În primul rînd trebuie să explic cititorilor ediţiei întîi modificările făcute în ediţia a doua. Ceea ce se observă imediat este împărţirea mai sistematică a cărţii. Notele suplimentare figurează pretutindeni ca note la ediţia a doua. În ceea ce priveşte textul propriu-zis, modificările mai importante sînt următoarele:
În capitolul I, 1, deducerea valorii din analiza ecuaţiilor în care se exprimă orice valoare de schimb este făcută cu mai multă rigurozitate ştiinţifică; de asemenea este subliniată în mod expres legătura dintre substanţa valorii şi determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă socialmente necesar, legătură care în prima ediţie a fost doar schiţată. Capitolul I, 3 (Forma-valoare) a fost refăcut în întregime, ceea ce era necesar din cauza dublei expuneri din ediţia întîi. Menţionez în treacăt că am făcut această dublă expunere la îndemnul prietenului meu, Dr. L. Kugelmanni) din Hanovra. Mă aflam în vizită la el, în primăvara anului 1867, cînd au sosit primele exemplare de probă din Hamburg şi m-a convins că pentru majoritatea cititorilor este necesară o expunere suplimentară, mai didactică, a formei valoare. Ultimul subcapitol al primului capitol, „Caracterul de fetiş al mărfii etc.“, este în cea mai mare parte modificat. Capitolul III, 1 (Măsură a valorii) a fost revizuit amănunţit, deoarece în prima ediţie acest subcapitol nu a fost tratat cu atenţia cuvenită, cititorul fiind trimis la expunerea făcută în „Contribuţii la critica economiei politice“, Berlin 1859. Capitolul VII, îndeosebi subcapitolul 2, a suferit modificări substanţiale.
Ar fi inutil să insist asupra tuturor modificărilor făcute pe alocuri în text, care sînt adesea numai de ordin stilistic; asemenea modificări există în cuprinsul întregii cărţi. Cu toate acestea, revizuind acum textul traducerii franceze care urmează să apară la Paris, constat că pe alocuri în originalul german ar fi fost nevoie uneori de o prelucrare substanţială, alteori de intervenţii stilistice mai serioase şi chiar de înlăturarea cu grijă a unor scăpări. Dar n-am avut timpul necesar să fac toate acestea, deoarec abia în toamna anului 1871, cînd eram ocupat cu alte lucrări urgente, am aflat că lucrarea este epuizată şi că tipărirea ediţiei a 2-a trebuie să înceapă chiar în ianuarie 1872.
Faptul că „Capitalul“ a fost repede înţeles în cercurile largi ale clasei muncitoare germane este cea mai bună răsplată pentn munca mea. D-l Mayeri), fabricant din Viena, care în domeniul economiei se situează pe poziţii burgheze, a arătat foarte just într-o broşură7 apărută în timpul războiului franco-prusian, că spiritul teoretic dezvoltat, considerat o calitate înnăscută a poporului german, a dispărut cu desăvîrşire la aşa-zisele clase culte din Germania, dar că, în schimb, el renaşte la clasa muncitoare din Germania8.
În Germania, economia politică a rămas pînă în momentul de faţă o ştiinţă străină. În lucrarea „Geschichtliche Darstellung des Handels, der Gewerbe usw“, şi îndeosebi în primele două volume ale acestei lucrări, editate în 1830, Gustav von Gülichi) a expus în cea mai mare parte condiţiile istorice care au frînat la noi dezvoltarea modului de producţie capitalist, prin urmare şi dezvoltarea societăţii burgheze moderne. Lipsea terenul necesar pentru economia politică. Ea a fost importată ca produs finit din Anglia şi din Franţa. Profesorii germani de economie politică au rămas nişte învăţăcei. Mai mult, în mîna lor, expresia teoretică a unei realităţi străine s-a transformat într-o colecţie de dogme, pe care ei le-au interpretat în spiritul lumii mic-burgheze în mijlocul căreia trăiau, prin urmare eronat. Pentru a-şi disimula neputinţa ştiinţifică şi sentimentul neplăcut de a fi nevoiţi să joace rolul de profesori într-un domeniu care în realitate le era cu totul străin, ei etalau cu mult fast o erudiţie istorică şi literară sau prezentau un material străin împrumutat din aşa-zisele ştiinţe administrative (Kameralwissenschaften) — acest talmeş-balmeş de cunoştinţe prin al căror purgatoriu trebuia să treacă orice candidat în birocraţia germană plin de speranţă*1.
