Şi începu să mă lămurească cam ce fel de motor ar
trebui aşezat pe munte, cum va funcţiona el fără apă
şi fără vapori, numai cu vânt şi va putea fi folosit la
toate.Câtva timp ceata noastră se împrăştie, pentrucă Paşca se dusese cu taică-său cu vitele sus pe munte şi plecase şi Ghenca cu ei ; pe mine însă mama nu m'a lăsat să merg. Muncea în brigada grădinarilor şi fiindcă era tocmai vremea plivitului, n'avea cu cine s'o lase pe surioara mea acasă.
Caterinca venea destul de des pe la mine şi o aducea şi pe Naida. Căprioara se îndreptase, era voioasă şi se ţinea după ea ca un căţeluş.
Într'o seară, la vreo zece zile după întoarcerea noastră din expediţie, stăteam la fereastră când, zărindu-l pe tata care venea dela raion, i-am ieşit înainte, dar el îmi făcu numai un semn cu mâna şi, fără să se mai oprească, se duse spre sovietul sătesc.
Eu, nici una, nici două, am luat-o repede pe Sonia de mână, gata să alerg după el, când deodată văd că se apropie Ghenca şi Paşca, arşi de soare ca nişte draci ! Tocmai atunci se întorseseră şi ei dela munte.
— Da' cei cu voi de v'aţi înnegrit aşa ? i-am întrebat eu.
— De vânt ! îmi răspunde mândru Paşca. Acolo, sus, bate vântul zile şi nopţi întregi. Din cauza lui nici musculiţe nu-s, şi apoi acolo eşti mult mai aproape de soare !
— Nu mai vorbi aiurea, Paşca, îl certă Ghenca. Nu din pricină că eşti mai aproape de soare ne-am înnegrit aşa, ci fiindcă sus aerul e mai rar şi razele ultraviolete mai puternice.
— Dar vântul ? Vai ! Ce vânt e pe munte !... Acolo să pui un motor... M'am şi gândit la asta...
Şi începu să mă lămurească cam ce fel de motor ar
trebui aşezat pe munte, cum va funcţiona el fără apă
şi fără vapori, numai cu vânt şi va putea fi folosit la
toate.
— Da' ce să facă motorul pe munte ?
— Nu pe munte, prostule, ci aici — se supără Paşca. Pe munte o să fie numai un dinam, care să trimită curentul unde va fi nevoie !...
— Ia lasă fleacurile, Paşca ! Tata a spus că la Coltubî cablurile trebuesc duse pe sub pământ şi tu vorbeşti acum de munte !
Lui Paşca îi fu ruşine, dar îi trecu repede.
— Dar ce, parcă aici, jos, la noi, nu bate vântul ? Uite, am să fac un motor şi las' c'o să vedeţi voi !
— N'ai decât să-l faci, dacă vrei s'o păţeşti dela taică-tau ca atunci, când cu maşinăria dela fântână !
De data asta însă Paşca se supără şi tăcu. Ghenca începu atunci să ne povestească cum au dus-o ei la munte, cum au făcut ţarcuri pentru viţei şi pentru vaci şi ce bine e acolo, de n'ai mai pleca niciodată... Tocmai atunci veni în fugă Caterinca să ne spună că suntem chemaţi cu toţii la sovietul sătesc.
Când am ajuns acolo, i-am găsit pe Ivan Potapovici şi pe tata, pe Feodor Elizarovici şi pe Maria Osipovna şi încă mulţi alţi oameni.
— E toată lumea aici ? întrebă Ivan Potapovici, cum ne văzu. Veniţi încoace mai aproape, flăcăilor, c'am primit o hârtie privitoare la voi... Ia citeşte-o, Ivan Stepanîci !
Tata îşi puse ochelarii şi începu să citească :
— În urma comunicării făcută de tovarăşul M. A. Ruzov, candidat în ştiinţe geologice, sovietul raional aprobă iniţiativa pionierilor din satul Tîja, în legătură cu cercetarea bogăţiilor minerale din ţinut, şi îndeamnă toate şcolile din raion să sprijine această acţiune. Se aduc mulţumiri pionierilor din satul Tîja, pentru iniţiativa de care au dat dovadă şi li se acordă, drept premiu, un aparat de radio „Rodina“ !
Preşedintele comitetului executiv
al sovietului raional,
Soldatov
Secretar,
Pîjanchin
— Ei, aţi auzit ?... întrebă Ivan Potapovici. V'aţi apucat de un lucru serios si toată lumea vă laudă. Bravo ! Care-i şeful vostru ? Tu, Ghenadii ? Ţine actul... Şi-i înmână hârtia pe care o citise. Acum, poftim, luaţi-vă şi darul în primire.
