Marxismul este sistemul concepţiilor şi al doctrinei lui Marx. Marx a continuat şi a sintetizat în mod genial cele trei curente ideologice principale din secolul al XIX-lea existente în trei dintre cele mai înaintate ţări din lume: filozofia clasică germană, economia politică clasică engleză şi socialismul francez, legat de doctrinele revoluţionare franceze în general. Remarcabila consecvenţă şi unitate — recunoscută chiar şi de adversari — a concepţiilor sale, care constituie în totalitate materialismul modern şi socialismul ştiinţific modern, ca teorie şi program al mişcării muncitoreşti din toate ţările civilizate ale lumii, ne obligă, înainte de a trece la expunerea conţinutului principal al marxismului — anume doctrina economică a lui Marx —, să facem o sumară prezentare a concepţiei sale generale despre lume.
Începînd din 1844—1845, cînd concepţiile sale s-au cristalizat, Marx a devenit materialist, şi anume adept al lui Feuerbach, considerînd şi mai tîrziu că părţile slabe acestuia constau exclusiv în faptul că materialismul lui nu este îndeajuns de consecvent şi de atotcuprinzător. Marx vedea însemnătatea istorică universală, „epocală“ a lui Feuerbach tocmai în ruptura hotărîtă cu idealismul lui Hegel şi în proclamarea materialismului, care încă „în secolul al XVIII-lea, în special materialismul francez, nu a fost numai o luptă împotriva instituţiilor politice existente, ca şi împotriva religiei şi a teologiei existente, ci, în aceeaşi măsură, şi o luptă... împotriva oricărei metafizici“ (luată în sensul de „beţie a speculaţiilor“, spre deosebire de „filozofia trează“) („Sfînta familie“ în „Scrieri postume“)[10]. „Pentru Hegel — scrie Marx —, procesul gîndirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul (creatorul) realului... La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decît materialul transpus şi tradus în capul omului“ („Capitalul“, vol. I, postfaţă la ediţia a 2-a[11]). Expunînd această filozofie materialistă a lui Marx, F. Engels, în deplină concordanţă cu ea, scria în „Anti-Dühring“ (vezi) — operă cunoscută de Marx încă în manuscris —, „Unitatea lumii nu constă în existenţa ei..., ci în materialitatea ei, şi aceasta este dovedită... printr-o dezvoltare lungă şi anevoioasă a filozofiei şi a ştiinţelor naturii... Mişcarea este modul de existenţă a materiei. Niciodată şi nicăieri n-a existat materie fără mişcare, şi nici nu poate să existe... Dacă se pune însă mai departe întrebarea ce sînt gîndirea şi conştiinţa şi care este originea lor, constatăm că ele sînt produse ale creierului omenesc şi că însuşi omul este un produs al naturii, care s-a dezvoltat în mediul lui înconjurător şi împreună cu acesta; astfel stînd lucrurile, se înţelege de la sine că produsele creierului omenesc, care în ultimă instanţă sînt şi ele tot produse ale naturii, nu contrazic restul înlănţuirii din natură, ci îi corespund“. „Hegel era idealist, cu alte cuvinte, pentru el, ideile din mintea lui nu erau imagini (în original Abbilder; cîteodată Engels le numeşte „clişee“) mai mult sau mai puţin abstracte ale obiectelor şi proceselor reale, ci, invers, obiectele şi dezvoltarea lor nu erau pentru el decît imaginile concretizate ale «ideii» existente undeva încă înaintea lumii“[12]. În „Ludwig Feuerbach“ — lucrare în care Engels expune părerile sale şi ale lui Marx asupra filozofiei lui Feuerbach, şi pe care n-a încredinţat-o tiparului decît după ce a recitit vechiul manuscris al lucrării asupra lui Hegel, asupra lui Feuerbach şi asupra concepţiei materialiste a istoriei, scrise împreună cu Marx în 1844—1845 — Engels scrie: „Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, şi îndeosebi a filozofiei moderne, este problema raportului dintre gîndire şi existenţă... dintre spirit şi natură... Care este elementul primar: spiritul sau natura?... După felul cum răspundeau la această întrebare, filozofii se împărţeau