Începînd din 1848, în Germania producţia capitalistă s-a dezvoltat rapid, ajungînd astăzi la o perioadă de febră a afacerilor speculative. Dar pentru oamenii noştri de specialitate soarta a rămas la fel de vitregă ca înainte. Atîta timp cît au putut să se ocupe în mod imparţial de economia politică, în realitatea germană nu au existat relaţii economice moderne. Atunci cînd aceste relaţii au început să apară, condiţiile erau de aşa natură încît nu mai permiteau studierea imparţială a acestor relaţii în limitele orizontului burghez. În măsura în care economia politică este burgheză, adică în măsura în care ea consideră că orînduirea capitalistă este forma absolută şi ultimă a producţiei sociale, şi nu o treaptă trecătoare a procesului istoric de dezvoltare, ea poate rămîne ştiinţă numai atîta timp cît lupta de clasă se află în stare latentă sau nu se manifestă decît în cazuri izolate.
Să luăm Anglia. Economia ei politică clasică coincide cu perioada cînd lupta de clasă nu era dezvoltată. Ultimul ei mare reprezentant, Ricardoi), este acela care, în cercetările sale, porneşte, în sfîrşit, în mod deliberat de la opoziţia dintre interesele de clasă, de la opoziţia dintre salariu şi profit, dintre profit şi fenta funciară, considerînd în mod naiv această opoziţie ca o lege naturală a societăţii. Cu aceasta însă ştiinţa economică burgheză a atins o limită pe care nu o va putea depăşi. Încă în timpul vieţii lui Ricardo, şi în opoziţie cu el, economia politică burgheză a fost supusă criticii de către Sismondi1).
Perioada următoare, 1820—1830, se caracterizează în Anglia printr-o activitate intensă în domeniul economiei politice. Aceasta a fost perioada vulgarizării şi a răspîndirii teoriei ricardiene şi totodată a luptei ei împotriva şcolii vechi. Au avut loc turnire strălucite. Tot ce s-a făcut pe atunci e puţin cunoscut pe continent, întrucît polemica este împrăştiată în mare parte în articole de revistă, în broşuri ocazionale şi pamflete. Caracterul obiectiv al acestei polemici — cu toate că în unele cazuri teoria lui Ricardo era încă pe atunci folosită ca armă împotriva economiei burgheze — se explică prin împrejurările momentului. Pe de o parte, însăşi marea industrie abia ieşea din perioada copilăriei, după cum reiese din faptul că ciclul periodic al vieţii ei moderne începe abia cu criza din 1825. Pe de altă parte, lupta de clasă dintre capital şi muncă este împinsă pe planul al doilea, pe tărîm politic din cauza conflictului dintre guvernele şi feudalii strînşi în jurul Sfintei Alianţe şi masele populare conduse de burghezie, pe tărîm economic din cauza neînţelegerilor dintre capitalul industrial şi proprietatea funciară aristocratică, care în Franţa se ascundea îndărătul antagonismului dintre proprietatea parcelară şi marea proprietate funciară şi care în Anglia a izbucnit în momentul introducerii legilor cerealelor. Literatura economică engleză din această epocă aminteşte de perioada de Sturm und Drang pe care a cunoscut-o economia politică în Franţa după moartea doctorului Quesnayi), dar numai aşa cum ultimele zile frumoase ale toamnei amintesc de primăvară. În 1830 a izbucnit criza care avea să hotărască totul.
