Dialectică (gr. dialektike, din dia „cu“ şi legein „a vorbi“, „a discuta“), teorie generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gîndirii; teorie şi metodă de cunoaştere a existenţei. 

Elemente de gîndire dialectică se întîlnesc încă în concepţiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc). În Europa, un rol însemnat în elaborarea dialecticii au avut filozofii antici greci, în special Heraclit din Efes şi Aristotel. 

În filozofia premarxistă se cunosc două forme principale ale dialecticii: 

    a) dialectica naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le poată da însă o explicaţie ştiinţifică, datorită nivelului insuficient de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a practicii social-istorice; dialectica spontană poate caracteriza şi activitatea de cercetare, metoda şi viziunea unor oameni de ştiinţă, gînditori etc. care se lasă călăuziţi şi inspiraţi de dialectica obiectivă a lucrurilor fără a face din aceasta o practică sistematică, o teorie filozofică conştientizată; 

    b) dialectica idealistă a filozofiei clasice germane de la sfîrşitul sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19, care a culminat cu dialectica hegeliană. Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne. El a formulat principiile dialectice ale acestei autodezvoltări, elaborînd şi un sistem al categoriilor dialecticii, prin care a dezvăluit caracterul dialectic al gîndirii. Dar dialectica hegeliană este o dialectică idealistă, mistificată, „răsturnată cu capul în jos“, avînd ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale, ci autodezvoltarea spiritului absolut. Democraţii revoluţionari ruşi au făcut o încercare valoroasă de a prelucra dialectica hegeliană de pe poziţii materialiste, de a aplica dialectica la viaţa socială şi de a o transforma într-o „algebră a revoluţiei“. 

Adevăraţii creatori ai dialecticii ca ştiinţă au fost însă Karl Marx şi Friedrich Engels. Eliberînd dialectica de idealism şi de elementele mistice ale filozofiei hegeliene, Marx şi Engels au creat o dialectică materialistă, opusă dialecticii hegeliene. 

Dialectica marxistă se întemeiază pe realizările cele mai de importante ale gîndirii dialectice din cursul întregii istorii a filozofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor, pe generalizarea practicii social-istorice a omenirii, a experienţei luptei de clasă a proletariatului. Ea porneşte de la mişcarea reală din natură, societate şi gîndire, subliniind că dialectica obiectivă (a fenomenelor naturii şi ale societăţii) determină dialectica subiectivă (a noţiunilor) şi se reflectă în aceasta. 

„Dialectica lucrurilor - scria Lenin în Caiete filozofice - creează dialectica ideilor şi nu invers“. Tocmai pentru că sînt legi ale dialecticii obiective, legile dialecticii apar şi ca legi şi principii ale dialecticii subiective, adică ale cunoaşterii. Dialectica cunoaşterii are totodată legi interne, specifice, din care decurge independenţa sa relativă faţă de dialectica obiectivă şi caracterul său creator. 

Elaborarea dialecticii materialiste de către Marx şi Engels constituie o parte integrantă a revoluţiei săvîrşite de ei în filozofie. Dialectica se opune metafizicii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind în mod absolut izolate unele de altele, imuabile, lipsite de contradicţii interne, identice cu ele înseşi. Înţelegînd lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o foarte mare variaţie calitativă, dialectica materialistă le studiază în interdependenţa şi interacţiunea lor. 

Dialectica este concepţia cea mai profundă, mai cuprinzătoare şi mai bogată în conţinut despre mişcare şi dezvoltare. Ea priveşte mişcarea ca automişcare, ca autodezvoltare, ca proces infinit, care exprimă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative (a evoluţiei) şi a schimbărilor calitative radicale (a saltului, a revoluţiei). 

Principiile fundamentale ale dialecticii (unitatea şi opoziţia (lupta) contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei) exprimă legi universale ale realităţii obiective şi ale reflectării ei în conştiinţă. De aceea, dialectica este, după cum sublinia Lenin, în acelaşi timp ontologie, gnoseologie (teorie a cunoaşterii) şi logică (dialectică), aceste laturi ale dialecticii aflîndu-se într-o indestructibilă unitate. Legile dialecticii nu se reduc, însă, la aceste legi principale; legile derivate care le concretizează şi completează pe cele principale sînt exprimate în categoriile corelative esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, necesitate şi întîmplare, cauză şi efect, posibilitate şi realitate, general, particular şi singular etc.

Esenţa dialecticii, după expresia lui Lenin, este principiul unităţii şi luptei contrariilor. Toate celelalte principii ale dialecticii se concentrează în această lege fundamentală, care arată izvorul intern al mişcării, forţa motrice permanentă a autodezvoltării obiectelor şi proceselor. Dialectica materialistă se dezvoltă permanent, avînd un caracter creator. La baza acestei dezvoltări stă generalizarea celor mai noi date ale ştiinţelor şi ale practicii social-istorice. 

Dialectica marxistă este o metodă de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a naturii societăţii şi gîndirii. Reflectînd fidel legile lumii obiective, ea constituie o metodă de cercetare consecvent ştiinţifică, o metodologie generală corespunzătoare nivelului de dezvoltare a ştiinţei moderne, reprezentînd fundamentul teoretic al metodelor particulare folosite de toate domeniile ştiinţei.

În funcţie de diferite alte orientări filozofice în care mai apare, termenul de dialectică are diverse semnificaţii: la neoraţionalişti dialectica este concepută ca modalitate epistemologică fundamentală (G. Bachelard, F. Gonseth); în filozofia fizicii (Bohr, Heisenberg) este înţeleasă ca expresie a ideii de complementaritate; în perspectiva existenţialismului capătă înţelesul de dialectică „tragică“ şi exprimă o contradicţie insolubilă dintre „Eu“ şi lume; Gurvitch preconizează o dialectică. „empirico-realistă“ ca o metodă esenţialmente critică a realului şi a cunoaşterii. Şcoala de la Frankfurt concepe o „dialectică negativă“ sau o „dialectică paradoxală“ care elimină momentul pozitiv al dialecticii hegeliene (negarea negaţiei) şi extinde negaţia. Teologia dialectică reduce dialectica la un „dialog“ între Dumnezeu şi lume etc.