Valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare în mod obişnuit muncitorului mediu. Cu toate că forma acestor mijloace de subzistenţă poate să varieze, masa lor este dată pentru o epocă dată a unei societăţi date şi de aceea trebuie considerată o mărime constantă. Ceea ce variază este valoarea acestei mase. În determinarea valorii forţei de muncă mai intră şi alţi doi factori. Pe de o parte, cheltuielile de dezvoltare a ei, care se schimbă o dată cu modul de producţie; pe de altă parte, deosebirile naturale dintre forţa de muncă a bărbaţilor şi cea a femeilor, dintre forţa de muncă a muncitorilor adulţi şi cea a muncitorilor nevîrstnici. Folosirea acestor forţe de muncă diferite, determinată la rîndul ei de modul de producţie, generează deosebiri mari în cheltuielile de reproducţie ale familiei muncitorului şi în valoarea muncitorului adult de sex masculin. În analiza care urmează însă, facem abstracţie de aceşti doi factori9b).
Presupunem 1) că mărfurile se vînd la valoarea lor, 2) că preţul forţei de muncă creşte uneori peste valoarea ei, dar nu scade niciodată sub această valoare.
În această ipoteză, mărimile relative ale preţului forţei de muncă şi ale plusvalorii sînt determinate de trei împrejurări: 1) durata zilei de muncă, sau mărimea extensivă a muncii; 2) intensitatea normală a muncii, sau mărimea ei intensivă, astfel că o cantitate de muncă determinată este cheltuită într-un timp determinat; în sfîrşit, 3) forţa productivă a muncii, astfel că, în funcţie de gradul de dezvoltare a condiţiilor de producţie, aceeaşi cantitate de muncă livrează într-un timp dat o cantitate mai mare sau mai mică de produs. Evident că aici sînt posibile cele mai diferite combinaţii, după cum unul dintre cei trei factori este constant şi doi sînt variabili sau doi factori sînt constanţi şi unul variabil ori, în sfîrşit, toţi factorii sînt variabili în acelaşi timp. Numărul acestor combinaţii creşte şi datorită faptului că în cazul unei variaţii concomitente a diferiţilor factori mărimea şi direcţia variaţiilor pot să difere. În cele ce urmează ne vom ocupa numai de combinaţiile principale.
În această ipoteză, valoarea forţei de muncă şi plusvaloarea sînt determinate de trei legi.
În primul rînd, ziua de muncă de mărime dată se exprimă întotdeauna în aceeaşi valoare nou creată, indiferent cum ar varia productivitatea muncii şi, o dată cu ea, masa produselor şi deci preţul unei unităţi de marfă.
Valoarea nou creată într-o zi de muncă de 12 ore este egală, de pildă, cu 6 şilingi, cu toate că masa valorilor de întrebuinţare produse variază o dată cu forţa productivă a muncii şi deci valoarea de 6 şilingi se repartizează asupra unei cantităţi mai mari sau mai mici de mărfuri.
În al doilea rînd, valoarea forţei de muncă şi plusvaloarea variază în direcţii opuse. O schimbare a forţei productive a muncii, creşterea sau scăderea ei, influenţează în sens invers valoarea forţei de muncă şi în sens direct plusvaloarea.
Valoarea nou creată într-o zi de muncă de 12 ore este o mărime constantă, de pildă 6 şilingi. Această mărime constantă este egală cu suma plusvalorii plus valoarea forţei de muncă pe care muncitorul o înlocuieşte printr-un echivalent. Este de la sine înţeles că din două părţi ale unei mărimi constante nici una nu poate să crească fără ca cealaltă să scadă. Valoarea forţei de muncă nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi fără ca plusvaloarea să scadă de la 3 la 2 şilingi, iar plusvaloarea nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi fără ca valoarea forţei de muncă să scadă de la 3 la 2 şilingi. În aceste împrejurări nu este deci posibilă nici o variaţie a mărimii absolute, fie a valorii forţei de muncă, fie a plusvalorii, fără o schimbare simultană a mărimilor lor relative sau proporţionale. Este imposibil ca ele să scadă sau să crească în acelaşi timp.
