La pag. XXXVI. — Esenţa subiectivă a proprietăţii private, proprietatea privată ca activitate ce fiinţează pentru sine, ca subiect, ca persoană, este munca. Este explicabil deci că numai doctrina economică care a recunoscut ca principiu al ei munca (doctrina lui Adam Smith), care a încetat să vadă în proprietatea privată doar o stare exterioară omului, este singura care trebuie considerată, pe de o parte, ca produs al energiei şi mişcării reale a proprietăţii private *1, ca produs al industriei moderne, iar pe de alta ca factor care a accelerat şi a glorificat energia şi dezvoltarea acestei industrii şi le-a transformat într-o putere a conştiinţei. Iată de ce pentru această doctrină economică luminată, care a descoperit — în cadrul proprietăţii private — esenţa subiectivă a avuţiei, adepţii sistemului monetar şi mercantilist, care văd în proprietatea privată o esenţă doar obiectuală pentru om, apar ca nişte fetişişti şi catolici. Şi de aceea a avut Engels tot dreptul să-l numească pe Adam Smith un Luther al economiei politice 192. După cum Luther a recunoscut religia, credinţa ca esenţa lumii exterioare şi de aceea s-a ridicat împotriva păgînismului catolic, după cum el a respins religiozitatea exterioară, făcînd din religiozitate esenţa lăuntrică a omului, după cum el a negat preoţii din afara laicului, pentru că l-a transplantat pe preot în inima omului laic, tot astfel Smith respinge avuţia aflată în afara omului şi independentă de el, adică avuţia ce se conservă şi se afirmă numai pe cale exterioară; cu alte cuvinte, obiectivitatea ei exterioară, lipsită de sens, este respinsă, întrucît proprietatea privată este încorporată chiar în om şi omul însuşi este recunoscut a fi esenţa ei. Dar tocmai de aceea omul însuşi este considerat sub aspectul proprietăţii private, după cum la Luther e considerat sub aspectul religiei; sub aparenţa unei recunoaşteri a omului, economia politică, al cărei principiu e munca, se dovedeşte a fi astfel, dimpotrivă, doar o promovare consecventă a negării omului, întrucît omul însuşi nu se mai află într-o relaţie de tensiune exterioară faţă de substanţa exterioară a proprietăţii private, ci a devenit el însuşi această esenţă încordată a proprietăţii private. Ceea ce a fost înainte fiinţare exterioară omului, înstrăinare reală a omului a devenit doar actul înstrăinării, procesul autoînstrăinării. De aceea, dacă sus-menţionata economie politică începe cu o aparentă recunoaştere a omului, a independenţei sale, a activităţii sale proprii etc. şi, transpunînd proprietatea privată în însăşi fiinţa omului, nu mai poate fi condiţionată de determinările locale, naţionale etc. ale proprietăţii private ca esenţă existentă în afara omului şi, în consecinţă, desfăşoară o energie cosmopolită, universală, care doboară orice limite şi rupe orice legături, spre a se întrona în locul lor ca unica politică, unica universalitate, unica limită şi unica legătură, — în cursul dezvoltării sale ulterioare ea trebuie să se debaraseze de această ipocrizie şi să se înfăţişeze în tot cinismul ei. Aş a şi procedează ea: fără a se sinchisi de toate contradicţiile frapante în care o încurcă această doctrină, ea promovează mult mai unilateral şi deci mai pregnant şi mai consecvent teza potrivit căreia munca este unica esenţă a avuţiei, scoate la iveală — în opoziţie cu amintita concepţie iniţială — implicaţiile antiumane ale acestei teorii şi, în sfîrşit, dă o lovitură de moarte ultimei forme individuale, naturale de proprietate privată şi surse de avuţie existente independent de mişcarea muncii, şi anume rentei funciare, această expresie a proprietăţii feudale, devenită pe deplin economică şi de aceea incapabilă să opună rezistenţă economiei politice. (Şcoala lui Ricardo.) Cinismul economiei politice creşte nu numai în sens relativ, începînd cu Smith, trecînd prin Say şi terminînd cu Ricardo, Mill etc., în măsura în care consecinţele industriei le apar acestora din urmă într-o formă mai dezvoltată şi mai contradictorie, ci şi în sens pozitiv ei merg întotdeauna şi în mod conştient mai departe decît predecesorul lor pe calea înstrăinării faţă de om, dar numai pentru că ştiinţa lor este mai consecventă şi mai adevărată. Deoarece ei fac din proprietatea privată sub forma ei activă subiectul, şi deci declară concomitent drept esenţă omul ca atare şi omul ca fiinţă schilodită [Unwesen], contradicţia existentă în realitate corespunde pe deplin esenţei contradictorii pe care ei au acceptat-o ca principiu. Realitatea sfîşiată a industriei nu numai că nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă principiul lor sfîşiat în sine. Principiul lor e, la urma urmelor, principiul acestei sfîşieri.
