Potrivit relatărilor lui Taciti), germanii erau un popor foarte numeros. O idee aproximativă despre numărul la care se ridică diferitele popoare germanice ne putem face din scrierile lui Cezari); el stabileşte numărul usipeţilor şi tencterilor, apăruţi pe malul stîng al Rinului, la 180.000 de suflete, inclusiv femeile şi copiii. Prin urmare, cam 100.000 de fiecare popor în parte(1), cu mult mai mulţi decît, de pildă, numărul total al irochezilor în perioada lor de înflorire, cînd ei, deşi nu atingeau cifra de 20.000, erau spaima ţării întregi de la Marile Lacuri pînă la Ohioi) şi Potomaci). Dacă, pe baza datelor de care dispunem, încercăm să însemnăm pe hartă locul ocupat de popoarele cunoscute mai bine şi stabilite în preajma Rinului, vedem că fiecare din aceste popoare ocupă în medie aproximativ suprafaţa unui district prusian, cam 10.000 km2, sau 182 de mile pătrate geografice. Dar Germania Magna1) a romanilor, ţinutul care se întindea pînă la Vistula, avea o suprafaţă de circa 500.000 km2. Socotind în medie cam 100.000 de oameni de fiecare popor, populaţia totală a Germaniei Magna trebuie să se fi ridicat la 5.000.000; numărul este considerabil pentru un grup de popoare barbare; pentru condiţiile noastre însă, 10 locuitori pe un kilometru pătrat, sau 550 pe o milă pătrată geografică, este foarte puţin. Dar această cifră nu cuprinde nicidecum pe toţi germanii din vremea aceea. Ştim că de-a lungul Carpaţilor pînă la gurile Dunării locuiau popoare germanice de neam gotic: bastarni, peucini şi alţii, în număr atît de mare, încît Pliniui) îi consideră drept al cincilea trib principal al germanilor[N229]; aceşti germani, care pe la 180 î.e.n. se aflau în solda regelui macedonean Perseui), au pătruns încă în primii ani ai domniei lui Augusti) pînă în împrejurimile Adrianopoleluii). Chiar dacă apreciem numărul lor la numai 1.000.000, la începutul erei noastre germanii numărau, probabil, cel puţin 6.000.000 de oameni.
După stabilirea lor în Germania, populaţia trebuie să fi crescut cu o repeziciune din ce în ce mai mare; chiar şi numai progresele în dezvoltarea producţiei amintite mai sus sînt o dovadă în acest sens. Obiectele găsite în mlaştinile din Schleswig, dacă ne orientăm după monedele romane aflate printre ele, sînt din secolul al III-lea, Prin urmare, pe vremea aceea exista pe malurile Mării Baltice o producţie de obiecte metalice şi textile destul de dezvoltată, un comerţ activ cu Imperiul roman şi un oarecare lux în rîndurile celor bogaţi, toate acestea fiind indicii ale existenţei unei populaţii mai dense. Tot în această perioadă începe şi ofensiva generală a germanilor de-a lungul Rinului, al valului de la graniţa Imperiului roman şi al Dunării, de la Marea Nordului pînă la Marea Neagră, dovadă directă a creşterii neîncetate a populaţiei, care tindea să-şi extindă hotarele. Trei sute de ani a durat lupta în timpul căreia întreaga ramură principală a popoarelor gotice (cu excepţia goţilor scandinavi şi a burgunzilor) s-a îndreptat spre sud-est, formînd aripa stîngă a marii linii de atac, în centrul căreia germanii de sus (herminonii) înaintau spre Dunărea de sus, iar pe aripa dreaptă istevonii, numiţi acum franci, înaintau spre Rin. Ingevonilor le-a revenit cucerirea Britaniei. La sfîrşitul secolului al V-lea drumul spre Imperiul roman, sleit, slăbit şi neputincios, era deschis invaziei germanilor.
