|
|
|
Scris: în jurul datei de 11 februarie 1870 |
|
|
Lucrarea de faţă a fost scrisă în vara anului 1850, la Londra, sub impresia directă a contrarevoluţiei care tocmai ieşise învingătoare; ea a fost publicată în 1850, în numerele 5 şi 6 din „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“, care apărea la Hamburg, sub conducerea redacţională a lui Karl Marx. Prietenii mei politici din Germania îmi solicită permisiunea de a scoate o nouă ediţie, iar eu mă grăbesc să le satisfac această dorinţă, fiindcă, din păcate, lucrarea mai este şi astăzi actuală.
Ea nu are pretenţia să ofere un material rezultat din cercetări proprii. Dimpotrivă, tot materialul care se referă la răscoalele ţărăneşti şi la Thomas Münzer[i] este luat din Zimmermann[i]. Cu toate lacunele pe care le prezintă pe alocuri cartea lui, ea constituie, totuşi, cea mai bună expunere a unor fapte reale. În afară de asta, bătrînul Zimmermann a pus mult suflet în cele scrise de el. Acelaşi instinct revoluţionar care l-a îndemnat pretutindeni în această carte să ia atitudine în favoarea clasei asuprite a făcut din el mai tîrziu, la Frankfurt, unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai extremei stîngi.[1]
Şi dacă, totuşi, expunerii lui Zimmermann îi lipseşte legătura lăuntrică, dacă ea nu reuşeşte să ne prezinte controversele politice-religioase ale epocii ca pe un reflex al luptelor de clasă din acea vreme; dacă în aceste lupte de clasă ea nu vede decît asupritori şi asupriţi, răi şi buni şi izbînda finală a celor răi; dacă modul cum înţelege el relaţiile sociale care au dus la izbucnirea luptei şi au determinat deznodămîntul ei lasă foarte mult de dorit, apoi vina este a epocii în care a fost scrisă cartea. În schimb, ea urmează — ca o excepţie lăudabilă între lucrările de istorie idealiste germane — o linie cît se poate de realistă pentru vremea ei.
În expunerea mea, în care am schiţat doar în linii generale desfăşurarea istorică a luptei, am încercat să explic originea războiului ţărănesc, poziţia adoptată în cursul lui de către diferitele partide participante, teoriile politice şi religioase cu ajutorul cărora aceste partide căutau să-şi lămurească poziţia lor, în sfîrşit, însuşi rezultatul luptei ca o consecinţă necesară a condiţiilor istorice de atunci ale vieţii sociale a acestor clase; cu alte cuvinte, am încercat să demonstrez că regimul politic de atunci al Germaniei, răzvrătirile împotriva acestui regim, teoriile politice şi religioase ale acelei epoci nu erau cauze, ci rezultate ale treptei de dezvoltare pe care se găseau atunci în Germania agricultura, industria, căile de comunicaţie pe uscat şi pe apă, precum şi comerţul cu mărfuri şi cel bănesc. Această concepţie, singura concepţie materialistă a istoriei, n-a fost elaborată de mine, ci de Marx, şi se găseşte şi în lucrarea lui despre revoluţia franceză din 1848—1849, publicată în aceeaşi revistă[N397], precum şi în „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“[2].
Paralela dintre revoluţia germană din 1525 şi revoluţia din 1848— 1849 era prea evidentă ca să pot face cu totul abstracţie de ea în acel moment. Totuşi, pe lîngă asemănarea existentă în desfăşurarea evenimentelor, care se exprimă prin aceea că, atunci, ca şi acum, una şi aceeaşi armată princiară înăbuşea, rînd pe rînd, diferitele răscoale locale, pe lîngă analogia — care mergea adeseori pînă la ridicol — dintre atitudinea tîrgoveţilor în ambele cazuri, ceea ce sărea în ochi, clar şi precis, era deosebirea dintre cele două revoluţii.
