Prin conţinutul său, socialismul contemporan este înainte de toate rezultatul sesizării, pe de o parte, a contradicţiilor de clasă care domnesc în societatea modernă între avuţi şi neavuţi, între capitalişti şi muncitorii salariaţi, iar pe de alta parte a anarhiei care domneşte în producţie. Cît priveşte însă forma sa teoretică, el apare la început ca o dezvoltare, ca să spunem aşa, mai consecventă a principiilor enunţate de marii iluminişti francezi din secolul al XVIII-lea. Ca orice teorie nouă, socialismul a trebuit să valorifice mai întîi materialul ideologic existent, deşi el îşi avea rădăcinile în faptele economice materiale.
Marii bărbaţi care în Franţa au luminat minţile pentru revoluţia care se apropia s-au manifestat ei înşişi în modul cel mai revoluţionar. Ei nu recunoşteau nici un fel de autoritate exterioară. Religia, concepţia despre natură, societate, orînduirea de stat, toate au fost supuse celei mai necruţătoare critici; toate trebuiau să-şi justifice existenţa în faţa scaunului de judecată al raţiunii sau să renunţe la existenţă. Raţiunea devenise unica măsură a tot ce există. Pe atunci, după expresia lui Hegel, lumea a fost aşezată pe cap[*], mai întîi în sensul că creierul omenesc şi principiile descoperite cu ajutorul gîndirii au pretins să fie recunoscute drept bază a oricărei acţiuni omeneşti şi a oricăror relaţii sociale, iar apoi şi în sensul mai larg că realitatea, care contrazicea aceste principii, a fost de fapt complet răsturnată. Toate formele societăţii şi ale statului de pînă atunci, toate concepţiile tradiţionale au fost aruncate la lada cu vechituri ca iraţionale; lumea se lăsase condusă pînă atunci numai de prejudecăţi; tot trecutul nu merita decît compătimire şi dispreţ. Abia acum se revărsa ilumina zilei asupra lumii, începea imperiul raţiunii; de acum înainte superstiţia, nedreptatea, privilegiile şi asuprirea trebuiau să cedeze locul adevărului etern, dreptăţii eterne şi egalităţii rezultate din natura însăşi, precum şi drepturilor inalienabile ale omului.
Ştim acum că acest imperiu al raţiunii nu a fost altceva decît imperiul idealizat al burgheziei, că dreptatea eternă şi-a găsit întruchiparea în justiţia burgheză, că egalitatea s-a redus la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, că proprietatea burgheză a fost proclamată unul din drepturile fundamentale ale omului şi că statul raţiunii, contractul social al lui Rousseau[1], a fost tradus în viaţă, şi nu putea fi tradus în viaţă altfel decît ca republică democratică burgheză. Întocmai ca şi predecesorii lor, marii cugetători ai secolului al XVIII-lea nu puteau să depăşească limitele în care îi îngrădea propria lor epocă.
Dar pe lîngă contradicţia dintre nobilimea feudală şi burghezie, care se erija în reprezentantă a tot restului societăţii, există şi contradicţia generală dintre exploatatori şi exploataţi, dintre trîntorii bogaţi şi sărăcimea muncitoare. Tocmai această împrejurare a dat reprezentanţilor burgheziei posibilitatea să se erijeze în reprezentanţi nu ai unei anumite clase, ci ai întregii omeniri în suferinţă. Ba mai mult. De la bun început, burghezia purta in sine propriul ei contrariu: capitaliştii nu pot exista fără muncitori salariaţi, şi, pe măsură ce meşterul breslaş din evul mediu se transforma în burghezul din zilele noastre, se transformau şi calfa din cadrul breslei şi zilerul din afara breslei în proletari. Şi deşi, în linii generale, burghezia putea să pretindă că în lupta împotriva nobilimii reprezintă şi interesele diferitelor clase muncitoare din vremea aceea, totuşi, cu prilejul fiecărei mari mişcări burgheze izbucneau mişcări de sine stătătoare ale clasei care era precursorul mai mult sau mai puţin dezvoltat al proletariatului modern. Aşa au fost în timpul Reformei şi al Războiului ţărănesc german mişcarea anabaptiştiior şi a lui Thomas Münzer, în marea revoluţie engleză - levellerii[2], în marea revoluţie franceză - Babeuf. Aceste acţiuni revoluţionare ale unei clase care nu se maturizase încă au fost însoţite de manifestări teoretice corespunzătoare: descrieri utopice ale unei orînduiri sociale ideale[3] în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea teorii de-a dreptul comuniste (Morelly şi Mably). Revendicarea egalităţii nu se mai limita la drepturile politice, ea a fost extinsă şi asupra situaţiei sociale a indivizilor; nu numai privilegiile de clasă trebuiau să fie lichidate, ci înseşi deosebirile de clasă. Prima formă în care şi-a găsit expresie noua doctrină a fost un comunism ascetic, care respinge toate plăcerile vieţii, un comunism de tip spartan. Au urmat apoi cei trei mari utopişti: Saint-Simon, la care orientarea burgheză şi-a mai păstrat o oarecare pondere alături de orientarea proletară, Fourier şi Owen. Owen, care trăia în ţara celei mai dezvoltate producţii capitaliste şi se afla sub impresia contradicţiilor generate de aceasta, a elaborat, pornind de la materialismul francez, un întreg sistem, cuprinzînd propunerile sale pentru desfiinţarea deosebirilor de clasă.
