Praxiologia sau teoria acţiunii umane eficiente reprezintă una din disciplinele filozofice contemporane cele mai apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale. Cercetările praxiologice depăşesc însă preocupările şi competenţa strictă a discursului filozofic. Ele interesează în mod deosebit demersul pozitiv al ştiinţelor particulare care aspiră astăzi tot mai mult spre aplicabilitate. Datorită ponderii pe care o au astăzi asemenea discipline cu caracter aplicativ în ansamblul ştiinţei, interesul pentru o teorie generală a eficienţei practice stimulează înseşi preocupările filozofice în direcţia alcătuirii unei teorii generale a praxisului ; praxiologia este astfel un domeniu prioritar al reflecţiei şi construcţiei filozofice, al cugetării teoretico-ştiinţifice în general.
a. Marxismul şi praxiologia
Deşi praxiologia, ca disciplină ştiinţifică independentă, s-a constituit relativ tîrziu*, marii gînditori care au meditat asupra statutului şi destinului omului în univers au fost totdeauna atraşi de ideea de practică.
Izvoarele filozofiei practicii pot fi căutate încă la Platon şi Aristotel. La conturarea — din perspectivă filozofică — a problematicii moderne a teoriei acţiunii, Kant şi Hegel au adus mari servicii, primul avînd meritul de a fi pus bazele metodologic-critice ale conceptului de creativitate, abordat în dimensiunea sa epistemologică, iar al doilea de a fi sugerat pentru prima oară semnificaţia material-ontologică a acestui concept. Principalul merit al lui Hegel în analiza ideii de practică a fost corelarea scopului acţiunii cu mijloacele înfăptuirii sale, ceea ce semnifică o primă definire a rolului uneltelor în dimensionarea teleologică şi realizarea actului uman.
Pe acest teren, Hegel a pregătit momentul apariţiei materialismului dialectic şi istoric, concepţie care, în interpretarea fenomenelor sociale, porneşte de la conceptul de acţiune, de la relaţia dintre activitatea practică productivă şi mijloacele ei de realizare — uneltele de producţie.
Elaborînd concepţia lor materialistă despre viaţa socială, Marx şi Engels au descoperit adevărata semnificaţie şi funcţionalitate a conceptului de practică, ajungînd — pe acest temei — la concluzia că practica este temelia ontologică a umanului şi socialului atît sub aspect genetic, cît şi structural. Odată cu aceasta, ei au revoluţionat toate ştiinţele sociale şi, în primul rînd, filozofia.
Descoperind rolul practicii în procesul istoric, Marx, Engels, şi apoi Lenin, au analizat, de asemenea, formele fundamentale ale activităţii umane : activitatea de producţie şi activitatea politică revoluţionară, pe această bază stabilind principiile fundamentale ale tacticii şi strategiei clasei muncitoare. În acest mod, filozofia însăşi a dobîndit funcţii şi valenţe praxiologiee, încetînd de a mai fi doar o simplă reflecţie contemplativă asupra lumii şi devenind un instrument de analiză critică, de reproiectare şi transformare a existenţei sociale.
Iată de ce, fără să fi folosit termenul de praxiologie, sau fără să-şi fi grupat preocupările de acest gen într-o disciplină ştiinţifică sau filozofică aparte, clasicii marxism-leninismului — atît prin analiza unor componente ale activităţii umane, cît şi prin valoarea prospectivă şi operaţională a întregii lor concepţii filozofice — pot fi pe drept cuvînt consideraţi ca fondatori ai unei teorii generale a acţiunii sociale.
★
În filozofia contemporană, conceptul de acţiune are rol precumpănitor în multe curente nemarxiste de gîndire. Sînt cunoscute, în această privinţă, pragmatismul, instrumentalismul, operaţionalismul. Trebuie remarcat însă că cele mai importante contribuţii la edificarea praxiologiei actuale s-au conturat în domeniul sociologiei. Un rol de seamă în aria cercetărilor sociologice care au acordat prioritate conceptului de acţiune şi chiar celui de sistem al acţiunii sociale l-au avut — de exemplu — renumiţi sociologi ca Emile Durkheim, Vilfredo Pareto, Max Weber.
Prin preluarea contribuţiei acestora s-a constituit concepţia lui Talcott Parsons, socotit unanim drept ctitor al teoriei sociologice generale despre acţiunea umană. Meritul său principal este acela de a fi elaborat o tipologie amplă (şi totodată mai riguros şi sistematic alcătuită faţă de încercările lui Pareto şi Weber) a sistemelor de. acţiune, cu aplicaţie la diferite sisteme sociologice şi economice.
Lăsînd la o parte unele limite ale tipologiei acţiunii, precum şi faptul că în explicarea structurii determinărilor acţiunii umane face apel numai la relaţii funcţionale (şi exclude cauzalitatea în determinismul acţiunilor sociale), Parsons are meritul de a fi formulat elementele de bază pentru definirea acţiunii umane ca relaţie de eficienţă între agent (subiect al acţiunii) şi pacient (obiect al acţiunii).
Termenul de praxiologie, în înţelesul de disciplină teoretică aparte, este asociat îndeosebi de numele filozofului polonez Tadeusz Kotarbiński, care, independent de Parsons, construieşte o teorie generală a acţiunii, din perspectivă epistemologică şi nu sociologică. Faţă de alte modele asupra acţiunii umane întemeiate pe premise logic-operaţionale*, Kotarbiński realizează o sinteză între nomologic, psihologic şi teleologic în constituirea propoziţiilor praxiologice şi propune un amplu program de cercetări interdisciplinare pentru a se constitui o teorie generală a acţiunii eficiente. În cadrul acestui program, el consideră că praxiologia trebuie concepută ca o disciplină metateoretică, a cărei sarcină este crearea unui sistem deductiv propriu de cercetare, cu ajutorul căruia să se fixeze un ansamblu de legi generale ale mecanismului acţiunii sociale, care să-şi găsească aplicabilitate în toate domeniile ştiinţelor particulare ale acţiunii.
Pentru realizarea acestor obiective, cercetările praxiologice contemporane trebuie să realizeze o sinteză între perspectiva epistemologic-operaţională conturată de Kotarbiński şi cea sociologică de analiză a acţiunilor umane, amplu schiţată de Parsons. Concepţia filozofică care manifestă o largă deschidere asupra ambelor tipuri de demers asupra acţiunii este concepţia marxistă. Numai în perspectiva concepţiei materialiste asupra istoriei, pe care marxismul o introduce în domeniul filozofiei sociale, se poate cerceta comprehensiv comportamentul uman şi se poate alcătui o problematică praxiologică adecvată criteriilor actuale de eficienţă a acţiunii umane.
Principalul rezultat al confruntării de idei în filozofia şi ştiinţa contemporană cu privire la teoria acţiunii umane constă în faptul că praxiologia se autonomizează tot mai mult şi evoluează spre o teorie generală a adecvării obiectului la subiect. Privită din această perspectivă, problema principală a praxiologiei ne apare a fi formularea unor criterii de obiectivare eficientă a subiectului în vederea subiectivării maxime a obiectului.
b. Obiectul praxiologiei şi raporturile ei cu alte ştiinţe
Praxiologia poate fi definită ca ştiinţă generală a acţiunii eficiente. „Prin praxiologie — spune în acest sens Kotarbiński — înţeleg ştiinţa eficienţei acţiunii. În consecinţă, sarcinile praxiologiei sînt să formuleze şi să verifice recomandările privind ceea ce trebuie făcut, ceea ce este indicat să se facă în anumite condiţii pentru a atinge rezultatele propuse în modul cel mai eficient. Pentru a formula mai scurt, sarcina praxiologiei este de a crea condiţiile de care depinde eficienţa maximă“1.
Termenul care corespunde cel mai adecvat speciei de acţiune prin care subiectul, în calitatea sa de agent, transformă conştient şi activ, pentru sine obiectul este cel de praxis, termen de la care derivă denumirea actuală a ştiinţei acţiunii. Spre deosebire de acţiunea umană în general, care include în sfera sa atît activitatea teoretică cît şi activitatea practică, praxisul corespunde, de obicei, acesteia din urmă, cu observaţia că în sfera sa intră numai acţiunea practică eficientă, adică numai acel tip de activitate materială care contribuie la realizarea condiţiei umane, la creşterea gradului de stăpînire de către om a naturii şi societăţii.
Este de menţionat că, în multe privinţe, limitarea conceptului de acţiune umană la acţiunea practică ridică unele obiecţii. Pe de o parte, activitatea teoretică — după cum vom vedea — se împleteşte strîns cu activitatea practică în structurarea acţiunii umane (astfel încît orice activitate teoretică are un suport şi o finalitate practică şi, respectiv, orice activitate practică este motivată şi coordonată teoretic), iar pe de altă parte, activitatea transformatoare se poate realiza nu numai în plan material, ci şi în plan ideal. Procesul de producţie (în sens de producere) şi criteriile de eficienţă acţionează şi în domeniul ideilor ; de unde rezultă că termenul de praxis nu exclude acţiunea în sfera logicului şi a vieţii spirituale a oamenilor. Se întemeiază astfel concluzia că, indiferent de domeniul în care se exercită (material sau ideal), termenul de praxis are semnificaţia de activitate transformatoare şi chiar de eficienţă. În acest sens se pronunţă şi Kotarbiński, în viziunea căruia, praxiologia operează „ou noţiunile de activitate, acţiune, act eficient“2.
Ca disciplină teoretică, praxiologia este, totodată, metodologie, organon al activităţii practice. Ea îşi propune să cerceteze structura acţiunii sociale în general, pentru a oferi instrumente de sporire a gradului de eficienţă a oricărei acţiuni. Ea propune modele generale de organizare şi. sistematizare a activităţilor practice utilizate de ştiinţele tehnice, economice, de toate celelalte ştiinţe particulare ale acţiunii care au caracter nemijlocit aplicativ. „Sarcina principală a praxiologiei — subliniază Kotarbiński — .constă în sistematizarea direcţiilor privitoare la maximum de eficacitate în organizarea activităţilor“3.
Ca teorie generală a acţiunii eficiente, praxiologia este, de asemenea, o disciplină metateoretică. Ea nu se poate reduce la condiţia unei discipline acţionale particulare şi nici nu-şi propune să ofere instrumente pentru organizarea eficientă a acţiunii în toate domeniile. Aceasta cade în sarcina ştiinţelor particulare ale acţiunii, clasificate în diverse specii, din care reţinem mai importante : ştiinţele tehnice, ştiinţele agricole şi zootehnice, ştiinţele medicale, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei, ştiinţele administrative şi de organizare a societăţii — toate acestea fiind divizate, la rîndul lor, în numeroase ramuri şi subramuri.
În istoria acestor ştiinţe au fost întreprinse numeroase încercări de definire şi analiză a actului eficient, particularizat în cadrul fiecărei discipline în parte. Praxiologia îşi propune o generalizare a acestor soluţii particulare, definindu-se pe sine ca o ştiinţă generală. În acest sens au conceput obiectul şi statutul praxiologiei atît Parsons, cit şi Kotarbiński. Dealtfel, ultimul dă numele de metapraxiologie analizelor sale în domeniul teoriei acţiunii.
Concepută ca ştiinţă generală a acţiunii, praxiologia este, totodată, o disciplină filozofică. Întrucît filozofia, în accepţiunea sa de conştiinţă şi cunoaştere a omului pentru om, are o pronunţată funcţie praxiologică (în concepţia marxist-leninistă, filozofia îşi are raţiunea ei de a fi numai în raport cu finalitatea practică a cugetării filozofice)4, conceptul de acţiune (care exprimă statutul ontologic al esenţei umane) devine în cel mai înalt grad un concept filozofic. Trebuie menţionat chiar faptul că înainte de a forma obiectul unei discipline aparte, conceptul de acţiune umană a constituit una din preocupările de bază ale filozofiei. În acest fel pot fi interpretate şi cuvintele lui Kotarbiński cu privire la statutul epistemologic al praxiologiei. Pornind de la premisa că nu ne putem imagina „un tratat despre eficienţa acţiunii care nu ar conţine numeroase propoziţii metapraxiologioe privind enunţurile praxiologice“, filozoful polonez conclude că „în prezent nu este posibil, probabil, să se întreprindă cercetări de praxiologie fără să se întreprindă în acelaşi timp cercetări de filozofia praxisului...“. Dealtfel, întreaga analiză întreprinsă de el asupra propoziţiilor praxiologice o apreciază ca o „încercare de a filozofa despre teoria acţiunii eficiente“5. O asemenea apreciere poate fi dată tuturor eforturilor actuale de definire a conceptelor praxiologice, precum şi a raporturilor dintre ele.
În calitatea ei de filozofie a acţiunii, praxiologia se corelează cu toate ştiinţele generale care au statut epistemologic metateoretic (şi, corespunzător, se structurează ca moduri de a filozofa asupra lumii sau oferă instrumente în vederea unor atari modalităţi de cunoaştere) : logica matematică, semiotica, cibernetica, teoria generală a sistemelor. Se poate chiar conchide că filozofia acţiunii este punctul de intersecţie al tuturor acestor ştiinţe generale metateoretice. Obiectul lor comun este acţiunea umană ; în speţă, fiecare în parte, contribuind la alcătuirea unei hermeneutici generale a acţiunii eficiente, este un punct de sprijin pentru alcătuirea organonului cugetării şi activităţii omului contemporan. Prin intermediul acestui „organon“, toate ştiinţele (şi nu numai ştiinţele acţiunii) au statut praxiologie, ştiinţa în ansamblul său (şi toate compartimentele ei) fiind concomitent structurată din cercetări fundamentale şi aplicative.
a. Complexitatea şi determinismul acţiunii umane
Definită în sensul ei restrîns, de activitate eficientă, sens pe care-l are cu precădere în vedere praxiologia contemporană, acţiunea umană poate fi înţeleasă în general ca relaţie transformatoare între agent şi obiect, prin intermediul căreia agentul îşi adecvează sieşi obiectul, îl transformă din obiect în sine în obiect pentru om*. Acţiunea umană, spre deosebire de relaţiile de adecvare stabilite la nivel natural între reflectant şi reflectat (de exemplu, la nivelul naturii vii, între individ şi mediu), este o relaţie conştientă (raţionalitate, volitivitate, intenţionalitate), mediată de o proiecţie cognitivă (explicativă şi previzională) şi de un demers teleologic (orientare întemeiată pe scopuri) ale agentului asupra obiectului acţiunii.
