MIHAIL GH. BUJOR
MIHAIL GH. BUJOR
ÎNTÎLNIRI CU LENIN
Trecuse de-abia o lună şi cîteva zile de la Marea Revoluţie din Octombrie 1917. Luptele mai continuau. Drumul de la sud spre nord se făcea cu greu, pe ocolite, prin Moghilev, cu opriri şi cu întîrzieri mari. Trenurile, chiar şi cele rezervate, aveau culoarele şi compartimentele tixite de lume, mai ales de soldaţi înarmaţi, care veneau de pe front sau se reîntorceau într-acolo. Prin gări afluenţă destulă. Mă aflam atunci la Odesa, unde conduceam centrul nostru revoluţionar român şi ziarul lui, „Lupta“. Îndată după 25 octombrie (7 noiembrie) concepusem ideea de a pleca la Petrograd. Făcusem toate pregătirile — asigurarea banilor necesari călătoriei, documentele de drum, recomandările Sovietului local — şi nu aşteptam acum decît restabilirea circulaţiei feroviare regulate dintre sud şi nord ca să întreprind această călătorie mult dorită. Ea corespundea nu numai unei dorinţe, ci şi unei necesităţi. Era absolut necesar şi urgent de a mă pune în legătură cu Guvernul Comisarilor Poporului, prezidat de Lenin, în privinţa activităţii noastre revoluţionare de la sud.
În primele zile ale lunii decembrie 1917 am plecat din Odesa şi în seara zilei a treia am ajuns la Petrograd.
Marea capitală fierbea. Liniştea şi ordinea nu se restabiliseră încă peste tot. Pe alocuri, noaptea mai izbucneau încercări de dezordine. Depozitele de băuturi, închise, erau atacate. La adăpostul acestor atacuri diversioniste, elementele contrarevoluţionare sperau să dea asalt instituţiilor guvernamentale şi să pună mîna pe putere. Dar vigilenţa organelor revoluţionare era deosebit de trează. Detaşamentele de soldaţi bolşevici încărcate în camioane şi precedate de automobile blindate potoleau repede şi energic aceste acţiuni turbulente şi restabileau ordinea.
Îndată după sosire am vizitat Comisariatul poporului pentru afacerile externe. La intrare mai stătea de pază fostul portar ţarist cu barbă lungă, cu şapca şi uniforma ţaristă cu fir, dar pe săli erau mese cu manifeste, broşuri, ziare, reviste, cărţi de cea mai autentică provenienţă bolşevică.
Am înmînat comisarului poporului, cum se numeau pe atunci miniştrii, două exemplare dintr-un lung memoriu: unul pentru el şi altul pentru Lenin, care era foarte ocupat.
Zilele următoare le-am petrecut în arhiva Ministerului de Externe, unde am cercetat actele şi corespondenţa diplomatică privitoare la tratatele şi atragerea României în războiul din 1916 (din care a rezultat ceva mai tîrzîu broşura „Cum s-a prăpădit ţara“).
Apoi, într-o dimineaţă, telefonul din apartamentul ce ocupam în marele hotel „Astoria“ începu să zbîrnîie. Telefonista mă înştiinţa că sînt chemat de Lenin şi că maşina lui mă aşteaptă jos.
Peste vreo cinci minute, automobilul lui Lenin intra pe poarta vastului Institut Smolnîi, masiva clădire a fostului liceu, acum sediul statului-major al revoluţiei, inima, braţul şi creierul ei.
Două tunuri străjuiau la intrarea marelui palat.
Şoferul îndeplini formalităţile şi străbăturăm prin furnicarul omenesc ce aştepta rîndul. Urcarăm treptele a două etaje şi ajunserăm la capătul labirintului, unde alte santinele ne dădură drumul înăuntru. Intrarăm în cancelaria mare şi luminoasă, cu birouri şi dactilografe pe margini.