O trăsătură comună a celor trei utopişti este că ei nu se manifestă ca reprezentanţi ai intereselor proletariatului, apărut între timp ca rezultat al dezvoltării istorice. Ca şi iluminiştii, ei nu vor să elibereze mai întîi o anumită clasă, ci dintr-o dată întreaga omenire. Ca şi aceştia, ei vor să instaureze imperiul raţiunii şi al dreptăţii eterne; dar imperiul lor se deosebeşte de cel al iluminiştilor ca cerul de pămînt. Lumea burgheză, orînduită după principiile acestor iluminişti, este şi ea iraţională şi nedreaptă, prin urmare, nu mai puţin decît feudalismul şi toate rînduielile sociale anterioare merită să fie aruncată la gunoi. Dacă pînă acum nu au domnit în lume adevărata raţiune şi adevărata dreptate, aceasta se datoreşte numai faptului că ele nu au fost încă cunoscute aşa cum se cuvine. Lipsea omul genial, care şi-a făcut acum apariţia şi care a cunoscut adevărul. Faptul că el a apărut acum, că adevărul a, fost cunoscut tocmai acum nu este rezultatul necesar, inevitabil al dezvoltării istorice, ci o simplă întîmplare fericită. El s-ar fi putut naşte tot atît de bine cu 500 de ani în urmă, şi atunci ar fi scutit omenirea de 5 secole de erori, de lupte şi de suferinţe.
Am văzut cum filozofii francezi din secolul al XVIII-lea, care au pregătit revoluţia, făceau apel la raţiune ca la unicul judecător a tot ce există. Ei cereau instaurarea unui stat raţional, a unei societăţi raţionale; tot ce contrazicea raţiunea eternă trebuia înlăturat fără milă. Am văzut, de asemenea, că această raţiune eternă nu era în realitate nimic altceva decît raţiunea idealizată a bürgerului de mijloc, pe atunci tocmai pe cale de a se transforma în burghez. Or, cînd revoluţia franceză a înfăptuit această societate a raţiunii şi acest stat al raţiunii, noile instituţii, oricît de raţionale erau ele în comparaţie cu vechile rînduieli, nu se dovediră nicidecum absolut raţionale. Statul raţiunii eşuase complet. Contractul social al lui Rousseau îşi găsise întruchiparea în Teroare, din care burghezia, pierzînd încrederea în propria ei capacitate politică, a căutat o salvare mai întîi în corupţia Directoratului[4] şi, în cele din urmă, sub scutul despotismului napoleonian. Pacea veşnică făgăduită se transformase într-un nesfîrşit război de cuceriri. Nici societatea raţiunii nu o nimerise mai bine. Opoziţia dintre bogaţi şi săraci, în loc să-şi găsească rezolvarea într-o prosperitate generală, se accentuase şi mai mult prin înlăturarea privilegiilor de breaslă şi a altor privilegii, care aruncau o punte peste această opoziţie, şi prin înlăturarea aşezămintelor de binefacere bisericeşti, care o mai atenuau. „Eliberarea proprietăţii“ de cătuşele feudale, devenită acum o realitate, s-a dovedit a fi pentru micul burghez şi ţăran libertatea de a vinde această mică proprietate, zdrobită de concurenţa atotputernică a marelui capital şi a marii proprietăţi funciare, tocmai acestor magnaţi; „eliberarea proprietăţii“ s-a transformat astfel pentru micul burghez şi ţăran în eliberarea de proprietate. Rapida dezvoltare a industriei pe baze capitaliste a făcut din sărăcia şi mizeria maselor muncitoare o condiţie necesară a existenţei societăţii. Plata în bani peşin a devenit din ce în ce mai mult, după expresia lui Carlyle, singurul element de legătură al acestei societăţi. Numărul crimelor a crescut din an în an. Dacă viciile lumii feudale, afişate altădată fără jenă în văzul tuturor, deşi n-au fost suprimate, au fost totuşi împinse pentru moment pe planul al doilea, în schimb, viciile lumii burgheze, practicate pînă atunci numai pe ascuns, au înflorit cu atît mai din plin. Comerţul s-a transformat tot mai mult într-o înşelătorie. „Fraternitatea“ proclamată de deviza revoluţionară[5] şi-a găsit realizarea în şicanele şi în invidia generate de lupta de concurenţă. Corupţia a luat locul asupririi prin violenţă, iar banii, ca principală pîrghie a puterii sociale, au luat locul spadei. Dreptul primei nopţi a trecut de la stăpînul feudal la fabricantul burghez. Prostituţia a luat proporţii nemaipomenite. Căsătoria însăşi a continuat să rămînă forma legal recunoscută, paravanul oficial al prostituţiei, completată pe deasupra cu adulterul practicat pe scară largă. Pe scurt, comparate cu emfaticele făgăduieli ale iluminiştilor, instituţiile sociale şi politice instaurate în urma „triumfului raţiunii“ s-au dovedit a fi nişte caricaturi care produceau o decepţie amară. Lipseau doar oamenii care să constate această decepţie, şi aceştia şi-au făcut apariţia o dată cu noul veac. În 1802 au văzut lumina tiparului „Scrisorile din Geneva“ ale lui Saint-Simon; în 1808 a apărut prima lucrare a lui Fourier, deşi bazele teoriei sale datează încă din 1799; la 1 ianuarie 1800, Robert Owen a preluat conducerea New Lanarkului[6].
Pe vremea aceea însă, modul de producţie capitalist şi, împreună cu el, contradicţia dintre burghezie şi proletariat erau încă foarte puţin dezvoltate. Marea industrie, care tocmai atunci lua naştere în Anglia, era încă necunoscută în Franţa. Dar abia marea industrie dezvoltă, pe de o parte, conflictele care fac ca revoluţionarea modului de producţie, înlăturarea caracterului lui capitalist să devină o necesitate stringentă - conflicte nu numai între clasele cărora marea industrie le-a dat naştere, dar şi între forţele de producţie şi formele de schimb create de ea; pe de altă parte, prin dezvoltarea înseşi a acestor uriaşe forţe de producţie, marea industrie creează şi mijloacele pentru rezolvarea acestor conflicte. Dacă, prin urinare, pe la 1800 conflictele izvorîte din noua orînduire socială abia luau naştere, acest lucru este cu atît mai valabil în ceea ce priveşte mijloacele pentru rezolvarea lor. Cu toate că în timpul Terorii masele neavute din Paris au putut să cucerească pentru un moment puterea şi să ducă astfel la biruinţă revoluţia burgheză chiar împotriva burgheziei, ele n-au făcut decît să dovedească că în împrejurările de atunci o dominaţie a lor de durată era cu neputinţă. Proletariatul - care abia începea să se desprindă din aceste mase neavute, ca embrion al unei clase noi, încă absolut incapabilă de o acţiune politică independentă - se prezenta ca o stare socială asuprită şi obidită, care, dată fiind neputinţa ei de a se ajuta singură, putea primi un ajutor cel mult din afară, de sus.
