|
Scris: 20 iunie 1873 |
Londra, 20 iunie 1873
Iţi răspund mai întîi d-tale, căci scrisoarea lui Liebknecht se mai află încă la Marx, care nu o poate găsi pentru moment.
Nu Hepner, ci scrisoarea semnată de Comitet şi adresată de York lui Hepner ne-a făcut să ne temem ca nu cumva conducerea partidului, din nenorocire în întregime lassalleană, să profite de faptul că d-ta eşti închis, pentru a face din „Volksstaat“ un „onorabil“ „Neuer Social-Demokrat“. York a mărturisit pe faţă această intenţie, şi cum Comitetul îşi arogă dreptul de a numi şi destitui redactorii, primejdia era, desigur, destul de mare. Expulzarea iminentă a lui Hepner favoriza şi mai mult asemenea planuri. Date fiind aceste împrejurări, era absolut necesar să ştim care e situaţia; aşa se explică această corespondenţă...
În ceea ce priveşte poziţia partidului faţă de lassalleanism, desigur că d-ta eşti în măsură să apreciezi mai bine decît noi care este tactica ce trebuie adoptată, mai ales în anumite cazuri. Dar mai trebuie avut în vedere un lucru. Atunci cînd, cum e cazul d-tale, faci oarecum concurenţă Uniunii generale a muncitorilor germani, se poate lesne întîmpla să ţii prea mult seama de concurent şi să capeţi obiceiul ca în toate chestiunile să te gîndeşti în primul rînd la el. Dar atît Uniunea generală a muncitorilor germani cît şi Partidul muncitoresc social-democrat nu reprezintă, luate la un loc, decît o foarte mică minoritate a clasei muncitoare germane. După părerea noastră, pe care o practică îndelungată a confirmat-o, tactica justă în propagandă nu este de a fura ici-colo adversarului cîţiva membri sau cîteva grupuri izolate, ci de a acţiona asupra maselor largi, încă pasive. O singură forţă umană proaspătă, desprinsă de-a dreptul dintr-un teren virgin, valorează mai mult decît zece transfugi lassalleeni, care aduc întotdeauna cu ei în partid germenele orientării lor greşite. Dacă s-ar putea atrage numai masele, fără conducătorii lor locali, ar mai merge. Aşa însă trebuie să admiţi întotdeauna o grămadă de conducători din aceştia, pe care manifestările lor publice din trecut, dacă nu chiar concepţiile lor de pînă acum, îi obligă să demonstreze în primul rînd că n-au renunţat la principiile lor şi că, dimpotrivă, Partidul muncitoresc social-democrat predică adevăratul lassalleanism. Asta a şi fost nenorocirea la Eisenach[N362] — pe atunci, poate, inevitabilă —, dar că aceste elemente au dăunat partidului este un lucru cert, şi nu ştiu dacă şi fără acele adeziuni partidul nu ar fi fost astăzi cel puţin tot atît de puternic. În orice caz, după mine, ar fi o nenorocire dacă poziţia acestor elemente s-ar consolida...
Nu trebuie să ne lăsăm derutaţi de zarva care se face în problema „unificării“. Tocmai cei care agită cel mai mult această lozincă sînt mai mari scizionişti: de pildă bakuniştii din Jura elveţiană, instigatorii tuturor sciziunilor, care nu fac pentru nimic atîta gălăgie ca pentru unificare. Aceşti fanatici ai unificării sînt fie capete mărginite, care vor să amestece totul într-o singură ciorbă, pentru ca, de îndată ce fiertura se va fi aşezat, deosebirile să iasă şi mai mult în evidenţă, fiindcă atunci totul va fi în aceeaşi oală (cei care în Germania propovăduiesc împăcarea muncitorilor cu mica burghezie sînt un exemplu minunat), fie oameni care, inconştient (ca, de pildă, Mülberger) sau conştient, vor să falsifice mişcarea. Iată pentru ce în anumite momente cei mai aprigi sectarişti, cei mai mari scandalagii şi ticăloşi fac mai multă zarvă pentru unificare decît oricare alţii. Nu am avut în viaţa noastră cu nimeni greutăţi şi necazuri mai mari decît cu zgomotoşii adepţi ai unificării.