Mai sus ne aflam în faţa leagănului civilizaţiei antice greceşti şi romane. Aici ne aflam în faţa mormîntului ei. Peste toate ţările din bazinul Mării Mediterane, veacuri de-a rîndul a trecut rindeaua nivelatoare a stăpînirii romane. Acolo unde limba greacă opunea rezistenţă, toate limbile naţionale au fost silite să cedeze locul unei limbi latine stricate; nu mai existau deosebiri naţionale, nici gali, nici iberi, nici liguri, nici norici, toţi deveniseră romani. Administraţia romană şi dreptul roman au dizolvat pretutindeni vechile uniuni de gintăi) şi, o dată cu ele, ultima rămăşiţă de activitate de sine stătătoare, locală şi naţională. Cetăţenia romană, de dată recentă, nu oferea nimic în schimb; ea nu exprima nici o naţionalitate, ci, dimpotrivă, lipsa oricărei naţionalităţi. Pretutindeni se observau elemente de formare a unor naţiuni noi; dialectele latine din diferitele provincii s-au diferenţiat din ce în ce mai mult; hotarele naturale, care înainte vreme au făcut din Italia, Galia, Spania şi Africa ţinuturi de sine stătătoare, mai existau şi se mai făceau încă simţite. Dar nicăieri nu exista încă o forţă capabilă să creeze din aceste elemente naţiuni noi; nicăieri nu se vedea încă vreo urmă de capacitate de dezvoltare, de putere de rezistenţă şi, cu atît mai puţin, de energie creatoare. O singură legătură unea uriaşa masă de oameni de pe imensul teritoriu: statul roman, iar acesta, cu timpul, a devenit cel mai aprig duşman şi asupritor al lor. Provinciile au distrus Roma; Roma însăşi s-a transformat într-un oraş de provincie, ca şi celelalte — privilegiat, dar fără a mai fi stăpîn, fără a mai fi centrul imperiului mondial; nu mai era nici măcar reşedinţa împăraţilor şi a guvernatorilor, care acum locuiau la Constantinopol, Trier, Milano. Statul roman s-a transformat într-o gigantică maşină complicată, menită doar să stoarcă ultima picătură de vlagă din supuşii săi. Birurile, dările către stat şi prestaţiile de tot felul făceau ca masa populaţiei să se afunde într-o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea populaţiei de cătro guvernatori, perceptori şi soldaţi, care-i extorcau, a devenit de nesuportat. Iată unde a ajuns statul roman cu dominaţia lui mondială: îşi întemeia dreptul la existenţă pe menţinerea ordinii în interior şi pe apărarea imperiului împotriva barbarilor în exterior. Dar această ordine era mai rea decît cea mai grozavă dezordine, iar barbarii, împotriva cărora pretindea că-i apără pe cetăţeni, erau aşteptaţi de aceştia ca nişte mîntuitori.
Situaţia societăţii nu era mai puţin desperată. Încă din ultima perioadă a republicii, dominaţia romană se baza pe o necruţătoare exploatare a provinciilor cucerite; imperiul nu numai că nu a desfiinţat această exploatare, ci dimpotrivă a transformat-o într-un sistem. Cu cît decădea mai mult imperiul, cu atît birurile şi prestaţiile creşteau, cu atît funcţionarii jefuiau şi extorcau cu mai multă neruşinare pe supuşi. Romanii, stăpînitori de popoare, nu s-au priceput niciodată la comerţ şi meşteşuguri; numai în materie de cămătărie au întrecut tot ceea ce a existat înainte şi după ei. Comerţul, atît cît a existat şi cît se mai păstra, a pierit din cauza extorcărilor practicate de funcţionarii publici; ceea ce a mai putut rezista din acest comerţ se găsea în partea orientală, greacă, a imperiului, care nu intră în sfera cercetărilor noastre. Sărăcirea generală, regresul comerţului, al meseriilor şi al artelor, scăderea populaţiei, decăderea oraşelor şi a agriculturii, acesta a fost rezultatul final al dominaţiei romane asupra lumii.
Agricultura, ramura de producţie hotărîtoare în toată lumea antică, îşi recapătă acum mai mult decît oricînd importanţa. În Italia, imensele complexe de moşii (latifundii), care de la sfîrşitul republicii cuprindeau aproape întreg teritoriul ţării, erau valorificate în două feluri: fie ca păşuni, unde populaţia era înlocuită prin oi şi boi, pentru a căror îngrijire era nevoie doar de un număr mic de sclavi, fie ca ville, unde cu ajutorul unor mase mari de sclavi se practica grădinăritul în stil mare, în parte pentru nevoile de lux ale proprietarului şi în parte în vederea desfacerii produselor pe pieţele oraşelor. Întinsele păşuni s-au păstrat şi s-au extins, probabil, şi mai mult; villele cu domeniile lor şi grădinăritul au decăzut o dală cu sărăcirea proprietarilor lor şi cu decăderea oraşelor. Exploatarea latifundiilor cu ajutorul muncii sclavilor nu mai renta, dar în acea perioadă ea era singura formă posibilă a agriculturii pe scară mare. Mica gospodărie agricolă a devenit iarăşi singura formă de agricultură rentabilă. Una după alta villele au fost împărţite în parcele mici şi date în arendă transmisibilă prin moştenire în schimbul unei sume fixe sau date unor partiarii2), mai curînd administratori decît arendaşi, care căpătau pentru munca lor a şasea sau chiar numai a noua parte din produsul anual. În cea mai mare parte însă, aceste mici parcele de pămînt au fost date colonilor, care plăteau în schimb o sumă fixă anuală; ei erau legaţi de pămînt şi puteau fi vînduţi o dată cu parcela lor; nu erau, ce-i drept, sclavi, dar nici nu erau consideraţi liberi, nu se puteau căsători cu oameni liberi, iar căsătoriile între ei nu erau socotite legitime, ci, ca şi acelea ale sclavilor, un simplu concubinaj (contubernium). Ei erau predecesorii iobagilor din evul mediu.