Această situaţie istorică a determinat şi concepţiile întemeietorilor socialismului. Stadiului nematur al producţiei capitaliste, relaţiilor de clasă nematurizate le-au corespuns teorii lipsite de maturitate. Soluţia problemelor sociale, care era încă ascunsă în relaţiile economice nedezvoltate, trebuia inventată de mintea omenească. Ordinea socială nu prezenta decît neajunsuri; înlăturarea ei era sarcina raţiunii. Se punea deci problema de a se născoci un sistem nou, mai desăvîrşit, de orînduire socială şi de a-l impune din afară societăţii, prin propagandă şi, pe cît posibil, prin exemplul unor experienţe model. Aceste noi sisteme sociale erau din capul locului sortite să rămînă simple utopii; şi cu cît erau mai minuţios elaborate, cu atît mai mult trebuiau să se reducă la pure fantezii.
Acestea odată stabilite, nu ne vom mai ocupa nici un moment de acest aspect, care aparţine acum în întregime trecutului. Lăsăm pe seama tarabagiilor literari plăcerea de a diseca cu solemnitate aceste fantezii, care astăzi nu fac decît să amuze, şi de a opune unor asemenea „aiureli“ superioritatea propriei lor gîndiri lucide. Noi preferăm să ne bucurăm de germenii de idei geniale şi de ideile geniale care răzbesc pretutindeni de sub învelişul fantastic şi pe care aceşti filistini nu sînt în stare să le vadă.
Saint-Simon a fost un fiu al marii revoluţii franceze, la izbucnirea căreia el nu împlinise încă 30 de ani. Revoluţia a reprezentat victoria repurtată de starea a treia, adică de marea masă a naţiunii, activă în producţie şi în comerţ, asupra stărilor privilegiate şi trîndave de pînă atunci - nobilimea şi clerul. Dar victoria stării a treia s-a dovedit curînd a nu fi decît victoria exclusivă a unei mici părţi a acestei stări, decît cucerirea puterii politice de către pătura privilegiată din punct de vedere social a acestei stări - burghezia avută. Această burghezie se dezvoltase rapid încă în timpul revoluţiei, pe de o parte, prin specula făcută cu moşiile, confiscate şi apoi vîndute, ale nobililor şi ale bisericii, şi, pe de altă parte, prin escrocarea naţiunii de către furnizorii armatei. Tocmai domnia acestor escroci a fost aceea care pe vremea Directoratului a adus Franţa şi revoluţia pe marginea prăpastiei, oferind astfel lui Napoleon pretextul pentru lovitura sa de stat. Astfel, în mintea lui Saint-Simon, contradicţia dintre starea a treia şi stările privilegiate a luat forma contradicţiei dintre „muncitori“ şi „trîntori“. Trîntorii erau nu numai reprezentanţii vechilor stări privilegiate, ci şi toţi cei care trăiau din rentă, fără a participa la producţie şi comerţ. Iar „muncitorii“ erau nu numai muncitorii salariaţi, ci şi fabricanţii, comercianţii, bancherii. Că trîntorii nu mai erau capabili să deţină conducerea spirituală şi dominaţia politică era un lucru cert şi definitiv pecetluit de revoluţie. Că cei neavuţi nu aveau această capacitate era, după părerea lui Saint-Simon, un lucru dovedit prin experienţa din timpul Terorii. Cine urma deci să conducă şi să domine? După părerea lui Saint-Simon, ştiinţa şi industria, unite printr-o nouă legătură religioasă, menită să restabilească unitatea concepţiilor religioase, sfărîmată de la Reformă încoace, adică un „nou creştinism“, în mod necesar mistic şi riguros ierarhic. Dar ştiinţa o reprezentau belferii, iar industria - în primul rînd burghezii activi, fabricanţii, comercianţii, bancherii. Ce-i drept, aceşti burghezi urmau să se transforme într-un fel de funcţionari publici, un fel de oameni de încredere ai societăţii, dar care trebuiau totuşi să păstreze faţă de muncitori o poziţie de comandă, privilegiată din punct de vedere economic. Mai ales bancherii erau chemaţi să reglementeze întreaga producţie socială prin reglementarea creditului. Această concepţie corespundea întru totul unor vremuri cînd, în Franţa, marea industrie şi, o dată cu ea, contradicţia dintre burghezie şi proletariat erau abia în curs de formare. Dar Saint-Simon subliniază îndeosebi faptul următor: ceea ce îl interesează pretutindeni şi în permanenţă este soarta „clasei celei mai numeroase şi mai sărace“ (la classe la plus nombreuse et la plus pauvre).
Saint-Simon formulează încă în „Scrisorile din Geneva“ teza că
„toţi oamenii trebuie să muncească“.
În aceeaşi lucrare el subliniază că Teroarea fusese dominaţia maselor neavute.
„Priviţi - exclamă el adresîndu-se acestora - ce s-a petrecut în Franţa pe vremea cînd acolo tovarăşii voştri au pus mina pe putere; ei au adus foametea“[7].