Relaţiile practice dintre om şi realitate prezintă o mare complexitate. Kotarbiński, într-o comunicare susţinută la Congresul Internaţional de Filozofie de la Viena (sept. 1968), insistînd în mod deosebit asupra temeiului cauzal şi semnificaţiei teleologice a oricărei acţiuni, remarcă — de exemplu — că acţiunea se manifestă nu numai ca atitudine activă, ci şi ca pasivitate a agentului în raport cu obiectul transformării. În măsura în care activitatea umană este conştientă, în ambele cazuri ea se realizează ca act de voinţă, ca produs al unui proces deliberativ întemeiat pe anumite scopuri. De aceea, atît impulsul voluntar de declanşare a acţiunii, cît şi reţinerea voluntară în a declanşa anumite intervenţii în desfăşurarea unor procese naturale şi sociale pot fi considerate ca factori cauzali de natură praxiologică.
La aceasta se adaugă şi cazuri de eficienţă în care agentul nu provoacă propriu-zis printr-un impuls (mecanic) producerea efectului, ci controlează sau supraveghează un raport cauzal obiectiv. Asemenea situaţii se petrec şi în condiţiile acţiunii maşinilor şi automatismelor naturale sau tehnice în general. În aceste tipuri de eficienţă, agentul nu este indiferent. Exercitarea funcţiei sale de agent se realizează aici indirect. Mijlocitorul în relaţia dintre agent şi pacient este fie o situaţie obiectivă (acţiunea unor legi naturale), fie inteligenţa umană înmagazinată anterior în proiectarea şi executarea unor sisteme praxiologice automate, ajutătoare (maşini).
Prin intermediul acestor modalităţi de acţiune, pasivitatea aparentă a agentului (sugerată de Kotarbiński) poate fi definită ca o modalitate de intervenţie indirectă a agentului în procesul practicii. În toate tipurile de relaţii praxiologice ale subiectului cu obiectul (fie în cazurile de atitudine activă, fie în cele de pasivitate aparentă), agentul provoacă obiectului — direct sau indirect — modificări adecvate sieşi, creează eficienţă. Prin participarea sa directă, agentul cheltuieşte mai ales energie musculară — în maşinile simple sau în sisteme simple de acţiune —, iar prin participarea indirectă, agentul cheltuieşte îndeosebi energie intelectuală (trecută sau prezentă). În toate cazurile însă subiectul se manifestă ca agent în producerea evenimentelor.
Dacă am clasifica din acest punct de vedere acţiunea eficientă, deducem două clase de acţiuni : acţiune pozitivă şi acţiune negativă (în sens de pasivitate aparentă). Ambele specii de acţiune se produc în virtutea legii cauzalităţii şi a prezenţei de scopuri, de intenţionalitate şi volitivitate. Într-o clasificare mai amplă am putea avea în vedere, de asemenea, acţiuni directe (cu cheltuire de energie prezentă şi fără factori mediatori) şi acţiuni indirecte (modificări produse prin elaborarea prealabilă a unor construcţii teoretice sau prin intermediul unor dispoziţii, indicaţii şi îndemnuri).
Este evident că, în ansamblul activităţilor practice din societatea contemporană, ponderea cea mai mare o au tocmai acţiunile indirecte, fapt care atestă creşterea efortului intelectual în structurarea universului uman contemporan.
★
Acţiunea umană se instituie totdeauna ca o relaţie cauzală complexă, căreia i se asociază o relaţie teleologică între agent şi obiectul acţiunii (aceasta putînd fi interpretată, de asemenea, ca o relaţie cauzală — de tipul conexiunii inverse). Declanşarea acţiunii se realizează ca trecere (cauzală) de la potență la act, în care potenţa este temei al actului (material-transformator) exercitat de agent asupra obiectului acţiunii, iar actul, la rîndul său, este cauză în raport cu produsul. Această înlănţuire cauzală complexă dintre potență, act şi produs se structurează în funcţie de un ansamblu de motivaţii (factori de determinare, de întemeiere), care au rolul de a media trecerea de la potenţa la act în condiţii de eficienţă. Fără exercitarea acestui cîmp motivaţional nu i se poate institui potenței atributul de cauză „iniţială“ a lanţului praxiologie, iar actul este privat de criterii de eficienţă, ceea ce va înrîuri negativ structura produsului, acesta nemaiposedînd proprietatea de a fi adecvat (de a satisface interesele) agentului. Rezultă că aceste motivaţii conferă o funcţie cauzală potenței, creează disponibilităţi de eficienţă în orientarea de către agent a actului său transformator.
Din ansamblul motivaţiilor care creează disponibilităţi de eficienţă acţiunii umane, cele mai importante sînt : motivaţia nomologică, motivaţia psihologică, motivaţia axiologică, cărora li se adaugă o dimensiune teleologică, convertibilă de asemenea la principiul determinismului. Toate aceste motivaţii se întemeiază, la rîndul lor, pe un cîmp de interese, se corelează pentru a determina structura comportamentului acţionai al agentului în concordanţă cu interesele lui materiale şi spirituale.
Motivaţia nomologică. Agentul îşi exercită impulsul său creativ în raport cu obiectul, orientîndu-se după anumite legi ale structurii şi dinamicii acestuia. Legea, ca relaţie în obiect, în măsura în care este sesizată raţional, devine normă, regulă de acţiune.
Pentru a descoperi legile obiectului care urmează a fi transformat, agentul, în calitate de subiect, iniţiază sau utilizează ample cercetări asupra cauzalităţii şi necesităţii lui interne, instituie — cu alte cuvinte — demersuri explicativ-nomologice asupra esenţei acestuia. Aceste demersuri au rolul de premisă teoretică în structurarea acţiunii, intervin în actul uman în calitate de indicaţie praxiologică.
Împreună cu demersurile teleologice — includerea scopului (efectul scontat) în orientarea acţiunii — indicaţiile praxiologice formează cadrul metodologic pentru întemeierea unor propoziţii prescriptive, în baza respectării cărora eficienţa scontată a unei acţiuni se realizează. Aceste propoziţii prescriptive (respectiv, indicaţiile praxiologice şi proiecţia teleologică care le însoţesc) intervin, aşadar, ca potență în declanşarea acţiunii.
În transformarea potenței în act, respectiv în trecerea de la prescripţie la praxis, indicaţiile praxiologice funcţionează ca un sistem de norme de acţiune, ca un complex de indicaţii care au valoare de propoziţii imperative. Fără respectarea unor asemenea propoziţii imperative în tehnologia acţiunii, eficienţa acesteia este periclitată. Sporirea gradului de eficienţă depinde de încărcătura nomologică a propoziţiilor prescriptive şi, prin aceasta, implicit, a celor imperative pe care se întemeiază şi în raport cu care se normează acţiunea.
Instrucţiunile praxiologice, după părerea lui Kotarbiński, pot fi întemeiate pe trei tipuri de prescripţii : este necesar, este suficient, este indicat. Toate aceste modalităţi prescriptive se instituie în funcţie de întemeierea teoretică, la rîndul ei constînd în cunoaşterea şi respectarea cauzalităţii şi legităţii obiective. Nomologicul, prin întemeierea teoretică a acţiunii pe care o mediază, funcţionează aşadar ca termen cauzal într-un proces praxiologic.
Motivaţia psihologică. În ansamblul determinismului praxiologic un rol deosebit au şi propoziţiile psihologice, întemeiate pe totalitatea factorilor psihici (asentimentul, dorinţa, pasiunea, hotărîrea, perseverenţa), care cointeresează subiectiv agentul în efectuarea unor acţiuni. Motivaţia psihologică, asemănător celei nomologice, intervine în structura unei acţiuni sociale în calitate de potență ; înainte de a acţiona în vederea unui anumit scop, agentul trebuie să-şi însuşească pe deplin sub aspect psihologic scopul, să-l includă în universul său spiritual, să militeze pentru înfăptuirea lui, mobilizîndu-şi în acest sens toate capacităţile fizice şi spirituale.
Trebuie menţionat că motivaţia psihologică nu este doar o motivaţie individuală, ci şi una colectivă. Aceasta cu atît mai mult dacă se au în vedere acţiuni sociale de mai mare anvergură, în care agentul acţiunii este un grup, o clasă sau o comunitate umană. În cadrul unei acţiuni sociale colective, cointeresarea individului este corelată şi decurge dintr-o cointeresare socială, care ţine de interese şi tradiţii colective (naţionale, de clasă, de grup etc.). Dealtfel, privită în sens sociologic, însăşi noţiunea de agent devine un termen care înmagazinează relaţiile dintre oameni în cadrul unei colectivităţi ; în cele din urmă, agentul este colectiv, iar individul ca agent, se obiectivează (acţionează) nu numai în funcţie de imbolduri şi dorinţe subiective, ci şi în funcţie de necesităţi obiective, izvorîte din cuplarea statistică a dorinţelor şi năzuinţelor grupului. Privită prin prisma acestor coordonate sociologice, motivarea psihologică a acţiunii este de fapt o motivaţie psihosocială.
La prima vedere, s-ar părea că propoziţiile psihologice se detaşează net de cele nomologice. Spre deosebire de acestea din urmă, primele introduc în modelul explicativ al praxisului o notă de subiectivitate. Ele sînt rezultatul imboldului subiectiv şi acţionează ca atare în determinarea acţiunii. Dacă analizăm însă genetic structurile psihice la om, ajungem la concluzia că ele se făuresc în strînsă legătură cu geneza structurilor logic-operaţionale, ambele avînd ca bază interacţiunea dintre individ (uman) şi mediu, deci şi experienţa de cunoaştere a subiectului. Într-un anumit sens, psihologicul cuprinde şi reflectă nomologicul.
Psihicul ne apare, astfel, nu numai ca modalitate reflectorie cu accente de afectivitate, voinţă, convingeri personale, ci şi ca modalitate cognitivă, traductibilă în idei structurate după reguli logic-formale ale gîndirii corecte. Experienţa pe baza căreia înfloresc particularităţile psihice ale individului este o experienţă intelectuală, de cunoaştere. Aceasta face ca propoziţiile psihologice să capete o valoare cognitivă. Convingerile, opiniile, presupunerile sau ideile unei persoane sînt apreciate deci şi din perspectiva valorii lor de cunoaştere, adică sînt raportate la obiect, la relaţiile din şi dintre lucrurile la care se raportează enunţurile cognitive.
Se creează, astfel, o sinteză între nomologic şi psihologic în motivarea acţiunii, sinteză care se întemeiază pe unitatea dintre logic şi psihologic în determinarea comportamentului uman. Rezultă, totodată, o unitate dintre subiectiv şi obiectiv în motivarea acţiunii, unitate care este condiţionată nu numai — după cum am văzut — de corelarea psihologicului cu sociologicul, ci şi de corelaţia nomologicului cu psihologicul (în motivaţia psihică a acţiunii).
Menţionăm, totuşi, că această dublă sinteză dintre obiectiv şi subiectiv în structura propoziţiilor psihologice care motivează o acţiune nu diminuează nota de specificitate (de subiectivitate) a motivaţiei psihologice. Indiferent de temeiurile sale obiective de acţionare, agentul îşi dă (sau nu) asentimentul la o anumită acţiune, asentiment care favorizează (negativ sau pozitiv) participarea la o anumită activitate practică. Acesta este, dealtfel, şi sensul major al specificului acţiunii umane în care, spre deosebire de relaţiile transformatoare naturale (de exemplu, faţă de cele de tip biologic, unde comportamentul animalelor nu îmbracă aspect subiectiv), orice intenţie, voinţă, hotă-rîre şi decizie de a acţiona trece prin filtrul unei deliberări subiective.
Motivaţia axiologică. Includerea propoziţiilor psihologice deschide şi perspectiva surprinderii axiologicului în cîmpul motivaţional al acţiunii.
În interpretările praxiologice clasice (de exemplu, Parsons şi Kotarbiński) nu se găsesc indicaţii exprese în legătură cu acest tip de motivaţie. O deschidere largă în ce priveşte dimensiunea axiologică a acţiunii umane o oferă astăzi filozofia marxistă.
Alături de propoziţiile enunţiative (descriptive sau designative) — care se instituie prin intermediul unor explicaţii nomologice — în sistemul de propoziţii prescriptive care călăuzesc acţiunea agentului, un rol deosebit îl au judecăţile de valoare. Pe baza acestora se pot institui propoziţiile imperative sau comenzile care declanşează propriu-zis acţiunea. În cadrul judecăţilor de valoare se includ aprecieri asupra eficienţei acţiunii, precum şi asupra criteriilor şi mijloacelor ce urmează a fi utilizate în vederea obţinerii scopului propus.
Trebuie făcută menţiunea că propoziţiile apreciative intervin în structurarea acţiunii nu numai ca moment iniţial, în cadrul cîmpului motivaţional care precede şi potenţează acţiunea ; judecăţile de valoare intervin pe parcursul întregului ciclu praxiologic. Ele condiţionează, de exemplu, cel puţin următoarele momente mai importante ale desfăşurării acţiunii : stabilirea scopului, alegerea mijloacelor, aprecierea rezultatelor. Dacă prin mijlocirea stabilirii scopurilor şi alegerii mijloacelor judecăţile de valoare intervin în cadrul momentului iniţial al praxisului, prin rolul pe care îl au în aprecierea rezultatelor, criteriul axiologic constituie momentul final al praxisului. S-ar putea adăuga că asemenea judecăţi intervin şi în celelalte momente ale acţiunii, în calitate de reglator al acţiunii în ansamblul ei. Ele pot, deci, provoca modificări în ce priveşte indicaţiile praxiologice, condiţiile de desfăşurare a acţiunii, alegerea mijloacelor şi a procedeelor de execuţie a actului transformator.
De menţionat că această funcţie de reglator al acţiunii este exercitată de propoziţiile apreciative în strînsă legătură cu cele nomo-logice : algoritmele operaţionale care sînt implicate în indicaţia praxiologică sînt deci condiţionate logic într-un dublu sens : formal şi deontic. În această viziune, rezultă că valorile logice de adevăr se corelează cu alte valori : binele, utilul, frumosul, ceea ce conferă o perspectivă cu atît mai cuprinzătoare asupra determinismului praxiologic.
Motivaţia teleologică. Scopul, ca dimensiune a comportamentului uman, intervine ca o constantă generală a determinismului vieţii sociale*. Scopul nu intervine însă numai în orientarea acţiunii, ci şi în controlarea permanentă a desfăşurării şi execuţiei acesteia. De exemplu, intervine în selectarea condiţiilor în care se realizează acţiunea, în alegerea mijloacelor de acţiune, în alcătuirea strategiei generale de acţiune şi chiar în declanşarea demersurilor explicative şi previzionale care întemeiază teoretic acţiunea.
Instituindu-se ca alegere preferenţială a agentului întemeiată cognitiv-nomologic, în funcţie de cunoaşterea prezumtivă a efectului viitor pe care-l poate declanşa o acţiune prezentă, scopul potenţează acţiunea, se manifestă ca finalitate şi acţionează asupra acţiunii în virtutea legii cauzalităţii. Drumul unui lanţ praxiologic este de la potenţa la act, deci de la scop la acţiune şi de aici la rezultat.
