În primele luni după ce proletariatul a cucerit puterea politică în Rusia (25.X—7.XI. 1917), s-ar fi putut crede că, datorită uriaşelor deosebiri care există între înapoiata Rusie şi ţările înaintate din Europa occidentală, revoluţia proletariatului din aceste ţări nu va semăna prea mult cu revoluţia noastră. Astăzi însă avem în faţa noastră o experienţă internaţională destul de însemnată, care ne arată cît se poate de limpede că unele dintre trăsăturile fundamentale ale revoluţiei noastre prezintă nu o însemnătate locală, specific naţională, numai rusă, ci o importanţă internaţională. Şi nu vorbesc aici despre însemnătatea internaţională în sensul larg al cuvîntului ; în sensul că nu numai unele, ci toate trăsăturile fundamentale şi multe dintre trăsăturile secundare ale revoluţiei noastre prezintă o însemnătate internaţională în ceea ce priveşte influenţa pe care o exercită asupra tuturor ţărilor. Nu, ci în sensul cel mai îngust al cuvîntului, adică dacă prin însemnătatea internaţională înţelegem valabilitatea pe scară internaţională sau inevitabilitatea istorică a repetării pe scară internaţională a celor ce s-au întîmplat la noi, trebuie să recunoaştem că unele dintre trăsăturile fundamentale ale revoluţiei noastre prezintă această însemnătate.
Ar fi, desigur, cea mai mare greşeală dacă am exagera acest adevăr, extinzîndu-l nu numai asupra unora dintre trăsăturile fundamentale ale revoluţiei noastre. Tot atît de greşit ar fi să scăpăm din vedere faptul că, după victoria revoluţiei proletare chiar şi numai în una dintre ţările înaintate, se va produce, după toate probabilităţile, o schimbare radicală, şi anume : curînd după aceea Rusia va înceta de a mai fi o ţară model şi va deveni din nou o ţară înapoiată (din punct de vedere „sovietic“ şi socialist).
Dar în momentul istoric actual situaţia este de aşa natură, încît exemplul rus arată tuturor ţărilor cîte ceva — absolut esenţial — din viitorul lor inevitabil şi apropiat. Muncitorii înaintaţi din toate ţările au înţeles de mult acest lucru, şi de cele mai multe ori nu atît l-au înţeles, cît l-au intuit, l-au sesizat cu instinctul lor de clasă revoluţionară. De aici rezultă „însemnătatea“ internaţională (în sensul îngust al cuvîntului) a Puterii sovietice, precum şi a bazelor teoriei şi tacticii bolşevice. Acest lucru nu l-au înţeles conducătorii „revoluţionari“ ai Internaţionalei a II-a, cum au fost Kautsky în Germania, Otto Bauer şi Friedrich Adler în Austria, care prin aceasta s-au dovedit a fi reacţionari, apărători ai oportunismului şi ai social-trădării de cea mai rea speţă. În treacăt fie zis, broşura anonimă „Revoluţia mondială“ („Weltrevolution“), apărută în 1919 la Viena (Sozialistische Bücherei, Heft 11 ; Ignaz Brand), ne arată foarte clar tot modul lor de a gîndi şi întreaga sferă a ideilor lor, mai bine zis, tot noianul de absurdităţi, de pedanterii, de josnicii şi de trădări ale intereselor clasei muncitoare — toate acestea servite în sosul de „apărare“ a ideii de „revoluţie mondială“.
De această broşură însă rămîne să ne ocupăm mai pe larg cu altă ocazie. Aici vom mai releva numai un singur lucru : în vremurile de mult apuse, pe cînd era încă marxist, şi nu un renegat, Kautsky tratînd această problemă în calitate de istoric, a prevăzut că se poate ivi o situaţie în care revoluţionarismul proletariatului rus să devină un model pentru Europa occidentală. Asta a fost în 1902, cînd Kautsky a publicat în „Iskra“ revoluţionară un articol intitulat „Slavii şi revoluţia“. Iată ce spunea el în acest articol :
„În prezent însă“ (spre deosebire de anul 1848) „se poate considera nu numai că slavii au intrat în rîndurile popoarelor revoluţionare, dar şi că centrul de greutate al gîndirii şi al acţiunii revoluţionare se deplasează tot mai mult în direcţia slavilor. Centrul revoluţionar se deplasează din apus spre răsărit. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, el se găsea în Franţa şi din cînd în cînd în Anglia. În 1848 a intrat şi Germania în rîndul naţiunilor revoluţionare... Evenimentele care marchează începutul noului secol ne fac să credem că ne aflăm în faţa unei noi deplasări a centrului revoluţionar, şi anume a strămutării lui în Rusia... Rusia, care a preluat în asemenea măsură iniţiativa revoluţionară din Apus, în prezent este, poate, în măsură să servească ea însăşi Apusului drept izvor de energie revoluţionară. Mişcarea revoluţionară rusă, care se înteţeşte tot mai mult, va deveni, poate, mijlocul cel mai puternic pentru a stîrpi spiritul filistinismului putred şi al politicianismului meschin — care începe să se răspîndească în rîndurile noastre — şi va face să se aprindă din nou flacăra vie a dorului de luptă şi a devotamentului pasionat faţă de marile noastre idealuri. Pentru Europa occidentală, Rusia de mult a încetat de a mai fi un simplu bastion al reacţiunii şi al absolutismului. Acum lucrurile stau, pare-se, tocmai invers. Europa occidentală este cea care devine sprijinul reacţiunii şi al absolutismului din Rusia... Revoluţionarii ruşi ar fi terminat, poate, de mult cu ţarul dacă nu ar fi fost nevoiţi să lupte în acelaşi timp şi împotriva aliatului acestuia — capitalul european. Să sperăm că de data aceasta ei vor reuşi să termine cu amîndoi duşmanii şi că noua «sfîntă alianţă» se va prăbuşi mai repede decît predecesoarele ei. Dar, oricare ar fi sfîrşitul luptei care se dă astăzi în Rusia, sîngele şi fericirea martirilor, din păcate, în număr mai mult decît suficient, nu vor fi fost jertfite în zadar, ci vor fecunda germenii revoluţiei sociale în întreaga lume civilizată, îi vor face să crească mai repede şi mai îmbelşugat. În 1848, slavii au fost ca un ger năprasnic care a distrus florile primăverii popoarelor. Poate că astăzi le este dat să fie vijelia care va sparge gheaţa reacţiunii şi va aduce cu sine, în mod irezistibil, o primăvară nouă şi fericită pentru popoare“ (Karl Kautsky. „Slavii şi revoluţia“, articol publicat în „Iskra“, ziar revoluţionar al social-democraţiei ruse, nr. 18 din 10 martie 1902).
Bine mai scria Karl Kautsky acum 18 ani !