Dar a concepe revoluţia franceză ca o luptă între clase, şi anume nu numai între nobilime şi burghezie, ci şi între nobilime, burghezie şi cei neavuţi era în 1802 o descoperire dintre cele mai geniale. În 1816, Saint-Simon defineşte politica drept ştiinţa despre producţie şi prezice dizolvarea totală a politicii în economie[8]. Dacă ideea că situaţia economică este baza instituţiilor politice apare aici numai în germene, ideea transformării guvernării politice asupra oamenilor într-o administrare a lucrurilor şi conducere a proceselor de producţie, deci ideea „desfiinţării statului“, în jurul căreia s-a făcut în ultima vreme atîta vîlvă, e deja limpede exprimată. Cu aceeaşi superioritate în raport cu contemporanii săi, Saint-Simon proclamă în 1814, imediat după intrarea aliaţilor în Paris, şi apoi în 1815, în timpul războiului de 100 de zile, că alianţa dintre Franţa şi Anglia şi, în al doilea rînd, alianţa acestor două ţări cu Germania constituie unica garanţie a dezvoltării prospere şi a păcii în Europa[9]. Pentru a propovădui francezilor în 1815 o alianţă cu învingătorii de la Waterloo[10] era într-adevăr nevoie atît de curaj, cît şi de clarviziune istorică.
Dacă la Saint-Simon găsim o genială perspicacitate, datorită căreia aproape toate ideile socialiştilor de mai tîrziu, în afară de cele strict economice, există la el în germene, la Fourier găsim o critică a ordinii sociale existente pe cît de autentic francez de spirituală, pe atît de pătrunzătoare. Burgheziei, profeţilor ei entuziaşti dinainte de revoluţie şi apologeţilor ei interesaţi de după revoluţie, Fourier le opune propriile lor cuvinte. El dezvăluie fără cruţare mizeria imaterială şi morală a lumii burgheze şi o confruntă atît cu făgăduielile ademenitoare ale iluminiştilor anteriori de instaurare a unei societăţi în care va domni numai raţiunea, a unei civilizaţii care va ferici pe toţi, cît şi cu declaraţiile lor despre capacitatea nelimitată de perfecţionare a omului; el demască frazeologia ideologilor burghezi din vremea lui care înfăţişau realitatea în culori trandafirii, arătînd că frazelor lor grandilocvente le corespunde pretutindeni cea mai jalnică realitate, şi ironizează caustic iremediabilul fiasco al acestei frazeologii. Fourier nu este numai un critic; firea lui de o nealterată voioşie face din el un satiric, şi anume unul dintre cei mai mari satirici ai tuturor timpurilor. El zugrăveşte, pe cît de magistral, pe atît de savuros, speculaţiile şi escrocheriile care au înflorit o dată cu declinul revoluţiei, ca şi spiritul de dugheană al întregului comerţ francez de atunci. Şi mai magistrală este critica pe care el o face formei burgheze a relaţiilor dintre sexe şi situaţiei pe care o are femeia în societatea burgheză. El este primul care a arătat că gradul de emancipare a femeii într-o societate dată este măsura firească a emancipării generale[11]. Măreţia lui Fourier se manifestă însă cel mai pregnant în concepţia sa despre istoria societăţii. El împarte întreaga desfăşurare de pînă acum a istoriei în patru trepte de dezvoltare: sălbăticia, patriarhatul, barbaria şi civilizaţia, aceasta din urmă coincizînd cu ceea ce numim astăzi societatea burgheză, prin urmare cu orînduirea socială care se dezvoltă din secolul al XVI-lea, şi arată
„că ordinea civilizată dă fiecărui viciu, pe care barbaria îl practica cu simplicitate, o formă complexă, ambiguă, echivocă şi ipocrită“,
că civilizaţia se mişcă într-un „cerc vicios“, în contradicţii, pe care le reproduce necontenit fără a le putea învinge, astfel încît ajunge întotdeauna la un rezultat opus aceluia pe care vrea sau pretinde că vrea să-l obţină[12]. Astfel, de pildă,
„în civilizaţie sărăcia e generată de însăşi abundenţă“[13].
După cum se vede, Fourier mînuieşte dialectica cu aceeaşi măiestrie ca şi contemporanul său Hegel. În acelaşi chip dialectic el scoate în evidenţă, în opoziţie cu vorbăria despre capacitatea nelimitată de perfecţionare a omului, că fiecare fază istorică are linia ei ascendentă, dar şi linia ei descendentă[14], şi aplică această concepţie şi la viitorul întregii omeniri. După cum Kant a introdus în ştiinţele naturii ideea viitoarei dispariţii a pămîntului, tot aşa Fourier introduce în concepţia despre istorie ideea viitoarei dispariţii a omenirii.