Sclavia antică îsi trăise traiul. Nici în marile gospodării agricole, nici în manufacturile de la oraşe, ea nu mai aducea un venit care să merite osteneală: piaţa de desfacere pentru produsele ei dispăruse. Iar în micile gospodării agricole şi în micul meşteşug, la care s-a redus producţia uriaşelor gospodării ale proprietarilor de sclavi din vremurile de înflorire ale imperiului, nu era loc pentru un număr mare de sclavi. În societate nu mai era loc decît pentru sclavii casnici şi pentru sclavii de lux ai bogătaşilor. Dar sclavia pe cale de dispariţie, în măsura în care mai exista, era suficientă pentru a face ca orice muncă productivă să fie considerată ca o treabă de sclav, nedemnă de nişte romani liberi, şi această calitate o aveau acum toţi. Urmarea a fost, pe de o parte, creşterea numărului sclavilor de prisos care au devenit o povară şi au fost eliberaţi, iar pe de altă parte creşterea numărului colonilor şi al oamenilor liberi scăpătaţi (care amintesc de poor whites3) din fostele state sclavagiste ale Americii). Creştinismul nu are nici o vină în dispariţia treptată a sclaviei antice. El s-a acomodat cu sclavia timp de secole în Imperiul roman şi mai tîrziu n-a împiedicat niciodată negoţul de sclavi practicat de creştini: nici pe cel al germanilor în nord, nici pe al veneţienilor în Marea Mediterană şi nici comerţul de mai tîrziu cu negri(2). Sclavia nu mai era rentabilă şi de aceea a dispărut. Dar, dispărînd, ea şi-a lăsat spinul otrăvit sub forma dispreţului celor liberi faţă de munca productivă. Acesta era impasul în care se găsea lumea romană: sclavia era cu neputinţă din punct de vedere economic, munca celor liberi era dispreţuită din punct de vedere moral. Prima nu mai putea, iar cealaltă încă nu putea fi forma de bază a producţiei sociale. Singura ieşire din această situaţie era o revoluţie radicală.
În provincii, starea de lucruri nu era mai bună. Cele mai multe date le avem referitor la Galia. Acolo, alături de coloni, existau şi mici agricultori liberi. Pentru a se pune la adăpost de silniciile slujbaşilor, judecătorilor şi cămătarilor, ei cereau adesea protecţia, patronajul unui om de vază, şi aceasta o făceau nu numai indivizi izolaţi, ci comune întregi, astfel încît împăraţii din secolul al IV-lea au dat în repetate rînduri decrete prin care interziceau acest lucru. Dar ce folos aveau cei ce căutau apărare? Protectorul le punea condiţia să-i cedeze dreptul de proprietate asupra pămînturilor lor, asigurîndu-le in schimb uzufructul pe viaţă — şiretlic pe care sfînta biserică şi l-a însuşit şi l-a folosit cu zel în secolele al IX-lea şi al X-lea întru mărirea împărăţiei domnului şi a propriei ei proprietăţi funciare. E drept că, în jurul anului 475, episcopul Salviani) din Marsilia se mai arăta indignat faţă de un astfel de jaf şi povestea că împilarea cetăţenilor de către funcţionarii romani şi marii proprietari funciari a ajuns atît de insuportabilă, încît mulţi „romani“ se refugiau în regiunile ocupate de barbari, că cetăţenii romani stabiliţi acolo se temeau mai mult decît de orice să nu ajungă din nou sub stăpînirea romană[N231]. Faptul că pe atunci părinţii împinşi de mizerie îşi vindeau adeseori copiii ca sclavi reiese dintr-o lege emisă împotriva acestei practici.