„Cine a profitat de pe urma revoluţiei din 1525? Principii. — Cine a profitat de pe urma revoluţiei din 1848? Marii principi, Austria şi Prusia. În spatele micilor principi din 1525 se aflau micii tîrgoveţi, care-i ţineau înlănţuiţi cu ajutorul impozitelor; în spatele marilor principi din 1850, în spatele Austriei şi Prusiei se găsesc marii burghezi moderni, care-i subjugă în ritm rapid cu ajutorul datoriei publice. Iar în spatele marilor burghezi se găsesc proletarii“[3].
Cu tot regretul trebuie să spun că în această fază i s-a făcut prea multă onoare burgheziei germane. Atît în Austria cît şi în Prusia, ea a avut prilejul „să subjuge în ritm rapid, cu ajutorul datoriei publice“, monarhia, dar niciodată şi nicăieri n-a folosit acest prilej. Războiul din 1866 a făcut ca burgheziei să-i pice plocon Austria. Dar burghezia nu ştie să guverneze; ea este neputincioasă şi nu este capabilă să facă nimic. Un singur lucru e în stare să facă: să se năpustească cu toată furia asupra muncitorilor de îndată ce aceştia încep să se mişte. Ea mai rămîne la cîrma statului numai pentru că ungurii au nevoie de ea.
Dar în Prusia? E drept că aici datoria publică a crescut cu o iuţeală vertiginoasă, că deficitul a devenit un fenomen permanent, că cheltuielile statului sporesc din an în an, că burghezia deţine majoritatea în Cameră şi că fără consimţămîntul ei nu pot fi mărite impozitele şi nu pot fi contractate împrumuturi. Dar unde este dominaţia ei asupra statului? N-au trecut decît cîteva luni de cînd statul se afla iarăşi în faţa unui nou deficit, şi ea deţinea cea mai bună poziţie. Cu oarecare perseverenţă, ea ar fi putut obţine însemnate concesii. Şi ce fac reprezentanţii ei? Consideră că guvernul le face o concesie destul de mare prin aceea că le permite să-i pună la dispoziţie o sumă de aproape 9.000.000 nu pentru un singur an, ci anual şi pentru toţi anii următori.
Nu vreau să-i dojenesc pe bieţii „naţional-liberali“[N398] din Cameră mai mult decît merită. Ştiu că au fost părăsiţi de aceia care stau în spatele lor, de masa burgheziei. Această masă nu vrea să guverneze. Ea mai ţine încă bine minte anul 1848.
Vom arăta, în cele ce urmează, de unde provine această ciudată laşitate a burgheziei germane.
De altfel, pasajul citat de noi mai sus şi-a găsit o confirmare deplină. Începînd din 1850, statele mici trec tot mai categoric pe planul al doilea, ele servind doar drept instrument pentru intrigile prusienilor sau ale austriecilor; între Austria şi Prusia se dă o luptă din ce în ce mai aprigă pentru supremaţie, şi, în sfîrşit, izbucneşte conflictul armat din 1866, în urma căruia Austria îşi păstrează propriile ei provincii, Prusia îşi exercită dominaţia ei, directă sau indirectă, asupra întregii regiuni din nord, iar cele trei state din sud-vest sînt deocamdată lăsate pe dinafară.
Din toată această spectaculoasă acţiune, pentru clasa muncitoare germană prezintă importanţă doar cele ce urmează:
În primul rînd, că prin dreptul de vot universal muncitorii au căpătat posibilitatea de a fi reprezentaţi direct în Adunarea legislativă.
În al doilea rînd, că Prusia a dat un bun exemplu înghiţind alte trei coroane deţinute prin graţia lui dumnezeu[N399]. Că, după ce a efectuat această operaţie, ea tot mai posedă, prin graţia lui dumnezeu, aceeaşi coroană nepătată pe care pretinde că a avut-o mai înainte — asta n-o cred nici naţional-liberalii.
În al treilea rînd, că în Germania nu mai există decît un singur adversar serios al revoluţiei, guvernul prusian.
Şi, în al patrulea rînd, că acum austriecii germani trebuie să-şi pună, în sfîrşit, întrebarea: ce vor să fie — germani sau austrieci? Ce le este mai scump: Germania sau anexele lor negermane de dincolo de Leitha? De multă vreme devenise evident că ei trebuie să renunţe sau la una sau la alta, dar democraţia mic-burgheză a muşamalizat întotdeauna această chestiune.