În timp ce Franţa era bîntuită de uraganul revoluţiei, în Anglia avea loc o revoluţie mai puţin zgomotoasă, dar nu mai puţin grandioasă. Aburul şi noile maşini-unelte au transformat manufactura în marea industrie modernă, revoluţionînd astfel întreaga bază a societăţii burgheze. Dezvoltarea lentă din timpul manufacturii s-a transformat într-o adevărată perioadă de Sturm und Drang al producţiei. Cu o rapiditate mereu crescîndă se înfăptuia împărţirea societăţii în mari capitalişti şi în proletari neavuţi, iar între aceştia, în locul stării de mijloc stabile de altădată, se afla acum o masă nestabilă de meşteşugari şi de mici comercianţi, partea cea mai fluctuantă a populaţiei, avînd o existenţă nesigură. Noul mod de producţie se afla abia la începutul liniei ascendente a evoluţiei sale: el era încă modul de producţie normal, reglementar, singurul cu putinţă în împrejurările date. Dar încă de pe atunci el genera anomalii sociale flagrante: îngrămădirea unei populaţii dezrădăcinate în văgăunele cele mai mizerabile ale marilor oraşe - destrămarea tuturor legăturilor tradiţionale, a subordonării patriarhale, a familiei; prelungirea excesivă a zilei de muncă, mai ales pentru femei şi copii; degradarea morală în proporţie de masă a păturilor muncitoare, aruncate brusc în condiţii cu totul noi, de la ţară la oraş, din agricultură în industrie, din condiţii de viaţă stabile în altele nesigure, zilnic schimbătoare. Atunci a apărut ca reformator un fabricant de 29 de ani, un om cu un caracter de o simplicitate copilărească, dusă pînă la sublim, dar în acelaşi timp un conducător de oameni înăscuţi, cum nu se întîlnesc mulţi. Robert Owen îşi însușise doctrina iluminiştilor materialişti, potrivit căreia caracterul omului este produsul, pe de o parte, al structurii sale înnăscute şi, pe de altă parte, al condiţiilor mediului în care trăieşte în tot timpul vieţii sale, dar mai ales în timpul perioadei sale de formare. Majoritatea celor de o seamă cu el nu vedeau în revoluţia industrială decît confuzie şi haos, prielnice pentru pescuitul în apă tulbure şi pentru îmbogăţire rapidă. Owen vedea în revoluţia industrială prilejul de a aplica în practică teza sa favorită şi de a face astfel ordine în haos. Încercase şi mai înainte - şi încă cu succes - să aplice această teză la Manchester, ca director al unei fabrici cu 500 de muncitori. Din 1800 pînă în 1829 a condus în acelaşi spirit, ca director şi asociat, marea filatură de bumbac din New Lanark în Scoţia, dar cu o mai mare libertate de acţiune şi cu un succes care i-a adus un renume european. El a transformat populaţia New Lanarkului, care s-a ridicat treptat la 2.500 de suflete şi era compusă la început din elementele cele mai eterogene, în majoritatea lor decăzute moralmente, într-o desăvîrşită colonie model, în care beţia, poliţia, justiţia penală, procesele, caritatea publică erau lucruri necunoscute, iar filantropia inutilă. Şi toate acestea le-a realizat prin simplul fapt că i-a pus pe oameni în condiţii mai potrivite cu demnitatea omenească şi mai ales educînd cu grijă tînăra generaţie. El este creatorul grădiniţelor de copii, pe care le-a introdus pentru prima oară la New Lanark. De la vîrsta de doi ani copiii mergeau la grădiniţă, unde îşi petreceau timpul atît de plăcut, încît abia mai puteau fi aduşi înapoi acasă. În timp ce concurenţii lui Owen cereau muncitorilor lor să lucreze 13-14 ore pe zi, la New Lanark se lucra numai 10 ore şi jumătate. Cînd o criză în industria bumbacului a impus încetarea producţiei timp de 4 lumi, muncitorilor li s-a plătit în continuare integral salariul, deşi nu lucraseră în cursul acestor luni. Totuşi valoarea întreprinderii a crescut de mai bine de două ori, aducînd pînă la urmă proprietarilor beneficii mari.
Toate acestea nu-l satisfăceau însă pe Owen. El considera că condiţiile de existenţă create muncitorilor săi nu erau încă nici pe departe condiţii pe măsura demnităţii omeneşti.
„Oamenii erau sclavii mei“ - spunea el;
condiţiile relativ prielnice pe care le crease muncitorilor din New Lanark erau încă departe de a permite o dezvoltare raţională şi multilaterală a caracterului şi a inteligenţei, fără a mai vorbi de o activitate vitală liberă.
„Şi totuşi partea laborioasă a acestor 2.500 de oameni producea pentru societate tot atîta avuţie reală cît putea produce, cu abia o jumătate de secol înainte, o populaţie de 600.000 de oameni. Mă întrebam: ce se întîmplă cu diferenţa dintre avuţia consumată de 2.500 de persoane şi aceea pe care ar fi trebuit s-o consume cele 600.000 de persoane?“
Răspunsul era limpede. Această diferenţă a fost folosită pentru a se asigura proprietarilor întreprinderii 5% dobîndă la capitalul investit şi în plus un profit de peste 300.000 1. st. (6.000.000 de mărci). Şi ceea ce era valabil pentru New Lanark era valabil în şi mai mare măsură pentru toate fabricile din Anglia.
„Fără această avuţie nouă, creată cu ajutorul maşinilor, nu s-ar fi putut duce războaiele pentru răsturnarea lui Napoleon şi pentru menţinerea principiilor aristocratice ale societăţii. Şi totuşi această forţă nouă era creată de clasa muncitoare“.[**]
Ei trebuia să-i revină şi roadele. Noile şi colosalele forţe de producţie, care pînă atunci nu serviseră decît la îmbogăţirea cîtorva şi la înrobirea maselor, constituiau pentru Owen baza unei transformări sociale, ele fiind menite să funcţioneze numai pentru bunăstarea tuturor, ca proprietate comună a tuturor.
Pe baza unor asemenea considerente pur practice, ca rod, ca să zicem aşa, al unui calcul comercial, s-a născut comunismul lui Owen. El a păstrat mereu acest caracter practic. Astfel, în 1823, pentru înlăturarea mizeriei din Irlanda, Owen a propus înfiinţarea de colonii comuniste, alăturînd proiectului său un calcul complet al investiţiilor de capital necesare, al cheltuielilor anuale şi al veniturilor previzibile[15]. În planul definitiv al ordinii sociale viitoare[16] alcătuit de el, elaborarea tehnică a amănuntelor, inclusiv schiţa, elevaţia şi perspectiva din înălţime, este executată cu atîta competenţă, încît, odată admisă metoda reformei sale sociale, ar rămîne puţine obiecţii de făcut cu privire la organizarea în amănunt, chiar din punctul de vedere al specialistului în materie.
