Procesul de producție nemijlocit al capitalului este procesul de muncă și de valorificare a capitalului, adică procesul al cărui rezultat este produsul-marfă și al cărui mobil determinant este producerea de plusvaloare.
Procesul de reproducție a capitalului cuprinde atît acest proces de producție nemijlocit, cît și cele două faze ale procesului de circulație propriu-zis, adică procesul de reproducție a capitalului cuprinde întregul circuit care, ca proces periodic — ca proces care se repetă mereu la anumite perioade —, constituie rotația capitalului.
Indiferent dacă privim circuitul sub forma B...B' sau sub forma P...P, procesul de producție nemijlocit P formează întotdeauna numai o verigă din acest circuit. Într-o formă el mijlocește procesul de circulație, în cealaltă formă procesul de circulație mijlocește procesul de producție. Reînnoirea continuă a procesului de producție, apariția mereu repetată a capitalului sub formă de capital productiv, este condiționată în ambele cazuri de transformările lui în procesul de circulație. Pe de altă parte, procesul de producție în permanență reînnoit este condiția transformărilor pe care capitalul le suferă fără întrerupere în sfera circulației, a apariției lui alternative sub formă de capital bănesc și sub formă de capital-marfă.
Fiecare capital individual formează însă numai o fracțiune devenită autonomă, înzestrată, ca să zicem așa, cu viață proprie, a capitalului social total, așa cum fiecare capitalist individual reprezintă numai un element individual al clasei capitaliștilor. Mișcarea capitalului social constă din totalitatea mișcărilor fracțiunilor lui autonomizate, din totalitatea rotațiilor capitalurilor individuale. Aşa cum metamorfoza mărfii individuale este o verigă în seria de metamorfoze a lumii mărfurilor, adică a circulației mărfurilor, tot așa metamorfoza capitalului individual, rotația lui, este o verigă în circuitul capitalului social.
Acest proces total cuprinde atît consumul productiv (procesul de producție nemijlocit) împreună cu transformările formelor (adică, din punct de vedere material, schimburile) care îl mijlocesc, cît și consumul individual împreună cu transformările formelor sau cu schimburile care îl mijlocesc. Acest proces total cuprinde, pe de o parte, transformarea capitalului variabil în forță de muncă și de aceea înglobarea forței de muncă în procesul de producție capitalist. Aici muncitorul apare în calitate de vînzător al mărfii sale, forța de muncă, iar capitalistul în calitate de cumpărător al ei. Pe de altă parte însă, vînzarea mărfurilor presupune cumpărarea lor de către clasa muncitoare, deci consumul ei individual. Aici clasa muncitoare apare în calitate de cumpărător, iar capitaliștii în calitate de vînzători, care își vînd mărfurile muncitorilor.
Circulația capitalului-marfă cuprinde și circulația plusvalorii, deci și acele acte de cumpărare și vînzare prin intermediul cărora se realizează consumul individual al capitaliștilor, consumul plusvalorii.
Prin urmare, circuitul capitalurilor individuale, luate la un loc în calitate de capital social, adică privit în totalitatea lui, cuprinde nu numai circulația capitalului, ci și circulația generală a mărfurilor. Aceasta din urmă poate consta inițial numai din două părți componente: 1) circuitul propriu al capitalului și 2) circuitul mărfurilor care intră în consumul individual, deci al mărfurilor pe care muncitorul își cheltuiește salariul, iar capitalistul plusvaloarea (sau o parte din plusvaloare). În orice caz, circuitul capitalului cuprinde și circulația plusvalorii în măsura în care aceasta formează o parte a capitalului-marfă, precum și transformarea capitalului variabil in forță de muncă, plata salariului. Dar cheltuirea acestei plusvalori și a salariului pe mărfuri nu formează o verigă în circulația capitalului, deși cel puțin cheltuirea salariului condiționează această circulație.
