Chiar aşa a şi fost !
M'am trezit deodată, în zorii zilei, ca şi cum m'ar fi înghiontit cineva şi primul lucru pe care l-am văzut a fost cămaşa albastră a lui Vasca care a luat-o la sănătoasa. Întorcând capul şi văzând că mă uit după el, mă ameninţă cu pumnul şi se ascunse după copaci. Atunci, am strigat şi au sărit cu toţii, dar era prea târziu ca să-l mai putem ajunge. Şchiopul, însă, nici nu se gândise s'o şteargă ; dormise tun şi se trezi numai când ţipai eu.
Noi, copiii, eram tare necăjiţi, dar unchiul Mişa zâmbea. De altfel, el nici nu se gândise să-l păzească şi pe Vasca !
Pe la patru, am ieşit în drumul care duce spre Coltubî. De acolo, mai aveam doar o palmă de loc până în satul nostru. Copiii, când ne văzură, ne ieşiră înainte la marginea satului, solemni ca o gardă de onoare, şi se strânseră în jurul nostru într'un cerc. Am mers aşa, într'un alai impunător, până la fierărie, unde-l văzurăm pe Ivan Potapovici, care se uita la o secerătoare ce tocmai atunci fusese reparată.
— Ia te uită ! Ni s'au întors şi exploratorii ! zise el, zărindu-ne şi salutându-l pe unchiul Mişa. Ei, cum a fost ? Totul e în ordine ? Ei, dar ce-i cu oaspetele Fedosiei ? L-aţi luat să vă ajute ?
Unchiul Mişa îi povesti pe scurt de ce era şi şchiopul cu noi.
— Vasăzică, aşa stă treaba ! se încruntă Ivan Potapovici. Dar cum vine asta, cetăţene ? Cinstit lucru a fost ? Ce zici ?
Deodată, mătuşa Fedosia, mama lui Vasca, dădu buzna peste noi. Pesemne că-i povestise fiu-său totul şi acum ea alerga să-şi scape ruda.
— Ce faci, Ivan Potapovici ? Fiindcă omul a venit să mai stea o zi, două pe la noi, trebue să-şi bată lumea joc de el ? Ş'apoi, dumneata cine eşti ? tăbărî ea cu gura pe unchiul Mişa. Cu ce drept faci pe stăpânul ? Las' c'am mai văzut noi d'ăştia ca dumneata !... Hai acasă, Sidor ! N'ai de ce să stai de vorbă cu dumnealor !
— Ascultă, Fedosie, tu, decât să faci gălăgie, ai asculta mai bine, să vezi despre ce e vorba. Zici că Sidor ăsta al dumitale a venit să stea la voi? Mă rog, vie sănătos, că n'are nimeni nimic împotrivă ! Dar în taiga ce-a căutat ?
— Da' ce, n'are voie ? Nu-i şi el om ca toţi ceilalţi ?
— O fi, când îşi vede de treabă, că altfel nu-i decât un pierde-vară... Ştii tu c'a vânat împotriva legii şi că era cât pe ce să dea foc taigalei ?... Dacă n'ar fi fost ei — şi Ivan Potapovici arătă din cap spre noi — focul ar fi ajuns până aici ! Vântul bate din partea aceea şi în jur totu-i uscat ca praful de puşcă. Uite ce era să facă musafirul tău ! Noi, de oaspeţi ca ăştia nu suntem bucuroşi şi — de te-oi supăra ori nu — o să-l ducem la sovietul sătesc să se descurce acolo cu el cum or şti şi-or socoti !
Ar mai fi vrut ea, Fedosia, să spună ceva, dar îi rămaseră vorbele 'n gât când văzu chipurile încruntate ale celor din jur. Strânse numai din buze şi se dădu la o parte. În tot timpul ăsta şchiopul stătuse pe o buturugă şi se uitase nepăsător în altă parte, ca şi cum nu despre el era vorba !
— Ghenadii — zise Ivan Potapovici — ia trage o fugă şi spune s'o înhame pe Casatca ! Iar dumneata, Mihail Alexandrîci, să vii cu mine, ca martor principal !
— Bine! Numai să mă spăl şi viu — răspunse unchiul Mişa.
Când o văzu pe Caterinca bandajată la picioare, Maria Osipovna se sperie, dar unchiul Mişa o încredinţă că nu era nicio primejdie. Dar şi Caterinca se ţinea atât de bine, şi povesti cu atâta însufleţire cum stinsese focul, asigurând-o apoi cu atâta căldură că n'o mai dor deloc picioarele, încât până la urmă maică-sa se linişti.