Mai departe, valoarea forţei de muncă nu poate să scadă, deci plusvaloarea nu poate să crească fără ca forţa productivă a muncii să crească; de pildă, în cazul de mai sus, valoarea forţei de muncă nu poate să scadă de la 3 la 2 şilingi fără ca o forţă productivă sporită a muncii să permită ca aceeaşi masă de mijloace de subzistenţă care înainte era produsă în 6 ore să fie produsă în 4 ore. Invers, valoarea forţei de muncă nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi fără ca forţa productivă a muncii să scadă, adică fără ca să fie necesare 8 ore pentru producerea aceleiaşi mase de mijloace de subzistenţă pentru care mai înainte erau suficiente 6 ore. Rezultă că o creştere a productivităţii muncii reduce valoarea forţei de muncă şi sporeşte astfel plusvaloarea, în timp ce, invers, scăderea productivităţii sporeşte valoarea forţei de muncă şi reduce plusvaloarea.
Cînd a formulat această lege, Ricardoi) a scăpat din vedere o împrejurare: cu toate că o variaţie a mărimii plusvalorii sau a supramuncii determină o schimbare în sens invers a mărimii valorii forţei de muncă sau a muncii necesare, de aici nu rezultă nicidecum că ele variază în aceeaşi proporţie. Ele cresc sau scad cu aceeaşi mărime. Proporţia însă în care fiecare parte a valorii nou create sau a zilei de muncă creşte sau scade depinde de împărţirea iniţială, care a avut loc înainte de schimbarea intervenită în forţa productivă a muncii. Dacă valoarea forţei de muncă era de 4 şilingi, adică dacă timpul de muncă necesar era de 8 ore, iar plusvaloarea era de 2 şilingi, şi deci supramunca de 4 ore, şi dacă, ca urmare a sporirii forţei productive a muncii, valoarea forţei de muncă scade la 3 şilingi, adică dacă munca necesară scade la 6 ore, plusvaloarea creşte la 3 şilingi, iar supramunca la 6 ore. Este aceeaşi mărime de 2 ore, respectiv de 1 şiling, care într-un loc e adăugată, iar în alt loc scăzută. Schimbarea proporţională a mărimilor este însă diferită în fiecare dintre cele două părţi. În timp ce valoarea forţei de muncă scade de la 4 şilingi la 3 şilingi, deci cu 1/4, sau cu 25%, plusvaloarea creşte de la 2 şilingi la 3 şilingi, deci cu 1/2, sau cu 50%. Rezultă că creşterea sau scăderea proporţională a plusvalorii ca urmare a unei schimbări date în forţa productivă a muncii este cu atît mai mare cu cît este mai mică şi cu atît mai mică cu cît este mai mare iniţial partea zilei de muncă exprimată în plusvaloare.
În al treilea rînd, creşterea sau scăderea plusvalorii este întotdeauna urmarea şi niciodată cauza scăderii sau creşterii corespunzătoare a valorii forţei de muncă10).
Întrucît ziua de muncă este o mărime constantă, concretizîndu-se într-o mărime-valoare constantă, şi întrucît fiecărei schimbări a mărimii plusvalorii îi corespunde o schimbare inversă a mărimii valorii forţei de muncă, iar valoarea forţei de muncă nu poate să se schimbe decît o dată cu schimbarea intervenită în forţa productivă a muncii, rezultă, evident, în aceste condiţii că orice schimbare a mărimii plusvalorii ia naştere dintr-o schimbare inversă intervenită în mărimea valorii forţei de muncă. Dacă am văzut deci că nici o schimbare absolută a mărimii valorii forţei de muncă şi a plusvalorii nu este posibilă fără o schimbare a mărimilor lor relative, vedem acum că nici o schimbare a mărimilor-valoare relative ale lor nu este posibilă fără o schimbare a mărimii absolute a valorii forţei de muncă.