Fireşte că orice conducere de partid doreşte succese, şi este bine aşa. Dar sînt împrejurări în care trebuie să ai curajul să sacrifici succesul imediat pentru probleme mai importante. Mai ales în cazul unui partid ca al nostru, al cărui succes final este absolut sigur şi care s-a dezvoltat atît de mult în timpul nostru şi sub ochii noştri, nu avem neapărat şi întotdeauna nevoie de un succes imediat. Să luăm, de exemplu, Internaţionala. După Comună a avut un succes imens. Burghezilor înspăimîntaţi ea le părea atotputernică. Marea masă a membrilor Internaţionalei credea că această situaţie va dăinui la infinit. Noi ştiam însă foarte bine că băşica trebuia să plesnească. Toată pleava se agăţase de ea. Sectariştii din rîndurile ei începuseră să se obrăznicească, abuzau de Internaţională, în speranţa că li se vor tolera orice prostii şi ticăloşii. Noi nu am admis una ca asta. Ştiind bine că băşica tot trebuie să plesnească o dată şi o dată, pentru noi nu se punea chestiunea să amînăm catastrofa, ci să avem grijă ca Internaţionala să iasă dintr-însa nepătată şi nefalsificată. Băşica a plesnit la Haga şi, după cum ştii, majoritatea membrilor congresului s-au întors pe la casele lor amarnic dezamăgiţi. Şi totuşi, aproape toţi aceşti decepţionaţi care-şi închipuiseră că vor găsi în Internaţională idealul fraternizării şi împăcării generale aveau parte acasă de scandaluri mult mai mari decît cel care izbucnise la Haga! Acum scandalagiii sectarişti propovăduiesc împăcarea şi ne defăimează numindu-ne intoleranţi şi dictatori! Dacă am fi avut însă la Haga o atitudine împăciuitoristă şi am fi muşamalizat izbucnirea sciziunii, care ar fi fost rezultatul? Sectariştii, şi mai ales bakuniştii, ar fi avut un an răgaz pentru a comite în numele Internaţionalei prostii şi ticăloşii mult mai grave; muncitorii din ţările cele mai înaintate s-ar fi îndepărtat scîrbiţi, băşica n-ar fi plesnit, ci s-ar fi dezumflat încetul cu încetul, sub avalanşa împunsăturilor, iar congresul următor, care ar fi trebuit să ducă în orice caz la criză, s-ar fi transformat într-un scandal în jurul celor mai ordinare personaje, deoarece la Haga principiul ar fi fost jertfit! Atunci desigur că Internaţionala ar fi fost lichidată — lichidată prin „unificare“! În loc de aceasta, am înlăturat acum, într-un chip care ne face cinste, elementele putrede —; membrii Comunei care au asistat la ultima şedinţă, cea hotărîtoare, au spus că nici o şedinţă a Comunei nu le-a făcut o impresie atît de puternică ca această judecată a trădătorilor proletariatului european; i-am lăsat timp de zece luni să mintă din răsputeri, să defăimeze, să urzească intrigi, şi unde au ajuns? În prezent, aceşti pretinşi reprezentanţi ai marii majorităţi a Internaţionalei declară ei înşişi că nu îndrăznesc să vină la viitorul congres. Amănunte într-un articol care va fi expediat o dată cu prezenta ziarului „Volksstaat“[1*]. Iar dacă ar trebui s-o mai facem o dată, în linii generale am proceda la fel; greşeli de tactică se comit, fireşte, întotdeauna.
În orice caz, eu cred că cu timpul elementele cele mai înaintate ale lassaleenilor vi se vor alătura de la sine, aşa că am da dovadă de lipsă de înţelepciune dacă am culege rodul înainte de a se fi copt, cum vor partizanii unificării.
De altfel a spus-o încă bătrînul Hegel: un partid dovedeşte că este victorios prin faptul că, scindîndu-se, poate suporta sciziunea. Mişcarea proletariatului trece în mod necesar prin diferite trepte de dezvoltare; la fiecare treaptă se pierde un număr de oameni, care nu merg mai departe; numai astfel se explică de ce „solidaritatea proletariatului“ se înfăptuieşte în realitate pretutindeni prin diferite grupări de partid, care se războiesc pe viaţă şi pe moarte, întocmai ca sectele creştine din Imperiul roman în timpul celor mai înspăimîntătoare prigoniri.
De asemenea nu trebuie să uiţi dacă, de pildă, „Neue Social-Demokrat“ are mai mulţi abonaţi decît „Volksstaat“, că fiecare sectă este în mod inevitabil fanatică şi, datorită acestui fanatism„ obţine, mai ales în regiunile unde s-a introdus de curind (ca, de pildă, Uniunea generală a muncitorilor germani în Schieswig-Holstein), succese imediate mult mai mari decît partidul, care fără nici un fel de originalităţi sectariste, reprezintă pur şi simplu adevărata mişcare. În schimb fanatismul nu durează mult.
Trebuie să închei, poşta pleacă îndată. În grabă încă ceva: M[arx] nu se poate ocupa de Lassalle pînă nu va fi gata traducerea franceză (cam pe la sfîrşituil lunii iulie), după care are efectiv nevoie de odihnă, deoarece e foarte surmenat...
Se tipăreşte după textul apărut în K. Marx şi F. Engels. Werke, Bd. 33, S. 588—592
Nota red. Editurii Politice
[1*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică. 1964, p. 466—469. — Nota trad.
[N362]. Este vorba de Congresul general ai muncitorilor social-democraţi care a avut loc la Eisenach între 7 şi 9 august 1869. La acest congres a fost constituit Partidul muncitoresc social-democrat german. — Nota red. Editurii Politice (nota 362, vol. 2)