Mai sus (vezi capitolul cinci) am considerat procesul muncii în mod abstract, independent de formele lui istorice, ca proces între om şi natură. Spuneam acolo: „Dacă privim întregul proces de muncă din punctul de vedere al rezultatului său, ambele elemente, adică mijlocul de muncă şi obiectul muncii, apar ca mijloace de producţie, iar munca însăşi ca muncă productivă“. Iar în nota 7 am adăugat: „Această definiţie a muncii productive, aşa cum rezultă ea din punctul de vedere al procesului de muncă simplu, este cu totul insuficientă pentru procesul de producţie capitalist“. Aici această idee va trebui dezvoltată.
În măsura în care procesul muncii este un proces pur individual, unul şi acelaşi muncitor întruneşte toate funcţiile care ulterior se separă. Atunci cînd el îşi însuşeşte în mod individual obiectele din natură care îi servesc ca mijloace de trai, el se controlează singur. Ulterior el e controlat. Individul nu poate să acţioneze asupra naturii fără să-şi pună în funcţiune propriii muşchi sub controlul propriului creier. Aşa cum în natură capul şi mîna aparţin aceluiaşi organism, tot astfel în procesul muncii munca intelectuală şi munca fizică sînt indisolubil legate una de alta. Ulterior ele se separă şi intră în opoziţie ostilă. Produsul se transformă, în general, din produs nemijlocit al producătorului individual în produs social, în produs comun al unui muncitor colectiv, adică al unui personal muncitoresc combinat, ai cărui membri acţionează asupra obiectului muncii într-un mod mai direct sau mai puţin direct. De aceea caracterul de cooperare al procesului muncii însuşi lărgeşte în mod necesar noţiunea muncii productive şi a exponentului ei, muncitorul productiv. Pentru a munci productiv nu mai e nevoie să foloseşti nemijlocit propriile mîini, este suficient să fii un organ al muncitorului colectiv, să îndeplineşti una dintre subfuncţiile lui. Definiţia iniţială a muncii productive formulată mai sus, definiţie dedusă din natura producţiei materiale însăşi, rămîne valabilă şi pentru muncitorul colectiv, considerat ca un întreg. Ea nu este însă valabilă pentru fiecare membru în parte al muncitorului colectiv.
Pe de altă parte însă, noţiunea muncii productive se îngustează. Producţia capitalistă nu este numai producţie de marfă; ea este, în esenţă, producţie de plusvaloare. Muncitorul nu produce pentru sine, ci pentru capital. Nu mai e deci suficient ca el să producă în general. El trebuie să producă plusvaloare. Productiv este numai muncitorul care produce plusvaloare pentru capitalist, adică muncitorul care serveşte la autovalorificarea capitalului. Astfel, un învăţător — dacă ne este permis să luăm un exemplu din afara sferei producţiei materiale — este muncitor productiv nu fiindcă îi învaţă pe copii, ci fiindcă munceşte pînă la epuizare pentru a-l îmbogăţi pe întreprinzător. Faptul că acesta din urmă şi-a investit capitalul într-o fabrică de învăţătură în loc să-l investească într-o fabrică de cîrnaţi nu schimbă nimic. Noţiunea de muncitor productiv cuprinde, prin urmare, nu numai o relaţie între activitate şi efectul ei util, între muncitor şi produsul muncii lui, ci şi o relaţie socială specifică, o relaţie de producţie istoriceşte apărută, relaţie care face din muncitor un mijloc direct de valorificare a capitalului. A fi muncitor productiv nu este deci o fericire, ci o nenorocire. În cartea a patra a lucrării de faţă, unde este expusă istoria teoriei, se va arăta mai amănunţit că economia politică clasică a considerat întotdeauna producţia de plusvaloare ca element hotărîtor pentru caracterizarea muncitorului productiv. O dată cu schimbarea concepţiilor ei despre natura plusvalorii se schimbă şi definiţia pe care o dă muncitorului productiv. Astfel, fiziocraţii declară că numai munca agricolă este productivă, pentru că numai ea produce plusvaloare. Pentru fiziocraţi, plusvaloarea există exclusiv sub forma rentei funciare.