Rezultă, aşadar, că scopul, care referă evenimentele la anumite consecinţe ale lor (aici relaţia de determinare este de la efect la cauză), poate fi conceput ca mijlocitor al eficienţei acţiunii, funcţionează ca mijloc esenţial prin care agentul îşi adecvează obiectul.
În calitate de cauză şi mijloc de eficientizare a acţiunii, scopul se stabileşte în legătură cu celelalte tipuri de motivaţii praxiologice, dintre care în mod deosebit cu cea psihologică, care se întemeiază pe (sau condiţionează) convingeri, dorinţe, credinţe, păreri, raţiuni ale agentului. Toţi aceşti factori psihologici acţionează ca parametri cauzali în cristalizarea unei explicaţii teleologice, la rîndul lor fiind determinaţi genetic de interese. În măsura în care sînt conştienţi de interesele lor, oamenii îşi mobilizează capacităţile creatoare pentru a atinge ţelurile propuse. În acest proces de acţiune pentru atingerea ţelurilor, agentul îşi asimilează psihologic nu numai produsul acţiunii, ci şi operaţiile şi motivaţiile care-l conduc la obţinerea acestuia.
Corelarea teleologicului cu psihologicul conferă ţelurilor şi un suport atitudinal şi apreciativ, prin intermediul căruia se instituie o sinteză între teleologic şi axiologic. Prin intermediul dimensionării sale axiologice, explicaţia teleologică oferă astfel cadrul interferenţei dintre obiectiv şi subiectiv în motivaţia praxiologică în general. Servindu-se pe sine, agentul serveşte, totodată, interesele colectivităţii ; ţelurile lui individuale se înscriu în aria generală a ţelurilor colective, ale grupului, clasei, categoriei sociale din care face parte (dimensiunea valorică a acţiunii fiind direct dependentă de această condiţionare social-obiectivă).
Rezultă o împletire strînsă între nomologic, teleologic şi axiologic, pe de o parte, între axiologic şi psiho-sociologic, pe de altă parte, fapt care conferă un caracter deosebit de complex determinismului praxiologic ; acesta se instituie ca sinteză organică a tuturor acestor motivaţii (nomologice, teleologice, psihologice, axiologice).
★
Toate aceste motivaţii ale acţiunii se întemeiază, la rîndul lor, cauzal. Ele se instituie în raport cu structura intereselor oamenilor din epoca dată. Determinismul praxiologic include deci categoria de interes în sistemul de concepte prin care analizează specificul acţiunii umane.
Filozofia marxistă abordează categoria de interes în mod multilateral, condiţionează natura intereselor umane de factori obiectivi şi subiectivi, individuali şi sociali. Întotdeauna oamenii acţionează în conformitate cu o gamă numeroasă de mobiluri obiective şi subiective, din care prevalează, în general, în mod necesar, mobilurile obiective (concordante cu legitatea istorică). Dar acestea nu acţionează niciodată independent de mobilurile subiective, izvorîte din interese individuale (în conformitate cu trebuinţe, stări de spirit, grad de cunoaştere şi cultură, stări de afectivitate şi temperamentale specifice, personale).
Structurate în funcţie de caracterul relaţiilor sociale şi, în primul rînd, de producţie ale oamenilor, interesele condiţionează întreaga gamă de motivaţii ale acţiunii. Ele pot fi, astfel, concepute ca un fel de causa causorum (cauza cauzelor) în raport cu toate aceste motivaţii, care — la rîndul lor — fiecare în parte exercită un rol cauzal în raport cu structura şi dinamica acţiunii umane. Există, în primul rînd, o corelaţie determinist-cauzală între mobiluri (interese) şi năzuinţe (scopuri) individuale şi colective ; există, în al doilea rînd, o strînsă legătură între interese (trebuinţe) şi motivaţii psihice (individuale şi colective) ; există, în al treilea rînd, o condiţionare de către interese a explicaţiilor nomologic-cauzale care întemeiază teoretic acţiunea.
Prin intermediul intereselor se poate explica şi structura motivaţiei axiologice a acţiunii umane. În funcţie de interesele materiale nemijlocite şi de cerinţele lor spirituale se stabilesc criterii de valorizare, de apreciere a eficienţei acţiunilor, pe baza cărora oamenii îşi întemeiază, anumite stări atitudinale. De aceea, în motivaţia acţiunii (materiale) funcţionează ca premise ideale nu numai valorile logice de adevăr (adevărul în opoziţie cu eroarea), întemeiate pe cunoaşterea adecvată a legilor obiective, ci şi valorile deontice : binele, frumosul, utilul (în opoziţie cu răul, urîtul, inutilul). În actul eficient, oamenii îşi pun deci în valoare nu numai funcţia nomologică a conştiinţei, ci şi funcţia axiologică (estetică, etică) a acesteia. În fixarea scopurilor şi în alegerea mijloacelor unei acţiuni intervin, aşadar, atît cunoaşterea cît şi conştiinţa (aceasta din urmă exprimînd interese deosebite de grup, de clasă, naţionale), atît ştiinţa cît şi ideologia — ambele concepute de filozofia marxistă ca modalităţi spirituale de raportare (eficientă) a subiectului la obiect, structurate în funcţie de interesele obiective (sociale şi individuale) ale subiectului.
b. Structura acţiunii sociale
Acţiunea umană, ca relaţie transformatoare a oamenilor cu realitatea, în care aceştia îşi adecvează realitatea în raport cu nevoile lor materiale şi spirituale, se realizează printr-un complex de momente şi motivaţii, de condiţii şi operaţii corelate într-o dispoziţie funcţională de maximă eficienţă. Toate aceste motivaţii şi operaţii care configurează lanţul praxiologie pun în legătură materială cei doi termeni principali ai praxisului : agentul şi obiectul acţiunii. Acţiunea umană (praxisul) ne apare în primul rînd ca o relaţie între subiect şi obiect, în care subiectul este autor, agent (al acţiunii), iar obiectul este pacient (obiect care suferă modificări provocate de acţiunea agentului).
Gîndirea acţionalistă a făcut de multă vreme (Aristotel dezvăluind încă din antichitate acest aspect) precizarea că, spre deosebire de relaţiile naturale, relaţia practică este dimensionată teleologic. În raporturile sale practice cu realitatea, omul se conduce după anumite proiecte care au ca temei scopuri — năzuinţe stabilite în directă corespondenţă cu interesele sale individuale sau sociale. Trecerea de la potentă la act în raporturile omului cu realitatea sînt deci mediate de scopuri, ceea ce înseamnă că acţiunea umană se compune din trei termeni primitivi : agent, scop, obiect. După cum am văzut, dimensiunea teleologică este condiţionată de un cîmp motivaţional complex, scopurile fiind fixate pe temeiuri nomologice, psihologice, axiologice, dîndu-se astfel o explicaţie deterministă amplă asupra lanţului praxiologie.
În filozofia modernă (Hegel — de pildă — a pus expres problema în această privinţă), relaţia de eficienţă între subiectul şi obiectul acţiunii a fost condiţionată de natura mijloacelor (acţiunii). Într-adevăr, Marx şi Engels au definit munca (practica socială în general) ca o relaţie între om şi realitate, mediată de unelte, de instrumente (de producţie în procesul muncii). În această perspectivă, lanţul praxiologie capătă o configuraţie mai complexă, presupunînd corelativitatea a patru termeni primitivi : agent, scop, mijloace, obiect.
Cercetările acţionaliste contemporane (avem în vedere îndeosebi contribuţiile lui Parsons în domeniul sociologiei acţiunii) au propus multe nuanţări în ce priveşte structura termenului praxiologic primitiv de mijloace ale acţiunii. În locul conceptului generic de mijloace au fost propuse două concepte noi, care exprimă două momente importante ale lanţului praxiologie, şi anume, termenii : situaţie şi realizare.
Prin situaţie se înţelege un ansamblu de condiţii, mijloace şi norme (reguli) de acţiune, din împletirea cărora rezultă structurarea unui context obiectual şi metodologic de care depinde eficienţa acţiunii ; iar prin realizare se înţelege un ansamblu de operaţii ale agentului (decizie, comandă şi conducere), de exercitarea cărora depinde alegerea strategică a momentului, dispunerea mijloacelor tactice, direcţionarea şi declanşarea mecanismului de execuţie, respectiv, a acţiunii practice nemijlocite.
În perspectiva introducerii elementelor situaţionale şi a operaţiilor de realizare, lanţul praxiologie ne apare acum a fi structurat din următorii termeni fundamentali : agent, scop, motivaţie, situaţie, realizare, obiect.
Termenii agent şi obiect desemnează cei doi poli ai relaţiei praxiologice, entităţile existenţiale ale lanţului praxiologie, din contactul cărora rezultă produsul — alt termen existenţial al acestui lanţ, şi anume, termenul final, în structura căruia se încorporează sub formă transformată, materială, energia cheltuită de agent în procesul acţiunii de modificare a obiectului. Faţă de obiectul acţiunii, produsul este deci obiect transformat.
Ceilalţi termeni ai lanţului praxiologie au rol de factori mediatori ai acţiunii, ei mijlocesc relaţia de eficienţă între agent şi obiect, al cărei efect este produsul. Astfel, termenii motivaţie şi situaţie desemnează momente ale potenţării acţiunii agentului, primul semnificînd un proces de capacitare subiectivă şi al doilea o condiţionare obiectivă a potenţialităţii acţionale a agentului, iar termenul realizare semnifică momentul trecerii agentului de la potență la act, deci de la posibil la real în structura lanţului praxiologie.
Analiza de ansamblu a structurii acţiunii sociale ne dezvăluie şi alte elemente, de prezenţa cărora depinde hotărîtor eficienţa demersului practic al agentului. De exemplu, în structura motivaţiei praxiologice, alături de motivaţiile cognitiv-nomologice, psihologice, axiologice, un rol deosebit în structurarea dimensiunii teleologice a praxisului îl au motivaţiile prospectiv-viitorologice. Pe temeiul explicaţiilor nomologice (care constau în demersuri postdictice asupra cauzalităţii şi esenţei fenomenelor), agentul scrutează perspectiva ulterioară a acestora, respectiv, instituie demersuri predictice, în baza cărora se formulează previziuni asupra diacronici obiectului acţiunii. La rîndul lor, previziunile, integrînd întemeierea teoretică a acţiunii, formează premisa stabilirii scopurilor, în raport cu care se elaborează — sub aspect operaţional — programe de acţiune. Programul, în calitate de model strategic al acţiunii, care permite direcţionarea de perspectivă a eforturilor transformatoare ale agenţilor, constituie, la rîndul său, temeiul fixării unor planuri concrete de acţiune. Vizînd eşalonarea unor obiective nemijlocite ale acţiunii agenţilor, pe perioade mai scurte, planul poate fi definit ca instrument praxiologic al obiectivării potențelor, călăuză directă a trecerii agenţilor de la potență la act.
Se impune de menţionat şi faptul că procesul propriu-zis de trecere de la potentă la act, respectiv momentul execuţiei, nu se încheie odată cu producerea efectului scontat al lanţului praxiologic ; produsul acţiunii devine obiect pentru subiect numai dacă este supus unei prealabile operaţii de valorizare. Intr-o perspectivă praxiologică autentic umană, valorizarea reprezintă, aşadar, nu numai o dimensiune motivaţională a acţiunii — după cum am văzut —, ci şi momentul final aî acesteia. Prin intermediul valorizării, produsul capătă virtuţi umanizatoare, îşi exercită de facto atribuţiile sale de a satisface nevoile materiale sau spirituale ale agentului, potenţînd astfel cointeresarea acestuia în declanşarea unui nou lanţ praxiologic.
Luînd în consideraţie întregul complex motivaţional al acţiunii, precum şi ansamblul factorilor situaţionali şi de realizare a eficienţei acesteia, rezultă următoarea structură generală a lanţului praxiologic :
Ansamblul motivaţiilor praxiologice, factorii situaţionali şi operaţiile de realizare potenţează eficienţa acţiunii agentului, execuţia reprezintă actul nemijlocit al agentului de transformare a obiectului (acţiunii), iar valorizarea constituie condiţia umanizării produsului, trecerea acestuia din obiect (în sine) creat de subiect, în obiect pentru subiect.
★
În vederea înţelegerii mai nuanţate a structurii generale a acţiunii, sînt necesare unele precizări în legătură cu fiecare din termenii principali ai lanţului praxiologic :
1. Dacă agentul este un agent colectiv, un grup sau o colectivitate socială (notăm că, chiar rînd acţionează agenţi individuali, ei înmagazinează experienţa teoretică şi practică a comunităţii şi a istoriei acesteia), atunci şi scopul este social, este fixat de întreaga colectivitate. În. acest caz, ţelurile nu mai sînt pur subiective, ci capătă atributul obiectivității.
Dacă oamenii luaţi individual îşi fixează scopuri subiective, care contravin scopurilor colectivităţii, acţiunile lor nu au eficienţă (sau au o eficienţă negativă). Libertatea de alegere în fixarea scopurilor nu este, deci, absolută. În conţinutul ei intră (se corelează cu) necesitatea, indiferent dacă indivizii sînt conştienţi sau nu de acest lucru. Libertatea de alegere în condiţiile necunoaşterii necesităţii este limitată sau negată, în consecinţă, în condiţiile necunoaşterii necesităţii poate să apară o stare de conflict între scopurile indivizilor şi necesitatea istorică.
Eliminarea divergenţelor dintre scopurile indivizilor şi cele ale colectivităţii presupune, însă, nu numai cunoaşterea necesităţii, ci şi concordanţa dintre interesele indivizilor şi necesitatea obiectivă, adeziunea psihologică, afectivă şi raţională a acestora la criteriile necesităţii. O astfel de adeziune se poate produce numai în funcţie de interese. De aceea, divergenţa de interese determină o divergenţă de ţeluri, iar comunitatea de interese determină o comunitate de ţeluri. În acest din. urmă caz, scopurile, deşi subiective, au totodată un caracter obiectiv.
2. În ce priveşte motivarea praxiologică, considerăm necesar de menţionat că întemeierea cognitiv-nomologică a acţiunii, care presupune cunoaşterea ordinii legice a fenomenelor şi prin aceasta înlănţuirea lor cauzală, operează nu numai cu explicaţii cauzale, ci şi cu explicaţii probabiliste. De aici decurge şi o anumită nesiguranţă în acţiune, în atingerea ţelurilor propuse. Astfel, întemeierea teoretică a actului eficient are caracter plastic, mobil, presupune un efort cognitiv permanent (şi după declanşarea procesului de execuţie sau concomitent cu desfăşurarea acestuia). Din această cauză, apare necesitatea controlului permanent al desfăşurării acţiunii şi refacerea ţelurilor ei, ajustarea şi corectarea intenţiilor, pentru a se putea urmări şi obiectiva scopuri cît mai realiste şi pentru a asigura o eficienţă maximă acţiunii.
