Şi ţine-te fugă ! Dar verhovca parcă-şi făcea
de cap !— Voi, dragii mei, creşteţi fără nicio grijă. Sunteţi sătui, îmbrăcaţi, staţi la căldură, aveţi parte de învăţătură şi de toate celelalte... Ce s'ar fi ales însă de voi, copiii moşului, dac'aţi fi fost luaţi de guler şi asvârliţi afară, în ger, ca nişte pisoi... Pentrucă, vedeţi voi, aşa mi s'a întâmplat mie. Aveam paisprezece ani când am rămas singur, singurel pe lume, fără neamuri şi fără prieteni.
Eu, dragii mei, nu-s de pe aici, ci de hăt, departe, de pe lângă oraşul Tomsc. Ehei, rău m'a mai frecat viaţa ! Ce m'a sucit, şi ce m'a mai răsucit! Dar ar fi o poveste prea lungă de m'aş apuca să vă spun toate câte mi-au fost date să pătimesc ! La o vreme, m'am aciuit pe lângă nişte vânători care mă primiră nu ca să vânez cumva cu ei, ci numai aşa, din milă ! Adunaţi cu toţii într'un artel, vânau veveriţe, iar eu le pregăteam mâncarea. Numai că nu prea mă pricepeam totdeauna, fiindcă vânătorii aceia erau oameni strânşi la pungă, şi ar fi fost bucuroşi să se hrănească doar cu pâine şi te miri ce, numai să nu cheltuiască vreun ban. Şi la artel se ţinea seamă de orice bucăţică. Dar şi artel era numai cu numele, fiindcă nu intraseră în el decât oameni neamuri între ei. Eu, ce făceam ? Mă învârteam pe lângă ei şi încetul cu încetul le învăţam meseria... Dar să-ţi fi dat ei odată vreo armă în mână ?! Doamne păzeşte! Pe vremea aceea, alicele şi praful de puşcă erau grozav de scumpe, şi numai când se întâmpla să zacă vreunul dintre ei bolnav la pat, atunci mai aveam şi eu un dram de noroc, fiindcă vânătorii, ca să nu stea arma nefolosită, mi-o dădeau mie, dar cu cartuşele numărate ! Şi trebuia s'aduc tot atâtea blănuri câte cartuşe aveam. De nu, a mea era bătaia ! Ziceau c'am prăpădit degeaba cartuşele, sau c'am ascuns pielicelele...
Ia încearcă, dacă n'ai mai vânat niciodată, să'mpuşti o veveriţă, că sare de parc'ar fi pe arcuri ! Unde mai pui că trebue s'o nimereşti drept în ochi, ca sa nu-i strici blana... Dar eu aveam mâna sigură, ochiam bine şi am căpătat îndemânare...
Şi uite aşa am trăit, dragii mei, până am împlinit douăzeci de ani!
Flăcăii de vârsta mea se însuraseră, aveau copii, numai eu mă chinuiam şi nu mai ştiam ce să mă fac ; până şi hainele de pe mine le aveam de căpătat !
Să-mi mai ardă mie de însurătoare sau de gospodărie? Ţi-ai găsit ! Dar s'a nimerit că am ajuns într'un rând la Ulalu, cum îi zicea pe vremea mea oraşului Gorno-Altaisc, şi am dat acolo peste un negustoraş, căruia, vezi bine, i s'a făcut milă de mine şi, vrând să m'ajute, mi-a zis aşa : „Uite, flăcăule, am să-ţi dau o armă şi tot ce ţi-o mai trebui. De bani nu te îngriji, c'o să-mi plăteşti când o să te mai pui şi tu pe picioare...“ Eu, mişcat de atâta bunătate, m'am aruncat la picioarele lui, şi i-am strigat: „Binefăcătorule ! Tătucule !“ A fost un an bun. M'am ales cu o grămadă de pielicele, şi m'am gândit să-mi plătesc toată datoria odată !
Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg ! M'am trezit şi mai înglodat în datorii. În anul ce-a venit — şi mai şi ! Cu toate că-mi plătisem datoria înzecit, mă înrobisem de tot. Şi când am stat şi le-am cumpănit bine pe toate, m'a cuprins într'atât amarul, că nu mai voiam să văd oamenii în ochi. Mi se păreau mai răi decât lupii şi-i blestemam cât era ziua de lungă. „Dacă printre voi nu-i dreptate, mi-am spus eu, oi trăi de-acum înainte singur.“ Şi, ca să nu mai dau de ei, m'am înfundat în taiga ! Cum strângeam câteva pielicele, le schimbam la negustorii ambulanţi pe lucruri trebuitoare pentru vânat şi mă întorceam iar în taiga ! Mă sălbăticisem cu totul. Când şi când dacă mai dădeam pe la Nefiod. Îl scăpasem într'o vreme de un urs şi nu uitase omul fapta asta. Mă primea totdeauna cu prietenie. Dar nici la el nu stăteam multă vreme, fiindcă şi el o ducea greu. Se sbătea ca peştele pe uscat...