În ce priveşte celelalte probleme litigioase importante legate de războiul din 1866, care de atunci încoace sînt dezbătute la nesfîrşit de „naţional-liberali“, de o parte, si de „partidul popular“[N400], de alta, istoria ultimilor ani a dovedit, fireşte, că aceste două puncte de vedere se combat între ele cu atîta înverşunare numai pentru că reprezintă polii opuşi ai uneia şi aceleiaşi îngustimi de vederi.
În ce priveşte relaţiile sociale din Germania, anul 1866 n-a adus aproape nici o schimbare. Cele cîteva reforme burgheze: un sistem unic de măsuri şi greutăţi, libertatea de deplasare şi libertatea meseriilor etc. — şi toate acestea în limitele îngăduite de birocraţie — nici nu se apropie măcar de ceea ce burghezia din alte ţări vest-europene posedă de multă vreme, ca să nu mai vorbim de faptul că lasă neatins principalul neajuns, şi anume sistemul birocratic al concesiunilor[N401]. Pentru proletariat, toate legile cu privire la libertatea de deplasare, cu privire la indigenat, la desfiinţarea paşapoartelor, ca şi alte legi, devin în orice caz iluzorii din cauza obişnuitelor practici poliţieneşti.
Mult mai mare importanţă decît spectaculoasa acţiune din 1866 prezintă dezvoltarea pe care a căpătat-o în Germania, de la 1848 încoace, industria şi comerţul, construcţia de căi ferate, telegraful şi traficul transoceanic. Oricît de mult ar fi rămas în urmă acest progres faţă de cel realizat, în aceeaşi perioadă, de Anglia sau chiar şi de Franţa, pentru Germania el este, totuşi, fără precedent, fiindcă datorită lui s-a realizat în două decenii mai mult decît altădată într-un secol. Abia acum Germania a fost atrasă de-a binelea şi în mod irevocabil în comerţul mondial. Capitalurile industriaşilor au crescut cu repeziciune, iar ca urmare s-a întărit şi poziţia socială a burgheziei. Speculaţia, cel mai sigur indiciu al înfloririi industriale; a atins proporţii considerabile şi a înlănţuit conţi şi duci de carul ei triumfal. În timp ce cu 15 ani în urmă căile ferate germane cerşeau sprijinul întreprinzătorilor englezi, astăzi capitalul german — fie-i ţărîna uşoară! — construieşte căi ferate ruseşti şi româneşti. Cum se explică, în acest caz, că burghezia nu şi-a cucerit şi dominaţia politică şi se comportă în chip atît de laş faţă de guvern?
Ghinionul burgheziei germane este că, potrivit unui bun obicei german, a venit prea tîrziu. Epoca ei de înflorire coincide cu o perioadă cînd, din punct de vedere politic, burghezia celorlalte ţări vest-europene a şi intrat în faza de declin. În Anglia, burghezia n-a putut să-şi aducă în guvern propriul ei reprezentant, pe Bright[i], decît printr-o extindere a dreptului de vot, o măsură care prin consecinţele ei e sortită să pună capăt întregii stăpîniri burgheze. În Franţa, unde burghezia ca atare, adică luată în ansamblu, ca clasă, n-a deţinut dominaţia decît timp de doi ani, în 1849 şi 1850, sub republică, ea nu şi-a putut prelungi existenţa socială decît cedînd lui Ludovic Bonaparte[i] şi armatei puterea ei politică. Or, astăzi, cînd interacţiunea dintre cele mai avansate trei ţări din Europa a devenit extrem de puternică, nu mai este cu putinţă ca burghezia să-şi instaureze în tihnă şi linişte puterea ei politică în Germania, în timp ce în Anglia şi în Franţa ea este deja perimată.