În schimbul serviciului de a-i fi scăpat pe romani de propriul lor stat, barbarii germani le-au luat două treimi din teritoriul lor şi l-au împărţit între ei. Împărţirea s-a făcut potrivit rînduielilor gentilice; din cauza numărului relativ mic al cuceritorilor, întinderi foarte mari au rămas neîmpărţite fie ca proprietate a întregului popor, fie a diferitelor triburi şi ginţi. În fiecare gintă pămîntul arabil şi păşunile au fost împărţite în mod egal între gospodării prin tragere la sorţi; dacă, cu timpul, s-au mai făcut şi alte reîmpărţiri, nu ştim, în orice caz în provinciile romane acest obicei a ieşit din uz şi loturile individuale s-au transformat în proprietate privată care putea fi înstrăinată, allod. Pădurile şi păşunile au rămas neîmpărţite, în folosinţă comună; această folosinţă, ca şi modul de cultivare a pămînturilor împărţite, era reglementată după vechea datină şi conform hotărîrilor întregii colectivităţi. Cu cît ginta era stabilită de mai multă vreme în sat şi pe măsură ce încetul cu încetul germanii şi romanii se contopeau, dispărea şi caracterul de rudenie al legăturilor, făcînd loc celui teritorial; ginta a dispărut în obştea-marcă, în care de altfel încă destul de des se pot vedea urme ale originii ei în legăturile de rudenie ale membrilor. Astfel, organizarea gentilică s-a transformat aici pe nesimţite — cel puţin în ţările în care s-a menţinut obştea-marcă: în nordul Franţei, în Anglia, în Germania şi în Scandinavia — într-un organism teritorial, dobîndind în felul acesta posibilitatea de a se adapta statului. Dar ea şi-a păstrat totuşi caracterul primitiv democratic, propriu întregii organizări gentilice, astfel încît, chiar în forma degenerată ce i-a fost impusă mai tîrziu, ea a menţinut o părticică din organizarea gentilică, care a servit pînă în ultimul timp ca o armă în mîinile celor asupriţi.
Dacă, prin urmare, legătura de sînge în gintă şi-a pierdut în scurt timp însemnătatea, aceasta se datoreşte faptului că în urma cuceririi au degenerat şi organele ginţii, atît în cadrul tribului, cît şi în cadrul întregului popor. Noi ştim că dominaţia asupra celor subjugaţi este incompatibilă cu orînduirea gentilică. Lucrul acesta îl constatăm aici pe scară întinsă. Popoarele germane, devenite stăpîne peste provinciile romane, trebuiau să organizeze aceste teritorii cucerite. Dar masele romane nu puteau fi nici primite în grupele gentilice, nici dominate cu ajutorul acestora. În fruntea organelor administrative locale romane, care la început au continuat în mare parte să funcţioneze, trebuia pus ceva care să înlocuiască statul roman, şi aceasta nu putea fi decît un alt stat. Organele gentilice ar trebui deci să se transforme în organe de stat, şi încă, dat fiind presiunea împrejurărilor, foarte rapid. Reprezentantul nemijlocit al poporului cuceritor era însă şeful militar. Apărarea teritoriului cucerit, în interior şi în exterior, impunea întărirea puterii acestui şef militar. Sosise momentul pentru transformarea puterii şefului militar în putere regală, şi această transformare a avut loc.
Să luăm regatul franc. Aici poporului biruitor ai francilor salici i-au revenit în deplină proprietate nu numai întinsele domenii ale statului roman, ci şi toate marile întinderi de pămînt care nu au fost încă împărţite între obştile mai mari sau mai mici, de ţinut şi de marcă, mai ales toate marile suprafeţe împădurite. Primul lucru pe care l-a făcut regele francilor cînd dintr-un simplu şef suprem militar a devenit un adevărat monarh a fost de a transforma acest bun al poporului într-un bun regal, de a-l fura de la popor şi a-l da în dar sau ca feudă oamenilor din suita sa. Această suită, alcătuită la început din escorta sa personală în război şi din celelalte căpetenii mai mărunte ale oastei, s-a completat curînd nu numai cu romani, adică cu gali romanizaţi, care în scurt timp i-au devenit indispensabili datorită ştiinţei lor de carte, culturii lor, cunoaşterii limbii romanice vorbite şi a limbii latine literare, precum şi a legilor ţării, ci şi cu sclavi, iobagi şi liberţi, care formau curtea sa şi din rîndul cărora îşi alegea favoriţii. La început tuturor acestora li se dăruiau, în majoritatea cazurilor, parcele din pămîntul poporului; ulterior acestea le-au fost date în folosinţă, de obicei, pentru timpul cît trăia regele, sub formă de beneficii[N232], şi astfel, pe socoteala poporului, s-au pus bazele unei noi aristocraţii.