Vânam mai mult pe râul Balşoi Cern. Am ajuns spre miază-zi, până la apele râului Beluha, am fost şi prin stepele Ciuisc, iar în 1913 m'am hotărît să trec de lacul Teleţcoe. Se svonise că pe Corba şi lângă Abacan s'ar putea vâna samuri... Pregătirile mele de plecare nu ţineau mult. Arma sub braţ, sacul în spate, şi după ce stingeam focul, p'aci mi-era drumul ! La Chebezeni, am trecut peste Bia, iar mai departe am luat-o când pe malul râului, când prin taiga, tot în jurul lacului.
Locurile pe-acolo erau de o frumuseţe de nedescris : fiare câte pofteşti şi nici ţipenie de om ! Parcă nu mai eram pe lume decât eu şi pământul !
În toiul iernii duşmănoase mă trezii pe Abacanul mare, pustiu de parcă nu călcase vreodată picior de om pe acolo !
Într'o noapte, ţin minte ca acum, şedeam singur lângă foc şi moţăiam. În taiga e totdeauna linişte şi acolo, în locul în care poposisem, totul părea mort. Când numai ce auzii troznet şi sgomot ! Sării ca ars ! Nu putea să fie decât un hoinar ! Mi-am pregătit arma şi am aşteptat ! Deodată, de după copaci, răsăriră doi inşi. ,,Staţi ! strigai eu. Nu v'apropiaţi! Cine sunteţi ? !“
Dar ei, fără să se sinchisească de armă, se repeziră ca nebunii la foc, gata să dea în el ! Pe mine, de groază, mă trecură fiorii. Mă gândeam că trebue să fie cine ştie ce ocnaşi fugiţi... Dacă tăbărau pe mine şi-mi făceau de petrecanie ?
Când îi vedeai, te apuca groaza ! Erau îmbrăcaţi în haine de care nu se mai ţineau zdrenţele şi le crescuseră nişte bărbi, de numai ochii li se mai vedeau. Mustăţile şi bărbile le erau pline de ţurţuri, iar mâinile, ca nişte răşchitoare ! Se vedea cale de o poştă că îngheţaseră bocnă.
Unul — cel mai mărunţel — văzând că ţineam arma îndreptată spre ei, zâmbi şi-mi spuse într'o limbă cam deosebită de a noastră.
„— Nu te teme. De ce să-ţi fie frică ? Că doar n'o să te tăiem bucăţi. Ce crezi, tovarăşe Serghei, nu-i aşa că n'o să-l ciopârţim ?“
Celălalt urla de durere — şi îşi smulgea ţurţurii din barbă.
„— Nu mi-e frică — i-am răspuns — că la nevoie, pot să vă tai şi eu pe voi !“
Spusesem asta numai ca să-mi mai fac singur curaj şi să-i sperii puţin, pentrucă, drept să vă spun, îmi îngheţase şi inima în piept de frică.
„— Asta, cam aşa e! zise mărunţelul şi râse. Numai că n'ar fi nicio pricopseală ! Că tot n'ai să te îmbogăţeşti din asta ! “
„— Lasă gluma, frate, şi aruncă puşca aia ! spuse celălalt. Noi n'avem arme. Doar un amărît de briceag ! Stăm puţin aici să ne încălzim, şi-o pornim mai departe...“
„— Dar, încotro pe gerul ăsta, şi încă aşa, cu mâna goală ?“ i-am întrebat eu.
Tăcură amândoi. După ce se mai încălziră, m'am uitat mai de aproape la ei. Cel mai scund, negricios, cu ochii strălucitori, părea foarte vioi şi se vedea din toate că-i tare inimos. Se numea Sandro. Celălalt, Serghei, un bărbat voinic, cu părul bălai, meseriaş, sau aşa ceva după câte înţelesesem eu. Deşi era mai puternic şi cam de o vârstă cu celălalt, îl asculta ca pe un şef.