În cartea I, procesul de producție capitalist a fost analizat atît ca act izolat, cît și ca proces de reproducție: producția plusvalorii și producția capitalului însuși. Schimbarea formelor și schimbul de substanțe pe care le suferă capitalul în sfera circulației au fost doar presupuse, fără să ne oprim mai amănunțit asupra lor. Prin urmare, s-a presupus că, pe de o parte, capitalistul își vinde produsul la valoarea acestuia și, pe de altă parte, el găsește în sfera circulației mijloacele materiale de producție necesare pentru a reînnoi procesul sau pentru a-l continua în mod neîntrerupt. Singurul act din sfera circulației asupra căruia a trebuit să ne oprim acolo a fost cumpărarea și vînzarea forței de muncă ca o condiție fundamentală a producției capitaliste.
În secțiunea întîi a cărții a II-a am examinat diferitele forme pe care capitalul le îmbracă in circuitul său și diferitele forme ale acestui circuit însuși. La timpul de muncă examinat în cartea I se adaugă acum timpul de circulație.
În secțiunea a doua, circuitul capitalului a fost analizat ca circuit periodic, deci ca rotație a capitalului. S-a arătat, pe de o parte, cum diferitele părți componente ale capitalului (capitalul fix și capitalul circulant) trec prin circuitul formelor în perioade diferite și în moduri diferite; pe de altă parte, s-au cercetat împrejurările care determină lungimi diferite ale perioadei de muncă și ale perioadei de circulație. Am văzut ce influență exercită perioada circuitului și raportul diferit dintre componentele lui asupra volumului procesului de producție însuși, precum și asupra ratei anuale a plusvalorii. Într-adevăr, dacă în secțiunea întîi au fost cercetate în special formele succesive pe care capitalul le îmbracă și le leapădă în circuitul său în permanență, în secțiunea a doua s-a văzut cum, în cadrul acestei mișcări și schimbări succesive de forme, un capital de mărime dată se împarte concomitent, deși în proporții variabile, in forme diferite: capital productiv, capital bănesc și capital-marfă, astfel că aceste forme nu alternează numai între ele, ci diferite părți ale întregii valori-capital se află și funcționează necontenit una lîngă alta sub aceste forme diferite. În special capitalul bănesc prezenta o particularitate care nu a fost arătată în cartea I. Aici au fost stabilite legi precise potrivit cărora părți componente ale unui capital dat, a căror mărime diferă în funcție de condițiile rotației, trebuie avansate și reînnoite în permanență sub formă de capital bănesc pentru ca un capital productiv de o mărime dată să poată funcționa fără întrerupere.
Dar atît în secțiunea întîi, cît și în secțiunea a doua a fost vorba tot timpul numai de un capital individual, de mișcarea unei părți autonomizate a capitalului social.
Dar circuitele capitalurilor individuale se împletesc între ele, se presupun și se condiționează reciproc și constituie tocmai datorită acestei împletiri mișcarea capitalului social total. Așa cum în circulația mărfurilor simplă metamorfoza totală a unei mărfi apărea ca o verigă în șirul de metamorfoze ale lumii mărfurilor, tot așa metamorfoza capitalului individual apare acum ca o verigă în șirul de metamorfoze ale capitalului social. Dacă însă circulația mărfurilor simplă nu cuprindea nicidecum în mod necesar circulația capitalului, întrucît aceasta poate avea loc pe baza unei producții necapitaliste, circuitul capitalului social total cuprinde, cum am mai spus, și circulația mărfurilor, care se desfășoară în afara sferei circuitului capitalului individual, adică și circulația mărfurilor care nu constituie capital.
Acum trebuie să trecem la analiza procesului de circulație (care în totalitatea lui este o formă a procesului de reproducție) a capitalurilor individuale ca părți componente ale capitalului social total, deci la analiza procesului de circulație a acestui capital social total.
{ Cu toate că cele de mai jos își au locul abia spre sfîrșitul acestei secțiuni, ne vom ocupa totuși de capitalul bănesc aici; este vorba anume de capitalul bănesc, privit ca parte componentă a capitalului social total. }
Atunci cînd am analizat rotația capitalului individual, am arătat două aspecte ale capitalului bănesc.
În primul rînd, el constituie forma sub care fiecare capital individual apare pe scenă, își începe procesul în calitate de capital. El apare deci ca primus motor care dă impuls întregului proces.
