau cu bucata. Salariul lor săptămînal este de circa 12 şilingi; şi cu toate că este de presupus că, fiind plătit cu bucata, muncitorul este îndemnat să muncească mai mult şi cîştigă cu 1 şiling sau poate cu 2 şilingi mai mult decît dacă e plătit cu săptămîna, la analizarea venitului său în ansamblu se constată că ceea ce cîştigă în plus este anihilat de faptul că în anumite perioade ale anului nu găseşte de lucru... Se mai constată în genere că salariile acestor oameni se află într-un anumit raport faţă de preţul mijloacelor de subzistenţă necesare, astfel că un om cu doi copii este în stare să-şi întreţină familia fără să recurgă la ajutorul parohiei“57).
În acea epocă, referindu-se la faptele relatate în rapoartele publicate de parlament, Malthusi) spunea:
„Mărturisesc că nu sînt de loc mulţumit că practica salariului cu bucata capătă o atît de mare răspîndire. O muncă grea de cîte 12 sau 14 ore pe zi în cursul unei perioade mai îndelungate este într-adevăr prea mult pentru o fiinţă omenească“58).
În atelierele în care s-a aplicat legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici, salariul cu bucata este o regulă generală, deoarece aici capitalul nu poate să prelungească ziua de muncă decît prin intensificarea muncii59).
Dacă se schimbă productivitatea muncii, se schimbă şi timpul de muncă pe care îl reprezintă o anumită cantitate de produs. Se schimbă, prin urmare, şi salariul cu bucata, deoarece el exprimă preţul unui anumit timp de muncă. În exemplul dat de noi mai sus se produceau în 12 ore 24 de bucăţi de produs, valoarea nou creată în aceste 12 ore fiind de 6 şilingi, valoarea pe o zi a forţei de muncă de 3 şilingi, preţul orei de muncă de 3 pence, iar salariul de 11/2 pence de bucată. Fiecare bucată a absorbit 1/2 de oră de muncă. Dacă în aceeaşi zi de muncă se produc acum, de pildă, ca urmare a dublării productivităţii muncii, 48 de bucăţi în loc de 24 şi dacă toate celelalte împrejurări rămîn neschimbate, salariul cu bucata scade de la 11/2 pence la 3/4 pence, întrucît fiecare bucată nu mai reprezintă acum decît 1/4 în loc de 1/2 de oră de muncă. 24 × 11/2 pence = 3 şilingi; tot aşa 48 × 3/4 pence = 3 şilingi. Cu alte cuvinte, salariul cu bucata scade în aceeaşi proporţie în care creşte numărul bucăţilor produse în acelaşi număr de ore60), prin urmare în aceeaşi proporţie în care scade timpul de muncă folosit pentru o bucată. Această schimbare a salariului cu bucata, deşi pur nominală, este izvorul permanent al conflictului dintre capitalist şi muncitor: fie pentru că capitalistul o foloseşte ca pretext pentru a reduce efectiv preţul muncii, fie pentru că forţa productivă sporită a muncii este însoţită de o creştere a intensităţii ei, fie pentru că muncitorul ia în serios forma exterioară a salariului cu bucata, considerînd că ceea ce i se plăteşte este produsul muncii sale şi nu forţa sa de muncă, şi în virtutea acestui fapt se opune deci unei reduceri a salariului, care nu este însoţită de o reducere corespunzătoare a preţului de vînzare a mărfii.
„Muncitorii urmăresc cu grijă preţul materiilor prime şi preţul bunurilor fabricate şi sînt astfel în stare să aprecieze cu exactitate profiturile patronilor lor“61).
Capitalul respinge pe bună dreptate asemenea pretenții, care au la bază o concepție eronată asupra caracterului muncii salariate62). El este indignat de pretenția muncitorilor de a institui un impozit pe progresul industriei și declară categoric că producitvitatea muncii*5 nu-l privește pe muncitor63).