Trecerea la comunism a fost punctul de cotitură în viaţa lui Owen. Atîta timp cît se manifestase doar ca filantrop, el recoltase bogăţii, elogii, onoruri şi glorie. Era omul cel mai popular din Europa. Nu numai cei de o seamă cu el, dar chiar şi oameni de stat şi capete încoronate îl aplaudau. Dar de îndată ce a venit cu teoriile sale comuniste, lucrurile s-au schimbat. Trei mari piedici stăteau, după părerea sa, înainte de toate în calea reformei sociale: proprietatea privată, religia şi forma existentă a căsătoriei. El ştia ce-l aşteaptă dacă le atacă: ostracizare din partea societăţii oficiale, pierderea întregii sale situaţii sociale. Dar el n-a ezitat să le atace fără cruţare, şi ceea ce a prevăzut s-a întîmplat. Ostracizat de societatea oficială, trecut sub tăcere de presă, sărăcit de pe urma experienţelor comuniste din America, pentru care îşi sacrificase întreaga avere, dar care eşuaseră, el s-a adresat direct clasei muncitoare, în mijlocul căreia a activat încă 30 de ani. Toate mişcările sociale, toate progresele efective care s-au realizat în Anglia în interesul muncitorilor sînt legate de numele lui Owen. Astfel, în 1819, datorită eforturilor depuse de el timp de 5 ani, a fost adoptată cea dintîi lege cu privire la limitarea muncii femeilor şi copiilor în fabrici[17]. El a prezidat primul congres în cadrul căruia trade-unionurile din întreaga Anglie s-au unit într-o singură mare uniune sindicală[18]. Tot el a introdus ca măsuri de trecere la orînduirea socială pe deplin comunistă, pe de o parte, asociaţiile cooperatiste (cooperative de consum şi de producţie), care cel puţin ulterior au făcut dovada practică că atît comerciantul cît şi fabricantul sînt persoane de care societatea se poate foarte bine lipsi; pe de altă parte, bazarurile de muncă[19], instituţii pentru schimbul produselor muncii prin mijlocirea unor bani-muncă de hîrtie, a căror unitate o constituia ora de muncă. Aceste instituţii, care trebuiau în mod inevitabil să dea greş, dar care anticipau pe de-a-ntregul banca de schimb (creată de Proudhon[20] cu mult mai tîrziu), se deosebeau însă de aceasta tocmai prin faptul că ele nu reprezentau panaceul universal împotriva tuturor relelor sociale, ci numai un prim pas spre o transformare mult mai radicală a societăţii.
Felul de a gîndi al utopiştilor a dominat mult timp concepţiile socialiste ale secolului al XIX-lea şi le mai domină în parte şi acum. Acest fel de a gîndi a fost îmbrăţişat pînă nu de mult de toţi socialiştii francezi şi englezi, precum şi de comunismul german din trecut, inclusiv Weitling. Pentru ei toţi, socialismul este expresia adevărului absolut, a raţiunii şi dreptăţii şi, de îndată ce este descoperit, cucereşte lumea prin propria sa forţă; adevărul absolut fiind independent de timp, de spaţiu şi de dezvoltarea istorică a omenirii, simpla întîmplare decide cînd şi unde va fi descoperit. Totodată, la fiecare întemeietor de şcoală adevărul absolut, raţiunea şi dreptatea diferă; şi cum la fiecare dintre ei forma specifică pe care o îmbracă adevărul absolut, raţiunea şi dreptatea este determinată la rîndul ei de judecata lui subiectivă, de condiţiile lui de viaţă, de erudiţia şi formaţia lui spirituală, în acest conflict dintre adevărurile absolute nu este posibilă o altă soluţie decît tocirea contradicţiilor lor. De aici nu putea să rezulte decît un socialism eclectic, intermediar, ca cel care domină de fapt pînă astăzi minţile celor mai mulţi muncitori socialişti din Franţa şi din Anglia, un amestec de consideraţii critice moderate, de teze economice şi de reprezentări şablonarde de toate nuanţele ale diferiţilor întemeietori de secte privind viitorul societăţii, un amestec la care se ajunge cu atît mai uşor cu cît în vîltoarea discuţiilor diferitelor lui elemente componente li se tocesc mai repede colţurile ascuţite ale preciziunii, aşa cum se întîmplă cu prundişul dintr-un pîrîu. Pentru a face din socialism o ştiinţă, el trebuia mai întîi situat pe un teren real.
[*]. Iată pasajul despre revoluţia franceză:
„Ideea de drept, noţiunea de drept, s-a impus dintr-o dată, şi vechiul eşafodaj al nedreptăţii nu i-a putut opune nici o rezistenţă. Ideea de drept a fost pusă acum la baza constituţiei, şi de aici înainte toate urmau să fie întemeiate pe această bază. De cînd soarele străluceşte pe cer şi planetele se rotesc în jurul lui încă nu s-a pomenit ca omul să stea pe cap, adică să se sprijine pe idee şi să construiască realitatea în conformitate cu ideea. Anaxagoras a spus cel dintîi că Nûs, adică raţiunea, guvernează lumea; abia acum însă omul a ajuns să recunoască că ideea trebuie să guverneze realitatea spirituală. Aceasta a fost un minunat răsărit de soare. Toate fiinţele cugetătoare au sărbătorit această epocă. O emoţie sublimă a domnit în acel timp, un entuziasm al spiritului a înfiorat lumea, ca şi cînd abia acum s-ar fi înfăptuit împăcarea dintre divinitate şi lume“ (Hegel. „Filozofia istoriei“, 1840, p. 535).
N-ar fi oare, în sfîrşit, timpul ca împotriva acestor doctrine periculoase are răposatului profesor Hegel să se recurgă la legea împotriva socialiştilor? (Nota lui Engels.)
