Engels reia şi concretizează aici, în lumina rezultatelor biologiei, paleontologiei şi antropologiei şi în special a teoriei lui Darwin despre originea animală a omului (1871), teza materialist-dialectică şi istorică despre rolul hotărîtor al muncii, al practicii în dezvoltarea societăţii, aplicînd-o la soluţionarea problemei genezei fiinţei umane. 

El analizează rolul muncii în apariţia unor trăsături fundamentale ale omului care îl deosebesc de lumea animală, cum sînt limbajul (şi gîndirea, respectiv conştiinţa, indisolubil legate de limbaj), existenţa în societate, capacitatea de „a stăpîni“ natura, precum şi în geneza particularităţilor anatomo-fiziologice distinctive ale omului (staţionarea verticală, structura specific omenească a mîinii, dezvoltarea creierului etc.). Teza şi concluzia fundamentală a lucrării este că „munca însăşi l-a creat pe om“.