Dar nu numai atît. Vastele întinderi ale statului nu puteau fi cîrmuite cu mijloacele vechii organizări gentilice; sfatul bătrînilor, chiar în cazul cînd nu dispăruse de mult, nu s-ar mai fi putut aduna şi a fost înlocuit în scurt timp prin anturajul permanent al regelui; de formă, vechea adunare a poporului a rămas în fiinţă, dar s-a transformat şi ea din ce în ce mai mult într-o simplă adunare a căpeteniilor mai mărunte ale armatei şi a noii aristocraţii care se năştea. Din cauza veşnicelor războaie civile şi de cucerire — mai ales a războaielor de cucerire de pe vremea lui Carol cel Marei) —, ţăranii liberi proprietari de pămînt, care alcătuiau masa poporului franc, erau tot atît de sleiţi şi de ruinaţi cum fuseseră înainte vreme ţăranii romani din ultima perioadă a republicii. Aceşti ţărani, care la început alcătuiau întreaga armată, iar după cucerirea teritoriului franc formau principalul nucleu al acesteia, erau atît de sărăciţi la începutul secolului al IX-lea, încît din cinci oameni abia unul dacă putea lua parte la expediţii. Locul oştii de ţărani liberi, chemată la arme direct de către rege, l-a luat armata alcătuită din slugile regelui, din noua aristocraţie, precum şi din ţărani iobagi, urmaşi ai acelora care înainte n-au cunoscut alt stăpîn decît pe rege şi care şi mai înainte n-au cunoscut în general nici un stăpîn, nici chiar un rege. Sub urmaşii lui Carol, ruinarea păturii ţăranilor franci a fost desăvîrşită de războaie interne, de slăbiciunea puterii regale, care a atras după sine abuzurile aristocraţilor, cărora li s-au alăturat şi comiţii ţinuturilor (Gaugrafen)[N233], numiţi încă de Carol cel Mare şi care năzuiau să facă din demnitatea lor o funcţie ereditară, şi, în sfîrşit, la această ruinare a ţărănimii au contribuit şi năvălirile normanzilor. După 50 de ani de la moartea lui Carol cel Mare, regatul francilor zăcea la picioarele normanzilor tot atît de neputincios cum zăcuse, cu 400 de ani în urmă, Imperiul roman la picioarele francilor.
Şi nu numai neputinţa faţă de duşmanii din afară, dar şi ordinea sau, mai degrabă, dezordinea socială internă era aproape identică. Ţăranii franci liberi se aflau în aceeaşi situaţie ca şi înaintaşii lor, colonii romani. Ruinaţi de războaie şi de prădăciuni, ei erau nevoiţi să se pună sub ocrotirea noii aristocraţii sau a bisericii, fiindcă puterea regală era prea slabă pentru a-i apăra; dar au trebuit să plătească scump această ocrotire. La fel cu ţăranii gali de odinioară, ei au fost nevoiţi să cedeze protectorului dreptul de proprietate asupra pămîntului, iar acesta li-l înaipoia sub formă de arendă, în condiţii care difereau şi se schimbau de la caz la caz, dar întotdeauna numai în schimbul prestării de servicii şi achitării unor dijme; odată ajunşi în această stare de dependenţă, ei şi-au pierdut încetul cu încetul şi libertatea personală; după cîteva generaţii erau în majoritatea lor iobagi. Cît de repede a dispărut pătura ţărănimii libere ne arată tripticul întocmit de Irminoni), care cuprinde cadastrul mănăstirii Saint-Germain-des-Prés, situată pe atunci lîngă Paris şi în prezent chiar în oraş[N234]. Pe întinsele proprietăţi ale acestei mănăstiri, împrăştiate în împrejurimile ei, existau pe atunci, încă în timpul vieţii lui Carol cel Mare, 2.788 de gospodării, aparţinînd aproape toate unor franci cu nume germanice. Dintre aceştia, 2.080 erau coloni, 35 liţi[N235], 220 sclavi şi numai 8 ţărani liberi (Hintersassen)! Procedeul declarat de Salvian nelegiuit, prin care seniorul protector obliga pe ţăran să-i cedeze proprietatea asupra pămîntului său, pe care i-l dădea numai spre folosinţă pe viaţă, era acum pretutindeni practicat de către biserică în raporturile acesteia cu ţăranii. Claca, devenită din ce în ce mai uzuală, a avut ca model atît „angariile“ romane — prestaţii obligatorii în folosul statului[N236] —, cît şi prestaţiile membrilor mărcii germane pentru construirea de poduri şi drumuri şi pentru alte scopuri obşteşti. Aşadar, se pare că masa populaţiei, după 400 de ani, s-a întors la punctul de la care plecase.