Prelungirea zilei de muncă dincolo de limitele în care muncitorul nu poate produce decît echivalentul valorii forţei sale de muncă şi însuşirea acestei supramunci de către capital, — iată în ce constă producţia plusvalorii absolute. Ea constituie baza generală a sistemului capitalist şi punctul de plecare al producţiei plusvalorii relative. La producţia plusvalorii relative, ziua de muncă este împărţită de la bun început în două părţi: munca necesară şi supramunca. Pentru a se prelungi supramunca se reduce munca necesară cu ajutorul unor metode prin care echivalentul salariului este produs într-un timp mai scurt. Producţia plusvalorii absolute este legată numai de durata zilei de muncă; producţia plusvalorii relative revoluţionează din temelii procesele tehnice ale muncii şi grupările sociale.
Ea presupune, aşadar, un mod de producţie specific capitalist, care, la rîndul său, apare şi se dezvoltă spontan, împreună cu metodele, mijloacele şi condiţiile sale, numai pe baza subordonării formale a muncii de către capital. Locul subordonării formale este luat de subordonarea reală a muncii de către capital.
Este suficient să menţionăm aici unele forme intermediare, în care plusvaloarea nu este stoarsă de la producător prin constrîngere directă, dar în care nu a apărut încă subordonarea formală a producătorului de către capital. Aici capitalul încă nu a pus stăpînire nemijlocit pe procesul muncii. Alături de producătorii independenţi, care practică meseria sau agricultura într-un mod tradiţional, patriarhal, apare cămătarul sau negustorul, capitalul cămătăresc sau capitalul comercial, care, asemenea paraziţilor, sug sîngele producătorilor. Predominarea acestei forme de exploatare într-o societate exclude modul de producţie capitalist, dar, pe de altă parte, ea poate să constituie o treaptă de trecere la acesta, aşa cum a fost la sfîrşitul evului mediu. În sfîrşit, aşa cum arată exemplul muncii la domiciliu în perioada modernă, formele intermediare se reproduc pe alocuri şi pe terenul marii industrii, avînd însă un aspect complet schimbat.
Dacă, pe de o parte, pentru producerea plusvalorii absolute este suficientă simpla subordonare formală a muncii de către capital, este suficient, de pildă, ca meseriaşul care înainte lucra independent sau în calitate de calfă a unui meşter breslaş să devină acum muncitor salariat, aflîndu-se sub controlul direct al capitalistului, pe de altă parte metodele de producere a plusvalorii relative sînt în acelaşi timp metode pentru producerea plusvalorii absolute. Mai mult, prelungirea excesivă a zilei de muncă ne apare ca produsul cel mai caracteristic al marii industrii. În general, modul de producţie specific capitalist încetează de a fi simplu mijloc pentru producerea plusvalorii relative de îndată ce pune stăpînire pe o întreagă ramură de producţie sau, mai mult, din moment ce pune stăpînire pe toate ramurile de producţie hotărîtoare. El devine atunci forma socială generală, dominantă a procesului de producţie. Acum el acţionează ca metodă specială de producere a plusvalorii relative, în primul rînd, numai în măsura în care cuprinde ramuri ale industriei numai formal subordonate capitalului, prin urmare numai în măsura în care se răspîndeşte tot mai mult, în al doilea rînd în măsura în care ramurile industriei în care el a pătruns sînt încontinuu revoluţionate prin schimbarea metodelor de producţie.
Dintr-un anumit punct de vedere se pare că deosebirea dintre plusvaloarea absolută şi cea relativă este în general iluzorie. Plusvaloarea relativă este absolută, căci ea presupune o prelungire absolută a zilei de muncă peste limitele timpului de muncă necesar pentru existenţa muncitorului însuşi. Plusvaloarea absolută este relativă, căci ea presupune o dezvoltare a productivităţii muncii care permite ca timpul de muncă necesar să fie limitat la o parte a zilei de muncă. Dacă avem însă în vedere mişcarea plusvalorii, această aparenţă de identitate dispare. De îndată ce modul de producţie capitalist apare şi devine mod de producţie general, deosebirea dintre plusvaloarea absolută şi cea relativă se observă cînd este vorba în general de ridicarea ratei plusvalorii. Presupunînd că forţa de muncă este plătită la valoarea ei, ne aflăm în faţa următoarei alternative: dacă forţa productivă a muncii şi gradul normal de intensitate a muncii sînt date, rata plusvalorii nu poate să fie ridicată decît prin prelungirea absolută a zilei de muncă; pe de altă parte, dacă limita zilei de muncă este dată, rata plusvalorii nu poate fi ridicată decît prin modificarea mărimii relative a părţilor componente ale zilei de muncă, adică a muncii necesare şi a supramuncii, modificare care, la rîndul ei, presupune o schimbare a productivităţii sau a intensităţii muncii dacă vrem ca salariul să nu scadă sub valoarea forţei de muncă.