În Franţa şi în Anglia burghezia cucerise puterea politică. Din acest moment lupta de clasă ia, atît din punct de vedere practic cît şi din punct de vedere teoretic, forme din ce în ce mai accentuate şi mai ameninţătoare. Economiei politice ştiinţifice burgheze îi bătuse ceasul. Acum nu mai era vorba de faptul dacă cutare sau cutare teoremă este adevărată, ci dacă este folositoare sau dăunătoare capitalului, dacă este comodă sau incomodă pentru capital, dacă este sau nu pe placul poliţiei. Locul cercetării dezinteresate a fost luat de bătăliile unor scribi năimiţi, locul cercetării ştiinţifice obiective a fost luat de conştiinţa încărcată şi de reaua-credinţă a apologeticii. Totuşi chiar şi pretenţioasele tratate puse în circulaţie de Anti-Corn-Law League9, în frunte cu fabricanţii Cobdeni) şi Brighti), prezentau, prin polemica lor împotriva aristocraţiei funciare, dacă nu un interes ştiinţific, cel puţin unul istoric. Dar încă de pe vremea lui sir Robert Peeli) şi acest ultim ghimpe a fost smuls economiei politice vulgare de către legislaţia liberului schimb.
Revoluţia din 1848 de pe continent a avut repercusiuni şi asupra Angliei. Oameni care mai aspirau la un rol în ştiinţă şi care doreau să fie mai mult decît simpli sofişti şi sicofanţi ai claselor dominante căutau să pună de acord economia politică a capitalului cu revendicările proletariatului, care acum nu mai puteau fi ignorate. De aici acest sincretism searbăd, reprezentat cum nu se poate mai bine de John Stuart Milli). Este un faliment al economiei politice „burgheze“, pe care marele savant şi critic rus N. Cernîşevskii) l-a scos în evidenţă magistral în opera sa „Studii de economie politică după Mill“.
Prin urmare, în Germania modul de producţie capitalist a ajuns la maturitate după ce în Franţa şi în Anglia caracterul lui antagonist se manifestase în mod zgomotos prin lupte de importanţă istorică; în plus, proletariatul german avea deja o conştiinţă de clasă mult mai cristalizată din punct de vedere teoretic decît burghezia germană. Aşadar, în momentul cînd se părea că este posibil să avem o ştiinţă burgheză a economiei politice, acest lucru a devenit din nou imposibil.
În aceste împrejurări, reprezentanţii ei s-au împărţit în două tabere. Unii, oameni raţionali şi practici, în goană după înavuţire, s-au strîns sub steagul lui Bastiati), reprezentantul cel mai plat şi deci cel mai reuşit al apologeticii vulgar-economice; ceilalţi, pătrunşi de demnitatea profesorală a ştiinţei lor, l-au urmat pe J. St. Mill în încercarea lui de a împăca ceea ce e de neîmpăcat. În perioada declinului economiei politice burgheze, ca şi în perioada clasică, germanii au rămas nişte simpli învăţăcei, care nu făceau decît să admire şi să imite străinătatea, nişte simpli comis-voiajori ai unei mari firme străine.
Evoluţia istorică specifică a societăţii germane a exclus deci orice dezvoltare originală a economiei politice „burgheze“, nu însă critica acesteia. În măsura în care o astfel de critică reprezintă în general o clasă, ea nu poate să reprezinte decît clasa care are misiunea istorică de a transforma radical modul de producţie capitalist şi de a desfiinţa în cele din urmă clasele: cu alte cuvinte proletariatul.
Reprezentanţii, instruiţi şi neinstruiţi, ai burgheziei germane au încercat mai întîi să treacă sub tăcere apariţia „Capitalului“, ceea ce reuşiseră să facă cu lucrările mele anterioare. De îndată ce această tactică nu a mai corespuns condiţiilor vremii, ei au scris, sub pretextul de a face o critică cărţii mele, o serie de indicaţii „Pentru calmarea conştiinţei burgheze“, dar au găsit în presa muncitorească — vezi, bunăoară, articolele lui Joseph Dietzgeni) din „Volksstaat“10 — adversari superiori, cărora le-au rămas datori cu răspunsul pînă în ziua de azi2).
