Feudalism,
orînduire socială care a succedat
sclavagismului şi în care baza
relaţiilor de producţie a constituit-o proprietatea feudală asupra pămîntului şi dependenţa personală a ţăranilor faţă de stăpînii feudali.
Clasele fundamentale ale societăţii feudale au fost
ţăranii dependenţi (iobagi) şi
stăpînii feudali. Cu toate deosebirile dintre căile şi formele prin care diferitele popoare au ajuns la
feudalism, orînduirea feudală a existat aproape în toate ţările: în Europa apuseană de la căderea Imperiului roman de apus (sec. 5) pînă la revoluţiile burgheze din Anglia (sec. 17) şi din Franţa (sec. 18), în Rusia din sec. 9 pînă la reforma agrară din 1861 etc.
În ţările române, limitele cronologice ale stadiilor de dezvoltare ale
feudalismului au fost: a) feudalismul timpuriu (sec. 10-14); b)
feudalismul dezvoltat (sfîrşitul sec. 14
- ultimele decenii ale sec. 18) şi c)
feudalismul tîrziu (sfîrşitul sec. 18
- 1848). Principala ramură a economiei
feudalismul era agricultura, practicată cu mijloace de producţie rudimentare. Societatea feudală a fost arena unor puternice ciocniri de clasă dintre ţăranii iobagi şi stăpînii feudali, respectiv dintre feudali şi
burghezia în dezvoltare.
Primele etape ale feudalismul s-au caracterizat prin absenţa unei puteri politice centrale şi prin fărîmiţare politică, dar în urma dezvoltării activităţilor şi relaţiilor economice, ca şi a intensificării
luptei de clasă a ţăranilor şi orăşenilor în sec. 13-14, a apărut în multe ţări din Europa (iar în unele ţări din Asia chiar mai înainte) tendinţa de unire politică, de centralizare a statelor feudale în forme monarhice. Forma
ideologică dominantă în
feudalism a fost teologia, ideologia religioasă, care şi-a subordonat arta, morala,
filozofia, dreptul; filozofia a fost redusă la justificarea dogmelor religiei şi credinţei, favorizîndu-se dezvoltarea
scolasticii. În feudalism, biserica, „chintesenţă şi consfinţire a dominaţiei feudale existente“
(F.
Engels), a exercitat o mare influenţă asupra întregii vieţi sociale, datorită faptului că era cel mai mare proprietar feudal şi dispunea de o organizaţie puternic centralizată, în contrast cu fărîmiţarea organizării de
stat feudale, precum şi datorită monopolului ei asupra culturii scrise şi învăţămîntului.
Odată cu dezvoltarea, în
cadrul orînduirii feudale, a relaţiilor de producţie capitaliste, a început în Apusul Europei, în sec. 14, şi o nouă fază în dezvoltarea culturii, Renaşterea, în cadrul căreia s-a afirmat umanismul, îndreptat împotriva ideologiei feudale-religioase.
Destrămarea orînduirii feudale a avut loc în urma revoluţiilor burgheze.
|