Dacă muncitorul are nevoie de întreg timpul său pentru a produce mijloacele de subzistenţă necesare pentru întreţinerea sa şi a familiei sale, nu-i mai rămîne timp, fireşte, ca să muncească gratuit pentru o a treia persoană. Fără un anumit grad de productivitate a muncii nu există asemenea timp disponibil pentru muncitor, fără acest timp suplimentar nu există supramuncă şi deci nu există capitalişti, dar nici stăpîni de sclavi şi nici seniori feudali, într-un cuvînt nu există clasă de mari proprietari1).
Aşadar se poate vorbi de o bază naturală a plusvalorii, dar numai în sensul cu totul general că în natură nu există nici un obstacol absolut care să-i împiedice pe unii să se debaraseze de munca necesară pentru propria lor existenţă şi s-o arunce în spinarea altora, aşa cum în natură nu există, de pildă, obstacole absolute care să-i împiedice pe unii să se hrănească cu carnea altora1a). Această productivitate naturală a muncii nu trebuie legată nicidecum, aşa cum s-a făcut uneori, de reprezentări mistice. Abia atunci cînd, prin muncă, oamenii au reuşit să iasă din stadiul animalic iniţial, adică atunci cînd însăşi munca lor este socializată într-o anumită măsură, apar condiţiile în care supramuncă unuia devine condiţia de existenţă a altuia. La începuturile civilizaţiei forţa productivă a muncii este minimă, dar tot minime sînt şi trebuinţele care se dezvoltă o dată cu mijloacele menite să le satisfacă şi cu ajutorul lor. Mai departe, pe această treaptă partea societăţii care trăieşte din munca altora este infimă în comparaţie cu masa producătorilor nemijlociţi. Ea creşte pe măsură ce creşte forţa productivă socială a muncii, şi anume atît în mod absolut, cît şi în mod relativ2). De altfel, relaţiile capitaliste apar pe un teren economic care este rezultatul unui lung proces de dezvoltare. Productivitatea existentă a muncii de la care porneşte capitalul nu este un dar al naturii, ci un dar al istoriei care cuprinde mii de secole.
Abstracţie făcînd de forma mai mult sau mai puţin dezvoltată a producţiei sociale, productivitatea muncii rămîne legată de condiţiile naturale. Ele pot fi reduse la natura omului însuşi, la rasa lui etc. şi la natura înconjurătoare. Condiţiile naturale exterioare se împart, din punct de vedere economic, în două categorii mari: bogăţia naturală de mijloace de subzistenţă, adică fertilitatea soiului, apele bogate în peşte etc., şi bogăţia naturală de mijloace de muncă, cum sînt, de pildă, căderile naturale de apă, fluviile navigabile, lemnul, metalele, cărbunele etc. La începuturile civilizaţiei, hotărîtoare este prima categorie de bogăţii naturale, iar pe o treaptă mai înaintată de dezvoltare hotărîtoare este a doua categorie. Să comparăm, de pildă, Anglia cu India sau, în lumea antică, Atena şi Corintul cu ţările de pe ţărmul Mării Negre.
Cu cît trebuinţele naturale care trebuie satisfăcute în mod absolut sînt mai puţine, cu cît fertilitatea naturală a solului este mai mare şi cu cît clima este mai favorabilă, cu atît timpul de muncă necesar pentru întreţinerea şi reproducerea producătorului este mai mic. Prin urmare, cu atît mai mare poate să fie surplusul de muncă efectuată pentru alţii în comparaţie cu munca efectuată pentru sine. Astfel, încă Diodori) spunea despre vechii egipteni:
„E cu totul de necrezut cît de puţină muncă şi cheltuială îi costă creşterea copiilor lor. Ei le gătesc mîncărurile cele mai obişnuite şi mai simple; le dau să mănînce partea de jos a papirusului, care poate fi prăjită, precum şi rădăcinile şi tulpinele plantelor de baltă, fie crude, fie fierte sau prăjite. Cei mai mulţi copii umblă desculţi şi goi, deoarece clima este foarte blîndă. De aceea pentru creşterea unui copil părinţii nu cheltuiesc mai mult de douăzeci de drahme. Aceasta este explicaţia principală a faptului că în Egipt populaţia este atît de numeroasă şi că au putut fi înălţate atît de multe construcţii grandioase“3).