Potrivit legii a treia, schimbarea mărimii plusvalorii presupune o schimbare a valorii forţei de muncă, provocată de o schimbare a forţei productive a muncii. Limita primei schimbări este dată de noul nivel al valorii forţei de muncă. Pot avea loc însă schimbări intermediare, chiar şi atunci cînd împrejurările permit acestei legi să acţioneze. Dacă, de pildă, ca urmare a sporirii forţei productive a muncii, valoarea forţei de muncă scade de la 4 şilingi la 3 şilingi, adică dacă timpul de muncă necesar scade de la 8 ore la 6 ore, s-ar putea ca preţul forţei de muncă să nu scadă decît la 3 şilingi şi 8 pence, 3 şilingi şi 6 pence, 3 şilingi şi 2 pence etc., prin urmare ca plusvaloarea să nu crească decît la 3 şilingi şi 4 pence, 3 şilingi şi 6 pence, 3 şilingi şi 10 pence etc. Gradul scăderii, a cărei limită minimă este de 3 şilingi, depinde de greutatea relativă pe care o are presiunea capitalului, pe de o parte, şi rezistenţa muncitorilor, pe de altă parte.
Valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea unei cantităţi determinate de mijloace de subzistenţă. O dată cu schimbarea forţei productive a muncii se schimbă valoarea acestor mijloace de subzistenţă, nu masa lor. Dacă forţa productivă a muncii creşte, această masă poate să crească în acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie atît pentru muncitor, cît şi pentru capitalist, fără vreo modificare în raportul dintre mărimea preţului forţei de muncă şi aceea a plusvalorii. Dacă valoarea iniţială a forţei de muncă este de 3 şilingi şi dacă timpul de muncă necesar este de 6 ore şi dacă plusvaloarea este de 3 şilingi, respectiv dacă supramunca este şi ea de 6 ore, o dublare a forţei productive a muncii, împărţirea zilei de muncă rămînînd aceeaşi, ar lăsa neschimbat preţul forţei de muncă şi plusvaloarea. Numai că în acest caz fiecare dintre ele s-ar exprima într-o cantitate dublă de valori de întrebuinţare, care ar fi însă proporţional ieftinite. Cu toate că preţul forţei de muncă ar rămîne neschimbat, el ar creşte peste valoarea ei. Dacă preţul forţei de muncă ar scădea, dar nu pînă la limita minimă de 11/2 şilingi pe care o reprezintă noua ei valoare, ci pînă la 2 şilingi şi 10 pence, 2 şilingi şi 6 pence etc., acest preţ în scădere încă ar mai reprezenta o masă crescută de mijloace de subzistenţă. În cazul cînd ar creşte forţa productivă a muncii, preţul forţei de muncă ar putea astfel să scadă continuu, în timp ce ar creşte, tot continuu, masa de mijloace de subzistenţă a muncitorului. În mod relativ însă, adică în comparaţie cu plusvaloarea, valoarea forţei de muncă ar scădea continuu, mărindu-se astfel prăpastia dintre condiţiile de viaţă ale muncitorului şi acelea ale capitalistului11).
Ricardo a fost primul care a formulat riguros cele trei legi de mai sus. Neajunsurile formulării lui sînt următoarele: 1. El consideră condiţiile speciale în cadrul cărora aceste legi au valabilitate drept condiţii de la sine înţelese, generale şi exclusive ale producţiei capitaliste. El nu cunoaşte nici o schimbare nici a duratei zilei de muncă, nici a intensităţii muncii, astfel că la el singurul factor variabil este productivitatea muncii însăşi. 2. Ca şi ceilalţi economişti de altfel, Ricardo nu a cercetat niciodată plusvaloarea ca atare, adică independent de formele ei speciale, ca profit, rentă funciară etc., ceea ce face ca analiza să prezinte şi mai mari neajunsuri. El confundă pur şi simplu legile privind rata plusvalorii cu legile privind rata profitului. Aşa cum am mai spus, rata profitului este raportul dintre plusvaloare şi capitalul total avansat, în timp ce rata plusvalorii este raportul dintre pîusvaloare şi partea variabilă a acestui capital. Să presupunem că un capital de 500 l.st. (C) se împarte în materii prime, mijloace de muncă etc. în valoare totală de 400 l.st. (c) şi în 100 l.st. salarii (v); să presupunem în continuare că plusvaloarea = 100 l.st. (p). În acest caz, rata plusvalorii este
= 
= 100%. Dar rata profitului
= 
= 20%.