Erau îngheţaţi tun. De flămânzi şi slabi, să nu mai vorbim — aveau obrajii scofâlciţi şi le atârna pielea pe oase ! Aveam un picior de ren ; am tăiat carnea bucăţele şi am pus'o la fiert în căzănel.
,,— Uite — le-am spus eu — numai să fiarbă şi-o să mâncaţi“.
Mi-au mulţumit şi au început să mă întrebe — mai mult Sandro — cum îmi duc viaţa. Eu, de ce mă să mă ascund de ei ? Le-am istorisit tot, cum pătimisem de lăcomia oamenilor şi cum umblam acum hoinar prin taiga.
„— Iată — zise Sandro — un caz tipic de jaf, sub numele de comerţ, în oraşele noastre... Ei, dar spune-mi, omule, de-atunci te-ai îmbogăţit ?“
„— Ce să mă îmbogăţesc ! Am fugit de un speculant şi am dat peste altul. Am nimerit, cum s'ar zice, din lac în puţ !“
După ce se ospătară, mă întrebară încotro s'o pornească de acolo vrând să ştie şi dacă vor întâlni oameni în calea lor. Se vedea limpede că nu se grăbeau atât să găsească vreo aşezare omenească, cât mai degrabă s'o ocolească ! Nu-mi mai era frică de ei, şi deşi nu prea înţelegeam eu bine cine sunt, îmi dădusem totuşi seama că nu erau mânaţi de gânduri rele.
„— Încotro s'o luaţi acum pe întuneric ? i-am întrebat eu. Rămâneţi cu mine la noapte. De mine să nu vă fie frică !“
„— Om sta noi bucuroşi — zise Sandro râzând, dar ţi-e frică dumitale de noi“.
„— Nu mă tem, numai că nu ştiu cine sunteţi şi cum de aţi nimerit prin părţile astea !“
Se uitară atunci lung unul la altul.
„— Ei, începu Sandro — fiindcă se vede că eşti de-ai noştri, n'o să-ţi mai ascundem nimic. Noi suntem social-democraţi... Bolşevici. Ai auzit despre bolşevici ?“
Dar eu pe vremea aceea de unde era să aud când nici buchiile nu ştiam să le desluşesc una de alta... Trăisem pe lume şi orb, şi surd...
Atunci, Sandro îmi spuse cum stau lucrurile. Îmi povesti despre negustori, despre funcţionari, despre ţar... Cum aceştia sug sângele poporului, şi cum poporul se ridică la luptă în frunte cu bolşevicii. Bolşevicii sunt urmăriţi, putrezesc în surghiun şi prin închisori, cu toate acestea ei luptă mai departe — luptă pentru libertatea celor ce muncesc. Aşa fuseseră trimişi şi ei în surghiun, sub pază întărită, dar fugiseră, şi acum îşi făceau drum pe furiş în Rusia ca să ducă acolo lupta mai departe. Undeva îi aşteptau tovarăşi credincioşi, care trebuiau să le dea haine şi să-i ducă la locul hotărît. Se vede însă ca Sandro şi Serghei se rătăciseră, nu-şi găsiseră tovarăşii şi porniseră singuri la drum, fără arme şi fără merinde.
Sandro vorbi vreme îndelungată şi fiecare dintre vorbele lui îmi mergeau drept la inimă. După o vreme adormiră, obosiţi. De mine însă, nu se lipi somnul în noaptea aceea. Mă învârteam când pe o parte, când pe alta, şi mă gândeam la ei care îşi primejduesc viaţa şi care trec prin chinuri ca să capete dreptatea...
Dimineaţa, am fiert toată carnea ce mai rămăsese şi am mâncat-o cu toţii laolaltă. Când se sculară să plece, m'am sculat şi eu şi le-am spus :
,,— Măi oameni buni, voi nu sunteţi învăţaţi cu taigaua, şi-o să vă prăpădiţi, aşa, fără niciun folos ! Cu mâinile goale, n'o să puteţi ucide nicio fiară şi nici măcar focul n'o să-l puteţi aprinde ! Dacă-mi îngăduiţi, iată, o să vă însoţesc o bucată de drum. Şi dacă oi duce mai puţine blănuri speculanţilor, mare pagubă ! Sărac am fost, sărac sunt ! Măcar atât să fac şi eu : să ajut două suflete cinstite la nevoie...“
Ar fi trebuit s'o luăm spre miază-noapte şi să dăm ocol lacului, dar pe acolo puteam da de aşezări omeneşti. Ne puteam întâlni cu cine ştie cine, şi îndată ar fi mers svonul că Zahar însoţeşte prin taiga doi evadaţi, iar svonul repede aduce şi jandarmii după el ! Atunci, am luat-o de-a-dreptul spre lac.
