„Dialectica naturii“, lucrare fundamentală a filozofiei marxiste, scrisă de Friedrich Engels între 1873 şi 1886. 

Pornind de la datele obiective furnizate de fizică, matematică, chimie, biologie etc., Engels demonstrează în Dialectica naturii caracterul universal al dialecticii şi al legilor ei, universalitatea procesului dezvoltării şi al transformării, a unităţii şi luptei contrariilor, a trecerii cantităţii în calitate, a negării negaţiei.

Fundamentînd ştiinţele naturii şi matematice în lumina materialismului dialectic, Engels dezvoltă următoarele idei: legătura indisolubilă dintre materie şi mişcare; specificul calitativ al diferitelor forme ale materiei în mişcare şi al ştiinţelor care le studiază (mecanica, fizica, chimia, biologia); trecerea dialectică de la o formă de mişcare a materiei la alta şi, implicit, de la o ştiinţă la alta. 

Dialectica naturii cuprinde: un istoric succint al ştiinţelor naturii în sec. 16-19, în care Engels demonstrează că însăşi dezvoltarea acestor ştiinţe a determinat afirmarea tot mai puternică a gîndirii dialectice şi infirmarea gîndirii metafizice; o expunere amplă a legilor şi a categoriilor dialecticii materialiste şi a unor importante probleme de logică dialectică şi de teorie a cunoaşterii; consideraţii cu privire la structura dialectică a diferitelor ştiinţe, precum şi remarcabilul studiu Rolul muncii în procesul transformării maimuţei în om, care schiţează bazele unei concepţii materialist-istorice a antropogenezei. 

Dialectica naturii reprezintă prima sinteză filozofică materialist-dialectică a ştiinţelor moderne ale naturii. Dezvoltarea de către Engels în Dialectica naturii a materialismului şi a dialecticii ca metodologie a ştiinţelor se realizează nu numai prin analiza şi generalizarea rezultatelor ştiinţelor particulare, dar şi prin reconsiderarea critică a filozofiei, a idealismului clasic german (Hegel) şi a materialismului mecanicist în special.