Şi puse pe masă trei cutii de carton — două mari şi una mai mică.
— Ei, ce faceţi ?
Noi rămăsesem cu gura căscată.
— Ce-i cu voi ? V'aţi zăpăcit de bucurie ? făcu Ivan Potapovici râzând. Ia uitaţi-vă !
Din cutia cea mare, scoase un aparat de recepţie lucios, din cealaltă un fel de lădiţă cu nişte piese strălucitoare şi, în sfârşit, din cutia cea mică un colac de sârmă aurie cu zorzonele albe la capete.
— Uite, aveţi aici tot ce trebue : aparatul de recepţie, bateria şi piesele pentru antenă. Pe deasupra, şi broşura cu instrucţiuni, ca să ştiţi unde se aşează fiecare piesă şi cum funcţionează.
Ivan Potapovici le puse toate înapoi în cutie şi ne spuse:
— Hai, luaţi-vi-le de-aici şi... stânga împrejur, că trebue să ne vedem şi noi de treburile noastre !
Ghenca apucă cutia cu receptorul, Paşca luă bateria, iar Caterinca puse mâna pe colacul de sârmă şi o sbughirăm. Cum ajunserăm afară, Paşca spuse, dând din cap :
— Ei, asta zic şi eu. E grozav ! Nu-i aşa ? Într'adevăr, era grozav! Nimeni n'avea radio în tot
satul şi, deodată, tocmai noi şi nu alţii ajunsesem să avem un aparat mare şi adevărat !
— Măi copii, să mergem ! făcu Paşca nerăbdător. Să-i facem repede proba.
— Unde-l ducem ?
Ghenca fu de părere să mergem la el, dar Paşca se împotrivi, spunând că la el ar fi mai nimerit, fiindcă se pricepe la tehnică mai bine decât noi toţi şi că, afară de asta, frăţiorul lui Ghenca ar putea strica aparatul.
Într'adevăr, nu ştiam unde să ne ducem. Eu grozav aş fi vrut ca aparatul să stea la mine, şi mi-am dat seama că şi Caterinca, deşi nu scotea o vorbă, ar fi vrut să-l aibă la ea. Atunci am spus :
— Cel mai bine ar fi la Caterinca, unde nu-s copii mici în casă. Pe urmă, om vedea noi.
Zis şi făcut! Am pus comoara pe masă şi am tras lampa mai aproape. Aparatul era aşa de neted şi de curat, încât îţi venea să-l mângâi mereu. Paşca începu să răsucească de butoni, dar Ghenadii se răsti la el :
— Asta-i curată prostie, să-i umbli la butoni aşa, fără niciun rost!
După ce ne-am admirat aparatul, am început să citim instrucţiunile, dar jumătate din broşură era numai desene încurcate, din care n'am înţeles decât că într'o parte scria „pământ“, şi în alta „antenă“. Tot ce scria în broşură era simplu şi uşor de înţeles, dar greu de îndeplinit. Uite, de pildă, antena trebuia aşezată la o înălţime de zece-cincisprezece metri deasupra pământului. De unde să găsim noi zece-cincisprezece metri înăiţime, când cea mai înaltă casa ţărănească nu depăşea trei metri ? Chiar dacă am fi pus antena pe acoperiş, tot n'ar fi fost mai înaltă de şapte metri. Dar nouă ne trebuiau numaidecât cincisprezece!... La noi în sat nu creştea niciun copac aşa de înalt. Abia, colo, hăt, la vreo trei sute de metri, dacă se înălţau cei dintâi pini argintii, şi doar n'aveam să ne ducem cu aparatul tocmai acolo !
Ghenca tăcea tot timpul, râcâind îngândurat cu degetul o pată de pe muşama. Până la urmă spuse :
— Staţi, că nu-i vorba nici de copac, nici de prăjină înaltă. A fost o neînţelegere la mijloc. În adresă scrie: „Se premiază organizaţia de pionieri“, iar organizaţia e la şcoala din Coltubî, nu aici, unde nu suntem decât noi patru. Cred că cei dela sovietul raional n'au ştiut şi au greşit adresa, şi dacă scrie că aparatul e al organizaţiei de pionieri, trebue să-l dăm şcolii !
— Ei, şi tu ! sări Paşca. Atunci, noi cum rămânem ?
— Ce-i aia „noi“ ? Nu suntem şi noi ai şcolii ?