Naida era aproape moartă de foame şi de oboseală — stătuse biata de ea legată atâta vreme ! Caterinca vru să-i dea lapte, dar iedul nu ştia să bea din strachină !
Mi-am adus atunci aminte că ayeam pe undeva un biberon şi m'am repezit până acasă. Când mă văzură, mama şi Sonia se bucurară de parcă un an de zile aş fi lipsit de acasă şi începură să mă întrebe câte'n lună şi'n stele; eu însă le-am răspuns că n'am timp, am luat biberonul şi am fugit.
O găsii pe Naida în picioare, dar era atât de slăbită, încât nu putea sta drept. Caterinca turnă lapte în sticlă şi băgă biberonul în gura puiului de căprioară. La început, Naida dădu din cap şi se trase îndărăt, dar când dădu de gustul laptelui, începu să sugă lacomă, plescăind de zor. Sugea cu atâta poftă, lăsându-se când pe un picior când pe altul şi dând de zor din pămătuful care-i ţinea loc de codiţă, încât începurăm cu toţii să râdem.
— Ajunge ! Să nu-i facă rău — zise Maria Osipovna când Naida golise sticla pe jumătate.
Tocmai atunci sosi şi căruţa lui Ivan Potapovici, care plecă pe dată la Coltubî cu unchiul Mişa, să-l ducă pe şchiop.
Când se înapoiară era încă lumină.
— Ei, cum a fost ? Ce-au să-i facă ? i-am întrebat noi, adunându-ne roată în jurul lor.
— Ce-au să-i facă ? Au să-l trimită la raion şi au să-l judece, asta au să-i facă !
Ne-am risipit atunci fiecare pe la casele noastre, dar nu prea aveam astâmpăr, fiindcă ne învăţasem să fim mereu împreună. Aşa s'a făcut că n'am apucat bine să mâncăm şi ne-am dus glonţ acasă la Caterinca, unde se adunase aproape tot satul, pentrucă toată lumea voia să afle cum şi ce fel fusese călătoria. Dar tot luându-ne unul altuia vorba din gură, de ce povesteam, de aia ne încurcam şi nu mai înţelegea nimeni nimic !
— Ia, potoliţi-vă ! se răsti Ivan Potapovici la noi. Ce-mi tot trăncăniţi cu toţii odată, ca nişte coţofene ? Hai, povestiţi pe rând !
Ei, dar şi când ne-a pus să-i povestim pe rând, toate, aşa cum au fost, ne-a venit greu şi iar nu s'a înţeles nimic !
— Măi, măi, măi, dar grozavi povestitori mai sunteţi ! Ia ascultă, Mihail Alaxandrîci, ce-ar fi să ne faci dumneata... un fel de dare de seamă sau... să organizăm o convorbire ! Că oamenii noştri de-aici din sat mult ar vrea şi ei să afle ce fel de pietre se găsesc pe la noi şi la ce se pot folosi !
— Mă rog — răspunse unchiul Mişa — n'am nimic împotrivă ! Să isprăvesc studiul materialelor şi înainte de plecare om sta de vorbă. Numai că... — se aplecă şi şopti ceva la urechea lui Ivan Potapovici care dădu din cap şi adăugă apoi tare — numai, uite cum o să procedăm : unul dintre cei care a luat parte la expediţie va face o dare de seamă asupra excursiei, fiindcă trebue să dăm socoteală, nu ? Pe urmă, am să vin şi eu cu completări. Vă învoiţi ?
Credeam că darea de seamă o va face Ghenca, dar unchiul Mişa hotărî altfel :
— Cred că darea de seamă trebue s'o facă Nicolai Berezin, secretarul expediţiei noastre. Ghenadii Frolov va pregăti colecţia de probe, iar Pavel Dolghih va desena harta regiunii cercetate.
Caterincăi nu i se dădu niciun fel de sarcină ; mai era bolnavă.
Unchiul Mişa mă sfătui să fac darea de seamă în scris, ca să nu mă zăpăcesc şi să încurc cumva lucrurile, că dacă o fi să le încurc, cine o să mă mai asculte ? Am scris o zi întreagă, apoi i-am arătat-o şi unchiului Mişa, care mi-a spus că-i destul de bine întocmită şi că am talent. A fost într'adevăr o seară de sărbătoare. Paşca a atârnat harta în perete, şi unchiul Mişa a rostit un cuvânt de deschidere.
— Cu două sute şi mai bine de ani în urmă — a spus el — genialul savant, Mihail Lomonosov, fiul unui ţăran din Holmogor, a adresat un apel :
„Să cutreerăm ţara, s'o cercetăm şi să delimităm regiunile mai bogate în minerale de cele mai puţin bogate.
