Nicolai Dubov
La capătul pământului
1. FUMUL DIN TRECĂTOARE
Încetul cu încetul ne-a cuprins tristeţea. Visam fapte vitejeşti,
care să uimească lumea întreagă, dar nu izbuteam să facem
nimic !
Eram patru : Ghenca, Paşca, Caterinca şi cu mine.
La început fusesem numai doi : eu şi Ghenca. Paşca Dolghih şi
Caterinca veniseră pe urmă.
Mie, Caterinca nu-mi prea plăcea. Mereu te plictisea cu întrebările
! Nu apucai bine să spui ceva, că ea voia să ştie „de
ce“. Afară de asta, era mereu pusă pe ceartă. Ce să mai
vorbim ! Nu-mi plăcea şi pace ! Avea ochii mari şi codiţele strâns
împletite i se răsuceau în toate părţile. Nu-şi găsea
deloc astâmpărul : cât era ziua de lungă, se'nvârtea încoace
şi'ncolo, ca un titirez. Noi eram băieţi, şi ea, cu
fleacurile ei, cu copilăriile ei destrăma parcă seriozitatea care
domnea în colectivul nostru de bărbaţi. De altfel toate astea le-am
şi spus şi Paşca a ţinut cu mine. Numai Ghenca n'a fost de acord.
A zis că deoarece fata era evacuată, trebuia să-i arătăm
înţelegere şi bunăvoinţă.
Caterinca a venit la noi cu maică-sa în timpul războiului. Fasciştii
le bombardaseră casa din Ucraina şi tatăl ei căzuse pe
front. Colhozul nostru le dăduse o locuinţă şi toate
lucrurile trebuitoare, iar când se isprăvise războiul, Maria
Osipovna, mama Caterincăi, spusese:
— De bine nu fuge nimeni. Şi aici trăesc oameni, şi încă
oameni de treabă... Ce să mai umblăm de colo până colo ? Să
rămânem aici !
Şi au rămas...
Paşca a spus atunci că el unul n'are nimic împotriva înţelegerii
şi a bunei voinţe, dar că fetele sunt cam prostuţe, că
nu le interesează tehnica, că încurcă oamenii în toată
firea şi că una, două dau apă la şoareci. Dar Caterinca
i-a scos limba şi l-a luat peste picior.
— Las' c'om vedea noi cine o să dea primul apă la şoareci !
Acum, la drept vorbind, Caterinca nu prea se arăta plângăreaţă
şi era chiar fată bună ; nu se juca cu păpuşile, nu-i
era gândul doar la găteală şi, la nevoie, ştia să se
şi apere, cu toate că era subţirică şi slăbuţă.
Aşa, odată, când Vasca Scerbatîi nu i-a dat pace, Caterinca n'a stat
mult pe gânduri. Cât ai clipi l-a şi atins, şi dacă nu-i despărţea
Zahăr Vasilievici, nu ştiu ce s'ar fi întâmplat. Fusese primită
în clasa noastră şi am mers tot anul la şcoală împreună.
Am trecut apoi cu toţii în clasa a şaptea ; numai Paşca a rămas
repetent.
Şi, cum vă spuneam la început, visam să săvârşim
fapte vitejeşti, dar, ca un făcut, cum ne puneam în gând să îndeplinim
ceva, aflam că ne-o luase altul înainte !
Şi apoi, nu puteam să mai inventăm odată locomotiva sau
avionul, care erau gata născocite, sau să descoperim ţinuturi
necunoscute, când tot pământul e străbătut acum în lung şi
în lat ! Nici pe hitlerişti n'aveam cum să-i învingem, de vreme ce
fuseseră înfrânţi ! Până la urmă am ajuns la concluzia că
ne născusem prea târziu şi că toate căile spre glorie ne erau închise.
Cam asta le-am spus eu celui de acasă, dar
mama făcu ochii mari şi mă ţinu de rău :
— Hei, da' prostuţ mai eşti ! Oamenii se bucură şi el
se amărăşte !... Glorie îi trebue dumnealui !... Poftim ! Du-te
în grădină şi ţi-o cucereşte !