În al doilea rînd, după cum perioada de rotație este mai lungă sau mai scurtă și după cum raportul dintre cele două părți componente ale ei — perioada de muncă și perioada de circulație — se schimbă, componenta valorii-capital avansate, care trebuie avansată şi reînnoită în permanență sub formă de bani, variază în raport cu capitalul productiv pe care îl pune în mișcare, adică în raport cu scara continuă a producției. Oricare ar fi însă acest raport, în toate împrejurările acea parte din valoarea-capital în mișcare care poate funcționa în permanență în calitate de capital productiv este limitată de acea parte din valoarea-capital avansată care trebuie să existe în permanență sub formă de bani alături de capitalul productiv. Nu este vorba aici decît de rotația normală, de o medie abstractă. Se face abstracție de capitalul bănesc adițional necesar pentru a compensa stagnările survenite în circulație.
La punctul întîi. Producția de mărfuri presupune circulația mărfurilor, iar circulația mărfurilor presupune că marfa își găsește expresia în bani, presupune circulația banilor; dedublarea mărfii în marfă și bani este o lege a exprimării produsului în marfă. De asemenea producția de mărfuri capitalistă, indiferent dacă e privită din punct de vedere social sau individual, presupune existența capitalului sub formă de bani sau existența capitalului bănesc ca primus motor pentru orice întreprindere nouă și ca motor permanent al ei. În special capitalul circulant presupune apariția mereu repetată la intervale mai scurte a capitalului bănesc în calitate de motor. Întreaga valoare-capital avansată, adică toate componentele capitalului care constau din mărfuri — forța de muncă, mijloacele de muncă și materialele de producție —, trebuie iarăși și iarăși cumpărate cu bani. Ceea ce se spune aici despre capitalul individual este valabil și pentru capitalul social, care nu funcționează decît sub forma unui mare număr de capitaluri individuale. Dar, după cum am arătat deja în cartea I, de aici nu rezultă nicidecum că, în ceea ce privește limitele sale absolute, scara producției, cîmpul de funcționare a capitalului chiar pe baze capitaliste, ar depinde de volumul capitalului bănesc în funcțiune.
Capitalului îi sînt incorporate elemente de producție a căror mărime, în cadrul unor anumite limite, nu depinde de mărimea capitalului bănesc avansat. Plata forței de muncă rămînînd aceeași, aceasta poate fi exploatată într-un grad mai înalt în mod extensiv sau intensiv. Dacă această sporire a exploatării este însoțită de o creștere a capitalului bănesc (adică de o creștere a salariului), acesta nu crește în aceeași proporție cu exploatarea, deci nu crește de loc pro tanto.
Substanțele din natură — care nu constituie un element al valorii capitalului — exploatate în mod productiv, ca pămîntul, marea, minereurile, pădurile etc., pot fi exploatate într-un grad mai înalt, în mod intensiv sau extensiv, cu o încordare mai mare a aceleiași cantități de forțe de muncă, fără să se avanseze mai mult capital bănesc. Elementele reale ale capitalului productiv sînt astfel sporite fără să fie nevoie de o cheltuire de capital bănesc adițional. Dacă cumva este nevoie de acesta pentru cumpărarea de materiale auxiliare suplimentare, capitalul bănesc, sub forma căruia e avansată valoarea-capital, nu e sporit proporțional cu creșterea eficienței capitalului productiv, deci nu e sporit de loc pro tanto.
Aceleași mijloace de muncă, deci același capital fix poate fi folosit mai eficient atît prin prelungirea timpului său de întrebuințare zilnică, cît și prin intensificarea folosirii sale, fără ca acest fapt să ceară o cheltuire suplimentară de bani pentru capital fix. În acest caz nu are loc decît o rotație mai rapidă a capitalului fix, dar și elementele reproducției acestuia sînt furnizate mai rapid.
Lăsînd la o parte substanțele din natură, forțele naturii, care pe capitalist nu-l costă nimic, pot fi înglobate în procesul de producție ca agenți cu o eficiență mai mare sau mai mică. Gradul eficienței lor depinde de metode și de progrese științifice, care de asemenea nu-l costă nimic pe capitalist.