45) „Sistemul muncii cu bucata marchează o epocă în istoria muncitorilor; acest sistem se află la mijlocul drumului dintre situaţia simplilor muncitori cu ziua, care depind de voinţa capitalistului, şi meseriaşii care cooperează în muncă şi care într-un viitor apropiat promit să reunească în persoana lor pe meseriaş şi pe capitalist. Muncitorii care lucrează cu bucata sînt de fapt propriii lor patroni, chiar dacă lucrează cu capitalul întreprinzătorului“. (John Wattsi), „Trade Societies and Strikes, Machinery and Cooperative Societies“, Manchester 1865, p. 52, 53.) Citez acest opuscul pentru că este un adevărat potpuriu de locuri comune apologetice perimate. Acelaşi domn Watts, care a fost cîndva adept al owenismului, a publicat în 1842 o altă lucrare: „Facts and Fictions of Political Economy“, în care declara, între altele, că proprietatea este jaf. Dar e mult de atunci.
46) T. J. Dunningi), „Trade's Unions and Strikes“, Lond. 1860, p. 22.
47) Iată o mostră de felul cum existenţa paralelă a acestor două forme ale salariului favorizează înşelătoriile fabricanţilor: „Într-o fabrică lucrează 400 de oameni, dintre care jumătate lucrează în acord şi sînt direct interesaţi să lucreze mai multe ore. Ceilalţi 200 sînt plătiţi cu ziua, lucrează tot atîta timp ca şi ceilalţi, dar nu primesc nimic pentru orele suplimentare... Munca de o jumătate de oră pe zi a acestor 200 de oameni este egală cu o muncă de 50 de ore a unei persoane, adică cu 5/6 din munca săptămînală a unui muncitor, şi constituie un cîştig palpabil pentru întreprinzător.“ („Reports of Insp. of Fact., 31st October 1860“, p. 9.) „Orele suplimentare se practică şi acum pe scară largă şi în majoritatea cazurilor la adăpostul legii înseşi, care îl fereşte pe fabricant de a fi descoperit şi sancţionat pentru aceste abuzuri. Am arătat în numeroase rapoarte anterioare... ce nedreptate li se face tuturor muncitorilor care primesc salariul pe săptămînă, şi nu cu bucata“. (Leonard Horneri) în „Reports of Insp. of Fact., 30th April 1859“, p. 8, 9.)
48) „Salariul poate fi măsurat în două feluri: prin durata muncii sau prin produsul ei“. („Abrégé élémentaire des principes de l'Écon. Pol.“, Paris 1796, p. 32.) Autorul acestei scrieri anonime este G. Garnieri).
49) „El“ (filatorul) „primeşte o anumită cantitate de bumbac şi după anumit timp trebuie să predea în schimb o anumită cantitate de fire răsucite sau de fire obişnuite, de un anumit grad de fineţe, şi i se plăteşte o sumă anumită pentru fiecare pfund de produs pe care îl livrează. Dacă lucrul său nu este de bună calitate, el este amendat; dacă, pe de altă parte, cantitatea este mai mică decît minimul fixat pentru timpul respectiv, el e concediat şi înlocuit cu un muncitor mai iscusit“. (Urei), l. c., p. 316, 317.)
50) „Cînd produsul muncii trece prin mîinile mai multor persoane şi fiecare dintre aceste persoane vrea să aibă un cîştig, în timp ce numai ultima face munca, plata care ajunge în cele din urmă în mîna muncitoarei este mizerabilă şi disproporţionată“. („Child. Empl. Comm., II. Rep.“, p. LXX, nr. 424.)
51) Chiar şi apologetul Watts remarcă: „Sistemul de plată cu bucata ar fi mult îmbunătăţit dacă la contract ar participa toţi muncitorii care lucrează într-o întreprindere potrivii capacităţilor lor în loc ca un singur om să fie interesat să pună la muncă excesivă pe tovarăşii săi pentru beneficiul său propriu“ (l.c. p. 53). În ceea ce priveşte infamiile acestui sistem, comp. „Child. Empl. Comm., Rep. III“, p. 66, n. 22; p. 11, n. 124; p. XI, n. 13, 53, 59 etc.