3. Trebuie precizat, totodată, că întemeierea teoretică a acţiunii comportă nu numai o cercetare postdictică, ci şi ample demersuri predictice, pe temeiul cărora se formulează previziuni şi prognoze. Acestea joacă rol de călăuză în acţiune, au o deosebită valoare strategică — sînt un temei teoretic al fixării scopurilor, programelor şi planurilor de acţiune. Strategia de acţiune (programe şi planuri) are o deosebită valoare operaţională deoarece, încorporînd proiectele agentului, întemeiate atît teoretic cît şi ideologic, călăuzesc în detaliu şi totodată în perspectivă actul transformator, toate momentele concrete ale desfăşurării acestuia, incluzînd şi aspecte de tactică, adecvate complexului situaţional în care se desfăşoară acţiunea.
Programul, care oferă o orientare de ansamblu a acţiunii şi cuprinde-obiectivele majore şi de perspectivă ale acesteia, se întemeiază pe o sinteză între previziune şi scop, prin acesta din urmă fiind funcţie de interese, de motivaţii psihosociologice şi preferinţe pentru o anume configurare şi eficienţă a acţiunii. De aceea, programul este deopotrivă călăuză teoretică (prin previziune) şi călăuză ideologică (prin scop) a acţiunii. Iar planul, care este funcţie de program, eşalonează într-o formă sistematică şi cuprinzătoare, de detaliu, sarcinile concrete ale acţiunii sociale, pe o perioadă delimitată de timp. Fiind subordonat programului, planul condiţionează, de asemenea teoretic-ideologic activitatea umană.
4. Se impun unele observaţii şi referitor la termenii situaţionali : condiţii, mijloace, norme.
Condiţiile se pot clasifica în obiective şi subiective, naturale şi create (artificiale), toate acestea prezentîndu-se într-o dublă ipostază : necesare şi întîmplătoare.
Mijloacele se structurează din instrumente tehnice (unelte) de acţiune (şi de cunoaştere) şi din instrumente teoretice de acţiune (axiome, modele, simboluri, formule, scheme de algoritmizare). Acestea din urmă au o mare valoare operaţională în activitatea teoretică şi practică, fapt care decurge din două trăsături caracteristice ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane : pe de o parte, matematizarea şi formalizarea, iar pe de altă parte, împletirea armonioasă dintre cercetările fundamentale şi aplicative, corelarea strînsă dintre ştiinţă şi tehnică, atît la nivel teoretic, cît şi experimental.
Normele sînt reguli sau propoziţii prescriptive adresate diferitelor categorii de agenţi antrenaţi într-un gen de activitate. Ele se referă atît la regulile sau la principiile de acţiune practică, respectiv la tehnologiile specifice şi de maximă eficienţă ale acesteia, cît şi la cele de acţiune teoretică a căror respectare constituie, de asemenea, o condiţie necesară a eficienţei acţiunii umane. În sfîrşit, normele ţin şi de sfera motivaţiilor axiologic-ideologice ale acţiunii, ele manifestîndu-se ca un ansamblu de obligaţii, permisiuni şi interdicţii de ordin juridic, moral şi politic.
5. Unele precizări comportă şi termenii care desemnează operaţiile de realizare : decizia, comanda, conducerea, execuţia.
Deciziile pot fi individuale şi colective, în funcţie de natura agentului (respectiv a sistemului de referinţă la care este raportată acţiunea : individuală sau colectivă).
Corespondenţa dintre deciziile individuale şi colective se realizează pe deplin în condiţiile socialismului, graţie unui mecanism organizatoric profund democratic de antrenare a maselor largi la luarea deciziilor privind soarta întregii colectivităţi naţionale şi de stat. În acest cadru, decizia colectivă este fundamentul deciziei organelor de conducere şi comandă, voinţa şi raţiunea maselor populare largi manifestîndu-se ca regulă de acţiune şi comportament la nivelul centrului.
Dată fiind importanţa deciziilor în structurarea lanţului praxiologic şi faptul că în actul deciziei se iau în consideraţie un complex larg de parametri obiectivi şi subiectivi, stabili şi aleatori, necesari şi întîmplători, cauzali şi condiţionali, în operaţia deciderii sînt necesare ample şi riguroase strategii, motiv pentru care în domeniul praxiologiei generale se conturează întemeierea epistemologică şi logică a unei teorii generale a deciziei.
Comanda (ordinul) trebuie concepută ca atribut al oricărui agent. Ca operaţie praxiologică, ea intervine însă propriu-zis numai în cadrul acţiunilor sociale în care agentul este colectiv, antrenarea acestuia la acţiune şi declanşarea acţiunii presupunînd funcţionarea unor factori de conducere care îndeplinesc şi atribuţia comenzii. În sistemul democraţiei socialiste, comanda organelor conducătoare este o comandă socială (colectivă) şi nu individuală, în sensul subiectiv propriu al cuvîntului, sau, mai bine zis, comanda se exercită individual, dar emană colectiv (întruneşte adeziunea celor care sînt comandaţi, care-şi însuşesc ordinele organelor de conducere ca pe propriile lor ordine).
Conducerea, ca atribuţie esenţială a organelor reprezentative ale agentului colectiv, în condiţiile actuale ale mecanismului dezvoltării sociale, devine tot mai mult o operaţie ştiinţifică. Factorii de conducere, ca reprezentanţi ai agentului colectiv, pot asigura o eficienţă maximă activităţii sociale numai dacă-şi întemeiază deciziile şi tehnologia conducerii pe cercetări ample de strategie acţională, pe estimări previzionale şi tehnici operaţionale optimizatoare, pe modele prospective de mare perspectivă. De aceea, exercitarea operaţiei conducerii presupune astăzi iniţierea unor prealabile cercetări de specialitate, care fac obiectul ştiinţei conducerii — una din cele mai noi discipline praxiologice.
Execuţia este operaţia propriu-zisă de realizare (efectuare) a actului eficient, celelalte operaţii ale procesului de realizare (decizia, conducerea şi comanda) fiind doar momente care preced (sau însoţesc) actul. La nivelul unui sistem de acţiune socială, în procesul de executare a deciziilor şi comenzilor este implicat un aparat organizatoric care are funcţia de a transmite deciziile şi comenzile şi de a mobiliza pe toţi membrii colectivităţii la o activitate eficientă. Prin funcţia lor executivă, organele administrative au rolul de a mijloci cadrul necesar pentru obiectivarea activităţii practice a tuturor indivizilor colectivităţii pe linia unui maximum de eficienţă.
6. O anumită precizare se impune în legătură cu momentul axiologic. Valorizarea finală, ulterioară (sau, mai bine zis, concomitentă) actului (execuţiei), constînd în aprecierea şi manifestarea de atitudini ale agentului faţă de rezultat (produsul acţiunii), are rolul de a valida subiectiv acţiunea, de a înscrie relaţia praxiologică într-o perspectivă de adecvare specific umană. În acest moment final al praxisului, subiectul se justifică pe sine, raportîndu-şi critic propria sa obiectivare. Prin intermediul momentului axiologic al realizării praxiologice, produsul capătă valoare pentru agent ; din obiect în sine devine obiect pentru om.
7. Sînt necesare cîteva precizări şi în legătură cu obiectul acţiunii (fragmentul, secţiunea spaţio-temporală de univers la care se raportează agentul în procesul acţiunii sale transformatoare).
În primul rînd, înainte de a fi obiect al acţiunii, obiectul este obiect al cunoaşterii, este o „natură umanizată“ (cum spunea Engels) şi nu o existenţă neutră, indiferentă şi independentă de subiect. În al doilea rînd, înainte de a deveni obiect al acţiunii, obiectul a suferit în prealabil o serie de transformări succesive pentru a fi adecvat prelucrării în vederea unui scop. „Materia primă“ care formează obiectul muncii în procesul de producţie nu se ia de-a gata din natură, ci este extrasă şi prelucrată (uneori chiar creată) pentru a putea fi supusă transformării în produs finit.
Dimensionarea subiectivă a obiectului acţiunii este şi mai pronunţată în condiţiile abordării acţiunii în planul relaţiilor sociale. Structurile sociale obiective supuse transformării revoluţionare sînt — de exemplu — prin natura lor entităţi obiectiv-subiective, factorul subiectiv intervenind ca parametru cauzal în geneza şi structurarea domeniului existenţial al vieţii sociale. Definirea socialului ca univers al acţiunii umane conduce, astfel, la concluzia că, deşi reprezintă factorul ontic, primordial al relaţiei obiect-subiect sau obiect-agent, obiectul acţiunii în plan social nu poate fi independent de agent (şi anterior acestuia).
Dintr-o asemenea interpretare a obiectului acţiunii, fundamentată pe premisa că acţiunea este statutul ontic al umanului, rezultă că agentul reprezintă termenul central al praxisului, concluzie marxist-leninistă profund umanistă, străină atît subiectivismului cît şi fatalismului în domeniul explicaţiei sociologice şi praxiologice.
★
Descifrarea tuturor elementelor constitutive şi momentelor care intervin în structura acţiunii sociale eficiente prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci şi (în primul rînd) una practică (operaţională). Eliminarea sau minimalizarea oricăruia dintre aceşti factori, precum şi neluarea în considerare a mecanismului lor funcţional complex afectează negativ gradul de eficienţă a acţiunii, consecinţă cu atît mai dăunătoare la scara sistemelor macrosociale de acţiune, aplicabile la nivel naţional şi statal. Pe măsură ce agentul acţiunii se transferă la nivelul unor mari comunităţi umane, eficienţa solicită respectarea din ce în ce mai riguroasă a tuturor verigilor procesului acţionai, fapt care impune metodologic iniţierea unor ample cercetări praxiologice şi întemeierea unor modele de acţiune de mare anvergură strategică.
c. Principalele forme ale acţiunii sociale
Acţiunea umană — după cum am văzut — presupune schimbarea deliberată a obiectelor mediului natural şi social în conformitate cu un scop dinainte stabilit. Deci, activitatea oamenilor trebuie deosebită de comportamentul acestora. Acţiunea umană este totdeauna conştientă şi motivată subiectiv, în timp ce comportamentul este o relaţie naturală, motivată cu precădere obiectiv, a omului cu mediul său natural şi social. Cu precizarea că, în relaţiile comportamentale ale omului cu realitatea intervin şi parametrii cauzali subiectivi, în sensul că la om orice relaţie cu lumea înconjurătoare are o întemeiere psihologică. Aceasta nu presupune însă necesarmente ridicarea comportamentului la nivelul unei relaţii sociale acţionale, deoarece întemeierea psihologică a comportamentului nu include obligatoriu motivaţii ideatice cristalizate în plan raţional şi teleologic.
Pentru a distinge mai clar relaţiile acţionale de alte tipuri de relaţii, se impune, de asemenea, precizarea că acţiunea umană presupune atributul creativităţii. Nu orice schimbare provocată de oameni universului obiectiv în care fiinţează poate fi concepută ca acţiune în sensul praxiologic modern al cuvîntului ; numai acea schimbare care provoacă modificări mediului natural şi social în concordanţă cu interesele agentului capătă atributul de acţiune umană eficientă. Gradul de eficienţă a unei acţiuni depinde de gradul de intensitate a creativităţii umane, de gradul de obiectivare demiurgică (creaţie) a omului în raporturile sale cu realitatea. Dealtfel, prin definiţie, subiectul se instituie ca agent în relaţiile sale cu obiectul numai în măsura în care devine creator de realitate (materială şi ideală).
În funcţie de atributul de creativitate şi semnificaţia de creaţie, care se acordă termenului de acţiune eficientă, şi avîndu-se în vedere faptul că disponibilităţile demiurgice ale oamenilor se manifestă nu numai în domeniul structurilor materiale, ci şi în domeniul structurilor ideale (ambele putînd fi obiect de cunoaştere şi acţiune), acţiunea umană poate fi clasificată, în primul rînd, în două specii fundamentale : activitatea teoretică şi activitatea practică. Ambele sînt condiţionate teleologic şi creează condiţii eficiente de adecvare de către subiect a obiectului. Cu particularitatea că eficienţa unuia din aceste două tipuri de acţiune depinde nemijlocit de măsura în care condiționează eficienţa celuilalt. În acest spirit, epistemologia şi praxiologia contemporană subliniază că acţiunea teoretică este o premisă a acţiunii practice, face parte din cîmpul motivaţional al acesteia, iar acţiunea practică este deopotrivă sursă şi domeniu de finalizare a acţiunii teoretice.
Stabilirea unei tipologii generale a acţiunilor sociale poate avea drept criteriu natura structurilor care fac obiectul acţiunii. Astfel, putem distinge acţiuni care se aplică mediului natural, altele care privesc realitatea socială şi altele care au în vedere domeniul vieţii spirituale. În acest sens, în sistemul acţiunilor sociale pot fi clasificate următoarele forme principale de activităţi : activitatea productivă, activitatea politică şi administrativă, activitatea instructivă şi cultural-educativă, activitatea de ocrotire a sănătăţii, activitatea de cercetare, activităţile de creaţie în domeniile artelor. Un rol important în funcţionarea sistemului de ansamblu al acţiunii sociale îl au şi serviciile, schimbul de activităţi şi de mărfuri, transporturile şi comunicaţiile. Ne vom opri doar asupra cîtorva din domeniile fundamentale ale acţiunii sociale (activitatea de producţie, activitatea politică, activitatea instructiv-educativă), în raport cu care se structurează şi celelalte tipuri de acţiuni amintite mai sus.
Activitatea de producţie (materială) reprezintă domeniul hotărîtor al acţiunii sociale a oamenilor. În cadrul acestei activităţi oamenii supun unui proces de transformare mediul natural, în vederea obţinerii unor bunuri materiale de trai necesare existenţei lor. În procesul de producere a bunurilor materiale, oamenii modifică însă nu numai natura, ci şi societatea. Producînd cele necesare traiului, ei produc implicit condiţiile materiale ale vieţii lor sociale — forţele de producţie ale societăţii pe baza cărora se structurează anumite relaţii de producţie (baza societăţii). În procesul de muncă, oamenii se modifică, de asemenea, pe ei înşişi (ca natură şi spirit). În acest sens afirmau Marx şi Engels teza fundamentală a materialismului istoric, potrivit căreia, munca l-a creat pe om, procesul de muncă fiind, totodată, condiţia obiectivă a formării şi dezvoltării personalităţii umane.
Un rol deosebit în caracterizarea procesului de muncă îl au scopul şi mijloacele. În raport cu aceste elemente hotărîtoare ale structurii acţiunii umane, Engels a definit munca drept activitate conştientă a oamenilor de folosire a uneltelor de producţie în scopul producerii de bunuri materiale. Procesul de muncă începe, dealtfel, cu activitatea de producere a uneltelor, de structura şi funcţionalitatea cărora depinde gradul de eficienţă a activităţii productive, nivelul de productivitate a acţiunii sociale în general. De aceea, materialismul istoric, în explicarea determinismului de ansamblu al vieţii sociale, acordă un loc precumpănitor activităţii de creare şi perfecţionare a uneltelor de producţie, acestea reprezentînd elementul definitoriu al bazei tehnico-materiale a societăţii.