în două mari tabere. Cei care susţineau că spiritul a existat înaintea naturii şi care admiteau deci, în ultimă instanţă, crearea lumii în vreun fel oarecare... alcătuiau tabăra idealismului. Ceilalţi, care considerau natura ca element iniţial, aparţineau diferitelor şcoli ale materialismului“. Orice altă utilizare a noţiunilor de idealism şi materialism (în sens filozofic) duce numai la confuzii. Marx a respins categoric nu numai idealismul, care este întotdeauna legat într-un fel sau altul de religie, dar şi punctul de vedere al lui Hume şi al lui Kant, deosebit de răspîndit în zilele noastre, agnosticismul, criticismul, pozitivismul, sub diferitele lor forme, socotind acest gen de filozofie ca o concesie „reacţionară“ făcută idealismului şi, în cazul cel mai bun, ca ,,o manieră pudică de a primi materialismul pe uşa din dos şi de a-l tăgădui în faţa lumii“[13]. Vezi în această privinţă, în afară de lucrările lui Engels şi Marx amintite mai sus, scrisoarea către Engels din 12 decembrie 1866, în care Marx arătînd că cunoscutul naturalist T. Huxleyi) s-a situat pe poziţii „mai materialiste“ decît de obicei şi a admis că, atîta timp cît „observăm şi gîndim în mod real, nu putem părăsi niciodată terenul materialismului“, îi reproşa totodată acestuia „că deschide o portiţă“ agnosticismului şi humeismului[14]. Trebuie relevat îndeosebi modul în care concepea Marx raportul dintre libertate şi necesitate: „...Libertatea este înţelegerea necesităţii. Necesitatea este oarbă numai în măsura în care nu este înţeleasă“ (Engels în „Anti-Dühring“). Ceea ce înseamnă: recunoaşterea dominaţiei legilor obiective în natură şi recunoaşterea transformării dialectice a necesităţii în libertate (concomitent cu transformarea „lucrului în sine“, necunoscut, dar cognoscibil, în „lucru pentru noi“, a „esenţei lucrurilor“ în „fenomen“). Marx şi Engels considerau că principalele neajunsuri ale „vechiului“ materialism, inclusiv ale celui feuerbachian (şi cu atît mai mult ale materialismului „vulgar“ al lui Büchneri)-Vogti)-Moleschotti)), sînt următoarele: (1) acest materialism era „prin excelenţă mecanicist“ şi nu ţinea seama de dezvoltarea chimiei şi biologiei moderne (iar pentru zilele noastre ar trebui să adăugăm: de teoria electrică a materiei); (2) vechiul materialism era neistoric, nedialectic (metafizic în sens de antidialectic), nu promova consecvent şi nu considera universal punctul de vedere al evoluţiei; (3) „esenţa umană“ era concepută ca abstracţie, şi nu ca „ansamblul relaţiilor sociale“ (determinate din punct de vedere istoric concret); de aceea, acest materialism nu făcea decît „să interpreteze“ lumea, în timp ce e vorba de „a o schimba“, cu alte cuvinte nu înţelegea însemnătatea „activităţii revoluţionare practice“.
Marx şi Engels considerau dialectica lui Hegel cea mai cuprinzătoare, mai bogată în conţinut şi mai profundă teorie a dezvoltării — drept cea mai grandioasă cucerire a filozofiei clasice germane. Orice altă formulare a principiului dezvoltării, evoluţiei, ei o socoteau unilaterală şi fără conţinut, o considerau ca o deformare şi o denaturare a procesului real al dezvoltării în natură şi în societate (dezvoltare care decurge adesea în salturi, catastrofe şi revoluţii). „Se poate spune că Marx şi cu mine am fost singurii care am salvat“ (de nimicirea de către idealism, inclusiv de către hegelianism) „dialectica conştientă şi am transpus-o în concepţia materialistă asupra naturii“. „Natura constituie piatra de încercare a dialecticii, şi trebuie să recunoaştem ştiinţei moderne a naturii meritul de a ne fi furnizat pentru această verificare un material extrem de bogat“ (acestea au fost scrise înainte de descoperirea radiului, a electronilor, a transmutaţiei elementelor etc.!), „care sporeşte pe zi ce trece, dovedind astfel că în natură lucrurile se petrec, în ultimă instanţă, în mod dialectic, şi nu metafizic“[15].