Pe Lenin nu-l cunoşteam, nu-i văzusem niciodată chipul. Oricît de popular ajunsese în Rusia şi în lumea întreagă mai ales din momentul sosirii sale în aprilie la Petrograd şi oricît numele lui ca şef al guvernului şi cap al revoluţiei era pe buzele tuturor, în toate ziarele, pretutindeni, totuşi chipul lui voluntar şi hotărît nu se vedea nicăieri, nici prin ziare, nici prin magazine, nici la vitrine, nici pe ziduri. Pe uşa pe care dispăruse şoferul apăru un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în haine obişnuite de culoare neagră, cu fruntea bombată şi largă, cu barbişon scurt şi cu o jumătate de coală de hîrtie în mînă. L-am luat drept secretarul care îmi ieşea înainte ca să mă conducă la Lenin. Privirile noastre se întîlniră prietenos, mîinile noastre se strînseră cu căldură şi, fără să ne spunem o vorbă, intrarăm — „secretarul“ înainte şi eu după el — în camera lui Lenin. Dar aici nu se afla nimeni. Atunci însemna oare că presupusul secretar era însuşi Lenin? Se vede că da, căci, imediat ce intrarăm şi fără nici o formalitate inutilă, omul cu hîrtia în mînă, care era însuşi Lenin, se opri lîngă măsuţa rotundă şi, în picioare, intră în materie, citindu-mi din hîrtia aceea scrisă cîteva pasagii. Încîntat de felul acesta simplu şi direct de a face cunoştinţă şi de a încinge o discuţie, i-am împărtăşit îndată, vorbind franţuzeşte, părerea mea asupra unei anumite părţi din cele citite. Lenin ţinu socoteala de cele spuse şi şterse cu condeiul de pe măsuţă două-trei rînduri din rezoluţia ce-mi citise. Urmă apoi un scurt schimb de vederi asupra situaţiei din ţară şi din Balcani.
În momentul acesta cineva intră şi raportă imediat lui Lenin că în noaptea ce trecuse o bandă atacase ambasada italiană. (Era tactica contrarevoluţionarilor de a produce nu numai dezordine, ci şi dificultăţi şi conflicte diplomatice cu puterile străine.) Lenin, foarte contrariat, se aşeză pentru prima oară pe scaun, ceru amănunte şi dădu dispoziţii.
Îndată după aceea, prima noastră întrevedere luă sfîrşît. Eram sigur că de aci înainte nu-l voi mai lua pe Lenin drept „secretarul“ său şi că voi păstra pentru totdeauna în memorie chipul preocupat de gînduri şi plin de o reţinută energie.
Plecînd, am mai privit odată camera obişnuită, împărţită printr-un paravan în două — „birou“ şi „dormitor“ —, în care lucra şi trăia Lenin la Smolnîi în primele săptămîni ale revoluţiei.
Era postul de observaţie şi de comandă al acelui comandant suprem de oşti proletare care a stat neclintit şi priceput în fruntea celei mai mari zguduiri revoluţionare care a deschis ţării sale şi omenirii o eră nouă.
A doua oară l-am văzut pe Lenin la şedinţa istorică a Adunării Constituante. Această adunare fusese aleasă cu vreo două luni în urmă. Spiritele şi curentele din acea perioadă furtunoasă a revoluţiei evoluau într-un mod nemaivăzut de accelerat, vertiginos aş putea spune. Trecerea majorităţii marelui Soviet al Petrogradulni numai în curs de două-trei luni de la dreapta la stînga, de la menşevici la bolşevici, ilustrează această evoluţie deosebit de rapidă. De aceea, aşa cum arăta Lenin, acum majoritatea adunării, aleasă cu două luni, două luni şi jumătate în urmă, nu mai corespundea majorităţii din ţară, trecută — după octombrie — de partea bolşevicilor. O conlucrare între majoritatea adunării — alcătuita din menşevici, socialişti-revoluţionari, poporanişti, cadeţi şi, pasămite şi octombrişti — şi între bolşevicii aflaţi la putere era cu totul exclusă. Puteai asista numai la un pasionat duel oratoric între reprezentanţii lor.