Același lucru este valabil atît pentru combinarea socială a forței de muncă în procesul de producție, cît și pentru iscusința acumulată de muncitorii individuali. Carey calculează că proprietarul funciar nu primește niciodată destul, pentru că nu i se plătește întregul capital, respectiv întreaga muncă investită în pămînt din timpuri imemoriale pentru a-i da actuala lui capacitate de producție. (Despre capacitatea de producție care i se ia nu se spune, firește, nimic.) Potrivit acestei teorii, fiecare muncitor individual ar trebui plătit după munca pe care a cheltuit-o întregul neam omenesc pentru a face dintr-un sălbatic un muncitor-mecanic modern. S-ar putea susține dimpotrivă: dacă se calculează întreaga muncă neplătită investită în pămînt, dar transformată în bani de proprietarul funciar și de capitalist, rezultă că întregul capital investit în pămînt de aceștia a fost restituit cu prisosință și cu dobîndă cămătărească, că, prin urmare, proprietatea funciară a fost demult răscumpărată de societate și încă cu prisosință.
Sporirea forței productive a muncii, în măsura în care nu presupune o cheltuire suplimentară de valori-capital, mărește, ce-i drept, în primul rînd numai masa produsului, nu și valoarea lui, afară doar de cazul cînd permite reproducerea, cu aceeași cantitate de muncă, a unui capital constant mai mare, deci și conservarea valorii lui. Dar în același timp această sporire creează o nouă materie-capital, creează, așadar, baza unei acumulări de capital sporite.
În măsura în care însăși organizarea muncii sociale, deci și sporirea forței productive sociale a muncii reclamă ca producția să se desfășoare pe scară largă și, în concluzie, capitaliștii individuali să avanseze capital bănesc în cantități mari, s-a arătat încă în cartea I 70 că acest lucru se produce în parte prin centralizarea capitalurilor în cîteva mîini, fără să fie nevoie de o creștere absolută a volumului valorilor-capital în funcțiune și deci a volumului capitalului bănesc în care aceste valori sînt avansate. Mărimea capitalurilor individuale poate crește prin centralizarea acestora în cîteva mîini, fără creșterea concomitentă a sumei lor sociale. Nu este vorba decît de o repartizare modificată a capitalurilor individuale.
În sfîrșit, în secțiunea anterioară s-a arătat că o reducere a perioadei de rotație permite sau cu un capital bănesc mai mic să fie pus în mșcare același capital productiv, sau cu același capital bănesc să fie pus în mișcare un capital productiv mai mare.
Este însă evident că toate acestea nu au nimic de-a face cu problema propriu-zisă a capitalului bănesc. Ele arată numai că, după transformarea lui în capital productiv, capitalul avansat — o sumă de valoare dată care în forma ei liberă, în forma-valoare, constă dintr-o anumită sumă de bani — cuprinde potențe productive ale căror limite nu sînt determinate de mărimea valorii lui și care, în cadrul unor anumite granițe, pot, dimpotrivă, să acționeze cu un grad diferit de intensitate sau extensitate. Dacă prețurile elementelor de producție — mijloacele de producție și forța de muncă — sînt date, mărimea capitalului bănesc necesar pentru cumpărarea unei anumite cantități din aceste elemente de producție existente sub formă de mărfuri este determinată. Adică este determinată mărimea valorii capitalului care urmează să fie avansat. Dar proporția în care acest capital acționează ca creator de valoare și de produs este elastică și variabilă.
La punctul al doilea. Se înțelege de la sine că partea din munca socială și din mijloacele de producție care trebuie cheltuită anual pentru producerea sau pentru cumpărarea de bani în scopul înlocuirii monedei uzate este pro tanto un scăzămînt din volumul producției sociale. În ceea ce privește însă valoarea-bani care funcționează, în parte, sub formă de mijloc de circulație, în parte sub formă de tezaur, din moment ce există, este dobîndită, ea se află alături de forța de muncă, de mijloacele de producție produse și de izvoarele naturale ale avuției. Ea nu poate fi privită ca o limită a acestora din urmă. Prin transformarea ei în elemente de producție, prin schimb cu alte țări, scara producției ar putea fi lărgită. Aceasta presupune însă că banii continuă să-și îndeplinească rolul lor de bani universali.