Drumul nostru nu va fi plictisitor, pentrucă chiar dacă nu vom da pretutindeni de comori, peste tot vom găsi minerale, care ne vor folosi...“
Poporul a auzit chemarea marelui om de ştiinţă cu două sute de ani mai târziu, dar a urmat-o întocmai. Aceasta a fost cu putinţă, numai pentrucă poporul a ajuns stăpân pe soarta şi pe pământul lui. Ca un gospodar harnic, el îşi cercetează gospodăria şi, din an în an, ajunge tot mai bogat şi mai puternic. Şi la voi în Tija s'a făcut primul pas, care, dacă nu-i prea mare, e totuşi foarte însemnat...
După aceea le-am citit darea de seamă, care a plăcut tuturor. Am fost aplaudat, ca un adevărat conferenţiar ! Pe urmă, Ghenca aduse colecţia şi o expuse, iar unchiul Mişa vorbi pe larg despre mineralele ce se găsesc în munţii noştri şi despre foloasele pe care le aduce fiecare în parte.
A doua zi, unchiul Mişa plecă. După socotelile lui, tovarăşii săi ajunseseră între timp la raion. Plecă cu tata, care tot avea treabă pe acolo. Ne-am adunat dis-de-dimineaţă cu toţii acasă la Caterinca şi când a venit tata cu trăsura, am aşezat în ea toate lucrurile unchiului Mişa, care-şi lua rămas bun dela Maria Osipovna şi dela Ivan Potapovici.
— Dumneata, Ivan Stepanovici, ia-o înainte cu trăsura, că eu vin pe jos cu copiii — zise unchiul Mişa.
L-am însoţit până la Coltubî.
N'a fost o plimbare veselă. Bineînţeles, ştiam dinainte că unchiul Mişa nu poate să rămână o veşnicie cu noi... dar tot ne durea inima că ne despărţim. Eram trişti cu toţii, şi când eşti trist, vrei, nu vrei, laşi capul în jos şi oftezi ! Cred însă că până la urmă oftaturile noastre l-au cam plictisit pe unchiul Mişa, că ne luă la zor :
— Ce-i cu voi, tovarăşi ? Că doar nu mergeţi la înmormântarea mea ! Ce-i cu mutrele astea acre ?
Eu i-am spus deschis de ce eram amărît şi ceilalţi au găsit că am dreptate, fiindcă şi ei gândeau la fel.
— Ei, dar ce aveţi voi de gând să faceţi acum ?
— Ce-o să facem? O să mai învăţăm ce-o să mai învăţăm şi o să plecăm apoi într'o călătorie din care n'o să ne întoarcem până nu vom găsi ceva interesant !
— Aha ! Dar ia spuneţi-mi, dragii mei, nu vi se pare vouă că asta cam seamănă cu laşitatea ?
— Cu laşitatea? Cum aşa? se miră Caterinca. Că pe noi nu ne sperie nimic!
— Totuşi, din câte aţi spus voi, am înţeles că vi-e frică. Omul sovietic nu caută un loc bun pentru el, ci creează singur locurile bune ! O să vină ziua în care o să vă fie ruşine de cele spuse azi. Oriunde v'ar asvârli soarta, sau oriunde vă va mâna dorul vostru de ducă, mai devreme sau mai târziu o să vă apuce dorul de locurile în care v'aţi născut şi în care aţi crescut. Atunci o să vă întoarceţi şi-o să vă minunaţi de fiecare pietricică şi de fiecare crenguţă. Viaţa se va schimba şi pe aici. Va fi mai bună, mai uşoară... Dar lucrul ăsta vor izbuti să-l facă alţii, şi atunci o să vă fie ruşine că voi n'aţi făcut nimic pentru ţinutul în care aţi văzut lumina soarelui, pe care l-aţi părăsit şi l-aţi uitat ca nişte coţofene !
— Da' ce trebue să facem ?
— Căutaţi, gândiţi-vă şi aflaţi singuri, că doar sunteţi pionieri ! Să nu rămâneţi în urma altora. Luaţi-o voi înainte... Desigur, expediţia noastră a fost reuşită, dar a fost prost organizată.
— De ce ?
— Gândiţi-vă că n'aţi luat parte la ea decât voi patru ! Credeţi că pe ceilalţi copii nu i-ar fi interesat? Credeţi voi că Scerbatîi, băiatul acela, de florile mărului s'a luat după unchiu-său ? Poate c'a plecat cu el numai ca să v'arate că nu-i cu nimic mai prejos decât voi !...
— Până la urmă n'o să descopere nimic !
— Şi de ce, mă rog ?