— O fi, dar de premiat, pe noi ne-au premiat !...
Era limpede, dar tot atât de limpede era că se iscase o neînţelegere din care nu era uşor de ieşit. Cine s'ar fi gândit că darul acesta minunat o să ne facă atâtea greutăţi şi ne va pune într'o încurcătură atât de mare ! Ne-am ciondănit o grămadă de vreme, dar tot n'am scos-o la capăt. Maria Osipovna, care între timp se întorsese dela soviet, ne ascultă ea cât ne ascultă, dar pe urmă ne spuse că venise vremea să ne ducem fiecare pe la casele noastre.
Tata nu se întorsese încă când am adormit, şi a doua zi plecă cu noaptea'n cap, până a mă scula eu din somn. Nici Ghenca nu izbutise să stea de vorbă cu Ivan Potapovici, care plecase la câmp cu tata. Singura noastră scăpare era să cerem sfatul lui moş Fedea, prietenul şi sfetnicul nostru de totdeauna ; dar el ne primi posomorît şi îngrijorat :
— Acuma, n'am timp de voi, copii. Uite, nu mai e mult până la strânsul recoltei şi nu-mi văd capul de treabă...
Aşa că am plecat mofluzi.
Încercai eu în ziua aceea să mă gândesc la alte lucruri dar, ca un făcut, nu ştiu cum se nimerea că tot aveam câte ceva de făcut prin preajma casei Caterincăi, şi atunci nu pierdeam niciodată prilejul să dau o fugă până la ea, să mă mai uit la cutii... Cred că la fel se întâmpla şi cu ceilalţi, fiindcă, deodată ne-am trezit cu toţii în fata casei Caterincăi. Acum, ce rost avea să ne mai prefacem unul faţă de altul ? Am golit iar cutiile, ne-am uitat iar la aparat, şi apoi l-am pus la loc.
— Da' ce, o să le păstrăm tot timpul în cutie ? întrebă Paşca.
— Păi dacă ar fi după tine, te-ai ţine toată ziua numai de învârtit butonii... Să mergem ! zise Ghenca.
— Unde?
— La Maria Sergheevna, la Coltubî. Cum va hotărî ea, aşa să facem.
Dar Caterinca avea de derctecat prin casă şi Paşca nu vru să meargă, fiindcă, zicea el, lucra acum la motor şi nu putea să-şi piardă vremea în zadar. Atunci am plecat numai eu cu Ghenca.
Drumul spre Coltubî trece printr'o vale mlăştinoasă, plină de tufăriş, pe urmă printre munţi cu crestele când stâncoase şi golaşe, când acoperite de păduri dese şi de copaci doborîţi de vânt. În pădurea aceasta vezi tot felul de lucruri interesante şi nici nu ştii cum trece vremea: ba dai de un cuib de veveriţă, ba de un nou smeuriş, ba descoperi sub un copac mare, răsturnat, o grămadă de pietre cum n'ai mai văzut...
Dar noi ne grăbeam, şi de astă dată nu ne-am mai oprit. Când am ajuns la jumătatea drumului, am vrut să mă abat puţin spre peştera noastră.
Odată, într'o primăvară timpurie, ne întorceam dela şcoală şi am alergat să prindem un bursuc, dar n'am izbutit ; în schimb, la vreo sută de metri mai încolo, am descoperit nişte stânci aşezate în aşa fel, încât alcătuiau o boltă ca o adevărată peşteră. Am curăţit-o de pietrele mai mici şi de frunzele pe jumătate putrede, aduse de vânt, şi de atunci făceam ce făceam şi ne tot abăteam pe acolo. Peştera aceea hotărîsem noi să fie depozitul şi punctul de plecare al viitoarei noastre expediţii, şi ne feream să pomenim cuiva de ascunzătoarea asta. Totdeauna când plecam, îi astupam intrarea cu crengi.
Voiam să văd şi acum dacă totul era în regulă şi dacă nu cumva mai intrase cineva acolo afară de noi. Dar Ghenca se împotrivi, pentrucă ardea de nerăbdare să stea de vorbă cu Maria Sergheevna.
Numai că Maria Sergheevna nu era acasă ! Am bătut în uşa închisă, până ce din casa de alături ieşi o bătrână care începu să ne ia la rost:
— Ce-i cu voi, vreţi să spargeţi uşa? Nu-i nimeni acasă ! Învăţătoarea nu s'a întors încă !