Burghezia are o particularitate care o face să se deosebească de toate clasele stăpînitoare din trecut, şi anume faptul că în dezvoltarea ei există un moment crucial, după care orice creştere a mijloacelor care-i dau putere, prin urmare în primul rînd a capitalurilor sale, nu face decît ca ea să devină din ce în ce mai inaptă pentru dominaţia politică. „În spatele marilor burghezi se găsesc proletarii“. În aceeaşi măsură în care burghezia îşi dezvoltă industria, comerţul şi mijloacele ei de comunicaţie, ea generează şi proletariat. Şi într-un anumit moment, care nu apare neapărat pretutindeni în acelaşi timp sau pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, ea începe să observe că acest inseparabil însoţitor al ei — proletariatul — o depăşeşte. Din acest moment, ea îşi pierde capacitatea de a exercita o conducere politică exclusivă şi începe să-şi caute aliaţi cu care să împartă dominaţia sau, după împrejurări, să le-o cedeze cu totul.
În Germania, burghezia a atins acest punct crucial încă din 1848. E drept că burghezia germană s-a speriat atunci mai mult de proletariatul francez decît de cel german. Luptele de la Paris din iunie 1848 i-au arătat la ce se poate aştepta; proletariatul german era pe atunci destul de agitat ca ea să aibă astfel dovada că şi aici fusese deja aruncată sămînţa care avea să dea aceleaşi roade; şi din acel moment acţiunea politică a burgheziei şi-a frînt ascuţişul. Ea a început să-şi caute aliaţi şi să se vîndă la orice preţ, şi de atunci n-a mai făcut nici un pas înainte.
Toţi aceştia sînt, prin natura lor, nişte aliaţi reacţionari: regalitatea cu armata şi birocraţia ei, marea nobilime feudală, micii iuncheri de la ţară şi, în sfîrşit, popii. Cu toţi aceştia, burghezia a pactizat şi a ajuns la înţelegere numai ca să-şi apere preţioasa ei piele, pînă cînd, în cele din urmă, nu i-a mai rămas nimic de vînzare. Şi, cu cît se dezvolta mai mult proletariatul, cu cît căpăta mai multă conştiinţă de clasă şi începea să acţioneze ca clasă, cu atît deveneau mai timoraţi burghezii. Cînd strategia, extraordinar de proastă, a prusienilor a învins la Sadova strategia, şi mai proastă, a austriecilor, era greu de spus cine a răsuflat mai uşurat: burghezul prusian, care fusese şi el bătut la Sadova, sau cel austriac. Marea noastră burghezie procedează în 1870 la fel cum au procedat în 1525 păturile de mijloc ale tîrgoveţimii. Cît despre micii burghezi, meseriaşii patroni şi negustorii mărunţi, ei vor rămîne mereu aceiaşi. Ei speră, cu sau fără temei, să se strecoare în rîndurile marii burghezii şi se tem să nu se rostogolească în rîndurile proletariatului. Oscilînd între frică şi speranţă, ei vor căuta să-şi păzească preţioasa lor piele în cursul luptei, iar după aceea se vor alătura învingătorului. Aşa sînt ei prin natura lor.
Activitatea socială şi politică a proletariatului a ţinut pasul cu avîntul industrial care a început în 1848. Rolul pe care îl joacă azi muncitorii germani în sindicatele şi cooperativele lor, în asociaţiile şi adunările lor politice, în alegeri şi în aşa-zisul Reichstag dovedeşte îndeajuns transformarea care s-a produs în Germania, pe nesimţite, în ultimii douăzeci de ani. Muncitorilor germani le revine marea cinste de a fi singurii care au reuşit să trimită în parlament muncitori şi reprezentanţi ai muncitorilor, ceea ce n-au reuşit să facă pînă acum nici francezii şi nici englezii.
Dar nici proletariatul n-a atins încă un stadiu care să nu permită o paralelă cu anul 1525. Această clasă, care este nevoită să trăiască în mod exclusiv, în tot cursul vieţii ei, numai din salariu, nu constituie încă nici pe departe majoritatea poporului german. Prin urmare, nici ea nu se poate lipsi de aliaţi; iar aceştia nu pot fi găsiţi decît în rîndurile micii burghezii, ale lumpenproletariatului de la oraşe, ale micilor ţărani şi ale muncitorilor agricoli.