Este clar că rata profitului poate să depindă de împrejurări care nu influenţează cu nimic rata plusvalorii. Voi demonstra mai tîrziu, în cartea a treia a lucrării de faţă, că în anumite împrejurări aceeaşi rată a plusvalorii îşi poate găsi expresia în cele mai diferite rate ale profitului şi că diferite rate ale plusvalorii îşi pot găsi expresia în aceeaşi rată a profitului.
Intensitatea crescîndă a muncii presupune o cheltuire sporită de muncă în acelaşi interval de timp. Ziua de muncă mai intensivă se întruchipează deci în mai multe produse decît ziua de muncă mai puţin intensivă care durează acelaşi număr de ore. E drept că aceeaşi zi de muncă dă produse mai multe şi atunci cînd sporeşte forţa productivă a muncii. Dar în acest caz valoarea unităţii de produs scade, deoarece costă mai puţină muncă decît înainte, în timp ce în primul caz rămîne neschimbată pentru că produsul costă aceeaşi cantitate de muncă ca înainte. Aici cantitatea de produse creşte fără ca preţul lor să scadă. O dată cu cantitatea lor creşte şi suma preţurilor lor, în timp ce în cazul creşterii forţei productive a muncii aceeaşi sumă de valoare se exprimă într-o masă de produse sporită. Prin urmare, dacă numărul de ore rămîne neschimbat, ziua de muncă mai intensivă se întruchipează într-o valoare nou creată mai mare, deci, în ipoteza că valoarea banilor rămîne neschimbată, în bani mai mulţi. Valoarea nou creată într-o zi de muncă variază deci o dată cu abaterile intensităţii sale de la gradul de intensitate normal, social. Aceeaşi zi de muncă nu se concretizează deci, ca înainte, într-o valoare nou creată constantă, ci în una variabilă, de pildă, ziua de muncă de douăsprezece ore mai intensivă, se concretizează în 7 şilingi, în 8 şilingi etc., în loc să se concretizeze în 6 şilingi ca ziua de muncă de douăsprezece ore de intensitate obişnuită. Este clar: dacă valoarea nou creată într-o zi de muncă variază, de pildă de la 6 şilingi la 8 şilingi, ambele părţi ale acestei valori nou create, adică preţul forţei de muncă şi plusvaloarea, pot creşte simultan fie în aceeaşi proporţie, fie în proporţii diferite. Preţul forţei de muncă şi plusvaloarea pot creşte simultan de la 3 şilingi la 4 şilingi dacă valoarea nou creată creşte de la 6 la 8 şilingi. În acest caz creşterea preţului forţei de muncă nu este legată în mod necesar de o sporire a preţului ei peste valoarea ei. Ea poate, dimpotrivă, să fie însoţită de o scădere a preţului ei sub*2 valoarea ei. Lucrul acesta se întîmplă ori de cîte ori urcarea preţului forţei de muncă nu compensează uzura ei accelerată.
Se ştie că, cu unele excepţii temporare, o schimbare în productivitatea muncii produce o schimbare în mărimea valorii forţei de muncă şi deci în mărimea plusvalorii numai atunci cînd produsele ramurilor industriale respective intră în consumul obişnuit al muncitorului. Această limitare dispare aici. Indiferent dacă mărimea muncii cheltuite se schimbă în mod extensiv sau intensiv, acestei schimbări de mărime îi corespunde o schimbare a mărimii valorii nou create, indiferent de natura articolului în care se concretizează această valoare.