Pentru mine drumul acela a fost o adevărată şcoală. Am aflat în acel răstimp câte nici prin vis n'aş fi visat vreodată să aflu. Vorbeam mai mult noaptea, când poposeam, fiindcă ziua mergeam întruna. Şi era greu drumul ! Sufla vântul de te lua pe sus, şi când se potolea, se lăsa un ger de-ţi îngheţa răsuflarea ! Ei, săracii, erau mai mult goi decât îmbrăcaţi şi-i pătrundea frigul până la oase. Serghei era mai voinic, dar Sandro era puţintel la trup şi mă minunam de unde lua omul ăsta puterea să le îndure pe toate ! Dar dintre noi trei, câţi eram, tot el ne îmbărbăta !
Când am ajuns la lac, îngheţase. Le-am spus atunci că ar trebui să urcăm până la Cîga, unde nu credeam să fi îngheţat încă, şi să trecem pe partea cealaltă prin apă, dar ei se împotriviră : timpul le era scump. Puteau trece şi pe ghiaţă, că era destul de groasă. „Fie, le-am zis eu, dacă sunteţi aşa de curajoşi, să trecem, că mie unul nu mi-e teamă“. Şi am pornit spre celălalt mal.
Ghiaţa era acoperita cu un strat subţire de zăpadă, dar o simţeam tare sub picioarele noastre : nici nu pârâîa, nici nu se îndoia. Cum am ajuns însă în mijlocul lacului, s'a pornit viscolul şi cu cât înaintam, viscolea mai tare. Când m'am uitat îndărăt, mi s'a oprit inima în piept ! Lacul parcă fumega !
„— Făceţi-vă cruce, fraţilor, şi haideţi mai repede — le-am zis eu — că s'a pornit verhovca1).“
„— Ce înseamnă asta ?“ mă întrebă Sandro.
„— Înseamnă că dacă nu ajungem înaintea lui la mal, ne-am curăţat...“
Şi ţine-te fugă ! Dar verhovca parcă-şi făcea
de cap !
Era stăpâna lacului şi vuia cum vuiesc hornurile iarna !
Deodată, ghiaţa porni să pârâie şi apa începu să se strecoare printre crăpături şi să-mi clipocească pe la picioare.
Mai aveam câţiva paşi până la mal, când ghiaţa trozni pe neaşteptate şi bubui, de parcă s'ar fi tras cu tunul ! Pârâi odată, pârâi de două ori, şi se porniră nişte pocnituri de nu ne mai auzeam unul pe altul. Ceilalţi doi săriră pe mal, dar eu n'am putut să-i ajung, fiindcă se rupse ghiaţa, şi căzui în apă, unde mă afundai ca un topor — prin părţile de unde sunt eu, puţini ştiu să înnoate... Dacă nu se desghiaţă apele cât e anul de lung, când să mai înnoţi ?
În lacul Teleţcoe sunt puţine locuri cu apă mică : ea-i adâncă chiar dela mal. Şi cu toate acestea nu m'am înnecat... M'a scăpat Sandro. Cum văzu că mă dau la fund, se aruncă după mine, mă prinse, mă târî spre mal, de unde ne scoase la liman Serghei.
Eram uzi leoarcă, geruia de mama focului, viscolul urla. Ne pătrunsese frigul până la oase şi hainele ni se acoperiseră cu o pojghiţă de ghiaţă. Ne-am adăpostit într'o vâlcea, unde furtuna parcă nu era atât de sălbatică. Serghei alergă după vreascuri ; iasca şi cremenele le ţinusem eu într'un corn şi nu se udaseră. Până să facem focul, a îngheţat şi inima din mine. Cât despre Sandro, ce să mai vorbesc ! Serghei aprinse un foc să frigi un bou la el, nu alta. Ne-am desbrăcat, eu şi Sandro, la piele şi ne-am pus toată îmbrăcămintea la uscat ; apoi am făcut ceai, aşa că ne-am încălzit şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Noaptea, am dormit destul de bine.
„Ei, gândii eu, greul a trecut şi acum putem merge mai departe“.