„Marea idee fundamentală — scrie Engels — că lumea nu trebuie concepută ca un complex de lucruri definitive, ci ca un complex de procese, în care lucrurile în aparenţă stabile, ca şi reflectarea lor ideală, în mintea noastră, conceptele parcurg o neîntreruptă transformare în cadrul devenirii şi al pieirii..., de la Hegel încoace, această mare idee fundamentală a intrat într-atît în conştiinţa socială, încît aproape că nu mai este contrazisă în această formă generală a ei. Dar între a recunoaşte această idee fundamentală în cuvinte şi a o aplica în realitate în fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice e o mare deosebire“. „Pentru filozofia dialectică nimic nu este definitiv, absolut, sacru; ea dezvăluie nestatornicia la toate şi în toate, în faţa ei nu rămîne în picioare nimic, în afară de procesul continuu al devenirii şi al dispariţiei, al ascensiunii infinite de la inferior la superior, a cărei amplă reflectare în creierul care gîndeşte este ea însăşi“. Aşadar, după Marx, dialectica este „ştiinţa legilor generale ale mişcării, atît a lumii exterioare cît şi a gîndirii omeneşti“[16].
Această latură revoluţionară a filozofiei lui Hegel a fost preluată si dezvoltată de Marx. Materialismul dialectic „nu mai are nevoie de o filozofie care să stea deasupra celorlalte ştiinţe“. Din vechea filozofie nu mai rămîne decît „ştiinţa despre gîndire şi despre legile ei — logica formală şi dialectica“[17]. Iar dialectica, în concepţia lui Marx, ca şi în aceea a lui Hegel, cuprinde ceea ce se numeşte astăzi teoria cunoaşterii, gnoseologia, care trebuie să-şi considere şi ea obiectul din punct de vedere istoric, studiind şi sintetizînd originea şi dezvoltarea cunoaşterii, trecerea de la necunoaştere la cunoaştere.
Astăzi, ideea dezvoltării, a evoluţiei, a pătruns aproape în întregime în conştiinţa socială, dar nu prin filozofia lui Hegel, ci pe altă cale. Dar această idee, aşa cum au formulat-o Marx şi Engels, sprijinindu-pe Hegel, este mult mai cuprinzătoare, mult mai bogată în conţinut decît ideea curentă de evoluţie. O dezvoltare care repetă treptele străbătute anterior, dar le repetă altfel, pe o bază superioară („negarea negaţiei“), o dezvoltare, ca să spunem aşa, în spirală, şi nu în linie dreaptă; — o dezvoltare prin salturi, catastrofe şi revoluţii; — „întreruperi ale continuităţii“; — transformarea cantităţii în calitate; — impulsuri interne spre dezvoltare, date de antagonismul, de ciocnirea forţelor şi tendinţelor deosebite care acţionează asupra unui corp dat, în cadrul unui fenomen dat sau al un societăţi date; — interdependenţă şi legătură foarte strînsă, indisolubilă a tuturor laturilor fiecărui fenomen (istoria evidenţiind în permanenţă laturi noi), legătură care ne dă procesul universal al mişcării, unic şi legic, — iată cîteva trăsături ale dialecticii, teorie a dezvoltării mai bogată în conţinut decît cea curentă. (Cf. scrisoarea lui Marx către Engels din 8 ianuarie 1868 în care el ridiculizează „trihotomiile rigide“ ale Stein, care numai prin absurd ar putea fi confundate cu dialectica materialistă[18].)
Dîndu-şi seama de inconsecvenţa, de imperfecţiunea şi de unilateralitatea vechiului materialism, Marx ajunge la convingerea că e neapărat necesar „ca ştiinţa despre societate... să fie pusă în concordanţă cu baza materialistă şi reconstruită conform acestei baze“[19]. Dacă materialismul explică în general conştiinţa prin existenţă, şi nu invers, materialismul în aplicarea lui la viaţa socială a omenirii cere explicarea conştiinţei sociale prin existenţa socială. „Tehnologia — spune Marx („Capitalul“, vol. I) — dezvăluie atitudinea activă a omului faţă de natură, procesul nemijlocit de producţie a vieţii sale şi totodată pe cel al condiţiilor sale sociale de viaţă şi al reprezentărilor spirituale care decurg din ele“[20]. O formulare completă a tezelor fundamentale ale materialismului aplicat la societatea omenească şi la istoria ei a dat Marx în prefaţa la lucrarea sa „Contribuţii la critica economiei politice“ prin următoarele cuvinte:
„În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor — relaţii de producţie —, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor de producţie materiale.