În realitate însă, grandioasele construcţii ale Egiptului antic se datoresc nu atît densităţii populaţiei, cît faptului că o parte considerabilă a acestei populaţii era disponibilă. Aşa cum muncitorul individual poate să presteze cu atît mai multă supramuncă cu cît este mai redus timpul său de muncă necesar, tot astfel cu cît este mai mică partea populaţiei care trebuie să muncească pentru a produce mijloacele de subzistenţă necesare, cu atît este mai mare partea care poate fi folosită pentru alte munci.
Producţia capitalistă o dată presupusă, mărimea supramuncii va varia — celelalte împrejurări rămînînd neschimbate iar durata zilei de muncă fiind dată — în funcţie de condiţiile naturale ale muncii, îndeosebi în funcţie de fertilitatea solului. De aici însă nu rezultă nicidecum că solul cel mai fertil constituie terenul cel mai propice pentru dezvoltarea modului de producţie capitalist. Acest mod de producţie presupune dominaţia omului asupra naturii. O natură prea darnică „îl îndrumează pe om aşa cum mama îşi îndrumează copilul“155. Ea face ca dezvoltarea lui să nu fie o necesitate naturală4). Nu clima tropicală cu vegetaţia ei luxuriantă, ci zona temperată este patria capitalului. Nu fertilitatea absolută a solului, ci diferenţierea lui, diversitatea produselor lui naturale constituie baza naturală a diviziunii sociale a muncii şi îl stimulează pe om, prin varietatea condiţiilor naturale în care trăieşte, să-şi sporească trebuinţele, capacităţile, mijloacele şi metodele de muncă. Necesitatea de a supune o forţă a naturii unui control social în interesul economic, de a o însuşi, de a o supune cu ajutorul unor construcţii de mari proporţii ridicate de mîna omului joacă un rol hotărîtor în istoria industriei. Aşa sînt, de pildă, lucrările de reglare a apelor în Egipt5), în Lombardia, în Olanda etc. sau în India, în Persia etc., unde lucrările de irigaţie cu ajutorul canalelor artificiale dau pămîntului nu numai apa atît de necesară, ci şi, o dată cu nămolul, îngrăşămintele minerale aduse din munţi. Secretul înfloririi economice a Spaniei şi a Siciliei sub dominaţia arabă l-au constituit irigaţiile6).
Condiţiile naturale favorabile oferă întotdeauna numai posibilitatea, niciodată însă realitatea supramuncii, deci a plusvalorii sau a plusprodusului. Condiţiile naturale diferite ale muncii fac ca aceeaşi cantitate de muncă să satisfacă în ţări diferite un număr diferit de trebuinţe7), deci ca în împrejurări analoge timpul de muncă necesar să fie diferit. Asupra supramuncii ele acţionează doar ca limită naturală, adică prin faptul că determină punctul în care poate să înceapă munca pentru alţii. Pe măsură ce industria progresează, această limită naturală se retrage. În societatea vest-europeană, unde muncitorul îşi poate cumpăra permisiunea de a munci pentru propria sa existenţă numai cu preţul supramuncii, este uşor să se creadă că furnizarea plusprodusului este o calitate înnăscută a muncii omeneşti8). Dar să luăm, de pildă, pe locuitorii insulelor răsăritene ale arhipelagului asiatic, unde palmierul sago creşte sălbatic în pădure.
„După ce, făcînd o tăietură în copac, locuitorii se conving că măduva este coaptă, trunchiul este tăiat şi împărţit în mai multe bucăţi, iar măduva este scoasă, amestecată cu apă şi strecurată; se obţine astfel făina de sago, comestibilă. În general un copac dă 300 de pfunzi de făină, dar el poate da şi 500 pînă la 600 de pfunzi. Aşadar, oamenii merg în pădure să-şi taie pîinea, aşa cum îşi taie la noi lemnele de foc“9).