Dar, bineînţeles, toţi copiii erau de părere că nu e
chip să faci fapte glorioase în grădina de zarzavat. Şi apoi,
chiar dacă le puteai face, ce înseamnă ele faţă de gloria
militară ? Iar Paşca zise :
— Uite, eu un lucru nu pricep : de ce mamele, care îşi iubesc copiii
atât de mult, nu-i înţeleg deloc ? Ce frumos scria înainte prin cărţi:
„Te binecuvântez, fiul meu, şi-ţi doresc să ai parte de fapte
vitejeşti !“ Şi ăştia te trimit în grădina de
zarzavat !... Mai deunăzi, aveam nevoie de o bucată de piele pentru
piston şi mi-am tăiat-o dintr'o cismă veche. Să te ţii,
ce-a sărit mama cu gura pe mine !... Asta i-a fost toată binecuvântarea
!
Paşca ar fi vrut grozav să semene cu Ţiolcovschi şi mereu
inventa câte ceva. Inventă, de pildă, o maşină mare care
trebuia să toarne apă în ulucul vacii. Şi, vorba lui Paşca, maşina
aia era de model. Pentru colhoz avea de gând să facă una mult mai
mare. Partea proastă e că până la urmă nu ştiu cum a
ieşit maşina lui, dar nu era în stare să toarne singură apă
; în schimb, dacă umpleai cu mâna butoiul pe care Paşca îl aşezase
deasupra ulucului, era de-ajuns să apeşi de o pârghie, că
butoiul se răsturna şi aproape jumătate din apă nimerea în
uluc...
Pe Paşca, maică-sa îl ţinea de rău fiindcă îngrămădise
lângă fântână tot felul de beţe şi de fiare. Totuşi,
până la o vreme, lucrurile au mers ele cum au mers ! Dar odată, taică-su,
întorcându-se în amurg dela fermă, calcă pe pârghie şi se
pomeni murat din cap până în picioare. Furios, făcu pe loc praf toată
maşinăria şi nu se ştie ce-ar fi păţit şi
inventatorul, dacă n'o ştergea la unchiu-său, fierarul.
Feodor Elizarovici sau moş Fedea — cum îi spune toată lumea —
pare fioros la înfăţişare, fiindcă are o barbă neagră
şi zburlită, fruntea brăzdată de sbârcituri adânci
şi ochii ascunşi sub nişte sprâncene stufoase. De fapt însă
e un om foarte bun : ne dă voie să intrăm în fierărie
şi să ne uităm, ba uneori ne îngădue să tragem de mânerul
dela care porneşte pârghia spre foalele cele mari.
Foalele sunt vechi, cârpite şi, dacă tragi mai vârtos, încep să
ofteze şi să se vaite, de parcă-s gata-gata să plângă.
Atunci, flacăra din vatră se stinge şi în locul ei răbufneşte
o lumină albastră, în care joacă mii şi mii de scântei. Moş
Fedea ia repede şi cu îndemânare din vatră o bucată de fier
înroşit
şi, potrivind-o bine, loveşte cu ciocanul în ea, de sar scânteile de
jur împrejur. Bate, bate mereu, tot mai repede, răsucind fierul în toate
părţile, până ce se întinde şi iese la iveală un
dinte de boroană sau mai ştiu eu ce. Apoi, fără să se
mai uite la el, moş Fedea îl aruncă într'o cadă cu apă.
Face toată treaba asta atât de repede şi cu atâta îndemânare,
încât
noi îl pizmuim de fiecare dată. Dar degeaba ne rugăm de el, că
Feodor Elizarovici nu ne dă voie şi nouă să batem cu
ciocanul !
— Nu, copii ! Nu se poate ! Meseria de fierar începe cu jucăria cea
de colo ! zice el arătând spre un baros. Ei, când o să fiţi în
stare să-l mânuiţi ca pe un fulg, da, om mai sta de vorbă... Până
una alta însă, treaba voastră-i să creşteţi. Poate că
mai târziu o să ajungeţi şi voi fierari !
Noi, afară de Caterinca, bineînţeles, eram în stare să
ridicăm ciocanul acela, ba chiar loveam uşurel nicovala cu el, dar de
izbit cu putere nici chiar Ghenca nu era în stare s'o facă.
Cu moş Fedea suntem prieteni, şi în clipele lui de răgaz ne
povestim câte în lună şi în stele.
La drept vorbind, fierarul nu e prea vorbăreţ, şi mai mult noi
istorisim, iar el în timpul ăsta, mijind din ochi, pufăe din luleaua
lui cu coadă scurtă, bătută în aramă, şi dă
din cap.
Când se întâmplă să facem câte o boroboaţă, ne ia
totdeauna apărarea faţă de ceilalţi. Toţi îl respectă
şi-l ascultă : e deputat în sovietul sătesc, se duce la şedinţe, la
Coltubî,
şi e abonat la „Pravda“ !