Totalitatea acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau, ceea ce nu este decît expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat pînă atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. O dată cu schimbarea bazei economice are loc, mai încet sau mai repede, o revoluţionare a întregii uriaşe suprastructuri. Atunci cînd cercetăm asemenea revoluţionări, trebuie să facem întotdeauna o deosebire între revoluţionarea materială a condiţiilor economice de producţie, care poate fi constatată cu precizie ştiinţifică, şi formele juridice, politice, religioase, artistice sau filozofice, într-un cuvînt formele ideologice, în care oamenii devin conştienţi de acest conflict şi îl rezolvă prin luptă.
Aşa cum un individ oarecare nu poate fi judecat după ceea ce gîndeşte despre sine, tot astfel o asemenea epocă de revoluţie nu poate fi judecată prin prisma conştiinţei sale. Dimpotrivă, această conştiinţă trebuie explicată prin contradicţiile vieţii materiale, prin conflictul existent între forţele de producţie sociale şi relaţiile de producţie...“ „În linii generale, modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez-modern reprezentau respectiv epoci de progres ale formaţiunii economice a societăţii“[21]. (Cf. formularea concisă pe care o dă Marx în scrisoarea sa către Engels din 7 iulie 1866: „Potrivit teoriei noastre organizarea muncii este determinată de mijloacele de producţie“[22].)
Descoperirea concepţiei materialiste a istoriei, sau, mai bine zis, extinderea şi aplicarea consecventă a materialismului la domeniul fenomenelor sociale, a înlăturat două neajunsuri principale ale teoriilor istorice anterioare. Întîi, acestea cercetau, în cazul cel mai bun, numai motivele ideologice ale activităţii istorice a oamenilor, şi nu ce anume generează aceste motive, nu sesizau legile obiective în dezvoltarea sistemului de relaţii sociale, nu vedeau că aceste relaţii depind de gradul de dezvoltare a producţiei materiale; al doilea, în timp ce teoriile de pînă atunci nu ţineau seama tocmai de acţiunile maselor populaţiei, materialismul istoric a făcut pentru prima oară posibilă studierea, cu o precizie proprie ştiinţelor istorice-naturale, a condiţiilor sociale de viaţă ale maselor şi a schimbării acestor condiţii. „Sociologia“ şi istoriografia dinainte de Marx nu au făcut, în cazul cel mai bun, decît să acumuleze material faptic brut, strîns fragmentar şi să evidenţieze anumite aspecte ale procesului istoric. Marxismul a deschis calea spre o cercetare multilaterală, atotcuprinzătoare a procesului apariţiei, dezvoltării şi decăderii formaţiunilor social-economice, îmbrăţişînd totalitatea tendinţelor contradictorii, reducîndu-le la condiţiile de existenţă şi de producţie precis determinabile ale diferitelor clase ale societăţii, înlăturînd subiectivismul şi arbitrarul manifestat în alegerea ideilor „dominante“ sau în interpretarea lor, arătînd că ideile şi tendinţele variate îşi au toate, fără excepţie, rădăcinile în starea forţelor de producţie materiale. Oamenii sînt făuritorii propriei lor istorii. Dar ce determină motivele oamenilor şi în special ale maselor de oameni? Ce anume provoacă ciocnirile dintre ideile şi tendinţele contradictorii? Ce reprezintă totalitatea acestor conflicte din cadrul tuturor societăţilor omeneşti? Care sînt condiţiile obiective ale producţiei vieţii materiale ce alcătuiesc baza întregii activităţi istorice a oamenilor? Care este legea dezvoltării acestor condiţii? Marx a atras atenţia asupra tuturor acestor probleme, trasînd calea spre studiul ştiinţific al istoriei, pe care o concepe ca un proces unitar, guvernat de legi necesare în întreaga lui varietate de aspecte şi contradicţii.