Activitatea politică reprezintă un domeniu important al acţiunii sociale a oamenilor, al cărui obiect îl constituie mediul social, relaţiile sociale (structura de ansamblu a societăţii). Activitatea politică, deşi se desfăşoară ca acţiune colectivă a unor grupuri, clase sau comunităţi umane, presupune existenţa unor detaşamente conducătoare ale acestora, care acţionează în virtutea intereselor fundamentale ale colectivităţilor pe care le reprezintă.
Spre deosebire de activitatea productivă, care dispune de un ansamblu de unelte de muncă ce mediază relaţia acţională dintre om şi natură, în activitatea politică (şi social-politică în general) rol de instrument al acţiunii îl au instituţiile sau structurile organizaţionale. Acestea mediază relaţiile dintre clase, grupuri sociale sau comunităţi umane ; prin intermediul lor clasele sau alte colectivităţi umane iau atitudine şi acţionează asupra relaţiilor sociale, vizînd în ultimă instanţă conservarea, schimbarea sau perfecţionarea relaţiilor de producţie de care depinde fizionomia de ansamblu a tuturor celorlalte relaţii sociale.
De menţionat că, în condiţiile luptei unei clase pentru cucerirea puterii, instituţia ei principală este partidul de avangardă, care coordonează şi alte tipuri de organizaţii politice şi obşteşti revoluţionare. În condiţiile acţiunii politice a unei clase aflate la putere, intervine şi statul, ca instituţie principală prin care partidul clasei respective îşi exercită influenţa sa asupra tuturor domeniilor vieţii sociale. În acest caz, acţiunea politică depăşeşte sfera politicului, obiectul ei constituindu-l coordonarea generală şi conducerea tuturor activităţilor sociale : economice, administrative, culturale, instructiv-educative, de cercetare, de creaţie artistică, de ocrotire a sănătăţii, militare etc. Se poate spune, de aceea, că activitatea politică îndeplineşte o funcţie de optimizare a parametrilor funcţionali ai sistemului social în ansamblu. Exercitarea unor asemenea atribuţii este îndeplinită în socialism nu numai de stat, ci şi de alte instituţii sociale şi organizaţii obşteşti, realizîndu-se tot mai mult tendinţa obiectivă de creştere a rolului maselor în exercitarea funcţiilor administrativ-organizatorice şi politico-juridice ale statului.
Scopurile în raport cu care se structurează acţiunea politică sînt cristalizate în doctrine şi programe politice. Acestea au rol de călăuză ideologică, tactică şi strategică în activitatea partidelor politice şi a statelor, a altor instituţii sociale, de mobilizare a membrilor clasei, grupului social sau comunităţii respective la o participare activă şi conştientă la viaţa socială, economică şi politică. În această perspectivă, însuşirea doctrinei şi a programului politic al partidului marxist-leninist şi al statului socialist reprezintă o premisă esenţială a procesului de conştientizare a acţiunii politice a oamenilor muncii în condiţiile revoluţiei socialiste, a construcţiei socialismului şi comunismului.
Activitatea instructiv-educativă capătă în societatea contemporană o funcţie deosebită în optimizarea sistemului social. Ea constă în formarea şi perfecţionarea disponibilităţilor cognitive ale subiectului, în educarea sa morală, politică şi ideologică, în stimularea capacităţilor creative ale acestuia şi formarea unor temeinice deprinderi practice în vederea manifestării sale ca agent al acţiunii.
Activitatea de instrucţie şi educaţie capătă o pondere din ce în ce mai mare în ansamblul acţiunilor sociale, pe măsura creşterii rolului factorului subiectiv în dezvoltarea societăţii. Ne apare îndreptăţită, astfel, atenţia care se acordă învăţămîntului, culturii şi educaţiei în toate ţările şi îndeosebi în ţările socialiste. Realizarea sarcinilor construcţiei economice şi sociale care decurg din structura actuală a modului de producţie socialist (în concordanţă cu particularităţile actuale ale revoluţiei ştiinţifico-tehnice) depinde într-o măsură hotărîtoare de gradul de competenţă profesional-ştiinţifică, de nivelul general de cultură şi de educaţie, precum şi de nivelul de conştiinţă revoluţionară pe care îl au masele populare largi — agenţii acţiunii sociale în condiţiile societăţii socialiste.
Amploarea pe care a căpătat-o astăzi acţiunea instructiv-educativă decurge din faptul că societatea contemporană nu se poate dezvolta fără un grad înalt de conştiinţă şi competenţă (practică şi nu numai teoretică) a agenţilor acţiunii. Agentul trebuie pregătit în vederea integrării sale complete în sistemul activităţilor, productive, imediat după încheierea perioadei de învăţare şi de formare profesională ; cu alte cuvinte, agentul trebuie să fie astfel pregătit, încît să poată declanşa la rîndul său lanţuri praxiologice eficiente. De aceea, activitatea educaţional-instructivă nu poate fi calificată (simplist) ca un domeniu al activităţilor neproductive ; dimpotrivă, ea este, în sensul cel mai deplin al cuvîntului, o activitate productivă (am putea spune, într-o măsură, chiar mai productivă decît toate celelalte). Aceasta nu numai pentru că, la fel ca oricare tip de acţiune, vizează efecte transformatoare în plan existenţial (omul este nu numai subiect, ci şi obiect : atît sub aspect natural cît şi social), ci şi pentru că produsul pe care-l realizează este însuşi agentul — elementul cauzal (demiurgic) care declanşează orice proces productiv. Am putea reţine observaţia că activitatea instructiv-educaţională este un fel de „activitate productivă de ordinul doi“ (eficienţa ei constă în a produce agenţi producători de eficienţă, dar în nici un caz nu stă în picioare teza tradiţională potrivit căreia munca în învăţămînt n-ar avea atributul de activitate productivă, atribut care odinioară era conferit în exclusivitate doar muncii nemijlocit fizice).
Avîndu-se în vedere importanţa socială practică „nemijlocită“ a activităţii educaţionale şi instructive se poate aprecia că un sistem modern de clasificare a acţiunilor sociale trebuie să înceapă cu acest tip de activitate practică. Dealtfel, în domeniul strategiei actuale a sistemului acţiunilor sociale este revăzută metodologia priorităţilor, astfel încît înnoirile în domeniul învăţămîntului şi educaţiei preced (cel puţin în concepţie dacă nu încă pe deplin în practică) declanşarea unor acţiuni novatoare în celelalte domenii ale acţiunii sociale.
★
În tipologia acţiunilor sociale ne-am oprit asupra acţiunilor colective şi nu am insistat asupra celor individuale. Aceasta, deoarece sistemul de referinţă al praxiologiei — concepută ca teorie a acţiunii sociale — îl reprezintă acţiunile sociale colective şi — după cum sugerează Talcott Parsons — sistemul de ansamblu al acţiunilor sociale. Acţiunile individuale fac îndeosebi obiectul psihologiei şi sociologiei persoanei şi mai puţin al teoriei generale a acţiunii umane.
S-au luat în consideraţie, de asemenea, doar acţiunile eficiente şi nu cele ineficiente. Menţionăm, în aceeaşi ordine de idei, că — după cum sugerează Tadeusz Kotarbiński — praxiologia cercetează criteriile de eficientizare ale acţiunii şi nu se opreşte asupra acţiunilor neizbutite sau incorecte, decît în măsura în care studierea acestora oferă elemente pentru stabilirea unor principii generale de producere a eficienţei, de optimizare a activităţilor umane în raport cu necesităţile istorice majore ale progresului şi civilizaţiei.
a. Geneza şi natura normelor
Nu există gen de activitate socială căreia să nu-i fie asociate anumite reguli sau norme de desfăşurare. Stabilirea unor reguli sau norme care călăuzesc o activitate este, mai întîi, consecinţa participării la realizarea unei activităţi a mai multor categorii de agenţi, de vîrstă, profesie şi formaţie diferită, cu atribuţii şi roluri diferite şi, în al doilea rînd, consecinţa acumulării de-a lungul timpului a unei experienţe pozitive sau negative, fapt ce duce spontan la formularea unor reguli sau norme privind condiţiile reuşitei unei acţiuni.
În acest sens, o normă nu este altceva decît o regulă sau o propoziţie prescriptivă, care stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte un agent în condiţii determinate, pentru ca intervenţia sa să fie eficientă şi să se bucure de o calificare favorabilă. Spre deosebire de propoziţiile declarative sau judecăţile ce descriu stări de fapt, normele prefigurează un cîmp de evenimente viitoare ; ele sînt mai degrabă prospective şi teleologice decît descriptive. Spunem că sînt prospective pentru că normele conturează, mai mult sau mai puţin precis, parametrii desfăşurării acţiunilor viitoare. Ele sînt, totodată, teleologice, deoarece au la bază o adeziune a legiuitorului sau emiţătorului normei la un anumit scop, o anumită concepţie despre reuşită şi eficienţa unei acţiuni. Adeziunea la anumite valori a legiuitorului sau a deţinătorilor puterii nu înseamnă implicit adeziunea la aceleaşi valori a tuturor categoriilor de agenţi care participă la realizarea activităţii în cauză. Demnă de reţinut, deocamdată, este ideea angajării axiologice, valorice a celui ce emite sau propune anumite sarcini.
Normele sînt tot atît de variate pe cît de variate sînt tipurile de activităţi umane. Dincolo însă de imensa lor varietate, putem sesiza un număr de trăsături comune. Mai întîi trebuie menţionat faptul că normele se adresează unor agenţi potenţiali ai acţiunii, prescriind fiecărei clase sau categorii de agenţi un număr de acţiuni obligatorii, o clasă mai largă de acţiuni permise, anumite drepturi sau libertăţi şi anumite interdicţii. Un sistem de norme ce reglementează un tip de activitate poate fi, aşadar, descompus în mulţimi distincte de propoziţii ce descriu pentru fiecare categorie de agenţi o serie de obligaţii, permisiuni, drepturi şi interdicţii. Între aceste tipuri distincte de propoziţii şi, respectiv, de acţiuni există anumite raporturi necesare, cercetate de logica deontică.
Normele cer subordonarea conduitei indivizilor realizării ţelului sau obiectivelor statuate ale respectivei activităţi. În consecinţă, ele reclamă din partea acestora renunţarea sau abţinerea de la anumite acţiuni izvorîte din interese şi trebuinţe personale, săvîrşirea obligatorie a altora, a celor considerate ca necesare pentru realizarea scopului acţiunii. Normele sînt deci o modalitate de coordonare a acţiunilor individuale şi de impunere a intereselor generale ale acţiunii faţă de fiecare dintre agenţii participanţi.
În societăţile împărţite în clase, normele poartă inevitabil un caracter de clasă. Ele sînt expresia intereselor şi aspiraţiilor clasei sau grupului social ce deţine puterea politică, legiferarea intereselor şi voinţei acesteia.
Emiterea normelor are drept scop încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea conduitelor opuse, deviante. Pentru aceasta, sistemelor de norme le sînt asociate gratificaţii şi sancţiuni. Acestea exercită o influenţă asupra participanţilor la acţiuni numai în măsura în care există o putere politică, economică sau morală în stare să pedepsească acţiunea deviantă, încălcarea normelor.
Normele ce reglementează una şi aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. Legiuitorul sau emiţătorul de norme trebuie să evite situaţia în care unuia şi aceluiaşi agent i se cere să execute şi să nu execute o acţiune sau să execute două acţiuni diferite, irealizabile în acelaşi timp şi de către aceeaşi persoană. Un sistem de norme trebuie să fie cuprinzător, să nu lase situaţii caracteristice, frecvente în realizarea unei acţiuni, care să nu fie prevăzute şi calificate normativ.
Există norme sau prescripţii categorice, cu caracter absolut, necondiţionale, cum ar fi, de exemplu, imperativele morale : „să fii cinstit, modest, generos etc.“ şi norme sau prescripţii condiţionale care reclamă, în situaţii determinate, acţiuni sau conduite determinate : „în caz de accident, eşti obligat să acorzi prim ajutor“, „la intrarea profesorului în clasă, elevii se ridică în picioare“. În acest din urmă caz, norma asociază unei situaţii determinate o conduită determinată. Marea majoritate a normelor juridice, a indicaţiilor tehnologice etc. sînt astfel de propoziţii condiţionale care pun în legătură o ipoteză sau o situaţie acţională cu o conduită sau comportare a unui agent.
Potrivit concepţiei materialiste asupra istoriei, orice normă sau reglementare politico-juridică, morală, artistică etc. reflectă condiţiile social-economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale, în consecinţă, normele şi prescripţiile juridice, morale etc., nu sînt date odată pentru totdeauna, ele evoluează în conţinutul lor concret, depind de situaţia acţională, de natura orînduirii şi a puterii politice.
În unele cazuri, normele sînt o proiectare raţională a structurii formale şi a situaţiilor tipice în care se vor găsi agenţii acţiunii într-o specie de activitate pînă atunci neîncercată. În această situaţie, activitatea de normare, întemeindu-se pe ştiinţă, devine o modalitate de prospectare a viitorului (de exemplu, prospectarea direcţiilor evolutive ale unui subsistem social sau a societăţii omeneşti în întregul ei).
În alte cazuri, geneza unei norme se întemeiază pe generalizarea adecvată a experienţei dobîndite de o colectivitate umană în exercitarea unor activităţi, normele fiind bilanţul acestora. Aşa, de exemplu, indicaţiile privind metodele şi procedeele de realizare a unui produs se instituie adesea în mod empiric, printr-o serie de încercări şi erori, prin desprinderea cazurilor care au dus la reuşită şi a celor care au dus la eşec. Din cercetarea cazurilor care au dus la reuşită se formulează reguli sau norme pozitive, care stabilesc anumite raporturi necesare între materia primă, condiţiile şi mijloacele acţiunii şi operaţiile întreprinse de agent, acestea luînd forma unor indicaţii sau recomandări cu caracter obligatoriu. Din cercetarea cazurilor de eşec în alegerea şi folosirea condiţiilor, mijloacelor şi procedeelor de acţiune se desprind normele cu caracter preventiv, modul cum nu trebuie să acţioneze agentul, interdicţiile genului respectiv de activitate.
De asemenea, observarea existenţei unor alternative care duc la înfăptuirea cu succes a unei acţiuni, cum ar fi, de exemplu, producerea unui obiect prin procedee tehnologice diferite, poate conduce la formularea, unor permisiuni, alegeri sau libertăţi de acţiune ale agentului, fiecare dintre ele asigurînd, deopotrivă, atingerea scopului propus.