O excelentă traducere în limba rusă a „Capitalului“ a apărut în primăvara anului 1872 la Petersburg. Ediţia, avînd un tiraj de 3000 de exemplare, este acum aproape epuizată. Încă în 1871, d-l N. Sieber (Зибер), profesor de economie politică la Universitatea din Kiev, a demonstrat în lucrarea sa: „Теория Ценности и капитала, Д. Рикардо“ („Teoria valorii şi a capitalului a lui D. Ricardo etc.“) că teoria valorii, a banilor şi a capitalului elaborată de mine este, în liniile ei fundamentale, o dezvoltare necesară a doctrinei lui Smithi)-Ricardo. Ceea ce-l surprinde pe europeanul occidental cînd citeşte această carte valoroasă este faptul că autorul ei se menţine în mod consecvent pe poziţii pur teoretice.
Metoda folosită în „Capitalul“ a fost prea puţin înţeleasă, dovadă părerile contradictorii exprimate asupra ei.
Astfel, „Revue Positiviste“11 din Paris îmi reproşează, pe de o parte, că tratez economia politică în mod metafizic, iar pe de altă parte — ghiciţi ce! — că mă limitez la o simplă disecare critică a ceea ce e dat, în loc să dau reţete (comtistei)?) pentru bucătăria ordinară a viitorului. În ceea ce priveşte reproşul de tratare metafizică, profesorul Zieber face următoarea remarcă:
„În ceea ce priveşte teoria propriu-zisă, metoda lui Marx este metoda deductivă a întregii şcoli engleze, metodă ale cărei avantaje şi dezavantaje sînt comune celor mai mari economişti teoreticieni“12.
D-l M. Blocki) — „Les théoreticiens du socialisme en Allemagne. Extrait du «Journal des Economistes», juillet et août 1872“ — descoperă că metoda mea este analitică şi spune printre altele:
„Par cet ouvrage M. Marx se classe parmi les esprits analytiques les plus éminents“*2.
Recenzenţii germani ţipă, fireşte, că e sofistică hegeliană. „Вестникъ Европъ“ din Petersburg, într-un articol consacrat exclusiv metodei folosite în „Capitalul“ (numărul din mai 1872, p. 427—436)13, apreciază că metoda mea de cercetare este riguros realistă, dar că metoda de expunere este, din nefericire, dialectic-germană. El spune:
„La prima vedere, dacă ar fi să judecăm după forma exterioară a expunerii. Marx este cel mai mare filozof idealist, şi anume în sensul „german“, adică în sensul rău al cuvîntului. În fapt însă el este infinit mai realist decît toţi predecesorii săi în domeniul criticii economice... El nu poate fi considerat în nici un caz idealist“.
Cel mai bun răspuns pe care-l pot da autorului sînt cîteva extrase din propria sa critică, care, în plus, ar putea să-i intereseze pe unii dintre cititorii mei cărora originalul rus le este inaccesibil.