Că într-o o societate năzuinţele unor membri ai ei sînt opuse năzuinţelor altora, că viaţa socială este plină de contradicţii, că istoria ne înfăţişează tabloul unei lupte între popoare şi între societăţi, precum şi în cadrul lor, că ea ne mai arată o alternanţă a perioadelor de revoluţie şi de reacţiune, de război şi de pace, de stagnare şi de progres sau de decădere rapidă, — toate aceste fapte sînt îndeobşte cunoscute. Marxismul a dat firul călăuzitor care permite să se descopere, în acest labirint şi haos aparent, existenţa unor legi necesare; acest fir călăuzitor este teoria luptei de clasă. Numai studierea totalităţii năzuinţelor care animă pe toţi membrii unei societăţi sau ai unui grup de societăţi permite definirea ştiinţifică a rezultatelor acestor năzuinţe. Iar sursa năzuinţelor contradictorii o constituie deosebirea dintre situaţia şi condiţiile de viaţă ale claselor care compun o societate. „Istoria tuturor societăţilor de pînă azi — scrie Marx în „Manifestul Comunist“ (cu excepţia istoriei comunei primitive, adaugă mai tîrziu Engels) — este istoria luptelor de clasă. Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţi, sau prin pieirea claselor aflate în luptă... Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi. Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul“. De la marea revoluţie franceză încoace, istoria Europei a scos în mod pregnant la iveală într-o serie de ţări acest substrat real al evenimentelor: lupta de clasă. Încă în epoca Restauraţiei, au apărut în Franţa o serie de istorici (Thierryi), Guizoti), Migneti), Thiersi)) care, sintetizînd evenimentele, s-au văzut siliţi să recunoască lupta de clasă este cheia înţelegerii întregii istorii a Franţei. Iar epoca modernă, epoca victoriei depline a burgheziei, a instituţiilor reprezentative, a dreptului de vot larg (dacă nu universal), epoca presei cotidiene ieftine, care pătrunde în mase etc., a unor uniuni muncitoreşti puternice şi din ce în ce mai largi, ca şi a uniunilor patronale etc., a dovedit şi mai concret (deşi uneori sub o formă cu totul unilaterală, „paşnică“, „constituţională“) ca motorul evenimentelor este lupta de clasă. Pasajul de mai jos din „Manifestul Comunist“ al lui Marx ne arată că Marx cerea ştiinţei sociale să facă o profundă analiză obiectivă a situaţiei fiecărei clase în societatea modernă, o analiză a condiţiilor de dezvoltare a fiecărei clase: „Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs. Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului“. Într-o serie de lucrări istorice (vezi Bibliografia), Marx a dat pilde strălucite şi pline de înţeles adînc de istoriografie materialistă, de analiză a situaţiei fiecărei clase în parte şi adesea a diferitelor grupuri sau pături din rîndurile aceleiaşi clase, arătînd cît se poate de concret de ce şi cum „orice luptă de clasă este o luptă politică“[23]. Pasajul citat arată limpede cît de complexă este reţeaua de relaţii sociale şi de trepte intermediare între o clasă şi alta, între trecut şi viitor, pe care Marx o analizează pentru a stabili rezultanta întregii dezvoltări istorice.
Cea mai profundă, cea mai completă şi cea mai amănunţită aplicare şi confirmare a teoriei lui Marx este doctrina lui economică.
[10]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 2,
Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 140. — Nota red. Editurii Politice
[11]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 23,
Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 27. — Nota red. Editurii Politice
[->]
[12]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 43, 57—58, 35—38,
25. — Nota red. Editurii Politice
[13]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 21,
Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 276. — Nota red. Editurii Politice
[->]
[14]. Vezi Marx-Engels. Briefwechsel, III. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 439—440.
— Nota red. Editurii Politice
[15]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 20,
Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 12, 24. — Nota red. Editurii Politice
[16]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 21,
Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 292, 267, 291. — Nota red. Editurii Politice
[17]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 26—27.
— Nota red. Editurii Politice
[18]. Vezi Marx-Engels. Briefwechsel, IV. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 7—8.
— Nota red. Editurii Politice
[19]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 21,
Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 280. — Nota red. Editurii Politice
[20]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 23,
Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 381. — Nota red. Editurii Politice
[21]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 8—9.
— Nota red. Editurii Politice [->]
[22]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 31,
Bucureşti, Editura politică, 1970, p. 214. — Nota red. Editurii Politice
[23]. K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a, p. 36—38,
45, 46. — Nota red. Editurii Politice
[->;
->;
->]