Să presupunem că un asemenea tăietor de pîine din Asia orientală are nevoie de 12 ore de muncă pe săptămînă pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale. Ceea ce îi oferă în mod direct condiţiile naturale favorabile este un excedent de timp liber. Pentru a folosi pentru sine în mod productiv acest timp liber este nevoie de o serie întreagă de împrejurări istorice; pentru a-l cheltui sub formă de supramuncă pentru alţii este nevoie de o constrîngere exterioară. Dacă acolo ar fi introdusă producţia capitalistă, omul acesta ar trebui să lucreze, poate, şase zile pe săptămînă pentru a-şi însuşi produsul unei zile de muncă. Condiţiile naturale favorabile nu explică de ce munceşte acum şase zile pe săptămînă sau de ce prestează cinci zile de supramuncă. Ele explică numai de ce timpul său de muncă necesar este limitat la o zi pe săptămînă. În nici un caz însă plusprodusul său nu ar rezulta din vreo însuşire ocultă, înnăscută a muncii omeneşti.
Forţa productivă a muncii, atît cea socială, istoriceşte dezvoltată, cît şi cea determinată de natură, apar ca forţa productivă a capitalului căruia îi este încorporată.
Ricardo nu şi-a pus niciodată problema originii plusvalorii. El consideră plusvaloarea ceva inerent modului de producţie capitalist, care este pentru el forma naturală a producţiei sociale. Acolo unde vorbeşte despre productivitatea muncii, el nu caută în ea cauza existenţei plusvalorii, ci numai cauza care determină mărimea ei. Dimpotrivă, şcoala lui a proclamat sus şi tare forţa productivă a muncii drept cauză a apariţiei profitului (citeşte: a plusvalorii). Este în orice caz un progres faţă de mercantilişti, care deduc excedentul preţului produselor peste cheltuielile de producţie din schimb, adică din faptul că produsele sînt vîndute peste valoarea lor. Totuşi, şcoala lui Ricardo a ocolit şi ea problema, nu a rezolvat-o. De fapt aceşti economişti burghezi au intuit în mod just pericolul pe care-l prezintă aprofundarea problemei arzătoare a originii plusvalorii. Ce să spunem cînd la o jumătate de secol după Ricardo domnul John Stuart Milli), repetînd — şi nici măcar bine — subterfugiile absurde ale primilor vulgarizatori ai lui Ricardo, constată plin de demnitate superioritatea lui faţă de mercantilişti? Mill spune:
„Cauza profitului este faptul că munca produce mai mult decît este necesar pentru întreţinerea ei“.
Pînă aici, vechea poveste; dar Mill vrea să adauge şi el ceva:
„Sau pentru a ne exprima altfel: capitalul aduce profit pentru că hrana, îmbrăcămintea, materiile prime şi mijloacele de muncă durează un timp mai îndelungat decît este necesar pentru producerea lor“.
Mill confundă aici durata timpului de muncă cu durata produselor lui. Potrivit acestei concepţii, un brutar, ale cărui produse nu durează decît o singură zi, nu ar putea stoarce niciodată de la salariaţii săi acelaşi profit pe care îl stoarce un constructor de maşini, ale cărui produse durează douăzeci de ani şi mai mult. Fără îndoială, dacă cuiburile păsărilor ar dura numai atîta timp cît este necesar pentru construcţia lor, păsările ar trebui să se lipsească de cuiburi.
După ce stabileşte acest adevăr fundamental, Mill constată superioritatea sa faţă de mercantilişti:
„Vedem, aşadar, că profitul ia naştere nu din actul incidental al schimbului, ci din forţa productivă a muncii; profitul total al unei ţări este totdeauna determinat de forţa productivă a muncii, indiferent dacă are loc un schimb sau nu. Dacă nu ar exista o diviziune a. îndeletnicirilor, nu ar exista nici cumpărare şi nici vînzare, însă profitul ar exista“.
Aici schimbul, cumpărarea şi vînzarea — aceste condiţii generale ale producţiei capitaliste — nu sînt, aşadar, decît ceva cu totul întîmplător; profitul continuă să existe fără cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă!
Mai departe:
„Dacă toţi muncitorii dintr-o ţară produc cu 20% peste suma salariilor lor, profiturile vor fi de 20%, oricare ar fi nivelul preţurilor mărfurilor“.