Şi de astă dată tot la el s'a dus Paşca să se plângă.
— Ce, iar ai făcut vreo poznă ? îl întrebă moş
Fedea.
— N'am făcut nicio poznă, dar am născocit o maşină.
Şi-apoi ce, e vina mea dacă tata nu se uită pe unde calcă ?...
Şi Paşca îi povesti tot necazul.
— Halal mecanic ! Ei, hai să vedem cine are dreptate !
Închise fierăria şi se îndreptă spre casa lui Paşca, urmat
de băiat, care păşea amărît în urma lui, gata s'o şteargă
la nevoie.
Tatăl lui Paşca îşi schimbase între timp hainele şi pesemne
că se mai liniştise, dar când intră fecioru-său în casă,
se încruntă :
— Te mănâncă spinarea, pare-mi-se ! Ia, pofteşte'ncoa !
— Stai puţin, Anisime ! îl opri moş Fedea. Că doar spinarea lui nu fuge !
Tot aici rămâne ! Fireşte, băiatul mai
trebue strunit din când în când, dar de ce ăi fi aşa de pripit !
Dacă ar fi făcut tot ce-a făcut numai aşa, ca să-ţi
facă ţie în necaz, mai zic. Dar tu nu vezi ce gânduri îl frământă
pe flăcăul tău ?
— Las' că-i văd eu gândurile ! Toată ziua, bunăziua, invenţii !...
— Păi, asta ziceam şi eu ! Vrea să inventeze. Cine ştie
? ! Poate c'o să iasă ceva dintr'însul... Dar dacă tu, una, două,
îl ameninţi cu bătaia, îi tai avântul...
Moş Fedea se plânse apoi că fierul are prea mult oţel, tatăl
lui Paşca aduse vorba de ferma pe care o avea în grija lui şi aşa se
isprăvi toată povestea.
Mie unul, tehnica nu-mi prea place. Mai bucuros sunt să citesc şi
s'ascult tot felul de poveşti. Dar toate cărţile pe care le-am găsit
aici, le-am citit şi le-am răscitit şi atunci am încercat să
scriu istoria satului nostru, sub formă de cronică. Nu-mi venea să
stric un caiet pentru treaba asta, şi apoi caietele mele sunt sau de
aritmetică sau de caligrafie, şi n'am auzit să se fi apucat până acum
cineva să scrie o cronică pe un caiet de caligrafie !
I-am cerut atunci tatii o condică mare, am scris pe copertă :
„Cronică. Istoria antică, a evului mediu şi contemporană a
satului Tîja, de N. I. Berezin“ şi am copiat dintr'o carte un desen
potrivit: lupta ruşilor împotriva cotropitorilor mongoli. N'auzisem
niciodată să fi fost bătălii în satul nostru, dar fiindcă
în orice istorie trebue neapărat să fie războaie şi lupte,
am hotărît că şi pe la noi trebue să fi fost cândva.
Pe urmă am făcut, aşa cum se cuvenea, descrierea satului :
„Satul Tîja e aşezat pe râul Tîja ; în sat trăesc cu totul 21
de familii. La răsărit el se mărgineşte cu râul Tîja, iar
la apus cu drumul care duce spre comuna Coltubî, ce se află la o distanţă
între cinci şi şapte kilometri de noi (până acum nu s'a
stabilit exact câţi anume ; toată lumea străbate drumul ăsta
şi pe sus şi pe jos, dar nimeni n'a stat până acum să-l măsoare).
La Coltubî e o şcoală elementară şi sovietul sătesc,
care are telefon. De acolo dai, prin Bolşaia Cern1),
în drumul mare care
duce spre Ciuisc şi pe care circulă maşini. Dincolo de râul Tîja,
lanurile colhozului se întind chiar pe mal, fiindcă muntele, înalt,
acoperit tot cu tufişuri, începe chiar de lângă râu.
La miază-noapte, satul este mărginit de munţi şi de
taiga, iar la miază-zi, de un desiş atât de des, încât e cu neputinţă
de străbătut. Iarna, mai merge, dar vara nu poţi trece prin el
nici călare, nici pe jos. Până şi Zahăr Vasilievici, căruia
îi place atât de mult să colinde munţi şi văi, nu se încumetă
să treacă pe acolo. Mai departe sunt piscuri golaşe, iar în
zilele senine se văd în zare munţii acoperiţi cu zăpadă.