În funcție de durata perioadei de rotație, pentru punerea în mișcare a capitalului productiv este nevoie de o masă mai mare sau mai mică de capital bănesc. Tot astfel am văzut că împărțirea perioadei de rotație în timp de muncă și timp de circulație determină o sporire a capitalului latent care se află sub formă de bani, sau, cu alte cuvinte, a capitalului a cărui folosire este pentru moment amînată.
În măsura în care perioada de rotație este determinată de durata perioadei de muncă, ea este determinată, celelalte condiții rămînînd neschimbate, de natura materială a procesului de producție, prin urmare nu de caracterul social specific al acestui proces de producție. Dar, în cadrul producției capitaliste, operații relativ întinse, de durată mai lungă, determină avansări de capital bănesc mai mari pe timp mai îndelungat. Prin urmare, în asemenea domenii, producția depinde de limitele în cadrul cărora capitalistul individual dispune de capital bănesc. Aceste limite sînt lărgite de sistemul de credit și de asociațiile legate de credit, de pildă societățile pe acțiuni. De aceea perturbările de pe piața financiară întrerup activitatea unor asemenea întreprinderi, iar acestea provoacă, la rîndul lor, perturbări pe piața financiară.
Pe baza producției sociale trebuie determinată proporția în care aceste operații, care pe o perioadă de timp mai îndelungată retrag forță de muncă și mijloace de producție fără a furniza în acest interval vreun produs în calitate de efect util, pot fi efectuate fără a aduce prejudicii ramurilor de producție, care nu numai că retrag în mod continuu și repetat în cursul anului forță de muncă și mijloace de producție, ci totodată și furnizează mijloace de subzistență și mijloace de producție. În condițiile producției sociale, ca și în cele ale producției capitaliste, muncitorii din ramurile de producție cu perioade de muncă relativ scurte vor retrage produse numai pentru un timp mai scurt, fără a da în schimb alte produse, în timp ce ramurile de producție cu perioade de muncă mai lungi retrag necontenit produse pentru intervale de timp mai îndelungate înainte de a începe să dea ele însele asemenea produse. Faptul acesta provine deci din condițiile obiectuale ale procesului de muncă respectiv, nu din forma lui socială. În condițiile producției sociale, capitalul bănesc dispare. Societatea repartizează forța de muncă și mijloacele de producție între diferitele ramuri de producție. Producătorii vor putea primi, de pildă, bonuri, în schimbul cărora vor retrage din stocurile de mijloace de consum ale societății o cantitate de produse corespunzătoare timpului de muncă prestat de ei. Aceste bonuri nu sînt bani. Ele nu circulă.
Așadar, în măsura în care nevoia de capital bănesc rezultă din durata perioadei de muncă, ea este determinată de două împrejurări: în primul rînd, banii sînt, în general, forma sub care trebuie să apară orice capital individual (făcîndu-se abstracție de credit) pentru a se transforma în capital productiv; acest lucru rezultă din esența producției capitaliste și, în general, a producției de mărfuri. — În al doilea rînd, mărimea sumei de bani care trebuie avansată este determinată de faptul că în cursul unei perioade de timp mai mult sau mai puțin îndelungate îi sînt retrase în permanență societății forță de muncă și mijloace de producție, fără ca în acest timp să i se restituie un produs care să poată fi retransformat în bani. Prima împrejurare, și anume aceea că avansarea de capital trebuie făcută sub formă de bani, nu e înlăturată de însăși forma acestor bani, indiferent dacă este vorba de bani de metal, de bani de credit, de semne de valoare etc. A doua împrejurare nu e de loc afectată de faptul prin ce mijloace bănești sau în condițiile cărei forme de producție sînt retrase munca, mijloacele de subzistență și mijloacele de producție fără a se arunca în schimb în circulație vreun echivalent.
34). Din manuscrisul II.
70. Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 23, București, Editura politică, 1966, p. 634—638, 765—766. [Nota red.]