Despre micii burghezi am mai vorbit. Ei sînt nişte aliaţi extrem de nesiguri, afară de cazul că ai ieşit învingător; atunci ei îşi manifestă prin cafenele entuziasmul lor nemărginit. Totuşi se găsesc printre ei şi elemente foarte bune, care se alătură din proprie iniţiativă muncitorilor.
Lumpenprolelariatul, această drojdie a elementelor decăzute din toate clasele, care îşi stabileşte cartierul general în marile oraşe, este cel mai rău dintre toţi aliaţii posibili. Această adunătură este cît se poate de venală şi nemaipomenit de neobrăzată. Dacă în fiecare revoluţie muncitorii francezi au scris pe ziduri: „Mort aux voleurs!“ — „Moarte hoţilor!“ — şi au împuşcat chiar pe unii dintre aceştia, ei n-au făcut-o din respect pentru proprietate, ci pentru că şi-au dat bine seama ca, înainte de toate, trebuie să te descotoroseşti de această bandă. Orice conducător al muncitorilor care foloseşte drept gardă asemenea lepădături sau se sprijină pe ele dovedeşte, prin însuşi acest fapt, că este un trădător ai mişcării.
Micii ţărani — fiindcă ţăranii mai bogaţi aparţin burgheziei — sînt de diferite feluri: Ei sînt sau ţărani feudali, care sînt încă obligaţi să presteze muncă de clacă pentru preamilostivul lor stăpîn. De vreme ce burghezia nu s-a grăbit să-i elibereze de dependenţa lor iobăgistă, aşa cum era de datoria ei, nu va fi greu să-i convingi că nu pot aştepta eliberarea decît de la clasa muncitoare.
Sau sînt arendaşi, şi în acest caz avem de-a face, de cele mai multe ori, cu aceleaşi relaţii ca în Irlanda. Arenda a devenit atît de ridicată, ca, în caz de recoltă mediocră, ţăranul abia poate să-şi ţină familia, iar dacă recolta este proastă, el aproape că moare de foame şi nu-şi poate plăti arenda, căzînd astfel în totală dependenţa de mărinimia proprietarului funciar. Pentru asemenea oameni burghezia face cîte ceva numai atunci cînd este silită. De la cine să aştepte ei, în acest caz, mîntuirea, dacă nu de la muncitori?
Mai rămîn ţăranii care îşi lucrează propriul lor petic de pămînt. Aceste petice de pămînt sînt, de cele mai multe ori, pînă-ntr-atît de grevate de ipoteci, încît ţăranii depind de cămătar aşa cum arendaşii depind de proprietarul funciar. Şi lor le rămîne doar un cîştig foarte redus, care pe deasupra este şi extrem de nesigur, în funcţie de anii buni sau răi. Mai puţin decît în orice îşi pot ei pune nădejdea în burghezie, fiindcă sînt storşi tocmai de către burghezi, de către capitaliştii cămătari. Dar ei sînt, de cele mai multe ori, foarte strîns legaţi de proprietatea lor, cu toate că în realitate ea nu le aparţine lor, ci cămătarului. Trebuie, totuşi, să-i convingem că numai atunci vor putea scăpa de cămătar cînd un guvern legat de popor va transforma toate ipotecile într-o datorie către stat şi va micşora, în felul acesta, dobînzile. Or, acest lucru nu-l poate face decît clasa muncitoare.
