Gîndire, proces psihic cognitiv de
generalizare şi de abstractizare, de reflectare mijlocită a obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre ele.
În vreme ce cunoaşterea senzorială reflectă însuşirile individuale, particulare şi întîmplătoare
a concretului obiectiv, gîndirea reflectă însuşirile generale şi necesare care ţin de domeniul esenţei acestuia, dezvăluie
legile structurii şi dinamicii obiectelor şi fenomenelor lumii reale şi posibile.
Gîndirea este o funcţie a materiei superior organizate, a creierului omenesc, apărută în condiţiile procesului social al
muncii, odată cu trecerea de la activitatea instinctuală la folosirea conştientă a uneltelor de muncă în activitatea de producţie a bunurilor necesare satisfacerii nevoilor individuale şi sociale ale oamenilor, activitate a cărei eficienţă depinde de gradul de cunoaştere prealabilă a însuşirilor generale ale obiectelor şi fenomenelor care urmează a fi supuse transformării în procesul de muncă.
Gîndirea s-a dezvoltat în unitate indisolubilă cu limba, apărută şi ea în procesul muncii, care necesită comunicarea între oameni. Practica social-istorică este izvorul şi totodată mijlocul de verificare a cunoştinţelor dobîndite de oameni prin intermediul gîndirii.
Desfăşurarea proceselor de gîndire are loc sub forma noţiunilor,
judecăţilor şi raţionamentelor. Elaborarea judecăţilor şi a raţionamentelor, formarea noţiunilor se realizează prin diferite operaţii ale gîndirii: determinarea, comparaţia, analiza şi sinteza, sistematizarea, abstractizarea şi concretizarea, analogia etc. Gîndirea se exercită atît prin integrarea unor elaborări raţionale anterioare în activitatea teoretică actuală, în scopul creşterii gradului de eficienţă al activităţii practice pe care o mijloceşte demersul teoretic, cît şi prin elaborarea unor idei, ipoteze şi teorii noi, ceea ce reprezintă gîndirea creatoare.
|