Dar n'a fost tocmai aşa... Spre seară, lui Sandro i se înroşiseră ochii, răsufla greu şi începu să tuşească. Se ţinea însă tare, ca şi cum nu i s'ar fi întâmplat nimic şi ne zorea întruna. Trecu o zi, trecură două şi el abia îşi mai târa picioarele. Se vedea că-l părăseau puterile şi e gata să cadă. I-am spus lui Serghei c'ar fi bine să ne mai oprim, ca nu cumva să se prăpădească. Dar când a aflat Sandro de asta, nici nu vru s'audă !
„— De ce nu înţelegeţi ? Pentru mine fiecare zi în libertate e nepreţuită şi nu-mi pot pierde vremea în zadar, când munca m'aşteaptă ! Nu, nicio întârziere, niciun popas !“
Dar a doua zi căzu din mers. Mai aveam vreo douăzeci de verste până la casa lui Nefiod. Am făcut un fel de targă şi, ajutat de Serghei, l-am dus într'acolo. Ardea tot şi se chinuia, iar pe lângă el ne chinuiam şi noi, fiindcă nu-i puteam da niciun ajutor. Singurul leac pe care-l aveam la îndemână era nişte zeamă de castraveţi. Pe vremea aceea blestemată, treizeci de verste să fi mers, şi tot nu găseai felcer !
În cele din urmă boala îl doborî. Se înţelege că toate suferinţele prin care trecuse, anii de închisoare, bătăile jandarmilor, nenumăratele surghiunuri, evadările şi munca s'au făcut pe deplin simţite. Viaţa lui Sandro am aflat-o mai târziu dela Serghei...
Se topea văzând cu ochii. Se trăsese la faţă şi nu mai avea nici urmă de sânge în obraji ; numai ochii negri îi ardeau ca doi cărbuni aprinşi.
Îşi dădea şi el seama că nu mai scapă, dar nu arăta nici teamă de moarte, şi nici nu se lăsa înduioşat de soarta lui.
„— Vezi bine — ne spunea el — n'aş vrea să mor. Mi-e dragă viaţa şi mi-e drag să trăesc, dar nu mi-e frică de moarte. Îmi pare rău de un singur lucru : că mor prea devreme. Nu-i greu să-ţi dai viaţa, dar trebue mai întâi s'o trăeşti în aşa fel, încât să aduci folos oamenilor, căci numai asta-i adevărata bucurie ! Dar eu, ce-am izbutit să fac ? Atât de puţin ! Şi de-asta îmi pare rău că mor...“
Apoi se stinse. L-am înmormântat, şi odată cu el am înmormântat parcă şi o parte din sufletele noastre. Serghei, care era un bărbat aspru, ca turnat din fier, izbucni şi el în lacrimi.
„— De ce nu l-ai oprit atunci ? i-am spus eu. M'aş fi înnecat, şi cu asta gata ! N'ar fi ştiut nimeni şi nu m'ar fi plâns nimeni ! Cui foloseşte viata mea ?“
„— Ehei, Zahar, cum poţi tu crede una ca asta despre bolşevici ? A fi bolşevic înseamnă să iubeşti oamenii... Bolşevicii nu se cruţă niciodată...“
Pe Serghei l-am însoţit până la Buhtarma şi tot drumul mi-a vorbit de Sandro. Se născuse undeva în Caucaz şi-l avusese un fel de învăţător, la un cerc din ilegalitate.
Om deştept, fusese unul din conducătorii bolşevicilor ; şi apoi se dovedise atât de îndemânatic, încât copoii şi jandarmii se ţinuseră grămadă pe urmele lui, dar el i-a dus de nas pe toţi. Dacă nu l-ar fi doborît boala, ar fi făcut lucruri mari !...
Zahar Vasilievici tăcu. M'am uitat la cei din jur: Nefiod era îndurerat, ochii Paşei se împăienjeniseră, iar obrajii Caterincai erau scăldaţi în lacrimi.
— Cum îl chema ? am întrebat eu.
— Vasadze. Sandro era numai un fel de poreclă. Dar, lucrul de căpetenie nu e numele, ci omul ! şopti Zahar Vasilievici şi ieşi.
Paşa o luă pe Caterinca în patul ei, iar eu m'am culcat pe câteva braţe de fân înmiresmat, aşternute pe podele. În faţa mea prinseră parcă viaţă toate câte le auzisem. Văzui surghiuniţii fugind de jandarmi, îi văzui rătăcind îngheţaţi şi flămânzi prin taigaua înzăpezită, prin văi, prăpăstii şi troiene. Îi vedeam atât de limpede, de parc'aş fi rătăcit şi eu cu ei; tremurând de frig, cu gura amară de foame, mă împotmoleam cu ei în nămeţi, fugeam pe ghiaţa care pârâia sub mine şi mă afundam în apa neagră şi îngheţată. Ne călăuzea omul acela neobosit şi neînfricat, cu ochi arzători, care iubise lumea şi oamenii mai mult decât se iubise pe sine însuşi...