Satul a fost întemeiat în...“
Ei, dar să vedeţi, de aici încep greutăţile ! Fireşte,
întemeierea face parte din istoria veche a satului, dar n'am izbutit să descopăr
acolo nimic din antichitate ! Cea mai bătrână
femeie din sat e mătuşa Luşia, dar e aproape oarbă, de auzit
nu aude deloc şi nici câţi ani are nu ştie :
— De unde să ştiu, băiete, câţi ani oi mai fi având,
că doar n'a stat nimeni să-i numere ! Trăesc şi eu, aşa,
de pe-o zi pe alta.
Ca s'o îmbunez, i-am adus un coşuleţ plin cu poame acrişoare,
dar degeaba, că tot n'am aflat nimic. O ţinea una şi bună :
— Era un loc pustiu, copile, când am venit noi aici. Şi vai de păcatele
mele, peste ce-am dat ! Numai fiare sălbatice şi bolovani !... Osândă,
nu viaţă ! Mai târziu, de... ne-am deprins şi ne-am legat de pământul
ăsta, că-i al nostru, şi tare-i bun !
Precum vedeţi, cu istoria antică n'am scos-o la capăt. Nici cu
istoria evului mediu n'am făcut cine ştie ce ispravă. Moş
Sava, pe care l-am tot sâcâit cu întrebările, nu mi-a răspuns decât
atâta :
— Păi ce fel de istorie să aibă satul nostru ? Ne-am sbătut
în desişul ăsta, am îndurat foamea — şi încă ce foame !
— ne-am mâncat între noi ca lupii şi asta-i toată istoria ! Viaţa
ne-a zâmbit abia în 1917. Dar adevărata noastră viaţă a început
numai odată cu colhozul ! Da, asta-i povestea noastră ! Veacul nostru
acuma începe... Istoria aşezării noastre o s'o scrie cineva, mai târziu...
Ei, dar ascultă cum era mai înainte...
Şi începu să-mi povestească cum, în 1904, s'a bătut cu
japonezii şi cum a fost decorat cu ordinul „Sfântul Gheorghe“. Dar
asta nu mai avea nicio legătură cu istoria satului nostru...
Până la urmă am lăsat baltă cronica Tîjei. Condica am
ascuns-o, dar în sat se aflase despre ea, şi de atunci nimeni nu-mi spunea
altfel decât „Colca-cronicarul“...
Şi uite aşa ni se prăbuşeau, rând pe rând, toate
planurile şi iniţiativele !
Nădejdea ne era acum numai la Ghenca. Ghenca e un băiat care minte
de îngheaţă apele şi pe care l-am poreclit
„Ghenca-mincinosul“. Partea frumoasă e că şi el crede în
tot ce înşiră, şi când ne vorbeşte, pune atâta suflet în
ce spune, că începem să-l credem şi noi ! Acum, numai Ghenca iar
fi putut scorni ceva, să ne alunge jalea şi plictisul.
Dar Ghenca se făcuse nevăzut ! Lipsea de o zi încheiată
şi nici maică-sa nu ştia încotro o pornise !
Tot aşteptând să se întoarcă, am zăbovit cu toţii
o grămadă de vreme în ograda lui Pestov. Ograda, o ştiţi: e
năpădită de brusturi şi de ciulini. Din timpul războiului,
de când au murit bătrânii Pestov, casa e încuiată şi uşa
bătută în cuie. Noi ne adunam întotdeauna în grădina lor,
fiindcă acolo nu ne stingherea nimeni.
În zare, stâncile cenuşii-albastre se făcuseră trandafirii,
iar deasupra Tîjei atârna un văl pufos de ceaţă.
Venise dar vremea să ne despărţim.
Numai că tocmai în clipa în care Paşca zise: „Ei, am plecat“,
se auzi un foşnet printre tufe şi, cine credeţi că apăru
? Ghenca ! Era sburlit, gâfâia, cămaşa-i era ferfeniţă,
genunchii şi mâinile negre de pământ şi de smoală, iar pe
obraz avea o sgârietură care prinsese coajă. Se uită cu spaimă
în jur şi aşezându-se pe vine lângă noi, ne întrebă în
şoaptă :
— Puteţi voi să ţineţi o taină ?
De turburare, mi se uscă gâtul. Caterinca făcu ochii mari şi Paşca
pufni, îngrijorat.