Dacă intensitatea muncii ar spori în toate ramurile industriale în mod simultan şi uniform, noul grad de intensitate sporit ar deveni gradul de intensitate social normal, obişnuit, şi nu ar mai fi considerat ca mărime extensivă. Dar şi în acest caz gradele de intensitate medii ale muncii ar rămîne diferite la diferite naţiuni şi ar modifica deci aplicarea legii valorii la zilele de muncă ale diferitelor naţiuni. Ziua de muncă mai intensivă la o naţiune îşi găseşte expresia într-o sumă de bani mai mare decît ziua mai puţin intensivă la o altă naţiune12).
Ziua de muncă poate să varieze în două sensuri. Ea poate fi redusă sau prelungită.
1. Reducerea zilei de muncă în condiţiile date, adică forţa productivă şi intensitatea muncii rămînînd aceleaşi, lasă neschimbată valoarea forţei de muncă şi deci timpul de muncă necesar. Ea reduce supramunca şi plusvaloarea. O dată cu mărimea absolută a acesteia din urmă scade şi mărimea ei relativă, adică mărimea ei în raport cu mărimea neschimbată a valorii forţei de muncă. Capitalistul ar putea să se despăgubească numai prin reducerea preţului forţei de muncă sub valoarea ei.
Toate obiecţiile curente împotriva reducerii zilei de muncă presupun că fenomenul are loc în condiţiile admise aici, în timp ce în realitate reducerea zilei de muncă este, dimpotrivă, sau precedată, sau urmată nemijlocit de o schimbare în productivitatea şi intensitatea muncii13).
2. Prelungirea zilei de muncă: să presupunem că timpul de muncă necesar este de 6 ore, respectiv că valoarea forţei de muncă este de 3 şilingi, şi că supramunca este de 6 ore, respectiv că plusvaloarea este de 3 şilingi. În acest caz, ziua întreagă de muncă este de 12 ore şi se exprimă într-o valoare-produs de 6 şilingi. Dacă ziua de muncă este prelungită cu 2 ore şi dacă preţul forţei de muncă rămîne neschimbat, în acest caz o dată cu mărimea absolută a plusvalorii creşte şi mărimea ei relativă. Cu toate că mărimea absolută a valorii forţei de muncă rămîne neschimbată, din punct de vedere relativ ea scade. În condiţiile menţionate la punctul I, mărimea relativă a valorii forţei de muncă nu putea să se schimbe fără să intervină o schimbare în mărimea ei absolută. Aici, dimpotrivă, schimbarea mărimii relative a valorii forţei de muncă este rezultatul unei schimbări a mărimii absolute a plusvalorii.
Întrucît valoarea nou creată în care se exprimă ziua de muncă creşte o dată cu prelungirea acestei zile de muncă, preţul forţei de muncă şi plusvaloarea pot creşte simultan, cu o mărime egală sau cu mărimi inegale. Această creştere simultană este deci posibilă în două cazuri: atunci cînd are loc o prelungire absolută a zilei de muncă sau atunci cînd intensitatea muncii creşte fără ca ziua de muncă să fie prelungită.
În cazul cînd se prelungeşte ziua de muncă, preţul forţei de muncă poate să scadă sub valoarea ei, deşi nominal el rămîne neschimbat sau chiar creşte. După cum ştim, valoarea pe o zi a forţei de muncă se stabileşte, după cum ne amintim, în raport cu durata ei medie normală, adică în raport cu perioada normală de viaţă a muncitorului şi cu transformarea normală corespunzătoare, proprie naturii omului, a substanţei vitale în mişcare14). Pînă la un anumit punct, uzura crescîndă a forţei de muncă, legată indisolubil de prelungirea zilei de muncă, poate fi compensată printr-o retribuire mai mare. Dincolo de acest punct însă uzura creşte în progresie geometrică, distrugîndu-se în acelaşi timp toate condiţiile normale de reproducere şi de activitate ale forţei de muncă. Preţul forţei de muncă şi gradul de exploatare a ei încetează a mai fi mărimi comensurabile între ele.