Pretutindeni unde predomină proprietatea funciară mijlocie şi cea mare, muncitorii agricoli constituie clasa cea mai numeroasă la ţară. Acesta este cazul în toată Germania de nord şi de est şi aici îşi găsesc muncitorii industriali de la oraşe aliaţii lor cei mai numeroşi şi mai fireşti. Ceea ce este capitalistul pentru muncitorul industrial este şi proprietarul funciar sau marele arendaş pentru muncitorul agricol. Aceleaşi măsuri care-i sînt de folos unuia trebuie să-i fie de folos şi celuilalt. Muncitorii industriali se pot elibera numai dacă transformă capitalul burghezilor, adică materiile prime, maşinile şi uneltele necesare producţiei, precum şi mijloacele de subzistenţă, în proprietate socială, adică în proprietate a lor, care să fie folosită de ei în comun. Tot astfel şi muncitorii agricoli nu vor putea fi izbăviţi de groaznica lor mizerie decît dacă, înainte de toate, pămîntul, care este principalul obiect al muncii lor, va fi luat din stăpînirea privată a ţăranilor bogaţi şi a seniorilor feudali, care sînt şi mai bogaţi, şi va fi transformat în proprietate socială, pentru a fi cultivat în comun, de către cooperativele de muncitori agricoli. Şi aici ajungem la celebra rezoluţie a Congresului internaţional de la Basel al muncitorilor, în care se spune că societatea are interesul să transforme proprietatea funciară în proprietate colectivă, naţională[N402]. Această rezoluţie a fost adoptată în special pentru ţările în care există marea proprietate privată şi în care deci exploatarea agricolă se face pe vaste întinderi de pămînt, aparţinînd unui singur stăpîn cu numeroşi muncitori salariaţi. Or, în general, o asemenea situaţie predomină şi astăzi în Germania, şi de aceea, în afară de Anglia, tocmai pentru Germania a fost cît se poate de oportună această rezoluţie. Proletariatul agricol, muncitorii agricoli, — iată clasa din care se recrutează, în marea lor majoritate, armatele principilor. Aceasta este clasa care astăzi, datorită votului universal, trimite în parlament un mare număr de seniori feudali şi de iuncheri; dar tot ea este şi clasa cea mai apropiată de muncitorii industriali de la oraşe, cu care are aceleaşi condiţii de existenţă şi care se zbate într-o mizerie şi mai neagră decît ei. Această clasă este neputincioasă fiindcă este fărîmiţată şi împrăştiată, iar guvernul şi nobilimea cunosc destul de bine puterea ei ascunsă, încît în mod intenţionat lasă şcolile să ajungă în stare de decădere, pentru ca ea să fie menţinută în aceeaşi ignoranţă de pînă acum. A o trezi la viaţă şi a o atrage în mişcare, — iată care este sarcina cea mai presantă şi mai arzătoare a mişcării muncitoreşti germane. Din ziua în care masa muncitorilor agricoli va învăţa să înţeleagă care sînt interesele ei nu va mai fi posibilă, în Germania, existenţa unui guvern reacţionar, fie el feudal, birocratic sau burghez.
Scris de F. Engels în jurul datei de 11 februarie 1870
Publicat în lucrarea lui F. Engels „Războiul ţărănesc german“, ediţia a doua
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 424—432.
Nota red. Editurii Politice
[1]. În ediţia a treia a „Războiului ţărănesc german“ (1875), acest pasaj continuă cu fraza: „E drept că de atunci, pe cît se pare, el n-a prea mers în pas cu evenimentele“. — Nota red. Editurii Politice
[2]. Vezi volumul de faţă, p. 203—295. — Nota red. Editurii Politice
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politica, 1960, p. 447. — Nota trad. Editurii Politice
[N396]. Această prefaţă a fost scrisă de F. Engels în jurul datei de 11 februarie 1870, pentru ediţia a doua, în limba germană, a lucrării sale „Războiul ţărănesc german“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 353—448), apărută la Leipzig în octombrie 1870.
Prefaţa a fost publicată pentru prima oară în ziarul „Volksstaat“ nr. 27 şi 28 din 2 şi 6 aprilie 1870, apoi, în acelaşi an, în noua ediţie a lucrării „Războiul ţărănesc german“. În 1875, această prefaţă, la care autorul a adăugat capitolul al II-lea, a fost reprodusă în ediţia a treia a cărţii.