Doctrina fiziocrată a d-rului Quesnay constituie trecerea de la sistemul mercantilist la Adam Smith. Fiziocraţia reprezintă nemijlocit, pe planul economiei politice, descompunerea proprietăţii feudale, dar tocmai de aceea ea este tot atît de nemijlocit şi transformarea, restaurarea — pe planul economiei politice — a acestei proprietăţi, cu deosebire că acum limbajul ei nu mai e feudal, ci economic. Potrivit doctrinei fiziocraţilor, toată avuţia rezidă în pămînt şi în agricultură. Pămîntul încă nu e capital, el mai continuă să fie o formă particulară de existenţă a acestuia din urmă, formă a cărei validitate rezidă în şi derivă din specificul ei natural. Dar pămîntul nu este totuşi decît un element natural, general, în timp ce doctrina mercantilistă cunoaşte avuţia numai sub forma de metal nobil. La fiziocraţi, aşadar, obiectul avuţiei — materia ei — a atins îndată cel mai înalt grad de generalitate în cadrul limitelor naturale (în măsura în care el, ca parte a naturii, continuă să fie nemijlocit avuţie obiectuală). Pentru om însă pămîntul există numai datorită muncii, datorită agriculturii. Înseamnă deci că esenţa subiectivă a avuţiei se transpune în muncă. În acelaşi timp însă cultura pămîntului este declarată singura muncă productivă. Aşadar, munca încă nu este concepută în generalitatea şi în abstracţia ei; ea mai continuă să fie legată de un element natural particular ca materie a ei, şi de aceea mai este recunoscută încă numai într-o formă de existenţă particulară, determinată de natură. De aceea ea nu este decît o înstrăinare determinată, particulară a omului, după cum nici produsul ei încă nu este conceput altfel decît ca o avuţie determinată care-şi datorează originea mai mult naturii decît muncii. Pămîntul mai este considerat aici ca o fiinţare naturală independentă de om, el încă nu este considerat capital, adică nu e considerat ca un moment al muncii înseşi. Dimpotrivă, mai curînd munca apare ca un moment al pămîntului. Deoarece însă fetişismul vechii avuţii exterioare, existentă doar ca obiect, este redus aici la un element natural cît se poate de simplu, iar esenţa avuţiei e deja recunoscută — deşi numai în parte, într-o manieră particulară — în existenţa ei subiectivă, este evident că următorul pas înainte, necesar, constă în descoperirea esenţei generale a avuţiei şi deci iîn ridicarea la rangul de principiu a muncii sub aspectul ei întru totul absolut, adică abstract. Fiziocraţilor li se demonstrează că, din punct de vedere economic, adică din singurul punct de vedere justificat, agricultura nu se deosebeşte cu nimic de orice altă ramură de producţie şi că, prin urmare, nu o anumită muncă, nu o formă particulară de muncă, legată de un element particular, ci munca în general este aceea care constituie esenţa avuţiei.
Declarînd că munca este esenţa avuţiei, teoria fiziocrată neagă implicit avuţia particulară exterioară, doar obiectuală. Dar pentru fiziocraţi munca nu este decît esenţa subiectivă a proprietăţii funciare (ei pornesc de la tipul de proprietate care apare istoriceşte ca dominant şi unanim recunoscut); în concepţia lor, numai proprietatea funciară devine omul înstrăinat. Ei suprimă caracterul ei feudal, declarînd că esenţa ei este producţia (agricultura), dar au o atitudine negativă faţă de lumea industriei şi recunosc feudalitatea, declarînd că agricultura este singura activitate productivă.
E de la sine înţeles că din moment ce se ia în considerare esenţa subiectivă a industriei care se constituie în opoziţie cu proprietatea funciară, adică se constituie ca industrie, această esenţă conţine şi contrariul ei. Căci după cum industria cuprinde proprietatea funciară suprimată, tot astfel esenţa subiectivă a industriei cuprinde totodată esenţa subiectivă a proprietăţii funciare.
După cum proprietatea funciară este prima formă de proprietate privată, iar industria i se opune la început, istoriceşte, numai ca o formă particulară de proprietate sau, mai bine zis, ca un libert al proprietăţii funciare, tot astfel acest proces se repetă la încercarea ştiinţei de a sesiza esenţa subiectivă a proprietăţii private, adică munca. La început munca apare numai ca muncă agricolă, dar apoi se afirmă ca muncă în general.
Orice avuţie a devenit avuţie industrială, avuţie a muncii, iar industria nu este altceva decît munca desăvîrşită, după cum sistemul de fabrică este esenţa dezvoltată a industriei, adică a muncii, iar capitalul industrial forma obiectivă desăvîrşită a proprietăţii private.
Vedem, aşadar, că abia acum proprietatea privată îşi poate desăvîrşi dominaţia asupra omului şi poate să devină, în forma ei cea mai generală, o forţă istorică universală.
*1. Această doctrină economică este mişcarea de sine stătătoare — devenită pentru sine în conştiinţă — a proprietăţii private, industria modernă ca subiect de sine stătător.
192. Vezi F. Engels „Schiţă a unei critici a economiei politice“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 514—571).