După ce dă un citat din prefaţa mea la „Contribuţii la critica economiei politice“, Berlin 1859, p. IV—VII14, în care am expus baza materialistă a metodei mele, autorul continuă:
„Pentru Marx important este un singur lucru: să descopere legea fenomenelor pe care le cercetează. Dar pe el îl interesează nu numai legea care guvernează aceste fenomene, atîta timp cît ele au o formă anumită şi se află într-o corelaţie pe care el o observă într-o perioadei dată. Pe el îl interesează în primul rînd legea schimbării lor, a dezvoltării lor, adică trecerea dintr-o formă în alta, dintr-un sistem de corelaţii în altul. Din momentul în care a descoperit această lege, el analizează amănunţit efectele prin care aceasta se manifestă în viaţa socială... Aşadar Marx se preocupă de un singur lucru: să demonstreze, printr-o riguroasă analiză ştiinţifică, necesitatea unor anumite sisteme de relaţii sociale şi să constate în mod cît mai exact cu putinţă faptele care-i servesc drept puncte de plecare şi puncte de sprijin. Este absolut suficient dacă o dată cu necesitatea ordinii actuale el demonstrează şi necesitatea unei alte ordini, precum şi inevitabilitatea trecerii de la prima la cea de-a doua, indiferent dacă oamenii cred sau nu cred acest lucru, dacă sînt sau nu sînt conştienţi de acest lucru. Pentru Marx mişcarea socială este un proces istoric-natural, guvernat de legi care nu numai că sînt independente de voinţa, de conştiinţa şi de intenţiile oamenilor, ci, chiar determină voinţa, conştiinţa şi intenţiile oamenilor... Dacă elementul conştient joacă în istoria culturii un rol atît de subordonat, se înţelege de la sine că critica, al cărei obiect îl constituie însăşi cultura, poate mai puţin decît orice altceva să aibă la bază o formă a conştiinţei sau un rezultat al ei. Aceasta înseamnă că nu ideea, ci numai fenomenul exterior poate să-i servească drept punct de plecare. Critica va compara şi va confrunta un fapt nu cu ideea, ci cu alt fapt. Pentru ea important este numai ca ambele fapte să fie analizate cu maximum de precizie posibilă şi ca ele să constituie într-adevăr unul faţă de celălalt trepte de dezvoltare diferite; în primul rînd este important să se analizeze cu aceeaşi precizie ordinea, succesiunea şi conexiunea acestor trepte de dezvoltare. Dar, se va spune, legile generale ale vieţii economice sînt aceleaşi, indiferent dacă sînt aplicate la prezent sau la trecut. Tocmai acest lucru este contestat de Marx. El consideră că asemenea legi abstracte nu există... Dimpotrivă, după părerea lui, fiecare perioadă istorică are legile ei proprii... Dar de îndată ce viaţa a depăşit o perioadă de dezvoltare dată, de îndată ce ea a trecut dintr-un stadiu dat într-altul, ea începe să fie guvernată de alte legi. Într-un cuvînt, viaţa economică prezintă, în acest caz, un fenomen absolut analog celor pe care le întîlnim în categorii de fenomene biologice... Vechii economişti îşi făceau o idee greşită despre natura legilor economice atunci cînd le asemuiau cu legile fizicii şi ale chimiei... O analiză mai profundă a fenomenelor a dovedit că organismele sociale se deosebesc unele de altele tot atît de profund cum se deosebesc organismele vegetale de cele animale... Mai mult, dată fiind structura diferită a acestor organisme sociale, caracterul eterogen al organelor lor, deosebirea în ceea ce priveşte condiţiile în care aceste organisme trebuie să funcţioneze etc. unul şi acelaşi fenomen se supune unor legi absolut diferite. Marx contestă, de pildă, că legea populaţiei este aceeaşi în toate timpurile şi în toate locurile. Dimpotrivă, el afirmă că fiecare treaptă de dezvoltare îşi are o lege a populaţiei proprie... În funcţie de deosebirile între nivelurile de dezvoltare ale forţei productive se schimbă relaţiile şi legile care o guvernează, propunîndu-şi, aşadar, să analizeze şi să explice din acest punct de vedere orînduirea economică capitalistă, Marx nu face decît să formuleze în mod strict ştiinţific ţelul pe care trebuie să-l urmărească orice analiză riguroasă a vieţii economice... Valoarea ştiinţifică a unei astfel de cercetări constă în explicarea legilor speciale care guvernează naşterea, existenţa, dezvoltarea şi moartea unui organism social dat şi înlocuirea lui cu un altul, superior. Iar lucrarea lui Marx are într-adevăr o asemenea valoare“.