La baza ediţiei de faţă este textul apărut în 1870, comparat cu cel din 1875. — Nota red. Editurii Politice (nota 396, vol. 1)
[N397]. Este vorba de lucrarea lui K. Marx „Luptele de clasă în Franţa. 1848-1850“, care e alcătuită dintr-o serie de articole scrise din ianuarie pînă la 1 noiembrie 1850 pentru revista „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 9—113). — Nota red. Editurii Politice (nota 397, vol. 1)
[N398]. Naţional-liberalii — partidul burgheziei germane, şi în primul rînd al celei prusiene, care a luat fiinţă în toamna anului 1866, în urma scindării partidului burghez al progresiştilor. În schimbul satisfacerii intereselor economice ale burgheziei, naţional-liberalii au renunţat la pretenţiile lor de dominaţie politică şi şi-au fixat ca principal obiectiv unirea statelor germane sub hegemonia Prusiei; politica lor reflecta capitularea burgeziei liberale germane în faţa lui Bismarck[i]. — Nota red. Editurii Politice (nota 398, vol. 1)
[N399]. După victoria obţinută în războiul austro-prusian din1866, Prusia a anexat regatul Hanovra, electoratul Hessen-Kassel, marele ducat Nassau, oraşul liber Frankfurt pe Main, ducatele Schleswig şi Holstein, precum şi părţi din teritoriul Bavariei şi Hessen-Darmstadtului.
Concomitent cu această anexare directă — după ce a silit Austria să consimtă la lichidarea Confederaţiei germane şi la crearea unei noi forme de unire a statelor germane de la nord de Main, fără participarea Austriei —, Prusia a reuşit să încheie tratate de alianţă cu 17 state mici din nordul Germaniei care participaseră la război alături de Prusia şi cărora li s-au alăturat ceva mai tîrziu Saxonia şi alte state germane. Astfel a luat naştere Confederaţia Germaniei de nord (vezi adnotarea 285). — Nota red. Editurii Politice (nota 399, vol. 1)
[N400]. Partidul popular german, înfiinţat în 1865, era format din elemente democratice din rîndul micii burghezii şi, în parte, din reprezentanţi ai burgheziei, mai cu seamă ai burgheziei din statele germane de sud. În opoziţie cu naţional-liberalii, Partidul popular german era împotriva instaurării hegemoniei prusiene în Germania şi susţinea planul aşa-zisei „Germanii mari“, în care urmau să intre atît Prusia, cît şi Austria. Acest partid, care ducea o politică antiprusacă şi lansa lozinci general-democratice, era în acelaşi timp exponentul tendinţelor particulariste ale unor state germane. Propagînd ideea unui stat federativ german, el se pronunţa în acelaşi timp împotriva unificării Germaniei sub forma unei republici democratice unice, centralizate.
În 1866, la Partidul popular german a aderat Partidul popular din Saxonia, al cărui nucleu principal era format din muncitori. Această aripă de stînga a Partidului popular, care nu avea în fond nimic comun cu el afară de starea de spirit antiprusacă şi năzuinţa de a rezolva prin eforturi comune problema unificării naţionale a ţării pe cale democratică, a evoluat ulterior în direcţie socialistă. Partea principală a acestui partid, care s-a despărţit de democraţia mic-burgheză, a participat la formarea, în august 1869, a Partidului muncitoresc social-democrat (eisenachienii). — Nota red. Editurii Politice (nota 400, vol. 1)
[N401]. Este vorba de sistemul birocratic de reglementare a industriei care a existat în Prusia la mijlocul deceniului al 7-lea al secolului al XIX-lea. Pentru o serie de ramuri industriale s-a stabilit un sistem de autorizaţii speciale (concesiuni). Fără aceste autorizaţii nu se putea desfăşura vreo activitate industrială. Această legislaţie semifeudală de breaslă împiedica dezvoltarea capitalismului. — Nota red. Editurii Politice (nota 401, vol. 1)
[N402]. Este vorba de Congresul de la Basel al Internaţionalei, care la 10 septembrie 1869 a adoptat următoarea rezoluţie, propusă de adepţii lui Marx, în problema proprietăţii funciare:
1) „Societatea are dreptul să desfiinţeze proprietatea privată asupra pămîntului şi să-l treacă în proprietate colectivă.
2) Este necesară desfiinţarea proprietăţii private asupra pămîntului şi trecerea lui în proprietate colectivă“. — Nota red. Editurii Politice (nota 402, vol. 1)