Tradiţia în orice gen de activitate conţine, între altele, o serie de prescripţii şi indicaţii praxiologice dovedite eficiente în activitatea anterioară. Dar în afară de o serie de indicaţii sau recomandări eficiente, tradiţia poate conţine şi o serie de prescripţii sau recomandări discutabile, interdicţii şi oprelişti care blochează încercările şi soluţiile noi. În consecinţă, orice activitate empirică, întemeiată pe tradiţie şi rutină, trebuie analizată critic, din perspectiva explicaţiilor teoretice furnizate de ştiinţă şi pusă de acord sau înlocuită cu o activitate întemeiată pe o proiectare tehnico-ştiinţifică.
Generalizarea experienţei activităţilor şi raporturilor umane din trecut joacă un rol important în apariţia şi instituirea normelor morale. Orice cod moral conţine un număr de prescripţii, obligaţii de a face sau de a nu face anumite acţiuni sau operaţii, de a avea sau de a nu avea anumite comportări. Conţinutul prescripţiilor privind conduita morală a agenţilor depinde de natura sistemului social, de structura de clasă a acestuia, de psihologia şi aspiraţiile diferitelor clase şi grupuri sociale. Este firesc, în aceste condiţii, ca aprecierile unuia şi aceluiaşi fapt ca „moral“ sau „imoral“, prin prisma unor coduri morale diferite, să nu fie identică. Ceea ce un cod moral califică drept „moral“ poate fi calificat de altul ca „imoral“ şi invers. Trebuie spus în acest cadru că sistemele de norme nu sînt totdeauna reciproc consistente.
Spre deosebire de prescripţiile activităţilor productive şi de normele morale, în geneza cărora joacă un rol esenţial activitatea spontană a agenţilor şi experienţa de zi cu zi, normele politice şi cele juridice sînt instituite deliberat de organele puterii politice, în conformitate cu interesele şi ţelurile fundamentale ale clasei sau grupurilor sociale ce deţin puterea. Activitatea normativă poate fi definită, astfel, drept o componentă esenţială a conducerii politice a societăţii.
O particularitate a normelor juridice rezidă în caracterul lor general şi obligatoriu. Încălcarea unei norme juridice, spre deosebire de normele morale, atrage după sine sancţiuni penale ca : privarea de drepturi, amenzi, închisoare etc.
De reguli şi norme sînt călăuzite şi alte tipuri de activităţi umane, cum ar fi competiţiile sportive, manifestările cultural-artistice, distractive, jocuri etc. Particularitatea lor rezidă în libera adeziune a agenţilor la reguli şi norme, în lipsa oricăror obligaţii impuse din afară.
Din cele de mai sus putem conchide, în primul rînd, asupra dependenţei normelor de natura şi condiţiile acţiunii sociale, precum şi asupra evoluţiei normelor în concordanţă cu modificările intervenite în sistemul acţiunilor umane. Reţinem, în al doilea rînd, ca modalităţi principale de instituire a normelor : selectarea şi impunerea unora ca urmare a observării, mai mult sau mai puţin spontane, a activităţilor din trecut (cazul unor activităţi productive) ; instituirea altora prin decret sau decizie (normele politice şi juridice) ; structurarea altora prin propunere liberă sau inventare (regulile şi regulamentele unor jocuri, competiţii, manifestări cultural-artistice etc.).
Oricare ar fi, însă, provenienţa sau natura normelor, orice sistem de norme permite o calificare şi apreciere a acţiunii agenţilor prin prisma concordanţei sau discordanţei produsului sau rezultatului acţiunii cu normele admise. În ultimă instanţă, însăşi eficienţa de ansamblu a acţiunii depinde de natura sistemului de norme care-i guvernează desfăşurarea, de măsura în care normarea conduce la optimizarea activităţii sociale.
b. Determinarea acţiunii umane din perspectiva teoriei generale a normelor
Fiecărei trepte sau nivel ierarhic într-o structură organizaţională îi sînt asociate un număr de acţiuni obligatorii, altele interzise, un număr de permisiuni şi drepturi. Totalitatea acţiunilor permise a fi executate de indivizii aparţinînd unei trepte ierarhice formează competenţa executivă a acesteia. Cu excepţia treptei ierarhice de nivel inferior, celorlalte trepte ierarhice le sînt asociate şi anumite competenţe imperative. Acestea constau din totalitatea acţiunilor ce pot fi ordonate de un individ aparţinînd unei trepte ierarhice superioare indivizilor aparţinînd treptelor inferioare. Mai putem distinge, pentru fiecare treaptă ierarhică, încă două feluri de competenţe : competenţă decizională şi competenţă de control şi apreciativă. Între competenţa executivă şi cea imperativă există un raport invers. Nivelurile ierarhice superioare au o largă competenţă decizională şi imperativă şi o extrem de restrînsă competenţă executivă ; în schimb, nivelurile ierarhice inferioare deţin o largă competenţă executivă şi o extrem de restrînsă competenţă imperativă.
Într-un sistem de acţiune normată, individul uman este simultan supus la două feluri de constrîngeri : constrîngeri de a întreprinde sau executa o anumită operaţie, acţiune sau de a avea o anumită conduită — constrîngeri productive sau obligaţii — şi constrîngeri de a se abţine de la executarea anumitor acţiuni, de a evita anumite comportări — constrîngeri neproductive, frenatorii sau interdicţii. Ambele feluri de constrîngeri acţionează ca factori de limitare a iniţiativei şi libertăţii sale de decizie.
Constrîngerea şi libertatea sînt, într-un sistem de norme, două concepte complementare. Constrîngerea este o privare de libertate, respectiv de dreptul de a decide de-sine-stătător asupra oportunităţii execuţiei sau neexecuţiei unei acţiuni, iar libertatea poate fi definită ca absenţă a oricărei constrîngeri, ca nonconstrîngere. Ea se manifestă numai dincolo de mulţimea interdicţiilor şi obligaţiilor ce-i revin, pe tărîmul acţiunilor permise nonobligatorii şi constă în întreprinderea din iniţiativă proprie a unei acţiuni ce nu contravine regulilor sistemului, sau în abţinerea din proprie iniţiativă de la execuţia unei anumite acţiuni necoercitive, în dreptul de a renunţa. Primul gen de libertate poate fi numit libertate productivă sau iniţiativă ; cel de al doilea gen, libertatea de abţinere sau renunţare.
Unui individ situat pe o treaptă ierarhică într-o structură organizaţională dată îi este, astfel, determinat de către sistemul de norme, deopotrivă, atît cîmpul acţiunilor pe care le poate întreprinde — o submulţime a acestora fiind obligaţiile sale de serviciu —, cît şi cîmpul acţiunilor care-i sînt statutar interzise. Admiţînd că individul respectiv cunoaşte normele ce-i definesc statutul şi-i reglementează activitatea, conduita lui va fi legală sau conformă cu sistemul de norme, dacă execută toate obligaţiile ce-i revin şi se abţine de la săvîrşirea oricărei acţiuni interzise. Execuţia sau neexecuţia de către agent a acţiunilor permise nonobligatorii nu influenţează calificarea axiologică a conduitei acestuia prin prisma exigenţelor sistemului de norme.
Trebuie menţionat că sistemele de norme iau în considerare doar experienţa anterioară standardizată ; în marea lor majoritate, ele nu pot aprecia satisfăcător iniţiativele şi activităţile creatoare ale indivizilor. Sistemele de norme reflectă mai mult activitatea comună, rutinieră, îndemnînd pe indivizi să acţioneze conform unor scheme şi tipare verificate, prevenind anumite acţiuni dăunătoare orînduirii sociale sau, mai precis, intereselor fundamentale ale reprezentanţilor clasei sau grupului social dominant din societatea respectivă. Nici un sistem de norme nu poate surprinde şi califica ineditul şi singularul unei activităţi creatoare în momentul apariţiei acesteia, pentru simplul fapt că actul creaţiei sparge tiparele unui gen de activitate, concepe şi impune norme noi, deosebite de toate cele existente. Deci, dacă nu se veghează la continua adecvare a normelor la condiţiile fizico-naturale, social-economice şi tehnico-ştiinţifice, sistemele de norme tind să încorseteze activităţile umane, să le reducă la tradiţie şi rutină.
Între sistemul de valori şi sistemul de norme ce prezidează desfăşurarea unei activităţi umane există o strînsă corelaţie. Mai întîi, după cum am menţionat, instituirea normelor depinde primordial de opţiunile praxiologice, de valorile acceptate. În al doilea rînd, funcţionarea normelor conduce permanent la evaluarea conduitei agenţilor, la calificarea acesteia ca „bună“ sau „rea“, „corectă“ sau „incorectă“, „legală“ sau „ilegală“. Apar, pe această cale, o seamă de judecăţi de valoare secundare, izvorîte nu din raportarea acţiunii şi conduitei agenţilor la obiectivele finale, ci din raportarea acestora la normele sau regulile instituite ca mijloace pentru atingerea ţelului. Este perfect posibil să apară anumite neconcordanţe sau divergenţe între calificarea uneia şi aceleiaşi acţiuni prin prisma exigenţelor normative şi calificarea ei din perspectiva majoră a apropierii de ţelurile sau obiectivele generale ale acţiunii. Agentul executant trebuie să respecte prescripţiile normative, fără a deteriora însă ţelurile şi valorile spre care tinde acţiunea normată. Căci, simpla respectare a normelor şi indicaţiilor, în condiţiile denaturării obiectivelor acţiunii, goleşte de conţinut şi eficienţă corectitudinea normativă, o transformă în rigorism sau formalism birocratic.
Există, de asemenea, o legătură strînsă între normele de acţiune şi conduita agenţilor. Deşi sînt create de ei, agenţii adoptă atitudini diferite faţă de norme, concretizate în opţiuni raţionale şi practice de acceptare, respingere sau ignorare a acestora. Activităţile umane sînt impulsionate de forţe motrice materiale şi spirituale, de interese şi aspiraţii, de trebuinţe şi convingeri. Alegerea de către individ a unei acţiuni se realizează sub influenţa conjugată a unor stimuli fizico-biologici, a unor interese economice şi social-politice, a unor convingeri şi aspiraţii filozofice şi morale.
Sistemele de norme socialmente instituite acţionează şi ele ca unul dintre factorii ce influenţează şi determină adeziunea indivizilor la un proiect de acţiune sau altul. În raport cu fiecare agent individual al acţiunii, o normă morală sau juridică este o forţă socială independentă de el, pe care nu o poate anula prin desconsiderare sau ignorare. Aşa cum nu poate face abstracţie de forţele spontane ale naturii, tot aşa el nu poate sfida, fără riscuri, prescripţiile normelor. Dacă încalcă o normă morală el se expune oprobiului public, discreditării şi izolării sociale ; dacă încalcă o lege juridică, el se expune sancţiunilor penale.
Individul uman poate accepta spiritul şi conţinutul prevederilor normative pe temeiul adeziunii sale la ţelurile fundamentale ale respectivei activităţi. În acest caz, normele sociale coincid cu convingerile şi aspiraţiile sale şi tind să fie interiorizate. Respectarea normelor morale şi a legilor nu are la bază teama de sancţiune, ci aspiraţia statornică spre un ţel social, în raport cu care normele apar ca mijloace de înfăptuire. Acceptarea de către comunişti a normelor statutului de partid şi a disciplinei de partid se întemeiază pe adeziunea lor la programul partidului, pe convingerea în întemeierea ştiinţifică şi axiologică a acestuia. Prescripţiile şi obligaţiile statutare, în deplină concordanţă cu convingerile lor intime, devin îndatoriri, care le apar ca un imperativ al modului de comportare liber adoptat, în conformitate cu tabla de valori şi orizontul propriu de aspiraţii.
În viaţa socială nu sînt rare cazurile cînd un agent sau altul respinge parţial sau total regulile şi normele social-omologate, cînd apar discrepanţe şi contradicţii între interesele, mobilurile şi aspiraţiile individului şi exigenţele normative sau regulamentare. În aceste cazuri, orice constrîngere normativă apare, în raport cu individul, ca o privare de libertate, ca o îngrădire şi reducere a iniţiativei acestuia. Îndeplinirea prescripţiilor normative, cînd are loc, se realizează sub impulsul sentimentului de teamă, din dorinţa de a evita sancţiunea. Agentul aflat în această situaţie încearcă o stare de frustrare, se vede îngrădit în modalităţile sale de manifestare, nedreptăţit în raport cu semenii săi. Consecinţa acestei stări este încercarea de a evita controlul, disimularea, neîncrederea faţă de norme şi spiritul lor de echitate, nesupunerea, revolta.
Înmulţirea, peste o anumită limită, a cazurilor de conduită deviantă pune în joc realizarea normei însăşi. Soluţiile în astfel de situaţii sînt diferite, în funcţie de natura normelor şi a activităţii normate, de raporturile acesteia cu celelalte activităţi umane, de statutul clasei sau grupului social ce a emis normele. Ele pot merge de la abandonarea sau intrarea în desuetudine a normei în cauză, la ameliorarea şi adecvarea acesteia potrivit noilor condiţii, pînă la transformarea radicală a orînduirii sociale şi instaurarea altor norme fundamentale.
Corelaţia dintre conduita agenţilor şi normele acţiunii sociale permite o înţelegere mai complexă a sensului conceptului de libertate. Libertatea unui individ nu depinde doar de măsura în care acesta înţelege legile obiective ale naturii şi ale sistemului social, ci şi de măsura în care acesta înţelege natura şi funcţiile sistemelor de norme ce acţionează în raza sa de activitate.
Ca indivizi înzestraţi cu conştiinţă, agenţii selectează din mulţimea acţiunilor fizic şi social posibile doar pe acelea care concordă cu tabla de valori şi sistemele de norme la care aderă ; în orice sistem social, gama acţiunilor pe care şi le propun agenţii este direct şi nemijlocit controlată de sistemele de norme instituite.
Formula lui Engels „libertatea este înţelegerea necesităţii“ poate fi, deci, interpretată astfel încît să includă în sine, în afară de înţelegerea necesităţii obiective, naturale sau sociale, şi înţelegerea necesităţii normate. A înţelege necesitatea într-un context acţionai înseamnă, între altele, a-ţi îndeplini obligaţiile şi răspunderile în conformitate cu statutul şi atribuţiile tale sociale, a respecta conştient şi activ normele acţiunii sociale ale grupului sau comunităţii din care faci parte prin origine, interese şi aspiraţii.
În structura acţiunii sociale un rol important în dobîndirea de eficienţă îl are activitatea de conducere. Deci acelaşi ţel pe care îl are praxiologia este prezent şi în preocupările pe care le are ştiinţa conducerii vieţii sociale. Există, de aceea, păreri că într-un anumit sens obiectul teoriei conducerii coincide cu obiectul teoriei acţiunii umane.