Dar aceasta dovedea doar două lucruri: în primul rînd, alcătuirea societăţii şi repartizarea proprietăţii în Imperiul roman în perioada decadenţei corespundeau întocmai nivelului în agricultură şi în meşteşuguri din acea vreme şi că, prin urmare, erau inevitabile; în al doilea rînd, în decursul următorilor 400 de ani nivelul producţiei nici n-a scăzut şi nici n-a crescut în mod simţitor, şi de aceea a dat iarăşi naştere, cu aceeaşi necesitate, aceleiaşi repartizări a proprietăţii şi aceloraşi clase ale populaţiei. În ultimele secole ale Imperiului roman, oraşul a pierdut vechea lui dominaţie asupra satului şi nu a redobîndit-o în primele secole ale stăpînirii germane. Acest fapt presupune o treaptă inferioară de dezvoltare, atît în agricultură, cît şi în industrie. Această situaţie, devenită generală, determină în mod necesar apariţia marilor proprietari funciari, care deţin puterea, şi a micilor ţărani, dependenţi. Cît de puţin posibil a fost să se grefeze pe o astfel de societate, pe de o parte, economia de tip latifundiar roman, bazată pe sclavi, şi, pe de altă parte, noua agricultură pe suprafeţe întinse, bazată pe munca de clacă, ne-o dovedesc experimentele în stil foarte mare, dar care n-au lăsat aproape nici o urmă, făcute de Carol cel Mare pe vestitele ville imperiale. Aceste experienţe au fost continuate numai de mănăstiri şi numai pentru ele au fost rentabile; dar mănăstirile erau organisme sociale anormale, întemeiate pe celibat; ele puteau să dea rezultate excepţionale, dar tocmai de aceea trebuiau să rămînă excepţii.
Şi, totuşi, în aceşti 400 de ani s-a făcut un pas înainte. Chiar dacă la sfîrşitul acestei perioade întîlnim aproape aceleaşi clase principale ca şi la începutul ei, oamenii care alcătuiau aceste clase se schimbaseră. A dispărut sclavia antică, au dispărut şi oamenii liberi ruinaţi, ajunşi în mizerie, care dispreţuiau munca, socotind-o o treabă de sclav. Între colonul roman şi noul iobag se afla ţăranul franc liber. „Nostalgia stearpă şi lupta zadarnică“ ale lumii romane putrede erau îngropate şi uitate. Clasele sociale din secolul al IX-lea nu s-au transformat în marasmul unei civilizaţii pe cale de dispariţie, ci în chinurile naşterii unei noi civilizaţii. În comparaţie cu înaintaşii ei romani, noua generaţie, stăpîni şi servitori deopotrivă, era o generaţie de adevăraţi bărbaţi. Relaţiile dintre proprietarii funciari puternici şi ţăranii dependenţi, deci relaţii care la Roma au dus la pieirea inevitabilă a lumii antice, au devenit acum punctul de plecare al unei noi dezvoltări. Şi apoi, oricît de sterpi ar părea aceşti 400 de ani, ei au lăsat în urma lor un rezultat important: naţionalităţile moderne, reorganizarea şi noua configuraţie a omenirii din Europa apuseană pentru istoria viitoare. Într-adevăr, germanii au adus Europei un suflu nou de viaţă, şi de aceea prăbuşirea statelor care a avut loc în perioada germanică s-a încheiat nu prin cucerirea lor de către normanzi şi sarazani, ci prin evoluţia spre feudalism a beneficiilor şi a relaţiilor de protecţie (commendatio)[N237] şi printr-o creştere atît de uriaşă a populaţiei, încît nu au trecut nici 200 de ani şi au putut fi suportate fără prejudicii enormele pierderi de vieţi omeneşti pricinuite de cruciade4).
Dar datorită cărei vrăji misterioase au insuflat germanii o nouă forţă vitală Europei muribunde? Era oare la mijloc vreo putere specială, magică, proprie tribului german, aşa cum pretinde istoriografia noastră şovină? Nicidecum. Germanii erau, îndeosebi pe atunci, un trib aric[N238] înzestrat cu mari însuşiri şi care se afla în plină dezvoltare vitală. Dar nu însuşirile lor specific naţionale au întinerit Europa, ci pur şi simplu barbaria lor, orînduirea lor gentilică.
Destoinicia şi vitejia lor personală, dragostea lor de libertate şi instinctul lor democratic, care-i făceau să considere toate treburile de interes obştesc ca pe propriile lor treburi, într-un cuvînt toate acele însuşiri pe care romanii le-au pierdut şi care erau singurele în stare să ridice din mocirla lumii romane state noi şi să favorizeze dezvoltarea unor naţionalităţi noi, ce erau ele dacă nu trăsături caracteristice ale unor oameni aflaţi pe treapta de sus a barbariei, roade ale orînduirii lor gentilice?
Dacă germanii au modificat forma antică a monogamiei, dacă au atenuat dominaţia bărbatului în familie şi au acordat femeii o poziţie mai înaltă decît a cunoscut-o vreodată lumea clasică, ce altceva le-a dat putinţa să realizeze aceasta dacă nu barbaria lor, obiceiurile lor gentilice şi tradiţiile încă vii din vremea matriarhatului?