Prezentînd atît de exact ceea ce el numeşte metoda mea, şi atît de binevoitor felul cum eu o aplic, ce altceva prezintă autorul dacă nu metoda dialectică?
Fireşte, metoda de expunere trebuie să se deosebească, formal, de metoda de cercetare. Cercetarea trebuie să-şi însuşească materialul în amănunt, să analizeze diferitele lui forme de dezvoltare şi să descopere legătura lor internă. Abia după ce această muncă a fost încheiată, mişcarea reală poate fi descrisă în mod corespunzător. Dacă acest lucru reuşeşte şi viaţa materialului îşi găseşte o reflectare ideală, ar putea să pară că avem de-a face cu o construcţie apriorică.
Metoda mea dialectică este — în ceea ce priveşte baza ei — nu numai diferită de cea a lui Hegeli), ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gîndirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, care nu constituie decît forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decît materialul transpus şi tradus în capul omului.
Latura mistificatoare a dialecticii hegeliene am criticat-o acum aproape 30 de ani, într-o vreme cînd aceasta era încă la modă. Dar tocmai în timp ce lucram la primul volum al „Capitalului“, epigonii15 ţîfnoşi, aroganţi şi mediocri, care dau astăzi tonul în lumea cultă a Germaniei, şi-au luat obiceiul de a-l trata pe Hegel aşa cum pe vremea lui Lessingi) bunul Moses Mendelssohni) l-a tratat pe Spinozai), şi anume ca pe un „cîine mort“. De aceea m-am declarat deschis discipol al acestui mare gînditor şi, în capitolul despre teoria valorii, am cochetat chiar, pe alocuri, cu modul de exprimare specific lui Hegel. Mistificarea dialecticii de către Hegel n-a împiedicat totuşi ca el să fie acela care să facă pentru prima oară o expunere atotcuprinzătoare şi conştientă a formelor ei generale de mişcare. La Hegel dialectica este aşezată pe cap. Ea trebuie aşezată pe picioare, pentru a descoperi sub învelişul mistic sîmburele raţional.
În forma ei mistificată, dialectica a devenit o modă în Germania, deoarece se părea că ea proslăveşte starea de lucruri existentă. În forma ei raţională, dialectica inspiră burgheziei şi ideologilor ei doctrinari indignare şi oroare, pentru că în înţelegerea pozitivă a realităţii existente ea include totodată înţelegerea negării acestei realităţi, a pieirii ei necesare, pentru că ea priveşte fiecare formă realizată în mişcare, adică şi sub aspectul ei trecător, pentru că nimic nu-i poate impune, pentru că prin esenţă ea este critică şi revoluţionară.
Mişcarea plină de contradicţii a societăţii capitaliste este simţită de burghezul practic în modul cel mai palpabil prin oscilaţiile ciclului periodic pe care-l parcurge industria modernă, oscilaţii al căror punct culminant este criza generală. Deşi se mai află încă în stadiu incipient, criza se apropie din nou, şi prin vastitatea cîmpului ei de acţiune, ca şi prin intensitatea efectelor sale, ea va băga dialectica chiar şi în capetele norocoşilor profitori ai sfîntului imperiu pruso-german de dată recentă.
Londra, 24 ianuarie 1873
Karl Marx
1) Vezi lucrarea mea: „Zur Kritik etc.“, p. 39. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 50. — Nota trad.)
