Desigur, acum aproape întreaga lume îşi dă seama că bolşevicii n-ar fi putut să se menţină la putere nu doi ani şi jumătate, dar nici două luni şi jumătate, dacă în partidul nostru nu ar fi existat disciplina cea mai severă, o disciplină cu adevărat de fier, dacă partidul nostru nu s-ar fi bucurat de sprijinul cel mai deplin şi mai neprecupeţit al întregii mase a clasei muncitoare, adică al tuturor elementelor ei conştiente, cinstite, devotate, influente şi capabile să ducă după sine sau să antreneze păturile înapoiate.
Dictatura proletariatului înseamnă războiul cel mai neprecupeţit şi mai necruţător dus de clasa cea nouă contra unui duşman mai puternic, contra burgheziei, a cărei împotrivire se înzeceşte în urma răsturnării ei (chiar şi numai într-o singură ţară) şi a cărei putere constă nu numai în forţa capitalului internaţional, în forţa şi trăinicia legăturilor internaţionale ale burgheziei, ci şi în puterea obişnuinţei, în forţa micii producţii ; căci mica producţie a mai rămas, din nefericire, în lume în foarte, foarte mare măsură, iar mica producţie generează capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă. Toate acestea fac ca dictatura proletariatului să fie necesară, iar victoria asupra burgheziei să nu fie cu putinţă fără un război îndelungat, crîncen, înverşunat, un război pe viaţă şi pe moarte, care cere tărie, disciplină, fermitate, intransigenţă şi unitate de voinţă.
Repet : experienţa dictaturii victorioase a proletariatului în Rusia a arătat în mod concludent celor care nu ştiu să gîndească sau care n-au avut prilejul să reflecteze asupra acestei probleme că o centralizare absolută şi disciplina cea mai severă a proletariatului constituie una dintre condiţiile principale ale victoriei asupra burgheziei.
Oamenii se opresc adeseori asupra acestui lucru. Dar ei sînt departe de a reflecta îndeajuns : ce înseamnă el ? în ce condiţii este posibil ? Nu s-ar cuveni oare ca ovaţiile la adresa Puterii sovietice şi a bolşevicilor să fie mai des însoţite de o analiză foarte serioasă a cauzelor care au permis bolşevicilor să făurească disciplina necesară proletariatului revoluţionar ?
Bolşevismul, ca curent de gîndire politică şi ca partid politic, există din 1903. Numai istoria întregii perioade a existenţei bolşevismului poate oferi o explicaţie satisfăcătoare a faptului că în condiţiile cele mai grele el a reuşit să formeze şi să menţină disciplina de fier necesară victoriei proletariatului.
Şi înainte de toate se pune întrebarea ; prin ce se menţine disciplina partidului revoluţionar al proletariatului ? prin ce se verifică ea ? prin ce se întăreşte ? În primul rînd, prin conştiinţa avangărzii proletariatului şi prin devotamentul acesteia faţă de revoluţie, prin fermitatea sa, prin spiritul său de sacrificiu şi prin eroismul său. În al doilea rînd, prin capacitatea sa de a se lega, de a se apropia şi, dacă vreţi, de a se contopi într-o anumită măsură cu masele cele mai largi ale oamenilor muncii, în special cu masele proletare, dar şi cu masele muncitoare neproletare. În al treilea rînd, prin conducerea politică justă exercitată de această avangardă, prin strategia şi tactica ei politică justă, cu condiţia ca masele largi prin propria lor experienţă să se convingă că sînt juste. Fără aceste condiţii nu se poate înfăptui disciplina într-un partid revoluţionar, cu adevărat capabil de a fi partidul clasei înaintate, al clasei menite să răstoarne burghezia şi să transforme întreaga societate. Fără aceste condiţii, toate încercările de a crea o disciplină se transformă în mod inevitabil în vorbe goale, în frazeologie, în maimuţăreală. Pe de altă parte, aceste condiţii nu se pot ivi dintr-o dată. Ele se elaborează numai printr-o muncă îndelungată, printr-o experienţă grea. Elaborarea lor este înlesnită numai de o teorie revoluţionară justă, care la rîndul ei să nu fie o dogmă, ci să ia o formă definitivă numai în strînsă legătură cu practica unei mişcări cu adevărat de masă şi cu adevărat revoluţionare.
Dacă în 1917—1920, cînd condiţiile erau nemaipomenit de grele, bolşevismul a reuşit să făurească şi să realizeze cu succes cea mai strictă centralizare şi o disciplină de fier, aceasta se datoreşte pur şi simplu unei serii de particularităţi istorice ale Rusiei.
Pe de o parte, bolşevismul a apărut în 1903 avînd cea mai solidă bază, teoria marxistă. Iar faptul că această teorie revoluţionară — şi numai ea — este justă, a fost dovedit nu numai de experienţa mondială a întregului secol al XIX-lea, ci şi, mai ales, de experienţa rătăcirilor şi a şovăielilor, a greşelilor şi a decepţiilor prin care a trecut gîndirea revoluţionară din Rusia. Timp de aproape o jumătate de secol, începînd cam din deceniul al 5-lea pînă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, gîndirea înaintată din Rusia, oprimată de ţarismul barbar şi reacţionar, a căutat cu nesaţ o teorie revoluţionară justă, urmărind cu un zel şi o grijă uimitoare orice „ultim cuvînt“ rostit de Europa şi de America în acest domeniu. Rusia şi-a cîştigat marxismul, singura teorie revoluţionară justă, printr-o jumătate de veac de chinuri şi de sacrificii neobişnuite, de eroism revoluţionar fără seamăn, de energie uimitoare, de căutări înfrigurate, de studii, încercări practice, deziluzii, verificări şi confruntări cu experienţa Europei. Datorită emigraţiei pe care a impus-o ţarismul, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Rusia revoluţionară avea nenumărate legături internaţionale, o cunoaştere excelentă a formelor şi teoriilor mişcării revoluţionare mondiale, aşa cum n-a mai avut nici o altă ţară din lume.
Pe de altă parte, bolşevismul, care a luat fiinţă pe această bază teoretică de granit, a făurit o istorie practică de cincisprezece ani (1903—1917), care în ceea ce priveşte bogăţia experienţei nu are seamăn pe lume. Căci nici o altă ţară n-a cunoscut nici pe departe în aceşti 15 ani o viaţă atît de intensă în ceea ce priveşte experienţa revoluţionară, succesiunea rapidă a diferitelor forme ale mişcării şi diversitatea lor — mişcare legală şi ilegală, paşnică şi vijelioasă, clandestină şi deschisă, mişcare de cercuri şi de masă, parlamentară şi teroristă. În nici o altă ţară nu s-a concentrat într-un răstimp atît de scurt o asemenea bogăţie de forme, de nuanţe, de metode de luptă a tuturor claselor societăţii contemporane, şi trebuie menţionat că această luptă, din cauza stării de înapoiere a ţării şi a apăsării jugului ţarist, se maturiza foarte repede, însuşindu-şi cu o deosebită aviditate şi cu succes respectivul „ultim cuvînt“ al experienţei politice americane şi europene.