Dacă cel puţin în trei dintre cele mai importante ţări — Germania, Franţa de nord şi Anglia — ei au reuşit să salveze şi să transplanteze în statul feudal o frîntură de adevărată orînduire gentilică sub forma obştii-marcă, dînd astfel, chiar în timpul celei mai aprige iobăgii medievale, clasei asuprite, ţărănimii, o coeziune locală şi un mijloc de rezistenţă pe care nu le-au găsit de-a gata nici sclavii antici, nici proletarii moderni, cui se datoreşte aceasta dacă nu barbariei lor şi felului lor, specific perioadei de barbarie, de a se stabili luînd ca criteriu ginta?
Şi, în sfîrşit, dacă au putut să dezvolte şi să generalizeze forma mai blîndă a servituţii, existentă încă în patria lor, formă pe care sclavia o lua din ce în ce mai mult şi în Imperiul roman şi care, lucru relevat pentru prima oară de Fourier[N239], dă celor înrobiţi posibilitatea de a se elibera treptat ca clasă (fournit aux cultivateurs des moyens d'affranchissement collectif et progressif)5) şi, datorită acestui fapt, e mult superioară sclaviei, în care nu era posibilă decît eliberarea imediată, fără vreun stadiu de tranziţie, a unor indivizi izolaţi (antichitatea nu cunoaşte desfiinţarea sclaviei ca urmare a unor răscoale victorioase) — pe cînd iobagii din evul mediu au impus într-adevăr treptat eliberarea lor ca clasă —, cui se datoreşte aceasta dacă nu barbariei germanilor, mulţumită căreia ei nu au ajuns pînă la sclavia pe deplin dezvoltată, nici la sclavia muncii din antichitate, nici la robia casnică orientală?
Tot ce au inoculat germanii lumii romane ca energie şi vitalitate era barbarie. Într-adevăr, numai barbarii au fost în stare să regenereze lumea decrepită a unei civilizaţii muribunde. Iar treapta de sus a barbariei, pînă la care şi pe care s-au ridicat germanii înainte de migraţiunea popoarelor, era tocmai cea mai favorabilă acestui proces. Prin aceasta se explică totul.
(1). Cifra aceasta este confirmată de un pasaj din Diodori) referitor la celţii din Galiai): „În Galia locuiesc multe popoare, al căror număr diferă. Cele mai mari numără pînă la aproape 200.000 de oameni, cele mai mici 50.000“ (Diodorus Siculus, V, 25). Deci, în medie, 125.000; avînd în vedere treapta de dezvoltare mai înaintată a popoarelor galice, ele erau, probabil, ceva mai numeroase decît cele germanice. (Nota lui Engels.)
(2). După relatările episcopului Liutprandi) din Cremona, în secolul al X-lea, la Verdun, deci în Sfîntul imperiu german, ramura principală a industriei era „fabricarea“ de eunuci, care erau exportaţi cu mare profit în Spania pentru haremurile maurilor[N230]. (Nota lui Engels.)
1). — Germania mare. — Nota trad. Editurii Politice
2). — cei care strîngeau dările. — Nota trad. Editurii Politice
3). — albii săraci. — Nota trad. Editurii Politice
4). Sfîrşitul frazei începînd de la cuvintele: ...şi printr-o creştere atît de uriaşă a populaţiei... a fost adăugat de Engels la ediţia din 1891. — Nota red. Editurii politice
5). — oferă agricultorilor mijloacele de eliberare colectivă şi progresivă. — Nota trad. Editurii politice
[N229]. Pliniu. „Istoria naturală în 37 de cărţi“, cartea a IV-a, cap. XIV. — Nota red. Editurii Politice
[N230]. Liutprand din Cremona. „Antapodosis“, cartea a VI-a, cap. 6. — Nota red. Editurii Politice
[N231]. Salvianus din Marsilia. „De gubernatione dei“, cartea a V-a, cap. 8. — Nota red. Editurii Politice
[N232]. Beneficium (textual : „binefacere“) — formă de dăruire a pămîntului, care a luat o largă răspîndire în statul francilor în prima jumătate a secolului al VIII-lea. Porţiunea de pămînt transmisă sub formă de beneficiu, împreună cu ţăranii dependenţi care trăiau pe el, erau atribuite, în folosinţă pe viaţă beneficiarului, cu condiţia ca acesta să îndeplinească anumite servicii, de cele mai multe ori cu caracter militar. La moartea celui care dăruise pămîntul sau a beneficiarului, precum şi în cazul cînd acesta din urmă nu-şi îndeplinea obligaţiile sau lăsa în părăsire gospodăria, beneficiul era restituit proprietarului sau moştenitorilor acestuia. Pentru reînnoirea relaţiilor beneficiale era nevoie de un nou act de cesiune. Nu numai monarhia, ci şi biserica şi marii magnaţi recurgeau la acordarea beneficiilor. Sistemul beneficial a contribuit la formarea clasei feudalilor, în special a nobilimii mici şi mijlocii, la înrobirea maselor ţărăneşti, la dezvoltarea relaţiilor de vasalitate şi a ierarhiei feudale. Mai tîrziu, beneficiile au început să se transforme în feude ereditare. În lucrarea sa „Perioada francă“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 514—567), Engels a analizat rolul sistemului beneficial în istoricul formării feudalismului. — Nota red. Editurii Politice