[**]. Citat din „The Revolution in Mind and Practice“ - memoriu adresat tuturor „ republicanilor roşii, comuniştilor şi socialiştilor din Europa“ şi înaintat guvernului provizoriu francez din 1848, dar şi „reginei Victoria şi consilierilor ei responsabili“. (Nota lui Engels.)
[1]. Potrivit teoriei lui Jean-Jacques Rousseau, oamenii trăiau iniţial într-o stare naturală, în care toţi erau egali. Apariţia proprietăţii private şi dezvoltarea inegalităţii de avere au condiţionat trecerea oamenilor de la starea naturală la starea de cetăţean şi au dus la formarea statului, care se bazează pe un contract social. Accentuarea inegalităţii politice a dus totuşi la violarea contractului social şi la apariţia unei noi stări naturale. Această din urmă situaţie trebuia s-o înlăture statul raţiunii, bazat pe un nou contract social.
Această teorie este dezvoltată în lucrările lui Rousseau: „Discours sur l'origine et les fondements de l'inégalité parmi les hommes“ („Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni“), Amsterdam 1755, şi „Du contract social; ou Principes du droit politique“ („Despre contractul social sau Principii de drept politic“), Amsterdam 1762. - Nota red. Editurii Politice
[2]. Levelleri - Engels se referă aici la „adevăraţii levelleri“ („adevăraţii egalitarişti“) sau „diggeri“ („săpători“), reprezentanţii curentului de extremă stîngă în timpul revoluţiei burgheze engleze din secolul al XVII-lea. Diggerii exprimau interesele păturilor celor mai sărace de la sate şi oraşe, revendicau desfiinţarea proprietăţii private asupra pămîntului, propagau ideile comunismului egalitar primitiv şi încercau să le înfăptuiască prin cultivarea în colectiv a pămînturilor comunale. - Nota red. Editurii Politice
[3]. Engels se referă în primul rînd la lucrările reprezentanţilor comunismului utopic - Thomas Morus („Utopia“, apărută în 1516) şi Tommaso Campanella („Civitas solis“ („Cetatea soarelui“), apărută în 1623). - Nota red. Editurii Politice
[4]. Teroarea - perioada dictaturii revoluţionar-democratice a iacobinilor (iunie 1793-iulie 1794), cînd, ca răspuns la teroarea contrarevoluţionară a girondinilor şi monarhiştilor, iacobinii au recurs la teroarea revoluţionară.
Directoratul (compus din 5 directori; dintre care unul era ales în fiecare an) - organul suprem al puterii executive în Franţa, instituit în conformitate cu Constituţia din 1795, adoptată după căderea, în 1794, a dictaturii revoluţionare a iacobinilor. Pînă la lovitura de stat a lui Bonaparte din 1799, Directoratul a promovat un regim de teroare împotriva forţelor democratice şi a apărat interesele marii burghezii. - Nota red. Editurii Politice
[5]. Este vorba de lozinca revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: „Libertate, Egalitate, Fraternitate“. - Nota red. Editurii Politice
[6]. „Lettres d'un habitant de Genève à ses contemporains“ („Scrisori ale unui locuitor din Geneva către contemporanii săi“) - prima lucrare a lui Saint-Simon; a fost scrisă la Geneva în 1802 şi publicată anonim la Paris în 1803, fără să se indice locul şi data apariţiei. Lucrînd la „Anti-Dühring“, Engels a folosit ediţia G. Hubbard „Saint-Simon. Sa vie et ses travaux. Suivi de fragments des plus celebres écrits de Saint-Simon“, Paris 1857. În această ediţie există unele inexactităţi în roca ce priveşte data apariţiei diferitelor lucrări ale lui Saint-Simon.
Prima lucrare importantă a lui Fourier a fost „Théorie des quatre mouvements et des destinées générales...“ („Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale“), scrisă în primii ani ai secolului al XIX-lea şi editată anonim la Lyon în 1808 (pe copertă era indicat ca loc de apariţie, probabil din cauza cenzurii, Leipzig).
New Lanark - filatură de bumbac în apropierea oraşului Lanark din Scoţia, înfiinţată în 1784 împreună cu o mică colonie. - Nota red. Editurii Politice
[7]. Engels citează scrisoarea a doua din lucrarea lui Saint-Simon „Lettres d'un habitant de Genève à ses contemporains“. În ediţia Hubbard, aceste citate se găsesc la p. 143 şi 135. - Nota red. Editurii Politice
[8]. Engels se referă la un fragment din „Lettres de Saint-Simon à un américain“ (scrisoarea a opta). Aceste scrisori au fost publicate în culegerea: H. Saint-Simon. „L'industrie, ou discussion politiques, morales et philosophiques, dans l'intérêt de tous les hommes livrés à des travaux utiles et indepéndants“ („Industria, sau consideraţii politice, morale şi filozofice în interesul tuturor oamenilor care se consacră muncilor utile şi independente“), T. II, Paris 1817. În ediţia Hubbard acest fragment se găseşte la p. 155-157. - Nota red. Editurii Politice
[9]. Engels se referă la două lucrări scrise de Saint-Simon împreună cu elevul său Augustin Thierry: „De la réorganisation de la société européenne ou de la nécessité et des moyens de rassembler les peuples de l'Europe en un seul corp politique, en conservant à chacun son indépendance naţionale“ („Despre reorganizarea societăţii europene...“) şi „Opinion sur les mesures à prendre contre la coalition de 1815“ („Opinii cu privire la măsurile care trebuie luate împotriva coaliţiei din 1815“); ambele lucrări au fost editate la Paris, prima în octombrie 1814, a doua - în 1815. În ediţia Hubbard, fragmentele din prima lucrare se află la p. 149-154, iar conţinutul celor două broşuri este expus la p. 68-76.