Când să plecăm din sat, ne întâlnirăm cu Savelii Maximovici, de care, nu ştiu nici eu de ce, ne cam temeam. Nu striga niciodată la noi, dar avea ceva care ne potolea şi ne făcea să ne cuminţim. Ne feream de el, mai ales când eram mai ciufuliţi, după cine ştie ce păruială. Savelii Maximovici preda istoria şi geografia la clasa a şaptea şi elevii lui spuneau că-i foarte bun şi povesteşte frumos, dar nouă, încă din clasa întâia, ni s'a părut aspru şi rău, aşa cum credeam noi că trebue să fie un „director“. Era mic de stat, cu părul ca de arici cărunt, cu barbă şi mustăţi tunse, tot cărunte şi ele, ochi mici şi sprâncenele încruntate. Şi-apoi, te apuca groaza când te gândeai ce era în stare să ţină minte omul ăsta ; îi ţinea minte pe toţi elevii, şi după înfăţişare, şi după nume, ba-i cunoştea şi după glas, aşa că nu mai încerca nimeni să-l înşele, dându-se drept altul... Cum ne văzu, ne şi recunoscu. Treceam prin dreptul şcolii, chiar în clipa în care Savelii Maximovici deschidea uşa dela intrarea din faţă.
— A, ia te uită ! Frolov şi Berezin ! Dar ce-i cu voi, copii, aţi venit de pe acum la şcoală ?
— Bună ziua, Savelii Maximovici ! am spus amândoi într'un singur glas. N'am venit pentru şcoală, ci cu o treabă...
— Dar şcoala nu-i şi ea o treabă ? Uite, elevul silitor se cunoaşte numaidecât !
— Noi... noi... o căutam pe Maria Sergheevna.
— Da' ce treabă aveţi cu ea ? Nu vă pot ajuta şi eu ?
Ne-am uitat încurcaţi, unul la altul.
— Am fost decoraţi... adică premiaţi — începu Ghenca şovăind.
— Cu un aparat de radio... şoptii eu.
— Şi pentru ce, mă rog, aţi fost premiaţi ?
— Pentru activitate ştiinţifică, îngăimă Ghenca.
— Cu-um? ridică mirat din sprâncene Savelii Maximovici.
— Ei, poate nu chiar ştiinţifică, dar cam aşa ceva... Pentru iniţiativă... Să vedeţi...
Ghenca scoase hârtia dela sovietul raional şi o întinse directorului ; el o citi, o împături la loc şi ne-o dădu înapoi.
— Acum, staţi jos şi povestiţi-mi şi mie cum a fost. Dar nu vă luaţi aere de savanţi, ci povestiţi aşa, cu vorbele voastre obişnuite...
Ne-am aşezat pe trepte şi i-am istorisit tot. I-am vorbit de unchiul Mişa, de expediţie, de darea de seamă, de hârtia dela soviet, de aparatul de radio şi de îndoiala care ne cuprinsese acum, de când nu ştiam ce să facem cu el.
— Grea problemă ! ne răspunse Savelii Maximovici. Maria Sergheevna nu-i aici, iar chestiunea-i urgentă şi nu suferă amânare... Ia veniţi cu mine, că tot aveam de gând să mă duc până la stăvilar. Este acolo un om care, cu siguranţă, o să ne dea un sfat bun....
Stăvilarul era afară din sat. Zăgăzuia cu un val înalt de patru metri gâtul îngust al văii. Mai departe, în fundul văii se formase încă de astă vară un lac întins, dar, cu apă mică, mai degrabă o baltă în care creşteau nuferi cu frunze late. Din lac izvora un pârâiaş prăpădit care seca vara, iar primăvara valea se umplea cu apele lui care năvăleau puhoi în Tîja. Pe urmă, totul se potolea din nou. Uneori, apele lui secau înainte de a ajunge la Tîja. Vara trecută, locuitorii din Coltubî stăviliseră apele cu un zăgaz de piatră, tăindu-le calea. După ploile de toamnă şi primăvară, după topirea zăpezii, depresiunea în care se revărsau se prefăcea într'un lac şerpuitor şi lung, din care ieşeau pe alocuri vârfuri de brazi şi de salcâmi, iar pe lângă maluri, în vălurele, unduiau tot felul de ierburi rupte de puhoi. De cealaltă parte a stăvilarului, într'o groapă, luceau în soare grinzile de lemn, de curând strujite, pentru noua temelie a hidrocentralei. Când ne apropiarăm de groapa aceea, auzirăm un zăngănit şi pe cineva care fluiera încetişor.
— Ei, Anton ! Ia' vino încoace, băiete !