Aici sînt posibile, evident, un mare număr de combinaţii. Pot varia concomitent cei trei factori sau pot varia doi factori, iar unul să rămînă constant. Ei pot varia în proporţii egale sau în proporţii diferite, în acelaşi sens sau în sens opus, astfel ca variaţiile lor să se compenseze, parţial sau total. Totuşi, după concluziile trase de noi la punctele I, II şi III, analizarea tuturor cazurilor posibile nu prezintă dificultăţi. Obţinem rezultatul oricărei combinaţii posibile, considerînd pe rînd un factor variabil, iar pe ceilalţi constanţi. Aici vom menţiona, pe scurt, numai două cazuri importante.
1. Scăderea forţei productive a muncii concomitent cu prelungirea zilei de muncă:
Vorbind de scăderea forţei productive a muncii, avem în vedere ramuri de activitate ale căror produse determină valoarea forţei de muncă, de pildă o scădere a forţei productive a muncii ca urmare a scăderii fertilităţii solului şi, respectiv, a scumpirii produselor solului. Presupunem că ziua de muncă este de 12 ore şi că valoarea nou creată în această zi este de 6 şilingi, din care o jumătate înlocuieşte valoarea forţei de muncă, iar cealaltă jumătate reprezintă plusvaloare. Ziua de muncă se împarte, aşadar, în 6 ore de muncă necesară şi 6 ore de supramuncă. Să presupunem acum că din cauza scumpirii produselor solului valoarea forţei de muncă se urcă de la 3 şilingi la 4 şilingi, prin urmare timpul de muncă necesar se urcă de la 6 ore la 8 ore. Dacă ziua de muncă rămîne neschimbată, supramunca scade de la 6 ore la 4 ore, iar plusvaloarea de la 3 şilingi la 2 şilingi. Dacă ziua de muncă este prelungită cu 2 ore, adică de la 12 la 14 ore, supramunca continuă să fie de 6 ore, iar plusvaloarea de 3 şilingi, dar mărimea ei scade în comparaţie cu valoarea forţei de muncă măsurată prin munca necesară. Dacă ziua de muncă e prelungită cu 4 ore, adică de la 12 ore la 16 ore, raportul dintre plusvaloare şi valoarea forţei de muncă, dintre supramuncă şi munca necesară rămîne neschimbat, dar mărimea absolută a plusvalorii creşte de la 3 şilingi la 4 şilingi, mărimea absolută a supramuncii de la 6 ore la 8 ore de muncă, deci cu1/3 sau cu 331/3%. Prin urmare, dacă forţa productivă a muncii scade şi concomitent se prelungeşte ziua de muncă, mărimea absolută a plusvalorii poate să rămînă neschimbată, în timp ce mărimea ei relativă scade; mărimea ei relativă poate să rămînă neschimbată, în timp ce mărimea ei absolută creşte; în sfîrşit, la un anumit grad de prelungire a zilei de muncă, pot creşte concomitent atît mărimea absolută, cît şi mărimea relativă a plusvalorii.
În perioada dintre anii 1799 şi 1815, creşterea preţurilor la mijloacele de subzistenţă a provocat în Anglia o urcare nominală a salariului, deşi salariul real, exprimat în mijloace de subzistenţă, a scăzut. Din acest fapt, Westi) şi Ricardo au tras concluzia că reducerea productivităţii muncii agricole a provocat o scădere a ratei plusvalorii şi au făcut din această presupunere fantezistă punctul de plecare al unei analize importante privind corelaţia dintre mărimile salariului, profitului şi rentei funciare. În realitate însă, datorită intensităţii sporite a muncii şi prelungirii forţate a zilei de muncă, în această perioadă plusvaloarea a crescut atît din punct de vedere absolut, cît şi din punct de vedere relativ. A fost perioada în care s-a încetăţenit prelungirea excesivă a zilei de muncă15), perioadă caracterizată mai ales prin creşterea rapidă a capitalului la un pol şi a pauperismului la celălalt pol16).