Armatele aliate ale ţărilor participante la cea de-a şasea coaliţie anti-franceză (Rusia, Austria, Anglia, Prusia şi alte state) au intrat în Paris la 31 martie 1814. Imperiul lui Napoleon s-a prăbuşit şi Napoleon a fost silit să abdice şi să plece în exil pe insula Elba. În Franţa a avut loc prima Restauraţie.
Cele o sută de zile - perioada restaurării, de scurtă durată, a dominaţiei lui Napoleon I, care a durat de la 20 martie 1815, din momentul cînd Napoleon, venind de pe insula Elba, a sosit la Paris, pînă la a doua abdicare a sa, la 28 iunie 1815, cînd, după înfrîngerea de la Waterloo, a trebuit să abdice definitiv. - Nota red. Editurii Politice
[10]. La Waterloo (Belgia) armata lui Napoleon a fost înfrîntă la 18 iunie 1815 de trupele anglo-olandeze de sub comanda lui Wellington şi de armata prusiană comandată de Blücher. Această bătălie a jucat un rol hotărîtor în campania din 1815 şi a contribuit la victoria definitivă a celei de-a şaptea coaliţii anti-napoleoniene (Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Suedia, Spania şi alte state) şi la căderea imperiului lui Napoleon. - Nota red. Editurii Politice
[11]. Această idee a fost dezvoltată încă în prima lucrare a lui Fourier, intitulată „Théorie des quatre mouvements...“, care conţine mai ales următoarea teză generală: „Progresul social şi transformările care au loc în societate merg mînă în mînă cu emanciparea progresivă a femeilor, iar regresul ordinii sociale duce la o îngrădire a libertăţii femeilor“. Fourier rezumă această teză astfel: „Lărgirea drepturilor femeilor este principiul fundamental al oricărui progres social“ (Ch. Fourier. Oeuvres complètes, t. I, Paris 1841, p. 195- 196). - Nota red. Editurii Politice
[12]. Comp. Charles Fourier. „Théorie de l'unité universelles“ („Teoria unităţii universale“), vol. I şi IV; Oeuvres complètes, t. II, Paris 1843, p. 78-79, şi ed. V, Paris 1841, p. 213-214.
În ceea ce priveşte „cercul vicios“ în care se învîrteşte societatea civilizată, vezi Ch. Fourier. „Le nouveau monde industriel et sociétaire, ou invention du procédé d'industrie attrayante et naturelle distribuée en séries passionnées“ („Noua lume industrială şi societară...“); Oeuvres complètes, t. VI, Paris 1845, p. 27-46, 390. Prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Paris în 1829. Comp. şi Ch. Fourier. Oeuvres complètes, t. I, Paris 1841, p. 202. - Nota red. Editurii Politice
[13]. Ch. Fourier. Oeuvres complètes, t. VI, Paris 1845, p. 35. - Nota red. Editurii Politice
[14]. Ch. Fourier. Oeuvres complètes, t. I, Paris 1841, p, 50 şi urm. - Nota red. Editurii Politice
[15]. Vezi R. Owen. „Report of the proceedings at the several public meetings, held in Dublin. On the 18th March - 12th April - 19th April and 3rd May“ („Raport prezentat la cîteva întruniri publice ţinute la Dublin la 18 martie, 12 şi 19 aprilie şi 3 mai“), Dublin 1823, p. 110 şi urm. - Nota red. Editurii Politice
[16]. Robert Owen a expus acest plan al ordinii sociale viitoare în lucrarea sa „The book of the new moral world, containing the raţional system of society, founded on demonstrable facts, developing the constitution and laws of human nature and of society“ („Cartea despre noua lume morală, conţinînd sistemul raţional al societăţii...“), London 1842-1844. - Nota red. Editurii Politice
[17]. În ianuarie 1812, în cadrul unei mari întruniri publice ţinute la Glasgow, Owen a propus o serie de măsuri în vederea îmbunătăţirii situaţiei copiilor şi a muncitorilor adulţi în fabrici. Bill-ul prezentat din iniţiativa lui Owen în iunie 1815 a fost adoptat de parlament abia în iulie 1819, şi atunci într-o formă ciuntită.
Bill-ul care reglementa munca în manufacturile de bumbac interzicea munca copiilor sub 9 ani, limita la 12 ore ziua de muncă pentru persoanele sub 18 ani şi stabilea pentru toţi muncitorii două pauze: pentru micul dejun şi pentru prînz, în total o oră şi jumătate. - Nota red. Editurii Politice
[18]. În octombrie 1833 la Londra a avut loc Congresul asociaţiilor cooperatiste şi al trade-unionuriior prezidat de Owen, la care a fost formal înfiinţată uniunea Grand national consolidated Trades' Union; statutul uniunii a fost adoptat în februarie 1834. După părerea lui Owen, această uniune trebuia să ia în mîinile ei conducerea producţiei şi să înfăptuiască pe cale paşnică transformarea totală a societăţii. Dar acest plan utopic a eşuat. Întîmpinînd o împotrivire puternică din partea societăţii burgheze şi a statului, uniunea s-a destrămat în august 1834. - Nota red. Editurii Politice
[19]. Equitable Labour Exchange Bazaars (Bazare pentru schimbul echitabil al produselor muncii) au fost înfiinţate în mai multe oraşe din Anglia de către asociaţiile cooperatiste muncitoreşti; primul bazar de acest fel a fost înfiinţat de Robert Owen la Londra în septembrie 1832 şi a durat pînă la jumătatea anului 1834. - Nota red. Editurii Politice
[20]. Proudhon a încercat să înfiinţeze o bancă de schimb în timpul revoluţiei din 1848-1849. Banque du peuple a sa a fost înfiinţată la Paris, la 31 ianuarie. 1849. Banca a funcţionat circa două luni, şi atunci numai pe hîrtie; ea a dat faliment înainte de a începe să funcţioneze normal, iar la începutul lunii aprilie a fost închisă. - Nota red. Editurii Politice