Fluieratul încetă şi în uşă se ivi un tânăr voinic, înalt, plin de ulei până la coate, care încerca în zadar să-şi şteargă mâinile cu un fuior de cânepă. Pantalonii şi tricoul lui roşu erau numai pete ; până şi moţul lui roşcat şi ciufulit din vârful capului lucea de unsoare.
— Bună ziua, Savelii Maximovici — spuse Anton, şi din felul cum rosti aceste cuvinte mi-am dat seama că trebue să fi fost şi el pe vremuri elevul lui.
— Bună ziua, Anton. Da' ce te-ai mânjit aşa, frate ?
— Maşina cere să fie unsă, Savelii Maximovici !
— Bine, dar dumneata nu eşti maşina ! Unge-o pe ea, nu pe dumneata !... Uite, îţi prezint pe copiii ăştia, care vor să-ţi ceară un sfat !
Anton zâmbi, fluturându-şi moţul cu o mişcare a capului.
— Nu ne mai dăm mâna, că-s plin de ulei... ce s'a întâmplat, voinicilor ?
Savelii Maximovici îi spuse pe scurt toată povestea expediţiei noastre, a aparatului de radio pe care-l căpătasem premiu şi a greutăţilor pe care le întâmpinam.
— Dumneata, Anton, eşti secretarul organizaţiei de Comsomol, şi chestiunea cade în sarcina dumitale. Aşa că, gândeşte-te, băiete, şi...
Într'adevăr, Anton căzu pe gânduri :
— Să vedeţi, Savelii Maximovici, în Tija stăm cam prost cu munca de masse în ceea ce priveşte tineretul. Satul n'are decât o singură comsomolistă, pe Daşa Culomzina, dar şi aceea, primită de curând, şi încă fără experienţă...
— ...Ei, dar sunt şi comunişti acolo! Îl cunoşti pe fierarul Feodor Elizarovici ?
— Nu, nu-l cunosc. Nici n'aş fi avut când. Doar abia m'am întors... Nu-i nimic, copii, nu vă necăjiţi ! ne spuse Anton...
— Nu suntem necăjiţi — zise Ghenca — numai că nu ştim ce să facem cu aparatul de radio : să-l predăm şcolii sau nu ?
— Să-l predaţi şcolii ? Dar ce nevoie are şcoala de el ? Uite, când o să-i dam drumul — şi arătă spre clădirea hidrocentralei — o să instalăm un post de amplificare, cu care n'o să se poată asemui niciun aparat de radio din lume !... Premiile se păstrează. Un premiu se dă ca să rămână la cei premiaţi. Am dreptate, Savelii Maximovici ?
Savelii Maximovici încuviinţă din cap.
— E bine, copii ! Gândiţi cum trebue să gândească un om sovietic. Nu pentru voi, ci pentru toţi... Şi, dacă asta vi-e dorinţa, trebue să căutăm s'o rezolvăm pe loc. S'o deslegăm împreună. Vreţi ?
— Vrem ! ne-am învoit noi.
— Uite, aşa-i bine — zise Anton zâmbind. O să vin eu la Tîja şi-o să ne înţelegem. O să începem la voi în sat o acţiune pentru care aparatul vostru va fi tocmai nimerit... Uite viaţa, Savelii Maximovici — şi arătă cu capul spre noi — te împinge, nu-ţi da răgaz să dormi... Numai să te pricepi...
— Lasă, nu te mai plânge ! zâmbi Savelii Maximovici. Ei, copii, ne-am înţeles? Bine ! Atunci întoarceţi-vă sănătoşi acasă ! Repede !
Noi, la drept vorbind, nu înţelesesem nimic. Mai ales un lucru : de ce îl împingeam noi pe roşcatul şi zâmbăreţul de Anton şi cum venea povestea că nu-l lăsam să doarmă. Oricum, însă, chestiunea avea să se lămurească acum.
— Anton ăsta pare un băiat de treabă ! zise Ghenca în drum spre casă.
— Şi ce vesel e... Paşca o să se supere că noi am fost la staţiune şi el nu !
— Doar n'am văzut nimic !
— Ce-are aface ! Dacă venea şi el cu noi, l-am fi rugat să ne arate...
Dar Paşca, adâncit în lucrul lui, nici nu băgă de seamă când am intrat. Făcea două funduri de scândură, rotunde şi egale.
— Da' asta ce-o să fie, o putină ? l-am întrebat eu.
— Putină eşti tu !... Las' c'ai să vezi, după ce-oi isprăvi, că acuma tot n'ai să înţelegi nimic!
Şi cu asta ne-am despărţit.