Pe de o parte, aceasta este o tautologie extrem de reuşită, căci dacă muncitorii produc pentru capitaliştii lor o plusvaloare de 20%, raportul dintre profitul capitaliştilor şi salariul total al muncitorilor va fi 20:100. Pe de altă parte, este absolut inexact că profitul „va reprezenta 20%“. El trebuie să fie întotdeauna mai mic, pentru că profitul se calculează la suma totală a capitalului avansat. Să presupunem, de pildă, că un capitalist a avansat 500 l.st., din care 400 l.st. în mijloace de producţie şi 100 l.st. în salariu. Dacă rata plusvalorii este, cum s-a presupus, 20%, rata profitului va fi 20:500, adică 4% şi nu 20%.
Urmează o mostră excelentă a modului în care tratează Mill diferitele forme istorice ale producţiei sociale:
„Presupun pretutindeni starea de lucruri actuală, care, cu rare excepţii, predomină peste tot, adică presupun că capitalistul avansează totul, inclusiv plata muncitorului“.
Ciudată iluzie optică — a vedea pretutindeni o stare care pînă acum predomină pe globul pămîntesc numai ca excepţie! Să trecem însă mai departe. Mill, generos, recunoaşte că „nu este absolut necesar ca lucrurile să se petreacă astfel“*2. Dimpotrivă.
„Muncitorul ar putea să aştepte chiar şi plata întregului său salariu pînă la terminarea completă a lucrului dacă ar avea mijloacele necesare pentru întreţinerea sa în intervalul de timp respectiv. Dar în cazul acesta el ar fi într-o oarecare măsură un capitalist care ar investi capital într-o întreprindere şi ar pune la dispoziţie o parte din fondurile necesare pentru a fi dusă la bun sfîrşit“.
Mill ar putea să spună tot atît de bine că muncitorul care îşi avansează singur nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi mijloacele de muncă este în realitate propriul său salariat. Sau că ţăranul american este propriul său sclav, care însă prestează munca de clacă pentru sine însuşi şi nu pentru stăpîn.
După ce Mill ne-a demonstrat astfel în mod clar că, chiar dacă producţia capitalistă nu ar exista, ea ar exista totuşi întotdeauna, el este destul de consecvent ca să demonstreze că ea nu există nici măcar atunci cînd există:
„Şi chiar în cazul de mai sus“ (cînd capitalistul îi avansează muncitorului salariat toate mijloacele de subzistenţă), „muncitorul poate fi privit din acelaşi punct de vedere“ (adică în calitate de capitalist). „Căci vînzîndu-şi munca sub preţul de piaţă (!) s-ar putea considera că el avansează întreprinzătorului său diferenţa (?) etc.“9a)
În realitate muncitorul îi avansează capitalistului în mod gratuit munca sa pe timp de o săptămînă etc., pentru ca la sfîrşitul săptămînii etc. să primească preţul ei de piaţă. După părerea lui Mill, faptul acesta face din el un capitalist! Pe o cîmpie netedă şi muşuroaiele par dealuri: platitudinile burgheziei din zilele noastre pot fi măsurate doar după calibrul „marilor“ ei „gînditori“.
1) „Însăşi existenţa unei clase distincte de meşteri deveniţi capitalişti depinde de productivitatea muncii“. (Ramsayi), l. c, p. 206.) „Dacă munca fiecărui om ar fi suficientă pentru a-i asigura propria sa hrană, nu ar exista proprietate“. (Ravenstonei), l. c., p. 14.)
1a) După un calcul recent, numai în regiunile explorate ale globului mai trăiesc încă cel puțin 4.000.000 de canibali.
2) „La indienii sălbatici din America, aproape totul îi aparţine celui care munceşte. 99% din produs revine muncii. în Anglia, muncitorului nu îi revine, poate, nici 2/3“. („The Advantages of the East India Trade etc.“, p. 72, 73.)
3) Diodor, l. c., l. I, c. 80.
4) „Întrucît cea dintîi“ (bogăţia naturală) „este cît se poate de importantă şi de avantajoasă, ea face ca oamenii să n-aibă griji, să fie siguri de ei şi să se dedea la tot felul de excese, în timp ce cea de-a doua dezvoltă activitatea, ştiinţele, artele şi politica“. („England's Treasure by Foreign Trade. Or the Balance of our Foreign Trade is the Rule of our Treasure. Written by Thomas Muni), of London, Merchant, and now published for the common good by his son John Muni)“, Lond. 1669, p. 181, 182.) „De asemenea nu pot să-mi închipui un blestem mai mare pentru un popor decît acela de a fi aruncat pe un pămînt în care mijloacele de subzistenţă şi hrana ar fi produse în mare parte în mod spontan şi în care clima îl scuteşte aproape complet de grija de a-şi face îmbrăcăminte şi un adăpost... E posibilă, ce-i drept, şi extrema opusă. Un sol care nu produce nimic, cu toate că este cultivat, este tot atît de rău ca şi un sol care produce din abundenţă fără să fie cultivat“. ([N. Forsteri).] „An Inquiry into the Present High Price of Provisions“, Lond. 1767, p. 10.)