M'a deşteptat un zumzet monoton. Prin fereastra deschisă năvăleau razele calde ale soarelui, purtând parcă pe unda lor un sgomot neîntrerupt şi uniform. Era zumzetul albinelor. Afară, chiar pe sub fereastră, văzui întinzându-se un şir de stupi, ca nişte căsuţe dintr'un sat mic, de jucărie.
Zahar Vasilievici şi Paşa urcau cu nişte pari butoiaşele cu miere în căruţă, iar Nefiod se învârtea prin jurul lor, căuta să-i ajute, le dădea tot felul de sfaturi, dar mai mult îi încurca...
Până la urmă butoiaşele au fost încărcate. După ce le-am legat cu frânghii şi le-am acoperit cu o foaie de cort, ne-am îndreptat spre mormânt. Caterinca ne ajunse din urmă, ducând un braţ mare de flori.
Sub un cedru bătrân cu ramurile răsfirate, zării o moviliţă năpădită de iarbă înaltă şi înconjurată de nişte brazi pitici, întunecaţi.
Caterinca puse cu băgare de seamă florile pe mormânt şi noi rămaserăm acolo vreme îndelungată cu capetele descoperite. Cedrul foşnea trist şi gânditor parcă, iar mie mi se urcase un nod în gât şi nu mai puteam răsufla.
Pornirăm apoi, îndărăt spre casă.
Soarele era învăluit în nori, care se lăsau tot mai jos şi se agăţau cu cozile lor zdrenţuite de vârfurile copacilor. Cernea o ploaie rece, ca de toamnă, care ne udă hainele. Nu ne era însă frig, fiindcă aveam mult de furcă cu Groznîi. La drept vorbind, căruţa nu era grea, însă fiecare copac căzut însemna o piedică destul de anevoioasă de trecut. Groznîi se smucea în hulube, aproape atingând cu botul pământul, şi cum izbutea să urnească căruţa din loc, se oprea să se odihnească. Gâfâia şi ieşeau numai aburi din el ; gâfâiam şi noi, încălziţi.
Abia spre seară am ajuns la stogurile din vâlcea. Zahar Vasilievici deshămă calul şi noi aprinserăm focul.
— Dar cum o să dormim aici ? întrebă Caterinca.
— O să dormim de mai mare dragul ! îi răspunse Zahar Vasilievici. Hai, pregătiţi-vă câte un culcuş în stoguri !...
Ne-am făcut atunci două găuri în paie, ca două vizuini înguste, ne-am strecurat înăuntru, iar Zahar Vasilievici le-a astupat pe dinafară cu fânul pe care-l scosesem noi când ne făcusem culcuşurile. La început mi s'a părut c'o să îngheţăm şi mai tare, fiindcă îmi erau hainele ude, şi m'am gândit c'ar fi fost mai bine să rămân lângă foc ; mai târziu însă, m'am încălzit. Ba, aş putea spune că-mi era chiar prea cald. Fânul era bine uscat şi nu ştiu dacă din pricina miresmei lui sau de oboseală şi de căldura ce mi se revărsa prin tot trupul, m'a cuprins o dulce toropeală. Auzeam tot felul de foşnete prin fân ; pesemne că se învârtea Caterinca, potrivindu-şi culcuşul, sau forfoteau, poate, şoriceii...
— Ei, ajutoarelor ! răsună a doua zi în zori glasul lui Zahar Vasilievici. Ia sculaţi-vă, că aţi dormit destul ! Poftiţi acum afară !
Am ieşit din vizuină, în acelaşi timp cu Caterinca, şi când ne-am uitat unul la altul, ne-a pufnit râsul : eram plini de pleavă din cap până în picioare !
Pe cer, nici urmă de nor ! Iarba, spălată de ploaie, înviase parcă la o viaţă nouă. Dar era ultima ei viaţă... Venea toamna ! Mestecenii mlădii îşi îmbrăcaseră vestmintele galbene, plopul de munte se înroşise şi tremura de frig — şi peste tot începeau să se scuture frunzele argintii de talnic...
1). Verhovca — vânt local care suflă din munţi. (N. R.)