2. Creşterea intensităţii şi a forţei productive a muncii concomitent cu reducerea zilei de muncă:
Creşterea forţei productive a muncii şi creşterea intensităţii ei acţionează într-o privinţă în mod uniform. Ambele sporesc masa de produse obţinute într-o perioadă dată. Ambele reduc deci acea parte a zilei de muncă de care muncitorul are nevoie pentru producerea mijloacelor sale de subzistenţă sau a echivalentului lor. În general, limita minimă absolută a zilei de muncă este determinată de această parte componentă necesară a ei, dar susceptibilă de reducere. Dacă întreaga zi de muncă s-ar reduce la această parte a ei, supramunca ar dispărea, lucru imposibil în orînduirea capitalistă. Înlăturarea formei capitaliste de producţie va permite o limitare a zilei de muncă la munca necesară. Totuşi, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, această muncă necesară şi-ar lărgi cadrul. Pe de o parte, pentru că condiţiile de viaţă ale muncitorului ar fi mai bune, iar trebuinţele sale mai mari. Pe de altă parte, la munca necesară s-ar adăuga o parte din actuala supramuncă, şi anume munca pentru crearea unui fond social de rezervă şi de acumulare.
Cu cît forţa productivă a muncii creşte mai mult, cu atît poate fi redusă mai mult ziua de muncă şi cu cît ziua de muncă e redusă mai mult, cu atît poate să crească mai mult intensitatea muncii. Din punct de vedere social, productivitatea muncii creşte şi prin economisirea acesteia, care nu cuprinde numai economisirea de mijloace de producţie, ci şi evitarea oricărei munci inutile. Deşi modul de producţie capitalist impune economie în fiecare întreprindere, sistemul său anarhic de concurenţă generează o extraordinară irosire de mijloace de producţie sociale şi de forţă de muncă, precum şi un mare număr de funcţii actualmente inevitabile, dar în fond inutile.
Dacă intensitatea şi forţa productivă a muncii sînt date, acea parte a zilei de muncă sociale necesare pentru producţia materială este cu atît mai scurtă şi, în consecinţă, timpul pentru activitatea spirituală şi socială liberă a indivizilor este cu atît mai mare, cu cît munca e repartizată mai uniform între membrii societăţii apţi de muncă, cu cît una dintre păturile sociale are mai puţine posibilităţi de a scăpa de această necesitate naturală pe care o reprezintă munca, aruncînd-o în spinarea alteia. În acest sens, limita absolută pentru reducerea zilei de muncă este generalizarea muncii. În societatea capitalistă, timpul liber pentru o clasă se obţine prin transformarea întregii vieţi a maselor în timp de muncă.
9b) Cazul analizat la p. 281*1 aici este, fireşte exclus {Nota la ediţia a 3-a. — F.E.}
10) La această a treia lege, MacCullochi) a făcut, între altele, completarea absurdă că plusvaloarea poate să crească fără ca valoarea forţei de muncă să scadă, și anume prin desfiinţarea impozitelor pe care le plătea capitalistul. Desfiinţarea acestor impozite nu schimbă absolut nimic în cantitatea de plusvaloare pe care capitalistul industrial o stoarce nemijlocit de la muncitor. Ea nu schimbă decît proporţia în care capitalistul trebuie să împartă plusvaloarea între buzunarul său şi buzunarele altora. Ea nu schimbă deci nimic în raportul dintre valoarea forţei de muncă şi plusvaloare. Aşadar, excepţia invocată de MacCulloch nu dovedeşte decît că el nu înţelege regula, aceasta nenorocire îl loveşte tot atît de des cînd îl vulgarizează pe Ricardo, aşa cum îl loveşte pe J. B. Sayi) cînd îl vulgarizează pe A. Smith.
11) „Dacă în productivitatea industriei are loc o schimbare, astfel că o cantitate dată de muncă şi de capital produce mai mult sau mai puţin, mărimea relativă a salariului poate, evident, să varieze, în timp ce cantitatea de produse pe care o reprezintă această mărime relativă rămîne neschimbată, sau se poate schimba cantitatea de produse, în timp ce mărimea relativă a salariului rămîne neschimbată“. ([J. Cazenovei)] „Outlines of Political Economy etc.“, p. 67.)