5) Necesitatea de a calcula perioadele de revărsare a Nilului a creat astronomia egipteană şi, o dată cu ea, dominaţia castei preoţilor ca îndrumătoare a agriculturii. „Solstiţiul este acea dată a anului la care începe să crească Nilul şi pe care egiptenii trebuiau deci să-l observe cu cea mai mare atenţie... Aşadar, ei trebuiau să fixeze această dată a anului pentru a se orienta în muncile agricole. Ei trebuiau deci să caute pe cer un semn vizibil al revenirii lui“. (Cuvieri), „Discours sur les révolutions du globe“, éd. Hoefer, Paris 1863, p. 141.)
6) Una dintre bazele materiale ale puterii exercitate de stat asupra micilor organisme de producţie din India, separate unele de altele, era reglementarea alimentării cu apă. Cîrmuitorii mahomedani ai Indiei au înţeles acest lucru mai bine decît succesorii lor englezi. Nu vom aminti decît foametea din 1866, care a costat viaţa a mai bine de 1.000.000 de hinduşi în districtul Orissa, prezidenţia Bengal.
7) „Nu există două ţări care să furnizeze acelaşi număr de mijloace de subzistenţă în aceeaşi cantitate şi cu aceeaşi cheltuire de muncă. Trebuinţele oamenilor cresc sau scad după cum clima în care trăiesc este mai aspră sau mai blîndă; în consecinţă, cantitatea proporţională de muncă pe care locuitorii diferitelor ţări sînt obligaţi s-o presteze nu poate să fie aceeaşi; nici gradul acestei diversităţi nu poate fi stabilit altfel decît după gradele de căldură sau de frig. De aici se poate trage deci concluzia generală că cantitatea de muncă necesară pentru întreţinerea unui anumit număr de oameni este maximă în regiunile reci şi minimă în regiunile calde; nu numai fiindcă în regiunile reci oamenii au nevoie de mai multă îmbrăcăminte, dar şi pentru că pămîntul trebuie lucrat mai bine decît în regiunile calde“. („An Essay on the Governing Causes of the Natural Rate of Interest“, Lond. 1750, p. 59.) Autorul acestei scrieri anonime care a făcut epocă este J. Massiei). De aici a împrumutat Humei) teoria dobînzii.
8) „Orice muncă trebuie“ (s-ar putea spune că aceasta ţine şi de droits şi devoirs du citoyen*1 „să lase un excedent“ (Proudhoni))156.
9) F. Schouwi), „Die Erde, die Pflanze und der Mensch“, 2. Aufl. Leipzig 1854, p. 148.
9a) J. St. Mill. „Principles of Political Economy“. Lond. 1868, p. 252—253, passim. — {Ambele pasaje sînt traduse după ediţia franceză a „Capitalului“.— F.E.}
*1 — drepturile şi îndatoririle cetăţeanului. — Nota trad.
*2 În scrisoarea adresată lui F. N. Danielson la 28 noiembrie 1878, Marx a propus ca acest paragraf să fie redactat în felul următor:
Urmează o mostră excelentă a modului în care tratează Mill diferitele forme istorice ale producţiei sociale: „Presupun pretutindeni — spune el — starea de lucruri actuală, care, cu rare excepţii, predomină pretutindeni unde muncitorii şi capitaliştii constituie clase diferite, adică presupun că capitalistul avansează totul, inclusiv plata muncitorului“. Domnul Mill binevoieşte să creadă că nu este absolut necesar ca lucrurile să se petreacă astfel chiar într-un sistem economic în care muncitorii şi capitaliştii constituie clase diferite. — Nota red.
155. Cuvinte parafrazate din poezia „An die Natur“ a lui Friederich Leopold Stolberg, poet german de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea. — Nota red.
156. P. J. Proudhon, Système des contradictions économiques, ou Philosophie de la misère“, T. I., Paris, 1846, p. 73 (Sistemul contradicțiilor economice sau Filozofia mizeriei). — Nota red.