2) Flecarii bîlbîiţi ai economiei politice vulgare germane defăimează stilul şi modul de expunere folosit în lucrarea mea. Nimeni nu poate să judece mai sever decît mine lipsurile literare ale „Capitalului“. Totuşi, pentru edificarea şi mulţumirea acestor domni şi a publicului lor voi cita aici părerile criticilor englezi şi ruşi. Anunţînd apariţia primei ediţii germane, „Saturday Review“, cu totul ostilă concepţiilor mele, spunea că expunerea „conferă şi chestiunilor economice cele mai aride un anumit farmec (charm)“. În numărul din 8 (20) aprilie 1872, „С.-П. Ведомости“ scrie, printre altele: „Cu excepţia cîtorva părţi care tratează probleme de strictă specialitate, expunerea excelează printr-un stil accesibil, prin claritate şi, în pofida înaltului nivel ştiinţific al subiectului, printr-o vioiciune neobişnuită. În această privinţă, autorul... nu se aseamănă nici pe departe cu majoritatea savanţilor germani, care... îşi scriu cărţile într-o limbă atît de obscură şi de aridă, încît muritorilor de rînd le plesneşte capul din cauza lor“. Cititorilor actualei literaturi profesorale naţional-liberale germane le plesneşte însă cu totul altceva decît capul.
*1 În ediţiile a 3-a şi a 4-a: lipsit de speranţe — Nota red.
*2 „Această lucrare îl situează pe d-l Marx printre cei mai eminenţi gînditori cu spirit analitic“. — Nota trad.
7. S. Mayer „Die soziale Frage in Wien. Studie eines „Arbeitgebers“ Wien, 1871. („Problema socială în Viena“...). — Nota red.
8. În ediţia a 4-a germană a volumului I al „Capitalului“ (1890), primele patru paragrafe din această prefaţă au fost omise. În ediţia de faţă postfaţa se publică integral. — Nota red.
9. Anti-Corn-Law League (Liga împotriva legilor cerealelor) a fost înfiinţată în 1838 de fabricanţii Cobden şi Bright. Susţinînd interesele burgheziei industriale, Liga a militat pentru abrogarea aşa-numitelor legi ale cerealelor care prevedeau, în folosul aristocraţiei funciare, limitarea şi chiar interzicerea importului de cereale. Adoptate în 1815, legile cerealelor interziceau importul de cereale atîta timp cît preţul cerealelor în Anglia nu se va fi ridicat la 80 de şilingi quarterul. Legea a suferit unele modificări în 1822, iar în 1828 a fost introdusă o scală potrivit căreia taxele vamale la cereale se urcau proporţional cu scăderea preţurilor pe piaţa internă şi invers, scădeau proporţional cu urcarea acestor preţuri. Luptînd pentru abrogarea legilor cerealelor şi instaurarea liberului schimb, Liga îşi punea drept scop scăderea preţurilor interne la cereale şi implicit, scăderea salariilor muncitorilor. Lozinca liberului schimb a fost larg folosită de Ligă în propaganda ei demagogică în favoarea unităţii dintre interesele muncitorilor şî cele ale industriaşilor. Legile cerealelor au fost abrogate în 1846. — Nota red.
10. Este vorba de articolul lui J. Dietzgen: „Karl Marx. «Capitalul. Critica economiei politice» Hamburg, 1867“, publicat în „Demokratisches Wochenblatt“, nr. 31, 34, 35 şi 36 din 1868. În 1869—1876 această publicaţie a apărut sub o nouă denumire — „Der Volksstaat“. — Nota red.
11. Este vorba de publicaţia „La philosophie positive. Revue“, care a apărut la Paris în 1867—1883. În numărul 3 pe noiembrie-decembrie 1868 al revistei a fost publicată o scurtă recenzie la volumul I al „Capitalului“, scrisă de E. V. De Robertii), adept al filozofiei pozitiviste a lui Auguste Comte. — Nota red.
12. N. Ziber. „Teoria valorii şi capitalului a lui D. Ricardo, în legătură cu completările şi lămuririle aduse ei ulterior“. Kiev, 1871, p. 170. — Nota red.
13. Acest articol („Punctul de vedere al criticii economice-politice la Karl Max“) a fost scris de I. I. Kaufmanni). — Nota red.
14. Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 7—9. — Nota red.
15. Este vorba de filozofii burghezi germani Büchner, Lange, Dühring, Fechner şi alţii. — Nota red.