12) „Celelalte împrejurări fiind egale, fabricantul englez poate să realizeze într-un timp dat o cantitate mult mai mare de muncă decît un fabricant străin, datorită cărui fapt se compensează diferenţa dintre cele 60 de ore pe săptămînă, cît se munceşte aici, şi cele 72—80 de ore, cît se munceşte în străinătate“. („Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1855“, p. 65.) O reducere mai mare pe cale legislativă a zilei de muncă în fabricile de pe continent ar fi mijlocul cel mai sigur pentru micşorarea acestei diferenţe dintre ora de muncă de pe continent şi cea din Anglia.
13) Există împrejurări care compensează... pe care aplicarea legii cu privire la ziua de muncă de zece ore le-a scos în evidenţă“. („Reports of Insp. of Fact. for 31st October 1843“, p. 7.)
14) „Cantitatea de muncă cheltuită de un om în decurs de 24 de ore poate fi determinată aproximativ printr-o examinare a schimbărilor chimice care au loc în corpul său, întrucît formele schimbate ale materiei indică cheltuirea anterioară de forţă motrice“. (Grovei), „On the Correlation of Physical Forces“, [p. 308, 309].).
15) „Rar se întîmplă ca pîinea şi munca să meargă în acelaşi pas; există însă o limită evidentă dincolo de care ele nu pot fi despărţite. În ceea ce priveşte eforturile neobişnuite ale claselor muncitoare în timpurile de scumpete, eforturi care au provocat scăderea salariilor menţionată în declaraţiile făcute“ (în faţa comisiilor parlamentare de anchetă, 1814—1815), „ele sînt, desigur, spre lauda unor persoane şi contribuie la creşterea capitalului. Dar nici un om cumsecade n-ar putea dori ca aceste eforturi să continue cu aceeaşi intensitate şi să se permanentizeze. Ca soluţie temporară ele sînt admirabile; dar, dacă ar fi permanentizate, ele ar avea urmări analoge cu urmările unei situaţii cînd populaţia unei ţări are la dispoziţie cantităţi minime de produse alimentare“. (Malthusi), „Inquiry into the Nature and Progress of Rent“, Lond. 1815, p. 48, notă.) Este un merit al lui Malthus că subliniază aici prelungirea zilei de muncă, despre care vorbeşte în mod direct şi în alte pasaje din pamfletul său, în timp ce, în pofida unor fapte dintre cele mai flagrante, Ricardo şi alţii consideră în toate studiile lor ziua de muncă mărime constantă. Dar interesele conservatoare pe care le servea l-au împiedicat pe Malthus să vadă că prelungirea excesivă a zilei de muncă, împreună cu dezvoltarea extraordinară a maşinilor şi cu exploatarea muncii femeilor şi copiilor, trebuia să transforme în „excedentară“ o mare parte a clasei muncitoare, îndeosebi în momentul în care ar fi încetat să mai existe cererea determinata de război şi monopolul Angliei pe piaţa mondială. Era, fireşte, mult mai comod şi mult mai corespunzător cu interesele claselor dominante, pe care Malthus le idolatrizează aşa cum numai un popă ştie să idolatrizeze, să se explice această „suprapopulaţie“ prin legile eterne ale naturii decît exclusiv prin legile naturale, istorice ale producţiei capitaliste.
16) „Una dintre cauzele principale ale creşterii capitalului în timpul războiului au fost eforturile mai mari şi poate şi privaţiunile mai mari ale claselor muncitoare, care în orice societate sînt clasele cele mai numeroase. Prin forţa împrejurărilor, un număr mai mare de femei şi de copii au fost nevoiţi să muncească, din aceeaşi cauză, cei care munciseră şi înainte au fost nevoiţi să consacre o parte mai mare din timpul lor sporirii producţiei“. („Essays on Political Econ. in which are illustrated the Principal Causes of the Present National Distress“, London 1830, p. 248.)
*1 Vezi volumul de față, p. 327-328. — Nota red.
*2 În ediţia a 4-a, cuvîntul „sub“ lipseşte. — Nota red.