| Antonio
Gramsci (1891-1937), filozof marxist, militant de seamă al mişcării muncitoreşti italiene şi internaţionale, unul dintre întemeietorii Partidului Comunist Italian, membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a.
În 1913 a intrat în rîndurile
Partidului socialist italian. A redactat o serie de publicaţii periodice socialiste. În timpul primului război mondial a desfăşurat o
activitate revoluţionară
împotriva războiului. În 1919 a întemeiat la Torino săptămînalul
Ordine Nuovo (Noua orînduire) -
publicaţie teoretică a mişcării muncitoreşti revoluţionare, care a
militat pentru crearea Partidului Comunist Italian.
În 1921, la Congresul de la Livorno al
Partidului socialist, aripa lui
stîngă, în frunte cu Gramsci şi cu
Palmiro Togliatti, s-a rupt de aripa
reformistă centristă a acestui partid şi a întemeiat Partidul Comunist Italian. De la Congresul al IV-lea al Internaţionalei Comuniste (1922), Gramsci a fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste.
După ce Mussolini a pus mîna pe putere (1922), Gramsci a
militat
pentru crearea Frontului unic muncitoresc şi pentru unirea tuturor forţelor
antifasciste. Din iniţiativa Iui, din 1924 apare
L'Unità, cotidianul Partidului Comunist Italian.
|
|
|
|
|
În 1924 Gramsci a fost ales în parlament, în noiembrie 1926 a fost arestat, în iulie 1928 condamnat de
justiţia fascistă la 20 de ani închisoare. În condiţiile grele ale detenţiei, Gramsci
a continuat să scrie importante lucrări
teoretice şi politice.
În 1937 a murit distrus de regimul de
detenţie, în spitalul închisorii.
S-a ocupat de probleme de
filozofie, estetică, istoria literaturii, istorie, economie, sociologie.
În centrul atenţiei cercetărilor lui filozofice s-au situat problemele
materialismului
istoric. După
Gramsci, filozofia lui Marx reprezintă o fază superioară
în dezvoltarea gîndirii mondiale. Originalitatea concepţiei lui Marx rezidă, după
Gramsci, în primul rînd în „concepţia istoricistă a realităţii“, în „perspectiva praxisului“, a unităţii indisolubile a cunoaşterii şi acţiunii, în caracterul ei deschis, critic, în umanismul său de tip nou. În teoria cunoaşterii
Gramsci a accentuat latura activă, constructivă a
gîndirii, caracterul deschis şi procesual al obiectivităţii cunoaşterii.
Gramsci este unul dintre reprezentanţii dezvoltării creatoare a teoriei lui Marx în
sec. 20. A subliniat valoarea dialecticii în rezolvarea problemelor
socialismului ştiinţific; opera sa este considerată prima încercare de a defini o cale italiană a
socialismului, ca soluţie proprie izvorîtă din tendinţele istorice şi din structura
societăţii
italiene. A introdus în limbajul teoretic al materialismului istoric conceptele de „hegemonie“, de „bloc
istoric“, de „partid politic“
înţeles ca „intelectul colectiv“.
Gramsci este un critic al curentelor idealiste din filozofia contemporană (neokantianismul, neopozitivismul, neo-hegelianismul).
Opera sa, scrisă aproape în întregime în închisoare, este cuprinsă în 33 de caiete (Caiete din
închisoare) şi a fost tipărită postum,
începînd cu anul 1947, în 8 volume:
I. Scrisori din închisoare (trad.
rom.
1955)
II. Materialismul istoric şi filozofia lui Benedetto
Croce
III. Intelectualii şi organizarea
culturii
IV. Reînălţarea (Il
Risorgimento)
V. Note asupra lui Machiavelli, asupra politicii şi a statului
modern
VI. Literatura şi arta naţională
VII. Trecut şi prezent
VIII. Ordine nouă
În limba română au mai apărut Opere
alese (1969), Scrieri alese (1973).
|