În cele ce urmează ne propunem să schiţăm legile şi principiile generale ale conducerii oricărui sistem social, să dezvăluim dependenţa acestora de natura sistemului şi de opţiunile agenţilor participanţi la acţiune şi, pe această bază, să caracterizăm principiile şi legile fundamentale ale conducerii societăţii noastre socialiste.
a. Conducere şi acţiune
Teoria conducerii îşi propune stabilirea unor principii, metode şi tehnici de lucru cu caracter general, menite să asigure folosirea optimă a potenţialului uman, natural şi social în vederea atingerii obiectivelor unei activităţi. A conduce înseamnă a declanşa şi a controla anumite pîrghii, parametri şi relaţii ce influenţează compartimentele sau subansamblurile unui sistem social, astfel încît să se atingă, în cel mai scurt timp şi cu minimum de resurse, obiectivele propuse ale acţiunii.
Conducerea este, de asemenea, şi adecvarea reacţiilor unui sistem de acţiune la variaţia condiţiilor externe în conformitate cu obiectivul sau starea finală urmărită. În actul conducerii intervine, deopotrivă, o conduită determinist-cauzală, dinamică şi o conduită finalizatoare, teleologică. De aceea, orice activitate de conducere poate fi analizată dintr-o perspectivă sistemică (cibernetică), identificîndu-se de fiecare dată sistemul global şi legăturile cauzale dintre elementele acestuia, blocul de decizie sau subsistemul conducător, obiectivele urmărite, aparatul periferic şi intrările informaţionale şi energetice, domeniile de definiţie a parametrilor de intrare şi a celor de ieşire, funcţiile de tranziţie existente în sistem etc.
Sîntem îndreptăţiţi, în acelaşi timp, să considerăm conducerea ca un moment sau un aspect al activităţii umane. În acest caz, teoria conducerii apare ca un capitol esenţial al ştiinţei despre acţiunea umană. Conducerea este un concept praxiologic, iar activitatea de conducere o modalitate de optimizare a activităţilor umane, de asigurare a eficienţei acestora. Teoria conducerii nu poate fi, deci, separată de teoria acţiunii umane, mai întîi pentru faptul că în orice activitate intervin procese de conducere, iar conducerea are ca obiect acţiuni şi activităţi umane cercetate de praxiologie.
Conducerea este, mai bine zis, o specie privilegiată de activitate umană. Ea este o activitate ce are drept obiect alte activităţi, este o metaactivitate. Organul sau aparatul de conducere influenţează şi determină, după caz, structura formală a sistemului de acţiune, normele sau regulile acţiunii, agenţii, mijloacele şi obiectivele acţiunii, ordinea şi operaţiile unei acţiuni, tactica şi strategia procesului de acţiune. În această concepţie praxiologică, conducerea presupune : alegerea unei acţiuni, determinarea structurii organizatorice şi a responsabilităţilor agenţilor acţiunii, formularea sarcinilor şi atribuţiilor acestora, ordonarea şi coordonarea diferitelor tipuri de activităţi, controlul execuţiei operaţiilor, evaluarea contribuţiei aduse de participanţi la realizarea ţelurilor stabilite.
Conducerea este eficientă dacă se întemeiază pe o cunoaştere temeinică a situaţiei acţionale, pe o evaluare judicioasă a posibilităţilor de devenire ale sistemului social, a resurselor sale materiale şi umane, a utilajelor şi tehnologiilor existente şi a celor ce pot fi construite pe baza cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, pe o bună cunoaştere a psihologiei şi relaţiilor umane, a resurselor şi disponibilităţilor creatoare ale participanţilor la acţiune. Previziunea, planificarea şi programarea sînt, de asemenea, atribute esenţiale ale conducerii.
S-a arătat anterior că la originea unei acţiuni se află o nevoie, o trebuinţă sau un interes. Dar o acţiune umană există în mintea agentului ce o iniţiază, ca intenţie sau aspiraţie, cu mult timp înainte de a fi săvîrşită. Evident, în această ipostază, acţiunea nu este un eveniment sau o realitate fizică, ci o posibilitate teoretică sau o virtualitate, care — dacă nevoile agenţilor persistă şi dacă sînt întrunite o serie de condiţii de ordin obiectiv şi subiectiv — se transformă mai întîi în proiect sau program şi apoi în fapt împlinit sau realitate social-istorică.
Proiectul este prefigurarea raţională, mai mult sau mai puţin exactă, a unei acţiuni sau obiectiv final. Prin proiect, o intenţie de a produce un obiect sau de a obţine o performanţă dobîndeşte o întemeiere operaţională. Proiectul precizează de la ce materie primă trebuie pornit în realizarea unui produs, ce mijloace de prelucrare trebuie utilizate şi după ce tehnologie, ce calificare trebuie să aibă participanţii la acţiune, care este ordinea şi succesiunea operaţiilor productive. Proiectul nu mai este deci un vis sau o aspiraţie, ci o variantă de acţiune posibilă. El leagă obiectivul final, produsul sau performanţa dorită de situaţia acţională, agenţii şi mijloacele acţiunii ; este o acţiune gîndită operaţional, aptă de a fi iniţiată şi realizată dacă există resurse economico-financiare, mijloace tehnice, cadre calificate. Proiectarea arată modul cum o idee sau o reprezentare poate fi transformată în realitate.
Trebuie menţionat totuşi că nu toate proiectele devin puncte de plecare ale unor acţiuni sociale reale. Multe proiecte, asemeni unor flori de primăvară ce nu devin fructe, nu se împlinesc sub forma unor obiecte sau produse finite. Pentru ca un proiect să devină baza de plecare a unei acţiuni sociale, să ducă la realizarea unui produs material sau a unor valori ştiinţifice-culturale, el trebuie să fie acceptat de factorii de decizie, de organele puterii politice sau economice. Anumite proiecte, deşi realizabile sub raport tehnico-ştiinţific, nu se înfăptuiesc, deoarece nu sînt economic rentabile sau nu beneficiază, datorită unui motiv sau altul, de aprobarea factorilor de decizie.
Decizia, ca atribut al organelor conducătoare într-un sistem organizaţional, este forma de omologare socială a unei acţiuni, actul său de naştere. Prin decizie, ideea, intenţia, proiectul primesc dezlegarea de a deveni fapt sau acţiune socială. Decizia are mai multe atribuţii în desfăşurarea unei acţiuni : determină natura acţiunii, agenţii, mijloacele, durata şi modul ei de execuţie. Emisă de persoane sau organe autorizate, decizia declanşează punerea în funcţiune a sistemului social de acţiune. Factorii de decizie operează deopotrivă asupra structurilor organizaţionale, prevederilor normative, stimulentelor materiale şi morale ale activităţii şi conduitei agenţilor acţiunii. Decizia ne apare astfel ca moment esenţial al activităţii de conducere.
În raport cu agenţii, decizia are o dublă semnificaţie. Pentru agenţii decidenţi este o opţiune pentru un anumit proiect, pentru o anumită cale de înfăptuire a unui obiectiv (optînd pentru o soluţie, decidentul elimină sau amînă alte proiecte, acordă credit şi prioritate unuia dintre acestea), iar pentru agenţii executanţi este un ordin : decizia unui organ de conducere, într-o structură organizaţională, atrage după sine obligaţia subordonaţilor (agenţilor nemijlociţi ai acţiunii) de a da curs, de a executa sau de a se supune anumitor dispoziţii, ordine sau indicaţii. La rîndul său, agentul sau organul decident îşi asumă responsabilitatea social-politică a proiectului aprobat şi a activităţii declanşate. Într-o organizaţie formală, competenţa decizională şi responsabilitatea sînt funcţie de nivelul ierarhic al decidentului, devenind maximă la nivelul conducerii supreme.
Într-un sistem de acţiune, responsabilitatea unui agent depinde de competenţa sa executivă şi, îndeosebi, de extensiunea obligaţiilor. Orice agent este însă responsabil nu numai de îndeplinirea obligaţiilor care-i revin, ci şi de respectarea interdicţiilor asociate treptei sale ierarhice. Responsabilitatea unui agent depinde, de asemenea, de extensiunea competenţei sale decizionale şi imperative. În acest caz, el nu răspunde doar de acţiunile săvîrşite nemijlocit ca agent, ci şi de acţiunile concepute sau aprobate de el, deoarece actul de decizie angajează potenţialul uman şi material al întregii mulţimi de agenţi asupra căreia se extinde autoritatea decidentului.
Îndeplinirea mandatului şi satisfacerea responsabilităţii de conducător înseamnă garantarea realizabilităţii şi eficienţei sociale a acţiunilor întreprinse, prevederea eventualităţii unor situaţii acţionale critice şi cercetarea căilor şi modalităţilor de prevenire a acestora. Responsabilitatea înseamnă, totodată, prevederea consecinţelor îndepărtate ale acţiunilor, extinderea şi valorificarea socială a celor favorabile şi prevenirea, evitarea sau diminuarea celor nocive, perturbatoare.
Agentul sau organul conducător este ajutat în îndeplinirea mandatului şi a responsabilităţilor sale de un număr de consilieri şi experţi, specialişti în diferite discipline ştiinţifice şi ramuri de activitate, care prin cercetările întreprinse asupra situaţiei acţionale şi a cîmpului motivaţional al acţiunii, prin soluţiile şi alternativele posibile propuse, participă la luarea deciziilor. Participarea la actul decizional incumbă un anume grad de responsabilitate din partea consilierilor şi a experţilor. Ei răspund de exactitatea studiilor întreprinse şi de calitatea recomandărilor făcute. Sugestiile sau sfaturile date de aceştia nu au însă, în raport cu decidentul, un caracter obligatoriu, ele nu scutesc pe decident de demersuri teoretice şi de angajarea proprie în alegerea opţiunilor decizionale. Decidentul este obligat doar să ia în considerare opiniile consilierilor, să le cerceteze critic, ca alternative posibile, dar nu să le urmeze necondiţionat. Dealtfel, foarte adesea, agentul sau organul conducător nici nu poate da curs tuturor sugestiilor şi sfaturilor primite, pe simplul motiv că ele sînt reciproc contradictorii. De aceea, întreaga responsabilitate a deciziei revine agentului decident sau organului de conducere ales şi împuternicit să execute această funcţie.
O activitate a organelor de conducere, încărcată de mari responsabilităţi sociale, este elaborarea planului, planificarea activităţilor economice şi sociale. Dacă proiectul analizează, de regulă, momentele şi operaţiile principale prin care se obţine un produs sau o performanţă, planul şi operaţia asociată lui, planificarea, determină obiectivele, resursele şi mijloacele unor activităţi de interes social la care participă mase mari de executanţi organizaţi în instituţii economice şi politice adecvate. Planificarea nu este o simplă prefigurare a dezvoltării sociale, ci o întemeiere ştiinţifică a unor opţiuni privind perspectiva şi ţelurile diferitelor activităţi, resursele materiale şi umane, prioritatea şi ordinea executării diferitelor obiective, controlul şi răspunderea îndeplinirii sarcinilor etc.
În vederea atingerii ţelurilor generale propuse, planificarea presupune corelarea şi coordonarea diferitelor activităţi, armonizarea şi concretizarea acestora în programe de execuţie nemijlocită. La nivelul întreprinderilor, activitatea productivă este programată, eşalonată în timp şi corelată pe ansambluri, detalii şi repere. Programarea, în cadrul activităţii productive, implică organizarea (jalonarea) într-un flux continuu a acţiunilor şi operaţiilor, a mijloacelor necesare pentru efectuarea acestora, a materiilor prime, subansamblurilor şi reperelor, încărcarea raţională a diferitelor locuri de muncă şi utilaje.
Activitatea de conducere cere un control permanent şi eficient al realizării indicatorilor de plan şi al prevederilor programului concret de execuţie. Controlul permite observarea rămînerilor în urmă sau a avansurilor, luarea la timp a unor măsuri pentru îndeplinirea sau depăşirea planului. El asigură, totodată, satisfacerea rigorilor calitative, folosirea rezervelor interne ale întreprinderilor, respectarea legalităţii, evitarea conflictelor şi tensiunilor etc. Activitatea de control poate fi efectuată direct de către cadrele de conducere sau încredinţată unor cadre de specialişti de profil, organizate într-un aparat care funcţionează la dispoziţia organelor de conducere.
Strîns legate de activitatea de control sînt aprecierea, retribuirea şi gratificarea eforturilor depuse de agenţi, precum şi sancţionarea abaterilor de la prescripţiile legale sau regulamentare. Cunoaşterea activităţii desfăşurate de către subordonaţi, aprecierea obiectivă a meritelor şi deficienţelor acestora, a capacităţii şi perspectivei lor profesionale, a calităţilor lor morale şi politice sînt cerinţe esenţiale ale unei conduceri eficiente.
O conducere înţeleaptă ia act de relaţiile formale şi informale instituite între membrii organizaţiei, de interesele şi mobilurile şefilor ierarhici subordonaţi, de starea de spirit şi aspiraţiile lucrătorilor din diferite sectoare şi departamente. A conduce înseamnă, între altele, a întreţine un climat favorabil activităţii productive, a promova iniţiativa şi spiritul creator, a stimula participarea agenţilor la realizarea obiectivelor organizaţiei.
Conducerea poate fi autoritară sau democratică. Conducerea autoritară — întemeiată pe directive, control şi sancţiuni —, eficientă în anumite momente de stress sau stări conflictuale şi de urgenţă, slăbeşte spiritul de iniţiativă al participanţilor, comportă pericolul manifestării unor tendinţe birocratice. Dimpotrivă, în condiţiile înfăptuirii unor activităţi constructive complexe, se dovedeşte superior — sub multiple aspecte — stilul de conducere democratic, întemeiat pe participarea şi colaborarea membrilor organizaţiei la căutarea soluţiilor, luarea deciziilor, pe responsabilitatea acţiunilor întreprinse. Stilul democratic de conducere, aplicabil la nivel macrosocial, se instituie în funcţie de natura orînduirii sociale. Practicat în anumite limite şi în alte orînduiri, acest stil este pe deplin compatibil cu tipul socialist de orînduire socială. Prin fizionomia relaţiilor ei, această orînduire permite antrenarea maselor la alegerea obiectivelor acţiunii şi luarea deciziei, stimulează spiritul critic şi iniţiativa creatoare, întăreşte spiritul de răspundere al tuturor producătorilor de valori, contribuind astfel la descătuşarea energiilor creatoare ale întregului popor şi, respectiv, la accelerarea ritmului de ansamblu al progresului societăţii.
b. Principii ale conducerii societăţii socialiste
Dincolo de un număr de proprietăţi generale, proprii oricărui sistem sau organizaţii sociale, actul de conducere reflectă natura şi finalitatea sistemului. „Fiecare orînduire socială a dat naştere unor forme specifice de conducere şi, în mod corespunzător, unor concepţii proprii filozofice, politice şi juridice despre conducerea societăţii omeneşti“6.