51a) Rezultatul acesta natural este de multe ori sporit prin mijloace artificiale. Astfel, în construcţia de maşini, la Londra se foloseşte de obicei următorul truc: „capitalistul alege ca şef al unui grup de muncitori pe un om care se remarcă prin forţă fizică şi îndemînare. Trimestrial sau la alte termene îi plăteşte un salariu suplimentar, cu condiţia să facă tot posibilul pentru a-i determina pe tovarăşii săi de muncă, care nu primesc decît salariul obişnuit, să se ia la întrecere cu el... Faptul acesta explică fără nici un alt comentariu de ce capitaliştii se plîng că trade-unionurile «paralizează activitatea, îndemînarea mai mare şi forţa de muncă (stinting the action, superior skill and working power)»“. (Dunning, l. c., p. 22, 23.) Întrucît autorul este el însuşi muncitor şi secretar al unui trade-union, s-ar putea crede că exagerează. Luaţi însă, de pildă, „highly respectable“*1 enciclopedie agronomică a lui J. Ch. Mortoni) şi veţi vedea în articolul „Labourer“ că această metodă este recomandată arendaşilor ca o metodă verificată.
52) „Pentru toţi cei plătiţi cu bucata... este avantajoasă mărirea duratei muncii dincolo de limitele prevăzute de lege. Această tendinţă de a face ore suplimentare se observă îndeosebi la femeile care lucrează ca ţesătoare şi ca depanatoare“. („Rep. of Insp. of Fact., 30th April 1858“, p. 9.) „Salariul cu bucata, atît de avantajos pentru capitalist..., are tendinţa directă de a-l determina pe tînărul olar să muncească excesiv de mult în cursul celor 4 sau 5 ani în care e plătit cu bucata, dar la un preţ scăzut. Aceasta este una dintre cauzele principale ale degenerării fizice a olarilor“. („Child. Empl. Comm., I. Rep.“, p. XIII.)
53) „Dacă într-o ramură de producţie munca este plătită în acord, adică cu bucata..., salariile pot să difere considerabil ca mărime... Dimpotrivă, în cazul salariului cu ziua există în general un tarif unitar al salariilor... recunoscut atît de întreprinzător, cît şi de muncitor ca salariu tip pentru muncitorul mediu din ramura respectivă“. (Dunning, l.c., p. 17.)
54) „Lucrul calfelor e reglementat cu ziua sau cu bucata (à la journée ou à la piece)... Patronii ştiu aproximativ cîtă muncă pot efectua zilnic lucrătorii din fiecare métier*2 şi, în consecinţă, îi plătesc adesea proporţional cu munca făcută; astfel, calfele lucrează cît mai mult posibil în propriul lor interes fără supraveghere“. (Cantilloni), „Essai sur la Nature du Commerce en Général“, Amst. Éd. 1756, p. 185 şi 202. Prima ediţie a apărut în 1755.) Aşadar, Cantillon, de la care Quesnayi), sir James Steuarti) şi A. Smithi) s-a inspirat din plin, prezintă aici salariul cu bucata ca fiind pur şi simplu formă modificată a salariului pe unitatea de timp. Pe coperta ediţiei franceze a lui Cantillon se menţionează că este o traducere din limba engleză, dar ediţia engleză: „The Analysis of Trade, Commerce etc., by Philip Cantilloni), late of the City of London, Merchant“ nu numai că a apărut mai tîrziu (1759), dar şi conţinutul ei dovedeşte că a fost elaborată ulterior. Astfel, în ediţia franceză Humei) nu este menţionat, iar în ediţia engleză numele lui Pettyi) nu apare aproape de loc. Ediţia engleză este mai puţin importantă din punct de vedere teoretic, dar conţine tot felul de date speciale privind comerţul englez, comerţul cu metale nobile etc., care în textul francez lipsesc. De aceea cuvintele din titlul ediţiei engleze, după care scrierea ar fi „Taken chiefly from the Manuscript of a very ingenious Gentleman deceased, and adapted etc.“*3, par să fie mai mult decît una dintre obişnuitele ficţiuni ale vremii158.
55) „De cîte ori n-am avut prilejul să vedem că în unele ateliere erau angajaţi mai mulţi muncitori decît era într-adevăr necesar pentru muncă? De multe ori se angajează muncitori pentru lucrări neprevăzute, uneori chiar imaginare; întrucît muncitorii sînt plătiţi cu bucata întreprinzătorii nu riscă nimic, toate daunele provocate de pierderea de timp sînt suportate de cei care nu lucrează“. (H. Gregoiri), „Les Typographes devant le Tribunal Correctionnel de Bruxelles“, Bruxelles 1865, p. 9.)