Lenin, urmat de ceilalţi membri ai guvernului, ocupa banca ministerială, dar n-a luat parte direct la dezbateri. Rolul lui diriguitor era însă evident. Privirile tuturor celor din sală, ale publicului care umpluse pînă la refuz locurile şi urmărea încordat răfuiala cea mare erau aţintite spre el. Şi tot spre el erau aţintite şi privirile mele.
Strălucit printre străluciţii oratori, care stîrnea furtuni de aplauze şi de urale în larga, dar neîncăpătoarea sală, Lenin, la şedinţa Congresului al III-lea al Sovietelor pe întreaga Rusie, care a luat locul Adunării Constituante, încălzit şi entuziasmat şi el, anunţa constituirea formei sovietice de stat, anunţa că noul stat proletar dăduse dovada viabilităţii lui prin că aceea că întrecuse celălalt stat proletar cunoscut de istorie, Comuna din Paris, cu 15 zile. În închipuirea lui clarvăzătoare, aceste 15 zile erau chezăşia şi se prefăceau în 15 săptămîni, în 15 luni, în 15 ani, în 15 decenii, în 15 veacuri, în infinit.
Pe cînd Lenin cuvînta la tribună şî pe cînd eu, în apropierea tribunei, urmăream cuvîntarea oratorului şi pe oratorul însuşi, un desenator iscusit creiona pe foile blocului său pe Lenin la tribună în diferitele lui atitudini, poziţii şi gesturi.
În timpul acestui congrea al Sovietelor l-am mai întîlnit pe Lenin de cîteva ori la sfîrşitul şedinţelor, în holul care ducea spre ieşire. De departe faţa i se lumina de zîmbetul lui, îmi strîngea mîna, îmi spunea două-trei vorbe şi se îndrepta spre ieşire.
După vreo lună şi ceva de la acest congres l-am văzut din nou pe Lenin. Era pe la mijlocul lui februarie 1918. M-am dus seara la Smolnîi. Era o şedinţă prelungită a Sovietului comisarilor poporului. Şedinţa aceea a ţinut mult. Pe la ora două noaptea, Lenin a ieşit din şedinţă şi ne-a adus la cunoştinţă că s-a hotărît înfiinţarea unui înalt colegiu care să conducă lupta împotriva contrarevoluţiei de la sud şi că în fruntea acestui colegiu am fost ales şi eu ca unul dintre membri. S-a interesat din nou de situaţia din România şi de perspectivele viitoarei lupte de la sud. Apoi mi-a înmînat decretul de numire în acest important organism, ne-am strîns mîinile şi ne-am despărţit.
Era ultima dată cînd mai vorbeam cu el, ultima dată cînd îi mai strîngeam mîna. Am plecat cu figura, cu privirea lui înţeleaptă, cu timbrul vocii sale, cu acel aer de bunătate şi de dragoste, cu calda strîngere de mîna întipărite pentru totdeauna în memoria mea.
Am purtat decretul lui Lenin asupra mea ca pe o comoară, ca pe un talisman. Reciteam adesea rîndurile decretului, priveam iscălitura lui Lenin şi toată personalitatea marelui om se redeştepta în mine.
Dar în refugiul meu, în mica localitate balneară Balaclava de pe ţărmul Mării Negre, aproape de Sevastopol, a trebuit să-l ascund ca să nu cadă în mîna duşmanului. O arestare ulterioară a făcut ca să rămînă în ascunzătoarea lui.
Dacă în acea localitate mai există un imobil, pe atunci al unui feroviar, şi dacă în acea locuinţă mai există o oglindă oarecare, atunci în dosul ei mai zace şi astăzi, neştiut şi poate îngălbenit de vreme, acest document pe care mi l-a înmînat omul cel mai preţios al timpurilor noastre.