În mod firesc, principiile şi formele conducerii sistemului social socialist izvorăsc din natura relaţiilor sale de producţie, din structura de clasă specifică a acestei societăţi, din ţelurile politice ale clasei muncitoare, din configuraţia instituţiilor politice, din opţiunile politice şi ideologice ale maselor de oameni ai muncii. În raport cu orînduirile sociale anterioare, socialismul a instaurat noi principii şi norme de conducere politică a societăţii. El a adus la putere, pentru prima dată în istoria societăţilor omeneşti, pe principalii producători de valori şi bunuri materiale, clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea.
Oamenii muncii deţin în societatea socialistă o dublă calitate : de producători şi creatori ai valorilor materiale şi de proprietari şi stăpîni deplini ai tuturor mijloacelor de producţie şi bunurilor produse, în această dublă calitate, ei produc, stăpînesc şi administrează bunurile şi valorile întregii societăţi, dirijează diviziunea socială a muncii, planurile de dezvoltare economică şi socială, investiţiile şi repartiţia, activitatea cultural-ştiinţifică.
Principiile conducerii societăţii noastre socialiste pot fi formulate astfel : existenţa unui for conducător unic, Partidul Comunist Român, a cărui activitate se extinde asupra tuturor compartimentelor vieţii sociale ; urmărirea consecventă a ţelului final, societatea comunistă, în raport cu care făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate reprezintă doar un prim pas ; întemeierea activităţii de conducere şi, în primul rînd, a deciziilor majore pe cercetarea ştiinţifică, pe cunoaşterea legilor obiective ale dezvoltării sociale şi pe generalizarea experienţei proprii şi internaţionale ; centralismul democratic, conducerea colectivă şi consultarea sistematică cu masele ; apropierea organelor de conducere de activitatea nemijlocită de producţie, cercetare, creaţie şi reducerea numărului de niveluri ierarhice ; considerarea simultană a factorilor interni şi externi ce condiţionează actul de decizie ; preocuparea permanentă pentru perfecţionarea stilului şi metodelor de conducere şi ridicarea calificării organelor de conducere.
În etapa dezvoltării multilaterale a socialismului în România şi a înaintării spre comunism, Programul partidului nostru trasează următoarele direcţii principale de perfecţionare a conducerii societăţii : studierea şi cunoaşterea profundă a proceselor economice şi sociale şi realizarea, pe această bază, a unei previziuni clare a dezvoltării în perspectivă a societăţii ; perfecţionarea organizării şi funcţionarea ireproşabilă a tuturor sectoarelor de activitate ; repartizarea judicioasă a forţelor materiale şi umane în toate sectoarele de activitate şi reducerea treptată, pe măsura introducerii metodelor moderne de conducere şi calcul în viaţa economică şi socială, a personalului administrativ-funcţionăresc ; dezvoltarea democraţiei socialiste şi întărirea controlului obştesc asupra activităţii aparatului administrativ-gospodăresc ; consultarea largă a colectivelor de muncă în toate domeniile, perfecţionarea cadrului de participare a maselor la elaborarea şi adoptarea hotărîrilor ; întărirea legalităţii şi perfecţionarea legislaţiei, precizarea răspunderii şi îndatoririlor pe toate treptele organizatorice ; organizarea unui control sistematic şi al unei bune evidenţe în toate sectoarele vieţii economico-sociale ; asigurarea unei depline unităţi de concepţie şi acţiune la toate nivelurile activităţii sociale ; studierea contradicţiilor care apar în viaţa socială şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru soluţionarea lor ; promovarea în munca de organizare şi conducere a metodelor moderne de analiză, decizie şi prelucrare automată a datelor7.
Sistemul de conducere a societăţii socialiste româneşti este alcătuit din mai multe elemente cu funcţii şi atribuţii distincte : partidul ca organ de conducere, statul cu organele sale centrale şi locale, organizaţiile de masă, organizaţiile ştiinţifice, culturale, sportive etc.
Partidul are rolul de a uni şi coordona eforturile întregului popor în vederea realizării programului de dezvoltare economică şi socială. El este dirijorul unic al întregii activităţi desfăşurate de popor. Lui îi revine sarcina de a elabora şi cristaliza concepţia ştiinţifică despre evoluţia societăţii noastre socialiste, de a prospecta căile dezvoltării viitoare, de a stabili linia politică generală, direcţiile prioritare de dezvoltare economică, tehnico-ştiinţifică şi cultural-ideologică. Partidul este mai întîi un organ de concepţie, în al doilea rînd un organ de decizie şi directivă şi în al treilea rînd un organ de control şi apreciere. Teoria, programul, organizarea şi activitatea practică sînt momente indisolubile ale activităţii practice de conducere desfăşurate de partidul nostru.
Activitatea de conducere politică a societăţii cuprinde, în viziunea partidului nostru, toate compartimentele şi nivelurile vieţii sociale. Nu există gen de activitate umană, materială sau spirituală, începînd cu producţia de bunuri, învăţămîntul, ocrotirea sănătăţii, fenomenele demografice, cercetarea ştiinţifică şi continuînd cu viaţa cultural-artistică, relaţiile externe, apărarea mediului ecologic etc. care să scape considerării atente şi responsabile din partea organului de conducere politică a societăţii noastre socialiste. Partidul nostru adoptă o perspectivă sistemică globală asupra conducerii societăţii. Conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată este menit să surprindă tocmai legătura dialectică dintre diversele compartimente ale vieţii noastre sociale.
În conducerea societăţilor omeneşti, în particular a statelor, există o experienţă multimilenară. Dar despre o cunoaştere şi aplicare a legilor dezvoltării sociale în activitatea de conducere a societăţii putem vorbi numai după apariţia concepţiei materialiste asupra istoriei şi după perfecţionarea aparatului tehnico-ştiinţific de investigaţie a fenomenelor sociale, îndeosebi după aplicarea metodelor matematice în ştiinţele economice şi sociale, după introducerea tehnologiilor automatizate, cibernetice şi informaţionale de prelucrare a datelor.
Pe acest temei, în ţara noastră s-a adoptat un program de lungă durată privind perfecţionarea sistemului informaţional economico-social, introducerea sistemelor de conducere cu mijloace de prelucrare automată a datelor şi dotarea economiei naţionale cu tehnici moderne de calcul. Programul vizează perfecţionarea sistemului informaţional atît la nivelul economic naţional, ramurilor economice, centralelor industriale, cît şi sub raport teritorial, la nivelul judeţelor, municipiilor, localităţilor urbane şi rurale.
Introducerea metodelor cibernetico-informaţionale în activitatea de conducere nu garantează însă de la sine calitatea unei decizii economice sau politico-administrative. Acestea dau rezultatele scontate numai dacă sînt integrate într-o concepţie generală justă despre activitatea de conducere, bazată pe cunoaşterea temeinică a legilor dezvoltării sociale, a contextului acţional în care se ia decizia.
Am relevat mai sus necesitatea înfăptuirii unei conduceri unitare, armonioase care să îmbrăţişeze toate laturile şi compartimentele sistemului social. Dar, această conducere unică, centralizată, este însoţită în concepţia partidului nostru de un proces complementar de lărgire şi adîncire a democraţiei socialiste, de extinderea competenţei decizionale şi autonomiei unităţilor economice şi organelor locale teritoriale, de sporirea atribuţiilor judeţelor şi comunelor. „Lărgirea continuă a democraţiei socialiste — deci a participării conştiente a poporului la conducerea societăţii — constituie o cerinţă obligatorie a făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, a creării condiţiilor pentru trecerea la comunism. De înfăptuirea acestui deziderat esenţial depinde în mod hotărîtor înfăptuirea cu succes a obiectivelor supreme ale socialismului şi comunismului“8.
Exigenţa conducerii unitare a întregului sistem social şi nevoia organică a lărgirii şi adîncirii participării maselor la viaţa politică, a extinderii competenţei şi autonomiei organelor locale, sînt cele două laturi dialectice ale centralismului democratic, principiu fundamental de conducere şi organizare a activităţii economice şi politice în socialism. Paralel cu extinderea competenţei decizionale a organelor locale se urmăreşte consecvent instaurarea la toate nivelurile a conducerii colective. În întreprinderi şi instituţii, în organizaţiile de stat funcţionează comitete ale oamenilor muncii care dezbat şi decid asupra prevederilor fundamentale ale planurilor de producţie, dotării şi înzestrării tehnice a întreprinderii, ridicării calificării profesionale. Totodată, a fost instituţionalizată ca for de conducere adunarea generală a oamenilor muncii, formă de participare directă a oamenilor muncii la dezbaterea şi soluţionarea problemelor economice şi sociale. Pe aceeaşi linie a promovării muncii colective şi a dezvoltării democraţiei socialiste se înscriu organizarea sistematică la nivel naţional a unor consfătuiri şi dezbateri ale conducerii de partid şi de stat cu cadrele de conducere şi reprezentanţii oamenilor muncii din diferite sectoare de activitate şi întîlnirile sistematice ale conducerii superioare de partid şi de stat cu oamenii muncii din diferite localităţi sau întreprinderi, din diverse domenii ale creaţiei ştiinţifico-tehnice şi cultural-artistice.
Conducerea înseamnă, între altele, adecvarea comportamentului şi reacţiilor unui sistem la condiţiile sale externe, recepţionarea, selectarea şi prelucrarea stimulilor externi şi determinarea reacţiilor adecvate în concordanţă cu cerinţele conservării integralităţii sistemului şi atingerii obiectivelor stabilite. Din această perspectivă, conducerea societăţii noastre reclamă luarea în considerare, alături de cerinţele dezvoltării economice şi sociale interne, a condiţiilor externe, internaţionale. România participă activ la diviziunea internaţională a muncii, întreţine relaţii economice şi politice cu peste 120 de state. Un rol central în politica externă a partidului şi statului nostru îl are dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu ţările socialiste, cu partidele comuniste şi muncitoreşti, cu forţele revoluţionare şi progresiste ale contemporaneităţii. Ţara noastră promovează un larg schimb de valori materiale, tehnico-ştiinţifice şi culturale cu alte state, indiferent de orînduirea lor socială, participînd activ la diviziunea internaţională a muncii, la schimbul de valori şi cunoaşterea reciprocă a popoarelor.
Metodele şi stilul de conducere a societăţii socialiste nu sînt date odată pentru totdeauna sub forma unor structuri, reguli sau canoane care trebuie însuşite şi aplicate mecanic. Deschiderea la rezultatele ştiinţelor şi prelucrarea permanentă a experienţei proprii ca şi a celei mondiale, ţinînd, evident, seama de particularităţile fiecărei orînduiri şi fiecărui sistem social, sînt de natură să îmbogăţească fondul de principii, norme, indicaţii şi procedee utilizate în cadrul conducerii.
Conducerea este, deopotrivă, o ştiinţă şi o artă. În condiţiile vieţii moderne, acest gen de activitate reclamă un efort permanent de extindere a cunoştinţelor despre activităţile umane, despre condiţiile fizico-naturale ale activităţilor umane, despre structurile economice, politico-organizatorice, juridice ale acestora, despre motivaţiile psihosociale şi moral-axiologice ale conduitei umane. Încărcată cu mari răspunderi, activitatea de conducere reclamă, pe lîngă o înaltă competenţă teoretică şi metodologică, înalte calităţi politice şi morale, iniţiativă şi perseverenţă, tact şi dăruire, deosebite disponibilităţi creative, fantezie, imaginaţie şi profundă intuiţie istorică.
* Primul sistem cvasicomplet de praxiologie, în înţelesul de disciplină deja constituită, a apărut în 1955, prin lucrarea lui Tadeusz Kotarbiński, intitulată Traktat o dobrej rabocie (tradusă în limba engleză sub titlul Praxiology — An introduction to the science of efficient action, Pergamon Press, Oxford, 1965). El dăduse însă o primă expunere succintă a ideilor praxiologiei încă în 1913, în lucrarea Szkice praktyczne, iar în 1937 a mai publicat un eseu cu privire la tipologia sistemelor de acţiune.
În acelaşi an (1937) a apărut şi voluminosul tratat de teorie a acţiunii al lui Talcott Parsons, intitulat The structure of social action (a patra ediţie a fost publicată în The Free Press, New York & Collier-Macmillan, London, 1966).
Prin aceste lucrări remarcabile, filozoful polonez Tadeusz Kotarbiński şi sociologul american Talcott Parsons au întemeiat, de fapt, praxiologia sau teoria acţiunii sociale ca disciplină ştiinţifică independentă.
* Contribuţii la edificarea praxiologiei, pornind de la asemenea premise, au adus anterior, între alţii, Evgheni Sluţki, A. Bogdanov, Georges Hostelet. Poate fi amintită în acest sens şi contribuţia mai nouă a lui Leo Apostel, care s-a ocupat în special de structura formală a acţiunii umane, construind o interesantă explicaţie praxiologică într-un sistem deductiv.
* Trebuie făcută observaţia că definirea acţiunii ca activitate de adecvare a obiectului pentru agent are în vedere conceptul generic de acţiune, deci şi conceptul generic de agent. Analizată în detaliu şi la nivel social concret-istoric, acţiunea umană eficientă pentru societate nu este totdeauna eficientă pentru agentul care acţionează nemijlocit. De exemplu, în orînduirile bazate pe exploatare, producătorii de bunuri materiale nu creează eficienţă pentru ei în procesul de producţie, ci pentru proprietarii de mijloace de producţie. Această înstrăinare a producătorului — ca agent al acţiunii — de produsele acţiunii sale, nu anulează însă atributul general de eficienţă pentru agent care se conferă relaţiei practice dintre agent şi obiect, de care se ocupă praxiologia. Agentul este aici conceput ca entitate generică, semnifică omul în general, ca producător al condiţiilor proprii de existenţă şi progres.
* Definirea scopului şi a statutului determinist al comportamentului teleologic uman a fost întreprinsă în paragraful despre finalitate şi scop al cap. IV (despre conexiune şi determinism) din lucrarea de faţă.
1 Tadeusz Kotarbiński, Praxiological Propositions and their proof, în Logic Methodology and Philosophy of Science, Stanford University Press, 1962, p. 205.
2 T. Kotarbiński, L'atitude active et la passivité apparente, în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für Philosophie, Band 2, Wien, Verlag Herder, 1968, p. 523 (s.n.).
3 Ibidem.
4 cf. K. Marx, Teze despre Feuerbach, în Marx-Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Ed. politică, 1958, p. 7.
5 T. Kotarbiński, Praxiological Propositions and their proof, ed. cit., p. 215 (s. n.).
6 Nicolae Ceauşescu, Expunere la deschiderea colocviului privind problemele ştiinţei conducerii societăţii, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 10.
7 cf. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Ed. politică, 1975, p. 108—109.
8 Nicolae Ceauşescu, Expunere la deschiderea colocviului privind problemele ştiinţei conducerii societăţii, ed. cit., p. 16.