[N233]. Gaugrafen — funcţionari regali numiţi în fruntea comitatelor în statul francilor. Fiecare comite era învestit cu putere judecătorească în comitatul său şi avea dreptul de a strînge impozitele şi de a conduce oastea pe care o comanda în timpul campaniilor. Pentru serviciile aduse primea o treime din veniturile obţinute de rege în comitatul respectiv şi i se dădeau feude drept răsplată. Mai tîrziu, comiţii s-au transformat, treptat, din nişte funcţionari numiţi de rege în mari seniori feudali care se bucurau de autoritate suverană; acest proces s-a accelerat mai ales după anul 877, dată la care a fost stabilită oficial transmisibilitatea ereditară a funcţiei de comite. — Nota red. Editurii Politice
[N234]. Este vorba de polipticul (opisul posesiunilor funciare, al populaţiei şi veniturilor) mănăstirii Saint-Germain-des-Prés, întocmit în secolul al IX-lea şi cunoscut sub denumirea de „Polipticul abatelui Irminon“. Engels citează date din acest poliptic, după cît se pare, după cartea lui P. Roth „Geschichte des Beneficialwesens von den ältesten Zeiten bis ins zehnte Jahrhundert“ („Istoria sistemului beneficial din cele mai vechi timpuri pînă în secolul al X-lea“), Erlangen 1850, S. 378. — Nota red. Editurii Politice
[N235]. Liţi (villani) — ţărani obligaţi la servituţi şi clăci, care, alături de coloni şi de sclavi, formau una din principalele grupe de ţărani dependenţi în epoca Merovingienilor şi a Carolingienilor. — Nota red. Editurii Politice
[N236]. Angarii — servituţi la care erau supuşi locuitorii Imperiului roman şi care constau în obligaţia de a pune la dispoziţie cai şi oameni pentru a deservi transporturile cîrmuirii. Cu timpul, aceste servituţi au căpătat un caracter tot mai larg, devenind o grea povară pentru populaţie. — Nota red. Editurii Politice
[N237]. Comendaţia — una din formele cele mai răspîndite în Europa, începînd din secolele VIII—IX, de trecere a ţăranilor sub „protecţia“ feudalilor, sau a micilor feudali sub „protecţia“ marilor feudali, în baza anumitor condiţii (prestarea serviciului militar şi a altor servicii în folosul „protectorului“, cedarea către acesta a pămîntului şi reprimirea pămîntului în folosinţă condiţionată). Pentru ţărani, care adesea erau siliţi cu forţa să primească „protecţia“, comendaţia însemna pierderea libertăţii personale, iar pentru micii feudali, acceptarea unor relaţii de vasalitate faţă de marii feudali. Astfel comendaţia a contribuit, pe de o parte, la înrobirea ţărănimii, iar pe de altă parte la statornicirea ierarhiei feudale. — Nota red. Editurii Politice
[N238]. Engels foloseşte, pe baza limbajului ştiinţific din timpul său, expresia „arieni“ pentru indoeuropeni sau pentru „popoarele ale căror limbi se grupează în jurul celei mai vechi dintre ele, limba sanscrită“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 463). Iniţial prin termenul „arian“ erau desemnaţi numai vechii hinduşi şi iranieni. De la mijlocul secolului al XIX-lea era folosit totuşi de unii cercetători şi ca sinonim pentru „indoeuropean“. Ulterior unii pseudosavanţi au încercat să construiască pe baza noţiunii de „arian“ o unitate rasială a vechilor popoare indoeuropene; această interpretare neştiinţifică şi-a găsit o expresie exacerbată în ideologia rasistă a fascismului german. — Nota red. Editurii Politice
[N239]. Ch. Fourieri). „Théorie des quatre mouvements et des destinées générales“ („Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale“), 3-me éd; Oeuvres complètes, t. I, Paris 1846, p. 230; prima ediţie a acestei cărţi a apărut nesemnată la Lyon în 1808. — Nota red. Editurii Politice