Asta era doar visul nostru !... Să avem şi noi o taină, mică,
oricât de mică, dar a noastră ! Şi cu toate că până
atunci nu avusesem prilejul să avem una, eram siguri că nimeni nu era
în stare s'o păstreze mai bine ca noi ! Dar ce fel de taine se puteau
ascunde în Tîja, unde toţi, dela mic la mare, ştiau totul despre
toată lumea, şi unde nimic nu purta măcar o umbră de secret
!
După ce se uită grijuliu în jur, Ghenca ne şopti, cu glasul
şi mai scăzut de astă dată :
— În împrejurimile satului Tîja au apărut diversionişti !
— Minţi ! sări Caterinca.
— Mint ? se înnecă de ciudă Ghenca. Dar ştiţi voi
unde-am fost eu astăzi ? Mai bine de zece kilometri m'am târît pe burtă...
şi îşi arătă mâinile sgâriate şi murdare. Dincolo de
culmea Golaia am văzut fum în trecătoare ! Şi pe urmă am găsit...
— Ce-ai găsit ?
— Asta ! şi Ghenca ne întinse o hârtie cum nu mai văzusem până
atunci, groasă şi netedă, albă pe o parte, iar pe cealaltă
liniată cu linii verzi deschis, ca un caiet de aritmetică, dar cu pătrăţele
mult mai mici. Pe pătrăţelele astea erau trase cu creionul linii
frânte, şerpuitoare. Lângă linii, nişte săgeţi mici
şi cifre, iar într'o parte, o săgeată mare care se proptea în
litera N.
Hârtia asta ne spulberă orice îndoială.
— Şi ? nu se putu stăpâni Caterinca.
— Ce „şi“ ? O să mergem acolo şi-o să-i pândim
!
— Dar poate că nu-s diversionişti ! De unde să vină ?
întrebai eu neîncrezător.
— Ei, că multe mai ştii tu ! Parcă ce, departe-i graniţa
?
— Bine, dar dincolo-i Mongolia, şi noi suntem prieteni cu ţara
mongolilor !
Ghenca se uită la mine cu dispreţ:
— Bine, bine ! Dar lama ?
— Care „lama“ ?
— Lama — popa mongolilor ! La noi nu sunt, dar în Mongolia — câţi
vrei ! (Câte mai ştia şi Ghenca !) Diversioniştii sau spionii
s'au îmbrăcat în haine de lama şi au venit la noi !
— Trebue să dăm de ştire la raion — fu de părere
Paşca.
— Ei, asta-i ! Da' decoraţia ? Cine-i prinde, acela primeşte
decoraţia.
Şi cum noi toţi nu visam decât decoraţii, propunerea lui
Paşca a fost respinsă în unanimitate.
— Asta e !... Cui îi e frică, treaba lui, eu nu-l silesc. Acţiunea
va fi primejdioasă şi au să meargă numai cei mai curajoşi.
— Fetele să rămână acasă ! zise Paşca.
— Da ? De ce ? se aprinse Caterinca. Crezi că mi-e frică ? Nu
mi-e frică deloc ! O să te sperii tu înaintea mea !
— Da' înţelege odată, Caterinca ! zise Ghenadii. Poate că
va trebui să ne târîm multă vreme...
— Eu mă târăsc tot aşa de bine ca şi voi ! ţipă
Caterinca. Ia te uită cine s'a găsit ! Încercaţi numai să
nu mă luaţi, dacă vreţi să spun tot ! Iaca, o să mă
duc îndată la Ivan Potapîci şi-am să-i povestesc totul !
Supărată cum era, Caterinca ar fi fost într'adevăr în stare
s'o facă şi pe asta şi atunci, adio decoraţii ! Ne-ar lua
şi hârtia, ar da de ştire la raion, ba te pomeneşti c'am mai
şi păţi-o...
— O-of ! făcu Ghenca. Cine ne-a pus să ne împrietenim cu tine !
Hai să mergem !
— Unde să plecăm acuma, noaptea ? stătu la îndoială
Paşca. Ce-au să spună cei de acasă ? Ş'apoi, pe întuneric,
cum să vezi ceva ?
Într'adevăr, se înnoptase şi la ferestrele caselor se aprinseseră
luminile.
Ghenca, foarte încurcat, se scărpină la ceafă :
— M-da, asta cam aşa e ! N'am face nicio ispravă !... Bine ! Mâine
în zori, adunarea aici...
1). Cern — taiga de conifere, de culoare
închisă. (Nota red. ruse)