— Pentrucă nu e serios ! Nu ştie să facă altceva, decât să bage zâzanii !
— Bine, să zicem că el nu e serios. Dar voi sunteţi, nu-i aşa ? Atrageţi-l atunci de partea voastră şi lămuriţi-l !
— Ehei, ţi-ai găsit pe cine să lămureşti ! spuse Paşca.
— E greu, nu ? Dar când munca nu-ţi cere o trudă prea mare... nici mulţumirea pe care o ai nu-i mai mare! Ce fel de pionieri sunteţi voi, dacă nu vă urmează nimeni ? Un comandant fără oaste nu face nici doi bani... Asta e, băieţi !
Tot drumul, Caterinca culese flori galbene-roşietice şi clopoţei albaştri. Până să ajungem la Coltubî, strânsese un braţ întreg. Făcu din ele un buchet mare, împodobit cu frunze verzui de mahon şi-l dădu unchiului Mişa. Când să-şi ia însă rămas bun dela el, începu să plângă. Şi mie mi se urcase un nod în gât şi mă usturau ochii : îl îndrăgisem mult pe unchiul Mişa şi ne venea greu să ne despărţim de el !
La plecare ne dădu adresa lui şi ne rugă să-i scriem. I-am făgăduit cu toţii că-i vom scrie cât mai des şi mult; i-am strâns apoi mâinile şi ne-am uitat vreme îndelungată în urma căruţei care se îndepărta şi care, în cele din urmă, se făcu nevăzută după păduricea de mesteceni. După aceea am făcut cale întoarsă, spre casă.
Copleşiţi de durerea despărţirii, am mers o bună bucată, fără să scoatem o vorbă. Caterinca încercase de câteva ori să spună cevia, dar se stăpânise. Până la urmă însă, nu mai putu şi zise :
— E adevărat!
— Ce-i adevărat ?
— Unchiul Mişa ne-a spus că trebue să-i lămurim...
— Pe cine vrei tu să-i lămureşti, pe „sălbatici“ ?
— Şi de ce nu ? Şi dacă Vasca e în fruntea lor, apoi să începem cu el !...
— Nu-mi pierd eu vremea cu braconierul ăla ! răspunse Ghenca mânios.
Şi, nici una nici două, începură să se certe ! Ca să-i împace, Paşca spuse că trebue desigur să ne înţelegem într'un fel şi cu „sălbaticii“, dar nu era bine să începem cu Vasca, fiindcă Vasca e prea pornit, ci cu altul mai liniştit.
Aproape de sat, drumul trecea printre nişte dâmburi drepte, care se înălţau de amândouă părţile. Când am ajuns acolo, începu să plouă de sus cu pietre. Ne-am lipit de stânci şi pietrele încetară să cadă. Dar cum încercarăm să pornim din nou, pietrele se rostogoliră iar asupra noastră. Nu era nicio îndoială că era isprava ,,sălbaticilor“ !
— Laşilor ! strigă Ghenca. De ce nu ieşiţi la luptă dreaptă ?
— Daţi în „găinuşe“ ! se auzi drept răspuns glasul lui Fimca, şi un nou puhoi de pietre se prăbuşi în drum.
„Sălbaticii“ aruncau fără să ţintească, aşa că nu ne prea nimereau. Numai pe Ghenca îl lovi o piatră în picior.
— Ei, tu, braconierule ! răcni Ghenca. Ţi-e frică să scoţi nasul ? Las' că te prind eu....
Vasca nu era printre „sălbatici“, sau poate că nu voia să răspundă, că nu-i auzirăm glasul.
Am ieşit de sub dâmburi şi am mers apoi pe loc deschis.
— Ei, ai văzut? zise Ghenca. Şi tu care voiai să te împaci cu ei !...
— Ce-are aface ? îi răspunse Caterinca. Ei n'au de unde să ştie că noi vrem sa ne împăcăm ! Şi, de vreme ce noi ştim ce vrem, ar trebui să le dăm o pildă frumoasă.
— Dacă o să ne ducem acum la ei, o să creadă că ne e frică ! zise Ghenca. Treaba voastră, faceţi cum v'o tăia capul, dar eu unu1 nu mă duc.
— Ba n'au să creadă nimic ! m'am împotrivit eu. Nu ne-am bătut destul ? Eu cred că a venit vremea să se termine odată şi cu povestea asta ! Nu sunt însă de părere nici să ne ducem la Vasca, nici să-l căutăm pe cel mai slab, ci să vorbim cu toţii deodată. Să le spunem răspicat : „Ne-am bătut deajuns. De azi înainte, hai să ne înţelegem cu frumosul !“ Să mergem chiar acum !