56) „Remarks on the Commercial policy of Great Britain“, London 1815, p. 48.
57) „A Defence of the Landowners and Farmers of Great Britain“, Lond. 1814, p. 4, 5.
58) Malthus, „Inquiry into the Nature etc. of Rent“, London 1815, [p. 49, notă].
59) „Muncitorii cu bucata reprezintă, probabil, 4/5 din totalul muncitorilor de fabrică“. („Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1858“, p. 9.)
60) „Forţa productivă a maşinii sale de filat este măsurată cu precizie, iar mărimea sumei cu care se plăteşte munca făcută cu această maşină“ scade o dată cu creşterea forţei ei productive, deşi nu în aceeaşi proporţie“. (Ure, l.c., p. 317.) Această din urmă formulare apologetică este infirmată de Ure însuşi. El admite, de pildă, că dintr-o prelungire a mulei rezultă o muncă suplimentară. Munca nu scade deci în aceeaşi măsură în care creşte forţa ei productivă. Mai departe : „Prin această prelungire forţa productivă a maşinii este sporită cu 1/5. Ca urmare, pentru munca sa filatorul nu va mai fi plătit cu acelaşi salariu ca mai înainte, dar, întrucît salariul său nu este redus cu 1/5, perfecţionarea intervenită îi sporeşte cîştigul în bani pentru fiecare număr de ore muncite“ — însă, însă — „la calculul de mai sus se impune o anumită modificare... Din jumătatea de şiling pe care o cîştigă în plus, filatorul trebuie să plătească ceva pentru ajutoare tinere... care înlătură pe muncitorii adulţi“ (l.c. p. 320, 321), ceea ce nu dovedeşte o tendinţă de urcare a salariului.
61) H. Fawcetti), „The Economic Position of the British Labourer“, Cambridge and London 1865, p. 178.
62) În ziarul londonez „Standard“ din 26 octombrie 1861 se găseşte o relatare despre un proces al firmei „John Bright et Co.“, dezbătut în fața magistrates*4 din Rochdale, proces în care această firmă „a cerut ca reprezentanţii trade-unionului ţesătorilor de covoare să fie condamnaţi pentru intimidare. Firma «Bright» introdusese maşini noi, care urmau să producă 240 de iarzi de covoare în timpul şi cu munca (!) necesare înainte pentru producerea a 160 de iarzi. Muncitorii nu aveau dreptul să participe la o parte din profitul rezultat din investiţiile de capital pe care patronii lor le făcuseră pentru perfecţionările tehnice. În consecinţă, domnii Bright au propus o reducere a salariului de la 11/2 pence de iard la 1 penny, cîştigurile muncitorilor pentru aceeaşi muncă rămînînd neschimbate. Aceasta era însă o reducere nominală, asupra căreia, după cum se afirmă, muncitorii nu fuseseră avertizaţi“.
63) „În tendinţa lor de a menţine un anumit nivel al salariilor, trade-unionurile se străduiesc să participe la profiturile rezultate din perfecţionarea maşinilor!“ (Quelle horreur!*6) „...Ele cer un salariu sporit pe motiv că munca este redusă..., cu alte cuvinte ele se străduiesc să instituie un impozit pe perfecţionările din industrie“. („On Combination of Trades“, New Edit., Lond. 1834, p. 42.)
*1 — „prea-respectabila“. — Nota trad.
*2 — branşă. — Nota trad.
*3 — împrumutată în cea mai mare parte din manuscrisul unui foarte dotat gentleman decedat şi adaptat etc. — Nota trad.
*4 — judecătorilor de pace. — Nota trad.
*5 În ediţia a 4-a: muncitorului. — Nota red.
*6 — Ce oroare! — Nota trad.
158. Autorul cărţii „Essai sur la nature du commerce en général“ este Richard Cantillon. Lucrarea a fost revizuită în vederea editării ei în limba engleză de o rudă a autorului, Philippe Cantillon. — Nota red.