Ghenca tăcea, încruntat, iar Paşca spuse strâmbându-se :
— Da, să mergem şi o să vezi tu ce-o să păţim...
— Dacă ţi-e frică, n'ai decât să nu vii, dar eu mă duc !
— Mă duc eu cu Colea — zise Caterinca. Hai, vii ? Eu, drept să vă spun, aveam şi nu prea aveam chef să pornesc numai cu ea ! Pentrucă, nu poţi şti niciodată ce întorsătură iau lucrurile. Dar cum să mai dau îndărăt ? Am făcut semn din cap că merg.
— Atunci, ce să mai stăm ! Hai ! Am plecat !
Caterinca, ridicându-se hotărîtă, alergă spre ograda lui Vasca. Eu, după ea !
— Stai, Caterinca ! i-am strigat când am ajuns în dreptul porţii. Stai, să ne sfătuim întâi ce anume să-i spunem...
— Ce să ne mai sfătuim ? Intrăm şi-i spunem totul aşa cum este !
Vasca tocmai făcea o stivă din lemne. Erau acolo şi Fimca şi Senca, nedespărţiţii lui prieteni. Ne zăriseră de departe, dar se făceau că nu ne bagă în seamă ; numai când am ajuns foarte aproape de ei Fimca se strâmbă prosteşte şi zise :
— Ia te uită c'au sosit şi „găinuşele“.
— Au sosit „găinuşele“, se maimuţări la fel de prosteşte şi Senca.
— Câte parale dai pe ei ?...
— Ia staţi, băieţi ! zise Caterinca. Am venit...
— Da' cine v'a chemat? întrebă Vasca, întorcându-se spre noi. Ce căutaţi aici ?
— Nu ne-a chemat nimeni, am venit singuri. Suntem ca un fel de delegaţi, şi am venit cu o propunere. Hai, copii, sâ ne înţelegem cu frumosul, ce ziceţi ? De ce să ne tot batem ?
— Aha ! „Găinuşele“ dau îndărăt ! spuse Fimca vorbind tot atât de prosteşte, dar nu cu noi, ci cu stiva de lemne.
— Da, poate c'ar fi bine să ne împăcăm. Nu de alta, dar te pomeneşti că încep să plângă ! se băgă şi Senca în vorbă.
— Nu se teme nimeni de voi. Vrem numai să nu ne mai batem şi să nu ne mai zădărîm. Vrem să nu vă mai zicem „sălbatici“, iar voi să nu ne mai spuneţi „găinuşe“, pentrucă asta e o prostie de n'are pereche! Uite, Vasca... — şi Caterinca trecând pe la spatele lui, se opri în faţa stivei — tu ai înrâurire şi asupra celorlalţi... Hai să fim şi noi odată cu scaun la cap şi să terminăm cu cearta asta ! Uite, n'o să mai pomenim niciodată de braconaj...
Dar cu asta Caterinca strică totul ! Vasca se înroşi, o apucă de mână şi o smuci cu putere. Ca să nu cadă, Caterinca se apucă cu mâna rămasă liberă de stivă, dar lemnele erau rotunde şi se risipiră cu zgomot prin toată curtea. Asta îl înfurie şi mai tare pe Vasca :
— Pleacă de aici ! Că de nu...
Caterinca se îngălbeni, dar nu se urni din loc...
— Am venit la tine în delegaţie şi n'ai dreptul...
Fimca şi Senca se ridicară în picioare, iar eu mă trăsei lângă Caterinca şi încercai s'o împing îndărăt şi să mă aşez în faţa ei, ca s'o apăr.
— N'avem nevoie de propunerile voastre ! spuse Vasca. Hai, căraţi-vă !...
Desigur, tratativele noastre dăduseră greş şi a trebuit s'o ştergem cât mai repede. Dar Caterinca s'a întors dinadins încet şi a ieşit fără grabă din curte. Eu mergeam în urma ei, ca să-i acopăr retragerea, şi din clipă în clipă m'aşteptam ca „sălbaticii“ s'arunce cu ceva după noi. Dar nu asvârliră cu nimic. Numai unul dintre ei — cred că era Fimca — fluieră ascuţit în urma noastră...
Pe Caterinca, ce rost ar mai fi avut s'o cert ! Înţelesese şi ea că, pomenind de braconaj, stricase totul şi acum era gata să plângă. Am încercat s'o mângâi, spunându-i că oricum, ei tot n'ar fi primit să se împace cu noi şi că n'avea de ce să fie atât de necăjită.
— Nu de asta sunt supărată — răspunse Caterinca. Sunt supărată că noi singuri nu putem şi nici nu ne pricepem să facem ceva...